1.

Descrieți obiectul, izvoarele, metodele și rolul de cercetare ale istoriei culturii fizice și jocurile
olimpice antice, restaurarea jocurilor olimpice moderne.

Obiectul de studiu al istorie ideducției fizice și sportului il constituie studieriea și

cunoașterea, cît și interpretarea datelor despre apariția și dezvoltarea culturii fizice de-a lungul
istorei. Izvoarele de unde și sunt extrase aceste date sunt documantele, inscripții pe monumente,
statui, legi, rezoluții, regulamente, manuale, monografii, cronici, reviste, ziare, filme și fotografii,
sau izvoare nescrisereprezentate de statui, monumente, dansuri, folclor.

Metode le de cercetare care asigură un studiu științific în acest domeniu sunt:

1. Metoda analizei prin care sunt cercetate concepțiile, sistemele, teoriile, despre educația
fizică;
2. Metofa sociologocă care stabilește condițiile sociale în care a apărut și a funționat un
anumit fenomen al educației fizice și sportului;
3. Metoda monografică prica care se realizează o cercetare exhaustivă aunei activiăți,
siciplină sportivă;
4. Metoda comparativă prin care se evaluaează comparativ fapte, fenomene, concepții,
activități forme de practicare.

Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o oglindă, o
bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al
întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi
cartea revenirii ei. Marele istoric român Nicolae Iorga considera istoria un mijloc important de
cunoaştere a omului, a societăţii, a lumii, de înţelegere a interdependenţelor diferitelor aspecte
ale vieţii sociale; cunoaşterea trecutului, sublinia el, este o „necesitate pentru cunoştinţa umană”.
Fiecare domeniu de activitate şi creaţie omenească îşi are propria sa istorie. Istoria apariţiei
exerciţiului fizic, diversificării, dezvoltării şi instituţionalizării lui, a apariţiei sistemelor,
metodelor şi categoriilor fundamentale. Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă,
sau doar comparativă şi descriptivă, ea se doreşte a fi formativă, educativă şi prospectivă..
Jocurile Olimpice antice erau constituite dein competiții atletice care aveau loc pe o arenă
între diferite localități a Greciei Antice. Aceste competiții și-au luat nastier în anul 776 î.Hr. în
Olympia. Jocurile Olimpice atice se desfășurau la fiecare 4 ani, vara, în zilele sărbătorilo lui
Zeus, în nord-vestul Peloponesului, în cimpia Olympia. O deosebire important dintre Jocurile
Olimpice Grecești și cele moderne este că toate evenimentele atletice indifferent de gradul de
importanță erau organizate sub patronajul unei divinități. Se credea că zeii le dau atleților forță
fizică și abilitatatea necesară pentru a putea participa cu success, și drept urmare, atleții se
inchinau la zeitățile respective. Ultima ediție a jocurilor a avut loc în anul 392, fiind interzise doi
ani mai tîrziu printr-un edict al împăratului roman Teodosius I, din prejudecată religioasă, el
ordonînd distrugerea clădirilor Olympiei. Pînă la alcest moment final timp de 12 secole Jocurile
Olimpice s-au desfășurat neîntrerupt odată la patru ani, au avut loc 293 ediții.

În anul 1865 a fost fondată Asociația Olimpică Națională de la Liverpool, care mai apoi avea să
devină actual Asociație Olimpică a Marii Britaniei, urmând ca în 1866, la Crystal Palace, să fie
organizate Jocurile Olimpice Naționale ale Marii Britaniei. După 1500 ani de întrerupere, după
ce Teodosiu al II-lea a orodonat distrugerea tuturotr edificiilor sportive din Olympia, în 1896, la
Atena, au fost reluate Jocurile Olimpice. Reconstruirea acestui evenimet sportiv s-a datorat
francezului Pieree De Coubertin. Un rol important în revenirea Jocurilor Olimpice l-a jucat și
Evanghelie Zappa. Au participat 14 țări și 241 de sportivi care s-au întrecut în 43 de probe din
9 sporturi. Deși numărul de participanți a fost mic după standardele de azi, pentru acea vreme a
fost cea mai mare participare internațională la un eveniment sportiv. Ceremonia a fost deschisă
de regele George I al Greciei chiar în ziua în care se sărbătoreau 75 de ani de la obținerea
independenței Greciei. În spiritul tradiției antice grecești, femeile nu au luat parte la aceste prime
întreceri olimpice. Stamata Revithi poreclită Melpomene după muza tragediei în mitologia
greacă a protestat alergând maratonul pe 11 aprilie, a doua zi după proba desfășurată de sportivii
bărbați. În anul 2000, Bahrein a delegat în premieră două femei la Jocurile Olimpice de
la Sydney. La ediția din anul 2004, Afganistan a fost reprezentat de două sportive, iar Emiratele
Arabe Unite au fost reprezentate de două femei la Jocurile Olimpice de la Beijing din anul 2008.
În anul 2010, doar trei țări ale lumii, Brunei, Arabia Saudită și Qatar, continuau a fi țări fără
participare feminină la Jocurile Olimpice. Înainte de ediția olimpică de la Londra din anul 2012,
Directorul pentru Relații din Golf, Ali Al-Ahmed, a solicitat interzicerea delegației Arabiei
Saudite la Jocurile Olimpice dacă nu acceptă în lotul olimpic și femei. Cum Londra 2012 bătea la
ușă, Qatar a anunțat că va trimite patru sportive la ediția din Anglia. Astfel, cu presiunea enormă
exercitată de către Comitetul Internațional Olimpic asupra celor trei țări, ediția Jocurilor
Olimpice de la Londra 2012 au fost primele în care fiecare țară a avut în delegație și sportive.
2. Importanța evoliției biologice și sociale a omului, originea exercițiilor fizice, forme de
practicare ale exercițiilor fizice la populațiile primitive, și exercițiile fizice practicate pe teritoriul
țării noastre în antichitate și perioada evului mediu.

