UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

TEORIA ŞI PRACTICA ÎN
SPORTURI DE APĂ -ÎNOT
-REFERAT-
1. Cunoștințe teoretice:
2. Scurt istoric. Apariţia înotului sportiv
3. Desfăşurarea pregătirii stagiale
4. Probleme de igienă profilaxie şi alimentaţie
5. Înotul utilitar-aplicativ şi salvarea de la înec
6. Exerciţiide acomodare cu apa
7. Învăţarea tehnicilor de înot aplicativ: voiniceasca, over şi scufundări
8. Salvareade la înec şi acordarea primului ajutor
9. Prezentarea construcţiilor, instalaţiilor şi amenajărilor necesare pentru
antrenamentul în apă: Debarcaderul, parcul de ambarcaţii, boxele;
10. Prezentarea ambarcaţiunilor şi a echipamentelor specific sporturilor nautice
wakeboarding, kitesurf şi windsurf
11. Învăţarea elementelor de plutire şi echilibru a ambarcaţiunilor (caiac simplu
şi caiac dublu)

Cunoștințe teoretice:
 Înotul se defineşte astfel: Arta de a armoniza funcţiile aparatului respirator cu mişcările
combinate, pentru a da corpului propulsie şi un echilibru continuu într-un ritm anumit. Se
deosebeşte total de celelalte discipline sportive, deoarece mişcările specifice acestui sport se
execută într-un mediu deosebit – apa. Factorii naturali – apa, aerul, soarele – au o acţiune
binefăcătoare asupra organismului, contribuind la întărirea sănătăţii, călind corpul împotriva
agenţilor nocivi externi. Călirea este rezultatul acţiunii soarelui, aerului şi apei, în forma lor
naturală, combinată cu practicarea exerciţiilor fizice, pentru a mări rezistenţa organismului. Sub
influenţa soarelui, metabolismul, funcţiile hematopoetice şi termoreglarea cresc. Razele
ultravioletele au o acţiune bactericidă (distrugând microbii), antirahitică (de prevenire a
rahitismului), melanică (de pigmentare-bronzare), de stimulare a aparatului cardio-vascular şi a
celui respirator, a glandelor cu secreţie internă (tiroidă), precum şi a sistemului nervos vegetativ.
Razele infraroşii au o acţiune termică (de încălzire) de suprafaţă şi de profunzime, prin
sensibilizarea receptorilor termici, iar climatul marin este curat, fără praf, cu particule fine de
apă, care conţin clorură de sodiu, sulfat de magneziu, iod, siliciu coloidal etc. Aerul conţine o
mare cantitate de ozon, ceea ce completează baia de soare cu cea de aer. Impactul mediului
acvatic asupra organismului are o multitudine de aspecte. Apa are o acţiune mult mai puternică
decât aerul asupra termoreglării, având o conductibilitate termică de cca 30 de ori mai mare. Baia
din apa mării are o influenţă mai mare decât baia în apa de râu sau lac, datorită proprietăţii apei
de mare, care conţine săruri minerale, în special particule de sare, care au efect stimulator, iar
valurile aduc permanent în contact cu pielea noi mase de apă rece. Poziţia orizontală a corpului
în timpul înotului solicită din partea organismului o cheltuială de energie de 5-9 ori mai mare
decât pe uscat, în aceeaşi poziţie; presiunea apei asupra toracelui îngreunează respiraţia, fapt ce
va duce la o activitate suplimentară a muşchilor respiratori, dezvoltându-i. Înotul ajută la o
dezvoltare armonioasă a taliei, greutăţii şi perimetrelor toracice, potrivit cercetărilor efectuate de
prof.dr. Ioan Dr.

Scurt istoric. Apariţia înotului sportive:

Înotul este o activitate străveche, pe care oamenii o practică de când apa şi oamenii au văzut
lumina zilei. Încă din timpul Egiptului Antic s-au păstrat picturi care înfăţişează personaje care
înoată. Desigur, pe atunci, înotul era esenţial pentru supravieţuire. Indiferent dacă oamenii aveau
nevoie să treacă peste râu datorită siguranţei sau, pur şi simplu, au trebuit să calce apa pentru a
nu se îneca, de atunci înotul a parcurs hotărât o cale lungă.
Dacă ne transpunem puţin mai departe, în Grecia, vom descoperi că înotul a fost considerat unul
dintre cele mai importante materii şcolare. Încă de la începutul civilizaţiei umane, înotul a jucat
un rol important pentru om. Anglia este ţara în care înotul se dezvoltă nu numai ca sport de
agrement, dar şi ca sport competiţional. Competiţiile de înot au început să aibă loc încă din anul
1837 în bazinele create artificial în Londra. Clubul Naţional de Înot din Anglia a început apoi să
organizeze competiţii care au devenit rapid foarte populare.

Primul bazin interior din istorie a luat fiinţă în anul 1862, din nou în Anglia. La scurt timp, au
început să ia fiinţă şi alte bazine, formându-se o altă organizaţie de înot, Asociaţia de Înot pentru
Amatori a Marii Britanii, din care făceau parte peste 300 de cluburi.