Omul este cea mai recentă specie biologică care a apărut în evoluția lumii organice. Astfel
de factori ai evoluției lumii organice ca variabilitatea ereditară, lupta pentru existență și selecția
naturală ocupă un loc semnificativ în evoluția umană. C. Darwin a dovedit aceste tipare naturale
în evoluția umană folosind exemple concrete. Datorită influenței factorilor de mediu, au avut loc
modificări anatomice și fiziologice importante în corpul maimuțelor antice. Ca urmare,
antropoidele s-au dezvoltat treptat în poziție verticală, funcțiile brațelor și picioarelor au fost
împărțite, iar brațele s-au adaptat la fabricarea de instrumente. Selecția naturală a creat condiții
favorabile pentru anumite grupuri de oameni pentru a îmbunătăți instrumentele, vânătoarea
colectivă și îngrijirea persoanelor în vârstă. Ca urmare a unor astfel de activități, în același timp
cu selecția individuală, a existat o selecție de grup. Cu toate acestea, modelele biologice singure
nu sunt suficiente pentru a explica antropogeneza. În scrierile sale, F. Engels (1820-1895) a
dovedit aici importanța deosebită a factorilor sociali. El a remarcat mai ales munca, un stil de
viață social, conștiință și vorbire. Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor
imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice,
geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi
ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru întreţinerea
vieţii de relaţie cu acesta. Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în
urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo primigenius, – omul din Neanderthal, continuat
prin tipul uman actual – Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către
anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale
motorii indispensabile existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în
sens cronologic, distingem mai multe momente probabile de manifestare motrică. Avem în
vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea poziţiei de şezând, stând, ca premise ale
dinamicii omului, evidenţiată de târâre, de mers, alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul
greutăţilor. Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa umană, îi amplifică
potenţialul biologic, sistemul locomotor şi aparatul nouro-muscular, dobândind, prin repetare, o
funcţionalitate sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest plan. Aceste
aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa sa de relaţie cu mediul înconjurător,
posibilitatea de comunicare cu semenii, sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile
existenţei şi supravieţuirii sale.
Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi moralitatea sa. Dar, pe lângă viaţa sa de
relaţie, există şi viaţa de întreţinere a omului. Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi
conferă hrana pe care trebuia s-o dobândească în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă,
gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în
copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil potenţial biologic
pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura exactitatea mişcărilor, puterea şi
forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura
hrana lui şi a familiei, a tribului. Deprinderea de a arunca cât mai departe şi mai corect obiectele
de lovire sau prindere, de a alerga şi a sări peste obstacolele neprevăzute ale hăituirii vânatului,
păstrarea echilibrului în condiţiile terenului denivelat, capacitatea de a susţine în tempo alert
„goana” vânatului, curajul, stăpânirea de sine în momentele hotărâtoare ale acţiunii, coordonarea
ei de către colectivul bărbaţilor cărora le revenea sarcina tradiţională de a o întreprinde cotidian,
explică rolul vital al mişcărilor naturale devenite utilitare pentru existenţa omului primitive.
Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat, realizat pe o
treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de
hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la
vânat şi pescuit. Apare actul muncii, care, evident, îi modifică conştiinţa, dar fără ca aceasta să
rămână singura şi esenţiala condiţie a evoluţiei omului. Munca domestică, cerută de cultivarea
pământului, de strângerea recoltei, se bazează pe aceleaşi mişcări naturale exersate în perioada
formării sale biologice şi perfecţionate de vânătoare şi pescuit. Treptat, aceste deprinderi
motrice, mai multe, mai complexe şi mai eficiente, se vor transmite din generaţie în generaţie,
atât în aşa-zisele perioade ale matriarhatului şi patriarhatului, cât şi ale conducerii războinice a
triburilor. Prin agricultură, ele vor căpăta o stabilitate indispensabilă apariţiei şi sedimentării
tradiţionale a obiceiurilor, cutumelor, momentelor.
Evolutia educatiei fizice pe teritoriul țării noastre a fost influentata de cultura si civilizatia
poporului grec si roman. Relatiile geto-daco-scite cu populatia din cetatile grecesti de pe litoralul
dobrogean Histria (înca din sec.VI Î.Hr.), Callatis (Mangalia) si Tomis (Constanta) au transmis
populatiei autohtone modelul grecesc al educati fizice și modelul institutiilor speciale de
educatie: palestrele si gimnaziile. Dupa cucerirea  romana, educatia fizica a primit caracterul
spiritului razboinic, continutul si mijloacele folosite subordonate acestuia. Marturii ale
dezvoltarii si pe acest teritoriu ale formele de practicare ale exercitiilor fizice cu specific roman
sunt constructiile specifice, reprezentate de amfitreatrele pentru jocuri  descoperite la
Sarmizegetusa si Porolissum, termele, inscriptiile, basorieliefurile cu scene de lupta și serbarile.
Dupa anul 274 D.Hr., cand legiunile lui Aurelian au parasit Dacia si pana la instalarea
feudalismului, continutul si formele de practicare a exercitiilor fizice si jocurilor s-au modificat
mai ales sub influenta contactului cu alte popoare. Nu exista prea multe documente care sa
evidentieze preocupari semnificative pentru domeniul educatiei fizice în oranduirile
precapitaliste, astfel izvoarele care permit o investigatie reala sunt mai ales legate de viata
taranimii. Prin obiceiurile populare si formele traditionale de manifestare, baladele populare si
jocurile populare reusesc sa redea aspecte sociale si culturale din viata poporului roman , inclusiv
cele legate de practicarea exercitiilor fizice. În baladele populare sunt prezentati eroi care pe
langa calitati  moralesunt înzestrati cu frumusete fizica si vigoare.
3. Povestiți despre exercițiile fizice practicate în perioada de început a antichității de populațiile
din Egipt, India, China, Japonia, și începuturile educației fizice școlare și universitare în
România și Republica Moldova.

Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în domeniul esducaţiei fizice a
atins un grad de dezvoltare extrem de uimitor, dar aportul cultural al altor popoare de pe scena
istoriei este la fel de important. Dezvoltarea educaţiei fizice în timpul societăţii sclavagiste s-a
realizat pe parcursul a două perioade istorice mari, anume perioada sclavagistă timpurie
(mileniul IV, III Î.Hr. până în mileniul I) şi perioada sclavagistă dezvoltată (din mileniul I până
în secolul V D.Hr.). Prima perioadă prezintă statele care s-au dezvoltat în Orient.
Istoria orientului antic tratează apariţia primelor state despotice, începând cu cel egiptean,
realizat prin unificarea celor două comunităţi independente: Egiptul de jos şi Egiptul de sus, în
cea de-a doua jumătate a mileniului IV (3300-3200 î.Hr.). Egiptul, ca stat unitar, va supravieţui
în istorie până în anul 525 î.Hr., când va fi cucerit de perşi. În complexul acestei înfloritoare
civilizaţii egiptene, timp de aproape trei milenii, astronomia, arhitectura, ingineria, meseriile,
pictura, sculptura, administraţia şi cultura vor înflori şi vor rivaliza cu cele ulterioare, ale grecilor
din vechea Eladă. În acest context, exerciţiile fizice sunt incluse în conţinutul procesului de
educaţie şi practicate în şcoli, care se bucurau de o mare reputaţie întrucât ele pregăteau scribii,
funcţionari de stat de prim rang. Gimnastica, luptele, călăria, ridicarea de greutăţi, săriturile,
alergările pe distanţe lungi pentru vânătoare constituiau formele exerciţiilor fizice de bază.
Celebra pictură murală de la Beni-Hassan, veritabil manual de lupte, cuprinzând l20 de faze de
atac şi de apărare folosite în luptă, reprezintă documentul cel mai elocvent al nivelului pe care
această activitate fizică, intrată în conceptul şi realitatea educaţiei, l-a atins cu mii de ani în urmă.
India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale lumii respective. Cert este că de
abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui
popor numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se caracteriza printr-o
interesantă şi originală cultură materială şi spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme
redactate în limba sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea î.Hr. şi se
consideră a fi Cartea sfântă care reprezintă temelia religiei, filosofiei, moralei şi instituţiilor
sociale ale hinduşilor. În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială şi politică
a castei preoţilor brahmani, exerciţiile fizice erau predominant de ordin respirator. Ele s-au
constituit într-un sistem unitar denumit Pranayama, încadrat într-o concepţie complexă
filosofico-religioasă, completată de reguli de comportament în plan fizic, moral, social şi
medical. Exerciţiile de acest tip constau din poziţii ale membrelor superioare şi inferioare
combinate cu exerciţii de inspiraţie şi expiraţie, alternate cu stări de apnee (de reţinere a actului
respirator). Spre deosebire de pranayama, care se bazează doar pe exerciţiile de tip respirator,
sistemul yoga, tot atât de vechi şi creat tot în acest spaţiu geografic şi spiritual, pune accentul pe
un ansamblu de exerciţii constând din diferite poziţii iniţiale ale corpului şi segmentelor sale,
menţinute static timp prelungit, însoţite de suspendarea respiraţiei şi continuarea reflecţiilor
asupra unui anumit subiect, ca şi de exteriorizarea unor atitudini de detaşare pentru a ieşi din
normal şi a suspenda funcţiile senzoriale.
În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia lui Confucius şi a sistemului său
(secolul al VI-lea î.Hr.) şi a ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor
influenţa puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice. Tragerea cu arcul, conducerea
carului, lupta cu pumnii, aruncarea cu piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă
formele predominant războinice ale exerciţiilor corporale. Dar, o parte din exerciţiile respective
vor fi încadrate de medicul Kong-Fu într-un sistem medical, gradate după intensitate şi ritm,
alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă, care urmărea să asigure o ţinută
corectă..Primul sistem chinez de educatie fizica dateaza din anul 2698 Î.Hr., are un caracter
medical si se datoreaza medicului Kong-Fu. Acesta a pornit de la ideea ca orice boala îsi are
originea în blocarea sau nefunctionarea unor organe, iar pentru a le debloca este suficient sa se
execute  miscari însotite de  gimanstica respiratorie. Sistemul lui Kong-Fu  a fost introdus  în
ritualul religios,  considerandu-se ca prin practicarea acestor exercitii  se pot obtine nu numai
beneficii fizice ci si de ordin spiritual.Multe secole mai tarziu, pe baza acestor  stravechi  exrcitii
de gimnastica respiratorie, generalul Yo-Fei (1102-1142 D.Hr.) a creat un nou sistem de educatie
fizica chineza, cu caracter national format din  exercitii de tinuta si de lupta, practicat pana în
zilele noastre. Acesta sta la baza numeroaselor "wushu", artele martiale chineze atat de apreciate
astazi.

În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici mistico-religioase shintoiste şi budiste
care au constituit temelia educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-
politice şi militare a poporului japonez. Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a
Japoniei o intensitate unică, prin cultivarea paroxistică a simţului de onoare, de vitejie, de
sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie.

Formele acestei educaţii şi culturi, stilizate în manieră japoneză şi de esenţă motrică, sunt
următoarele:
Sumo – luptă cu torsul şi membrele dezgolite, bazată pe reguli precise, cu 48 de procedee
tehnice. Acest gen de luptă a stimulat întrecerea oamenilor cu un exces ponderal, ajungând la o
greutate de peste l50 kg.
Kendo – similară cu o scrimă cu bastoane lungi de bambus ţinute cu ambele mâini. Loviturile
dure peste cap şi membrele superioare impun protecţia pieptului şi mâinilor cu măşti, pieptare,
manşoane şi mănuşi;
Jiu-jitsu – luptă de apărare fără armă, reprezentând un exerciţiu străvechi japonez bazat pe
rapiditatea efectuării unor procedee tehnice de apucare, torsionare, trântire care provoacă dureri
insuportabile adversarului şi îl obligă să nu mai continue întrecerea. Iniţial, o artă de apărare a
samurailor şi apoi a oamenilor din popor, jiu-jitsul, vechi de când lumea, a devenit astăzi un
sport larg răspândit. Kyudo reprezintă o mânuire a arcului, care reclamă forţă, stăpânire de sine,
echilibru interior şi ţinută.
Începuturile preocuparilor pentru dezvoltarea educatiei fizice scolare pe teritoriul României sunt
legate de epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care printr-un hrisov dat
în anul 1776 în Muntenia, aduce reglementari privind situatia învatamantului. scoala Sf. Sava din
Bucuresti cu un profesor pentru predarea stiintelor si unul de gramatica se transforma în scoala
superioara cu noua profesori pentru limbi straine, matematica, fizica, teologie etc. si se
înfiinteaza înca doua scoli inferioare la Buzau si Craiova.În continutul hrisovului amintit se
faceau referiri si la "exercitiile corporale" specificandu-se necesitatea introducerii lor în
programul scolar: "dupa dejun, elevii fiecarei clase, cu supraveghetorul sau pedagogul lor sa faca
gimnastica pentru exercitiu, în timp de o ora" sau "duminica, în zilele de sarbatori si în zilele
saptamanii, elevii sa iasa o data sau de doua ori, cu supraveghetorul lor si profesorul, în unele
locuri din apropiere, pentru exercitii corporale".În aceasta perioada, dezvoltarea activitatii de
educatie fizica a fost impulsionata de actiunile unor personalitati, cel mai  adesea cetateni ai unor
tari din Europa unde nivelul de dezvoltare al acestui domeniu era mai ridicat. Italienii Luzzato si
Spinzi care au  predat gimnastica la " Academia Mihaileana " din Iasi între anii 1840 - 1848,
respectiv la corpul de pompieri din Bucuresti. Ultimul,  a fost angajat dupa Unirea Principatelor
în 1859, de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastica si scrima la scoala
militara din Iasi. Elvetianul Louis Seres, care  în anul 1848 a deschis la Bucuresti o scoala
privata de scrima.

În cadrul procesului de aprofundare a specializării și cooperării în toate domeniile vieții social-

economice, politice și culturale, în RM s-a constituit un sistem de organizații cu profil de cultură
fizică şi sport (CFS): ONG-uri, organizații comerciale și instituții de stat, a căror activitate rezidă
în acordarea unor servicii în domeniul CFS. Aceste acțiuni se manifestă sub forma unor
activități, programe, sisteme de învățămînt și antrenamente, îndrumare metodice, consultații,
manifestații sportive ș.a.m.d. Domeniul CFS reprezintă un larg sistem social dirijat. Organigrama
prezentată mai jos reflectă structura organizațională a conducerii și administrației CFS în RM și
elementele sale constitutive, interacțiunea și locul ocupat de ele în acest sistem, în ordine
ierarhică și funcțională (Figura 1.1.). Organul legislativ suprem al puterii de stat este Parlamentul
RM. El elaborează și adoptă legi care reglementează relațiile din domeniul CFS, determină
direcțiile principale de dezvoltare și obiectivele sale. Statul asigură finanțarea și administrarea în
sfera relațiilor CFS în corespundere cu programele elaborate, dezvoltă industria sportivă, asigură
pregătirea și perfecționarea specialiștilor, protecția drepturilor și intereselor cetățenilor RM în
domeniul CFS; stimulează activitățile organizaționale ale administrației publice și ale ONG-
urilor, direcționate spre dezvoltarea CFS în instituțiile de învățămînt, de ocrotire a sănătății, în
armată și în alte structuri de forță, la întreprinderi etc. Guvernul RM promovează politica statului
în domeniul CFS, dirijează dezvoltarea lui prin intermediul organelor de resort centrale și locale.
4.Descrieți educația fizică în grecia antică în perioada preelenică și în perioada clasică.

În domeniul educatiei fizice grecii au atins o dezvoltare greu de egalat de alte popoare, vechea
Elada poate fi considerata ca o epoca de aur a educatiei fizice, iar exercitiile fizice ale grecilor
formeaza cel mai interesant capitol al istoriei educatiei fizice, un model ramas pana în zilele
noastre sursa de inspiratie si progres. Ca parte integranta a culturii, educatia fizica a cunoscut
mai multe stadii de dezvoltare care pot fi reunite în doua mari etape: perioada preclasica sau
preelenica (de la origini pana în anii 1200 Î.Hr.) si perioada clasica sau elenica ( din 1200 Î.Hr.
pana în secolul al V-lea D.Hr.) În perioada preelenica sau preclasica pe teritoriul Greciei s-a
dezvoltat o civilizatie proprie, deosebita de cea a Greciei clasice, numita "egeeana", pentru ca
teritoriul unde a înflorit în special au fost insulele din Marea Egee. Aceasta civilizatie este
cunoscuta si sub denumirea de "minoica" de la numele legendarului rege Minos al Cretei, unde a
atins apogeul. Cu toate ca a fost proprie zonei insulare, aceasta civilizatie s-a infiltrat si în Grecia
continentala, unde a luat contact cu populatia indo-europeana a "aheienilor" pe care a influentat-
o puternic. Cele doua mari centre continentale ale acestei culturi au fost cetatile Tirint (patria lui
Hercule) si Micene. 

 Gimnastica greceasca era alcatuita dintr-un numar nu foarte mare  de exercitii, destul de simple
ca tehnica de executie si care nu necesitau aparate special. De obicei atletii practicau una dintre
cele doua categorii, sau chiar unul dintre exercitii. Cei care-si propuneau sa devina atleti
completi se antrenau într-un program complex numit "penthatlon", compus din cinci exercitii:
alergarea, saritura, aruncarea discului si sulitei, lupta, iar mai tarziu si pugilatul. Introdus în
programul Jocurilor Olimpice în anul 708 Î.Hr., pentatlonul a înlocuit exercitiile izolate.

Saritura se executa  în lungime sau în înaltime, de pe loc sau cu elan, peste coarda sau prin cerc.
E drept ca ultimele doua variante  erau practicate mai ales ca jocuri ale copiilor. Specific
gimnasticii grecesti era  faptul ca sariturile se executau cu acompaniament muzical, mai ales pe
muzica de flaut. O alta particularitate era obiceiul de tine în maini în timpul sariturii mici
greutati, asemanatoare ganterelor folosite azi. Tehnica sariturilor sau rolul  acestor greutati nu
este  foarte bine cunoscut.

Aruncarea cu discul era unul dintre exercitiile pur sportive, acest gen de aruncare neavand nici o
legatura cu vanatoarea sau cu exercitiile militare. Discul a fost la început din lemn sau piatra, iar
mai tarziu din arama, rotund si turtit, cu suprafata ornamentata de figurine cizelate. El avea un
diametru de 32 de cm si o greutate variabila de la 2 kg pana la 5 kg. Cei mai buni "discoboli"
reuseau sa-l  arunce  pana la 32 de metri, tehnica de aruncare fiind asemanatoare cu cea din zilele
noastre.

Aruncarea sulitei era un exercitiu de precizie care se practica în gimnazii. Sulitele care se
foloseau în acest scop sportiv se deosebeau de cele militare prin faptul ca erau din lemn cu varful
metalic, mai scurte si mai usoare si se aruncau într-o tinta.

              Lupta facea parte din categoria exercitiilor grele, dar era cel mai iubit si apreciat
exercitiu din cadrul pentatlonului în competitii. Daca la început a fost un exercitiu brutal si
grosolan, în care doar greutatea si forta erau hotaratoare, el s-a perfectionat si a ajuns sa fie
apeciat ca unul din mijloacele cele mai potrivite pentru mentinerea sanatatii si întarirea
organismului tinerilor.

ORCHESTRICA, era constituita din arta dansului. Idealul educational specific Greciei, nu se

putea realiza daca exercitiile de gimnastica nu erau îmbinate cu dansuri care sa dea miscarilor
eleganta, gratie, sensibilitate. Dansurile aveau ca menire sa exprime prin miscarile trupului
starile sufletesti ale dansatorilor. În viata vechilor greci dansul avea un loc foarte
important,  fiind considerat o activitate serioasa care reusea sa-i apropie pe oameni de zei, asa ca
dansurile sacre erau mai raspandite decat cele profane. Sunt cunoscute cu denumiri speciale,
peste 200 de dansuri caracteristice perioadei antice. Natura dansurilor varia în functie de
divinitatea careia îi era închinat: cele în cinstea lui Dionisos-zeul vinului sau a zeitei Artemis-
zeita vanatorii, erau vioaie, în timp ce acelea dedicate lui Zeus sau lui Apollo aveau un caracter
solemn.  La spartani predomina dansul atletic, marcat de multe sarituri. Fetele din Atena dansau
cu multa gratie, iar miscarile lor erau subliniate cu ajutorul unor esarfe sau valuri. Muzica însotea
întotdeauna dansul, instrumentele cele mai folosite erau : flautul, cytara, tamburina.

AGONISTICA, reprezinta totalitatea jocurilor de întrecere, pe care le organizau grecii pentru a

consacra exercitiile fizice si a stimula ambitia si daruirea tinerilor. "Agon" însemna lupta si
caracterizeaza perfect spiritul în care erau organizate aceste întreceri, pe sistemul concurentei, a
luptei de întrecere. Jocurile de întrecere sunt pomenite înca din cele mai vechi timpuri, legate de
cultul mortilor si de sarbatorirea eroilor. Data la care ele si-au piedut caracterul ocazional si s-au
transformat în adevarate institutii nu se poate stabili cu precizie. Originea lor se reflecta în
caracterul sacru pe care aceste manifestari si le-au pastrat tot timpul, numai ca vechiul cult al
mortilor sau eroilor a fost înlocuit cu legarea jocurilor de  divinitatea tutelara a locului unde se
desfasurau. Zeii nu erau numai protectorii sau privitorii jocurilor, ci adesea imaginatia grecilor i-
a coborat în arene ca participanti. Apollo, era considerat arcas, discobol si pugilist, Hermes, cel
mai bun alergator. Legendele descriu întreceri între Zeus si Cronos, între Hermes si Apollo,
descriu ispravile lui Hercule si a altor nenumarate divinitati.În cadrul agonisticii existau doua
categorii festivitati: unele care aveau un caracter local si altele cu caracter national. Dintre
acestea din urma cele mai importante erau: jocurile Olimpice, jocurile Isthmice, jocurile
Nemeice, jocurile Pythice si jocurile Panathenae. Fiecare dintre acestea a avut propriile
caracteristici în ceea ce priveste periodicitatea, genul jocurilor si detaliile concursurilor.

Jocurile Olimpice Antice -  pot fi considerate fara exagerare un simbol al vietii grecesti, o culme
culturala a Greciei antice.  De-a lungul a douasprezece secole OLIMPIA. În Olimpia au fost
ridicate în decursul secolelor numeroase constructii. Unele aveau un caracter religios, altele
serveau pentru adapostirea institutiilor olimpice sau gazduiau oaspetii sositi în numar mare la
celebrarea jocurilor. În centrul Olimpiei se gasea maretul templu al lui Zeus patronul jocurilor,
iar în interior, statuia zeului, opera a marelui sculptor al antichitatii Phidias. Statuia  din
marmura, fildes si aur, capodopera a artei grecesti antice, era considerata una dintre cele sapte
minuni ale lumii. Alaturi de templu se gasea maslinul sacru sadit conform traditiei, chiar  de
Hercules. Jocurile Olimpice durau cinci zile. În prima zi avea loc ritualul jertfelor la cele 80 de
altare, defilarea concurentilor si juramântul olimpic, care se desfasura în fata statuii lui Zeus. În
cea de-a doua zi, avea loc tragerea la sorti si întrecerea tinerilor de 18-20 ani. Alergarea, luptele,
pugilatul si pancratiul se desfasurau în cea de-a treia zi. Ziua a 4-a debuta cu pentatlonul urmat
de  întrecerile "hoplitodorilor" (oameni înarmati, alergarile de care si calaria.De a lungul
secolelor aceasta ordine initiala a suferit numeroase modificari, dar întotdeauna si indiferent de
ordine pentatlonul a fost cea mai disputata si pasionanta proba.

Prima perioada este perioada arhaica a culturii grecesti si poarta amprenta lui Hercule considerat
legendarul întemeietor al Jocurilor Olimpice. Este puternic influentata de conceptiile spartane
despre educatie fizica, fiind cunoscuta si sub denumirea de perioada omului puternic. Forta
musculara era cea care impresiona multimile. Printre ispravile cele mai cunoscute erau
împingerea sau saltarea unor blocuri de piatra imense. În ruinele Olimpiei s-au gasit doua astfel
de blocuri inscriptionate datand din secolul al VI-lea Î.Hr., unul de 143 de kg si altul de 480 de
kg.

A doua perioada, a idealului atletic, corespunde epocii clasice în care influenta ateniana este cea
mai puternica. Este perioada de apogeu a istoriei antice a Greciei, timpul maximei înfloriri
politice si culturale, secolul lui Pericle. La idealul fortei se adauga se adauga acela al frumusetii
plastice. Este perioada introducerii "pentatlonului". Acest complex de exercitii fizice modifica
conceptia despre scopul activitatii sportive, promovand atleti cu o dezvoltare fizica armonioasa si
completa.

A treia perioada este cea a specializarii si a atletilor profesionisti. Dupa secolul lui Pericle a
început un proces de decadere a conduitei morale  care a influentat atat sistemul pedagogic cat si
practicarea exercitiilor fizice. Marea cinste de care se bucurau învingatorii de la jocurile
nationale a încurajat aparitia "atletismului" profesionist. Daca pana atunci gimnastica a fost un
mijloc de educatie a poporului, ea începe sa devina o meserie, iar dorinta de atinge armonia este
înlocuita cu alte trebuinte. Ambitia, vanitatea, lacomia i-au determinat pe multi dintre cei care
frecventau gimnaziile si palestrele sa devina profesionisti în intentia lor de a castiga la jocuri.
Educatia generala a început sa fie neglijata în favoarea specializarii si atingerea maiestriei la o
singura proba.

Perioada "elenistica" sau "alexandrina" este perioada decaderii atletismului, defectele si

slabiciunile care se manifestasera pana atunci la nivelul nobilelor institutii ale gimnasticii
grecesti devenind de dreptul devastatoare. Activitatile sportive practicate cu scopul atingerii
idealului armonic sunt înlocuite cu sportul  profesionist. Pe langa acesta se dezvolta alte doua
fenomene negative: comercializarea si exploatarea sportivilor. Atletul grec devine un om care
traieste doar din sport, iar în gimnazii si stadioane alaturi de cei care se antreneaza apare o lume
de functionari care speculeaza victoriile sportive: impresari, intermediari, conducatori.
Concurenta fara limite si fara scrupule favorizeaza folosirea unor metode lipsite de corectitudine
pentru obtinerea victoriei. Exercitiile de atletica usoara: alergarea, saritura, aruncarea sunt
înlocuite în preferintele publicului cu cele violente: luptele, pugilatul cu ceste, pancratiul.
Schimbarile politice si sociale favorizeaza aceasta decadere a educatiei fizice: cuceririle lui
Alexandru cel Mare schimba fundamental structura poporului grec, locul idealurilor colective
este luat de cele cu caracter individual. Dominatia greaca din timpul lui Alexandru ajunge pana
în Egipt si Asia, iar spiritul national specific al poporului grec începe sa fie înlocuit cu
cosmopolitismul. Pregatirea militara pierde din importanta, iar efebia devine un stagiu de lux.

Ultima perioada, cea a atleticii greco-romane consfinteste decaderea gimnasticii grecesti. În

Grecia  supusa dominatiei politice a Romei, se produc schimbari fundamentale. Idealul cultural
s-a modificat fundamental: muzica si gimnastica nu mai sunt pe prim planul educatiei, fiind
înlocuite cu alte trei discipline de esenta intelectuala: gramatica, retorica si filozofia. Educatia
fizica se limiteaza la o sumara pregatire cu caracter militar, redusa la durata unui singur an.
Grecia nu-si mai educa fiii pentru a deveni buni soldati pentru ca starea ei de vasalitate nu mai
necesita acest lucru. Odata cu prefacerile politice se accentueaza si transformarea conceptiilor
filozofice. Idealurile morale se schimba, se vorbeste despre eliberarea sclavilor, despre
schimbarea conditiei femeii. Religia si morala crestina se raspandesc din ce în ce mai mult, iar
acestea reprezinta o negare completa a vechilor conceptii grecesti. Urmarea acestui proces a fost
neglijarea si parasirea treptata a exercitiilor fizice. Gimnastica mai era pastrata ca parte a
educatiei generale, dar numai pentru ca era considerata necesara pentru sanatate.

5.Descrieți educația fizică în roma antică și educația fizică în evul mediu.

 În perioada Republicii (sec. al VI-lea Î.Hr - sec. al II-lea Î.Hr) romanii duceau o viata
simpla,  austera. Educatia era utilitara si militara avand ca scop formarea unor cetateni curajosi,
disciplinati, buni soldati. Accentul era pus pe educatia morala care viza respectarea  legilor si
disciplina. Educatia intelectuala  nu era nici ea neglijata dar se limita la scriere si lectura. Nu se
facea nici muzica, nici arta,  nici filosofie. Educatia fizica se bucura de atentie în masura în care
pentru ca tinerii sa poata deveni buni soldati era nevoie de exercitii fizice care sa le dezvolte
calitatile necesare, atat pe plan fizic cat si moral.

În Roma antica, la varsta de 15 ani, baietii  îsi începeau  pregatirea militara pe  un teren special
amenajat numit "Campul lui Marte" (astazi Piazza dei Popoli). Alaturi de exercitiile pur militare
ei mai practicau : trasul cu arcul, lupta, calaria, înotul. Scopurile militare ale exercitiile erau
subliniate de detaliile de executie: saritura se executa peste un cal de lemn, alergarea se
desfasura  alaturi de un cal în galop, iar  marsurile aveau loc pe distante de cel putin 20 de km. cu
echipament de lupta. Un exercitiu special îl constituiau lucrarile de amenajare a unor santuri,
valuri de pamant, etc. Înotul în apele Tibrului era un exercitiu iubit si respectat.

Baile romane sunt institutii  care reprezinta  adaptarea palestrelor grecesti la mentalitatile si stilul

de viata specific romanilor. Bazinele cu apa care în cadrul palestrelor erau niste anexe care
serveau la curatarea corpului dupa contactul cu nisipul de pe pista, cresc în dimensiuni si
importanta devenind elementul cel mai important al institutiei, în timp de spatiile
amenajate  pentru  practicarea exercitiilor fizice scad ca  dimensiuni si importanta, devenind
accesorii.

Jocurile cu mingea erau execitiile favorite ale romanilor,  cele mai multe fiind practicate în
interiorul termelor. Mingea se numea "pilla", iar locul unde se practicau purta vechea denumire
preluata de la greci: "sferisterium".Caracteristicile si denumirea jocurilor erau date de
dimensiunile mingilor si modul în care aceasta manuita:"Follis" era o minge mare umpluta cu
aer, care se batea cu pumnul sau cu bratul înarmat cu o manusa rigida ca o racheta;Asemanatoare
cu o minge de tenis din zilele noastre  "Trigonul" era o minge mica care se juca în trei jucatori,
asezati în triunghi; "Pagaenica" sau mingea taraneasca era o minge de dimensiuni mari, destul de
grea, folosita mai ales de oamenii din popor;

"Harpastum" era o minge de piele umpluta  cu fulgi, faina sau pamant care se batea cu mana de
catre jucatorii împartiti în doua echipe pe un teren acoperit cu nisip.

Jocurile publice ale romanilor sunt adaptarea faimoaselor jocuri de întrecere ale grecilor din
cadrul "agonisticii". Ele reprezinta cel mai elocvent exemplu de deformare a institutiilor grecesti.
Organizate dupa modelul jocurilor agonistice, dar lipsite de nota de întrecere sportiva al acestora,
aveau un caracter pur spectacular în care scopul primordial era acela de a distra spectatorii.

Jocurile de circ ("circenses") erau distractia favorita a poporului si constau în alergarile de care si

cai. Pentru aceste jocuri s-au construit edificii uriase. Faimosul "Circus Maximus"  acoperea un
întreg cartier al Romei, iar în timpul lui Nero, dupa cateva secole de continue extinderi si
înfrumusetari, pista avea 600 de metri lungime si 200 de metri latime, cu 255.000 de locuri
pentru spectatori. Un tur de pista masura 568 de metri, o cursa fiind alcatuita din sapte tururi. În
timpul lui Augustus, se organizau 12 curse pe zi, ajungandu-se ca în timpul dinastiei Flavia
numarul curselor sa fie de 100. Cursele începeau în zorii zilei si se desfasurau pana la caderea
serii.

Jocurile de amfiteatru reprezinta completa deformare a jocurilor agonistice. Originea acestor

sangeroase spectacole este foarte probabil celtica. Romanii le foloseau la început în cadrul
ceremoniilor funerare, sub forma unui ritual privat la care participa doar familia,  dar cu timpul
aceste ritualuri au  capatat amploare si au fost transformate într-un gen de întreceri  dupa
modelul jocurilor agonistice grecesti. Spectacolul  din amfiteatrele romane era  astfel un amestec
de elemente religioase traditionale si altele de origine greceasca.

Venationes  consta într-o lupta a "venatoresului" cu animale. De cele mai multe ori se reducea la
un macel în masa a celor mai diverse animale salbatice: ursi, tigri, lei, pantere, elefanti, mistreti,
care erau lovite cu sulita, sabia sau se tragea asupra lor cu arcul. Pentru o completa satisfacere a
instinctelor sangeroase a plebei, erau introdusi în arena "bestiarii", oameni neînarmati, de obicei
condamnati sau persecutati politic si religios, care erau sfasiati de animale.

 Hoplomachia era lupta dintre "gladiatori" si  era la fel de cruda. Gladiatorii erau recrutati
voluntari sau prin constrangere din randul sclavilor, aventurierilor, delicventilor si erau instruiti
în scoli speciale. Ei purtau în arena un echipament special, care era menit sa asigure nu atat
protectia lor cat mai ales prelungirea luptei. Se lupta de obicei cu sabia, dar existau si alte forme.
Una dintre cele mai apreciate era cea a "retiarilor" în care unul dintre luptatori era înarmat cu
furca lunga cu trei dinti si cu o plasa cu ochiuri, pe care trebuia sa o arunce peste celalalt
luptator, care se apara cu o spada scurta si un scut. Lupta se desfasura pana la ranirea sau chiar
omorarea unuia dintre luptatori. Cel doborat putea cerea gratierea, care era sau nu acordata de
catre Împarat dupa consultarea publicului, printr-un semn al mainii, faimosul "police verso".
Dezvoltarea culturala a acestor popoare este influentata decisiv de religia crestina, care
triumfa  asupra vechilor religii politeiste, determinand atat conceptiile cat si forma institutiilo
Desfiintarea J.O antice si apoi incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au pecetluit
triumful eticii crestine asupra conceptiilor antice, care suferisera e drept un destul de pregnant
proces de degenrare în ultimele veacuri. Locul conceptiilor greco-romane preocupate de aspectul
fizic al omului este luat de conceptiile crestine care au creat un ideal cu totul diferit. Doctrina
crestina se sprijina pe dualitatea corpului si spiritului: corpul este pieritor, sufletul nemuritor.
Corpul este dusmanul sufletului, resedinta si cauza pacatului. Cu cat corpul este mai slabit, mai
neîngrijit cu atat sansele sufletului de a accede la viata vesnica sunt mai mari. Ca o consecinta
naturala a cresterii influentei acestor conceptii a fost  interzicerea  exercitiilor fizice prin care se
cultiva latura fizica a persoanei. În acest mod, crestinis 212g67c mul a adus decaderea execitiilor
fizice. Tertullian unul dintre parintii bisericii crestine sustinea plin de indignare: " Paleastrica
diaboli negotium!" (Kiritescu,1943). Au fost considerate purtatoare de pacat si baile, curatenia
sau  igiena personala, adica tot ceea ce tinea de întretinerea sanatatii si a corpului.
Ostilitatea fatisa a bisericii crestine fata de educatie fizica si-a gasit  deplina si completa aplicare
în sistemul de educatie al timpului. scolile medievale erau conduse de ordinele religioase,
educatia se facea în scolile manastiresti  conduse de calugarii benedictini, franciscani
sau  dominicani. În scoli se învatau cele "sapte arte liberale" în doua cicluri "trivium"
( gramatica, dialectica, retorica) si "quadrivium" (aritmetica, muzica, geometria, astronomia). Ca
metoda de învatare se utiliza metoda scolastica, bazata pe rationamentul deductiv si silogismul,
urmarindu-se legarea cunostintelor într-un rationament riguros, fara folosirea faptelor  sau
argumentelor. În acest sistem de educatie era exclusa orice preocupare pentru
educatie fizica,   nu mai poate fi vorba de practicarea exercitiilor fizice în scoli. Ele sunt chiar
interzise la fel ca si baia sau înotul. Dar, chiar daca exercitiile fizice nu au mai fost practicate în
sistemul scolar feudal, nu înseamna ca ele au disparut din viata popoarelor. Exercitiile fizice au
continuat sa faca parte din viata oamenilor si sa fie practicate.  Pe de o parte ele erau exersate din
necesitatea asigurarii pregatirii militare, dar si din dorinta naturala de miscare a oamenilor din
cele mai diferite categorii si grupuri sociale. Clasele nobiliare au practicat exercitiile fizice în
cadrul institutiei cavaleresti, în timp ce oamenii din popor, tarani sau oraseni în diverse ocazii
specifice vietii feudale. Manifestarile variate si pitoresti ale practicarii exercitiilor
fizice în perioada Evului Mediu au asigurat pastrarea unei continuitati a educatiei fizice de-a
lungul acestor veacuri destul de întunecate din istoria omenirii.

6.Enumerați concepțiile despre educație în perioada renașterii, reprezentanții pedagogiei realiste

și raționaliste, curentul filantropist și reintroducerea educției fizice în școală. Sistemele naționale
de educație fizică din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, sistemul francez, german, suedez,

Revolutia spirituala care a început în Italia pe la mijlocul sec. al XIV-lea exinzandu-se apoi în
celelalte tari din Europa centrala si de vest, a însemnat o schimbare completa a gandirii, a
conceptiilor despre lume, om si viata si s-a manifestat în toate domeniile culturii: literatura,
filosofie, arta, stiinta, educație. Renasterea a însemnat o eliberare spirituala din disciplina rigida a
catolicismului medieval. Oamenii care  cateva secole au trait adanciti în lumea conventionala a
misticii  crestine, au început sa se regaseasca pe ei însisi, au deschis ochii asupra frumusetilor
naturii si vietii. Se poate spune ca odata cu Renasterea viata si-a reluat cursul ei firesc. Oamenii
putea sa se bucure din nou de viata, sa admire si sa pretuiasca frumosul, sa aspire spre
perfectiune. Pedagogii, scriitorii sau alti ganditori umanisti din Italia, Spania, Franta, Germania
si Anglia au imprimat un nou scop al educatiei: formarea omului complet. Este adevarat ca din
cauza structurii sociale a timpului educatia era limitata la clasele de sus ale societatii. Pe de alta
parte, lipsa unei organizari scolare moderne, limita eforturile pedagogilor umanisti la aspecte mai
ales teoretice: ideile lor sunt exprimate în lucrari cu caracter divers, dar sunt prea putin aplicate
în practica. Doar sporadic, cativa educatori straluciti au încercat sa-si puna realmente ideile în
aplicare, în procesul de educatie al unor copii din familii princiare sau nobiliare, a caror educatie
le era încredintata. A.Komenski sau Comenius (forma latinizată a numelui) este cel mai
prodigios şi original pedagog al secolului său, fiind considerat pe drept cuvânt creatorul şcolii
moderne (l592 – l670). Lucrările sale filosofice şi pedagogică de bază sunt Didactica magna
(„Didactica generală”), publicată în l640, şi Orbis sensualium pictus (lumea simţurilor zugrăvită
prin imagini), apărută în l668. În prima lucrare, I.A.Komenski îşi explică principiile,
metodele şi planul de organizare a învăţământului – pe clase, pe ani, pe trimestre şi orare,
săptămânale şi zilnic, şi lecţii urmate de recreaţii şi pauze. Cea de a doua, pune bazele
principiului intuiţiei, valabil şi astăzi în orice instruire. În sistemul aplicat de Komenski în
diferite locuri şi oraşe ale Europei, inclusiv în Transilvania (în orăşelul Saros-Patak, aproape de
Tisa), exerciţiile fizice ocupă un loc central. Idealul său educativ era să formeze un om sănătos şi
moral, puternic şi util, îndrăzneţ, dar disciplinat. El este unul dintre primii autori de cărţi
specializate în practicarea exerciţiilor fizice – Schola luduş (Şcoala jocului) şi Schola materna.
Din toate formele de exerciţii, el alege jocurile dinamice, pe care le consideră ca fiind naturale,
cu efecte educative complexe, igienice, psihice şi morale, confirmate şi preluate de teoria şi
practica pedagogilor raţionalişti ai secolului al XVUI-lea.

John Locke (l632 – l704) este un continuator al concepţiei lui Bacon, potrivit căreia ideile şi
conştiinţele provin din lumea simţurilor. El crede că ,sufletul copilului este o tabula rasa” (o
placă nescrisă), iar senzaţiile sunt izvoarele cunoaşterii. Aptitudinile înnăscute se fortifică prin
exerciţiu, care perfecţionează talentul copilului. Esenţa gândirii pedagogice a lui J.Locke este
cuprinsă în lucrarea sa intitulată sugestiv Câteva cugetări asupra educaţiei copilului şi se bazează
pe interrelaţia dintre laturile morală, intelectuală şi fizică ale fiinţei umane. Cartea a stârnit un
imens interes, inspirând pe Rousseau şi Pestalozzi. Idealul său educaţional îl reprezintă formarea
gentlmenului perfect, model întâlnit la marii precursori ai lui Locke, situează procesul educativ
în familie şi în şcoală. Exerciţiile de înot, de alergare în costumaţie adecvată în aer liber, urmate
de băi de soare şi de băi reci, alternate cu odihnă şi somn regulat, fără medicamente, dar cu o
alimentaţie raţională, trezitul devreme, reprezintă preceptele aplicate cu succes în formarea
tineretului aristocratic, care avea condiţiile unei educaţii privilegiate.

J.J. Rousseau, debutează perioada modernă a istoriei civilizaţiei şi culturii umane cu Principiul
de bază al sistemului său de educaţie este întoarcerea la natură. „Natura l-a creat pe om bun”, dar
„societatea este cea care îl corupe”, afirmă scriitorul, filosoful şi pedagogul Rousseau. Scolastica
medievală, încă prezentă, constituie un factor de constrângere a fiinţei umane, care este născută
să fie liberă.

Doctrina pedagogică a lui Rousseau este expusă în romanul său Emil sau despre educaţie, apărut
în 1762, are cinci capitole, corespunzător intervalurilor de vârstă. Din punct de vedere
pedagogic, mai importante sunt primele două – până la 3 ani şi de la 4 la l2 ani.

Îndeosebi cel de al doilea interval este afectat preponderent exerciţiilor fizice, urmând ca
educaţiei intelectuale să-i fie repartizaţi anii ulteriori; jocurile cu mingea, trasul cu arcul, înotul,
alergarea, jocurile dinamice de îndemânării sunt recomandate lui Emil. Ceea ce i se reproşează
lui Rousseau este faptul că îl izolează pe Emil de societate, de familie şi de ceilalţi copii,
supraapreciindu-se posibilitatea de dezvoltare spontană a eroului său, subestimându-se rolul
decisiv al educatorului şi ignorându-se rolul femeii. Militând pentru o educaţie individuală,
Rousseau neagă că omul trebuie educat prin şi pentru societate.

Pe acest plan, pedagogia lui Komenski este superioară, fapt care explică supravieţuirea şi
influenţa ei de-a lungul întregii epoci moderne şi contemporane.

Şi Pestalozzi (l746 – l827), marele pedagog elveţian, care s-a distins printr-o neasemuită
dragoste pentru copilul sărac, va fi puternic influenţat de Rousseau şi Kant. Concepţia sa
filosofică este eclectică. El neagă biserica, dar recunoaşte existenţa unei „fiinţe supreme”. Ca şi
Komenski, Pestalozzi nu rămâne doar în sfera reflecţiilor despre educaţie, ci o profesează, fiind
un subtil didactician. Baza oricărei educaţii este intuiţia, idee preluată din lucrările lui Komenski.

Pestalozzi repune exerciţiile fizice la loc central în sistemul educaţiei, care este colectivă.
Exerciţiile sunt naturale sau elementare, integrate într-o gimnastică articulară. Predomină
extensiile, flexiile, torsiunile realizate simplu şi liber, fără aparate.

Ca şi la Rousseau, ideile lui Pestalozzi despre educaţie şi rolul exerciţiilor fizice în conţinutul ei
sunt incluse în romanul pedagogic

popular, intitulat, după numele personajelor Leonard şi Gertruda (l78l). Deşi criticat de Ling şi
Jahn pentru caracterul mecanic al exerciţiilor, inesteticul şi eficienţa lor limitată, sistemul lui
Pestalozzi va marca întreaga evoluţie a gimnasticii şcolare a secolului al XlX-lea, a şcolii
filantropice germane şi a pedagogilor Herbard şi Froebel, socotiţi discipolii săi.

Guts Muths, discipol al lui Salzmann, care a lucrat în Philantropiumul de la Schnepfenthal, este
personalitatea cea mai remarcabilă a Şcolii filantropice. El este considerat cel care a introdus
pentru prima dată exerciţiile fizice în sistemul de educaţie şcolară. Lucrarea sa capitală se
intitulează Gymnatik jur die Jugend (Gimnastica pentru tineret). în viziunea sa, gimnastica este
un sistem de exerciţii ale corpului care au ca scop perfecţionarea lui.

Germania – Cel care a creat sistemul de educatie fizică german a fost Friedrich Ludwig Jahn
(l778-l852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).

În anul l8l0 se stabileste la Berlin şi începe să lucreze ca profesor la gimnaziul „Grauen Kloster”
şi la Institutul „Plamman”. Ambele instituţii fiind organizate pe principii pestalozziene,
exerciţiile fizice erau prezente în programul lor educativ. Are ideea de a scoate elevii din cadrul
tradiţional al şcolii, ducându-se cu ei în afara oraşului, la câmp sau în pădure pentru lecţiile de
gimnastică. Împreuna cu un grup de ofiţeri înfiinţează „Deutscher Bund” (Liga Germană) şi cu
ajutorul câtorva adepti devotaţi începe activitatea de pregătire a tineretului. În anul 1811
organizează lângă Berlin, primul Turnplatz, un teren de exerciţii fizice, cu aparate şi instalaţii
variate, pe care-l foloseau peste 500 de practicanţi ai exerciţiilor fizice. Un an mai târziu, un nou
„turnplatz” este amenajat, pentru a face faţă numărului mare de amatori.
Scopul sistemului său se preciza din ce în ce mai bine: întărirea tineretului în vederea războiului
de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea şi o intensă
activitate publicistică care avea acelaşi scop.
În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall, edificând unul
dinte cele mai complete sisteme de educaţie fizică a fost elevul său Per Henring Ling (l776-
l839). Ling s-a nascut în Suedia, la Ljunga în l776, într-o familie suedeză tradiţională. A avut
o copilărie aspră şi o tinereţe aventuroasa, în care a călătorit mult atât în Suedia, cât şi în alte ţări
europene: Franţa, Germania, Danemarca. A început o cariera militară, pe care a abandonat-o în
favoarea marii lui pasiuni: literatura şi în special poezia. Se ştie despre el ca a a facut studii
universitare la Lund si Upsala, dar nu se stie cu exactitate ce anume a studiat, nici daca a
finalizat aceste studii. Perioada dintre anii l799 si l804 si-o petrece la Copenhaga, unde dupa ce
începe sa practice scrima si se vindeca astfel de un început de paralizie al bratului drept,
frecventeaza asiduu institutul lui Nachtegall. Dar, nu s-a multumit cu simpla practicare a
exercitiilor fizice preluate din lucrarile lui Gutsmuths si Vieth, ci a început sa studieze la modul
cel mai serios acest domeniu, în paralel cu studiile de literatura, filozofie si istorie pe care le
urma la Universitatea din Copenhaga.
Cei cinci ani petrecuti în capitala Danemarcei au fost esentiali pentru formarea lui ca viitor om
de cultura, pentru ambele domenii în care s-a remarcat: literatura si educatia fizica. Sub influenta
curentului neeoumanist, care era în voga în acei ani, a devenit adeptul dezvoltarii armonioase a
omului dupa idealul conceptiei elene. Acest ideal îl va transfera ca scop si gimnasticii suedeze,
pe care a creat-o mai tarziu, îmbogatindu-l în acelasi timp cu idealurile vechilor popoare
scandinave.
Întors în Suedia în anul l804, si-a început activitatea în domeniul educaţiei fizice ca profesor de
scrima la Universitatea din Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez Nachtegall, în paralel cu
aceasta activitate a înfiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi moderne pentru studenti.
Lectiile cu studentii care-i frecventeaza cursurile îi releva lipsa unei fundamentari stiintificea în
predarea exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna, Ling începe sa studieze cu multa
seriozitate anatomia, fiziologia si biomecanica.
În Franta secolulului al XVIII-lea învatamantul avea un aspect haotic care se datora lipsei de
interes a regalitatii preocupata doar scolile destinate functionarilor si ofiterilor sai. Neglijenta
statului fata problemele educaţiei a dus la cresterea influentei congregatiilor religioase, în special
a iezuitilor care controlau întregul sistem de învatamant. Dupa expulzarea acestora în l762, în
sistemul de învatamant s-a produs un adevarat gol.
Revoluţia franceză prin fruntaşii săi a încercat punerea învăţământului sub directul control al
statului, considerând că şcoala era mijlocul cel mai sigur de a asigura emanciparea poporului.
Ideile pedagogilor Revolutiei franceze nu au devenit realitate din cauza modului în care s-au
derulat evenimentele în Franţa. Preluarea puterii de către Napoleon Bonaparte care a preluat din
ideile generoase ale enciclopedistilor numai pe acelea care-i serveau fundamentării concepţiei
statului militar a redus scopul învăţămantului public francez la acela de a creşte şi educa soldaţi.
În scolile din timpul sau, exercitiile fizice constau doar în marsuri si manuiri ale armelor, elevii
erau organizati în companii iar scoala devenise o adevarata cazarma.
În acest context educational îsi va desfasura activitatea cel care este considerat creatorul primului
sistem de educatie fizica francez colonelul spaniol Don Francesco Amoros y Ondeano (l770-
l848) care a reusit sa adauge la spiritul militarist al epocii o conceptie superioara despre educatie.
Amoros s-a nascut la Valencia în Spania si s-a dedicat carierei militare. Bun cunoscator al
pedagogiei lui Pestalozzi a redactat un regulament de educatie militara bazat pe ideile acestuia. A
avut ocazia sa-si puna în practica ideile progresiste despre educatie la Institutul pestalozzian din
Madrid. Acest institut a fost înfiintat în l807 de catre regele Carol al IV-lea al Spaniei pentru
formarea inginerilor si ofiterilor, iar Amoros a fost numit la conducerea lui. Pe langa aceasta
functie, el s-a ocupat de educatia principelui mostenitorul al tronului Spaniei si a detinut o serie
de functii importante în stat: intendent al politiei, ministru de interne, consilier de stat. În timpul
campaniei lui Napoleon în Spania, s-a alaturat francezilor, devenind guvernator al provinciei. La
prabusirea regimului napoleonian s-a refugiat în Franta, iar în anul l8l6 a obtinut naturalizarea ca
cetatean francez, dedicandu-si întreaga activitate noii sale patrii.