Principalele stiluri de înot aplicate la competiţii au fost brasul şi înotul pe o parte, care fusese pe
atunci recent descoperit. Înotul, ca sport olimpic, a văzut lumina zilei în anul 1896 şi a fost o
disciplină exclusiv masculină. Pe atunci, a fost stabilită numai disciplina „înot” şi distanţa de
înot. Fiecare a înotat în stilul său, aşa cum ştia. Bineînţeles, acest lucru nu putea funcţiona aşa
mereu. S-a constatat că diferite stiluri de înot sunt mai rapide, ceea ce era nedrept. De aceea a
avut loc separarea lor. Astfel au apărut disciplinele individuale de înot precum brasul, craulul,
fluturele şi stilul liber.

Femeile au participat pentru prima dată la competiţiile de înot abia în anul 1912, la Jocurile
Olimpice de la Stockholm. În anii 1960, Jocurile au fost îmbogăţite şi cu alte discipline, înotul
încadrându-se astfel printre sporturile la care s-au obţinut cele mai multe medalii. În momentul
de faţă, la Jocurile Olimpice putem întâlni mai multe sporturi care au loc în apă.

Săriturile în apă au fost, la început, o modalitate simplă şi rapidă de a ajunge în apă. Ca

disciplină sportivă, săriturile au început să se dezvolte la cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al
XX-lea.

Prima competiţie de înot sincron a avut loc la Berlin în anul 1890 şi din nou nu este surprinzător
faptul că a fost o disciplină masculină. Abia în anul 1907 s-a ivit momentul potrivit ca această
disciplină să se deschidă şi femeilor. Pe atunci, acest sport era cunoscut sub denumirea de balet
acvatic. Denumirea de înot sincron a fost meritul Katherine Curtis în anul 1934. Aceasta
împreună cu un grup de 60 de studente au prezentat un spectacol magnific, contribuind astfel la
această denumire. Între sporturile olimpice a fost introdus abia în anul 1984. Înotul pe distanţe
lungi este la fel de vechi ca şi umanitatea însăşi şi dovezi despre acesta s-au păstrat nu numai din
Egiptul Antic, dar şi din Grecia. Canalul La Manche a fost traversat pentru prima dată de
Metthew Webb în anul 1875, iar în anul 1926, de prima femeie, Gertrude Ederle, într-un timp
mult mai scurt decât Matthew. Această disciplină a fost introdusă la Jocurile Olimpice în anul
2008.

Anglia a devenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea leagănul poloului pe apă. Iniţial,
regulile au fost similare celor de fotbal, pe parcurs au fost modificate la forma lor actuală. Poloul
pe apă a fost introdus la Jocurile Olimpice în anul 1900. După cum puteţi vedea, înotul a fost în
mod inerent legat de omenire din cele mai vechi timpuri şi a parcurs o cale lungă în istoria lui.
Atâta timp cât va exista omenirea, aceasta va fi însoţită şi de sporturile de înot şi este clar că
înotul va continua să se dezvolte.
Desfăşurarea pregătirii stagiale

Probleme de igienă profilaxie şi alimentaţie

Această ramură a ştiinţei igienice elaborează bazele normativelor alimentaţiei raţionale şi

sănătoase a populaţiei. După S. Mănescu , igiena alimentaţiei urmăreşte două obiective
principale:

1. Cunoaşterea şi punerea în valoare a efectelor favorabile ale alimentaţiei asupra stării de

sănătate; 2. Diminuarea sau înlăturarea riscului că produsele alimentare pot să devină factori
dăunători pentru consumatori. Igiena alimentaţiei se bazează, în fond, pe fiziologia şi biochimia
procesului de alimentare, pe vitaminologie, microbiologie, helmintologie şi pe alte ştiinţe. Una
dintre problemele primordiale ale igienei alimentaţiei este alimentaţia raţională, corectă, bazată
pe realizările ştiinţelor contemporane, pe modificările continue ale condiţiilor de viaţă. în ciuda
diversităţii problemelor pe care le abordează în fond, ştiinţa contemporană despre nutriţie poate
fi prezentată în două aspecte: • ca ştiinţă despre alimentaţia raţională adecvată pentru diferite
grupe profesionale, de vârstă ale populaţiei, ce studiază calităţile nutriţionale şi biologice ale
produselor animaliere, vegetale şi artificiale; • ca ştiinţă despre protecţia sanitară a surselor
alimentare, despre asigurarea inofensivităţii produselor alimentare şi bucatelor finite. în
asigurarea unei calităţi bune de viaţă şi sănătate, un loc însemnat îi revine alimentaţiei raţionale.
O alimentaţie raţională menţine organismul într-o stare fiziologică optimă, cu o capacitate de
muncă susţinută, încetineşte procesele de îmbătrânire şi contribuie la longevitate [8]. în opinia lui
A.A. Pokrovski, o alimentaţie raţională ar trebui nu numai să compenseze necesarul de energie
pentru organismul uman, ci şi să-l asigure. Unul dintre principiile alimentaţiei raţionale este
alimentaţia echilibrată, prin acest echilibru asigurându-se organismul uman cu necesarul optim în
nutrimente şi substanţe biologic active. în alimentaţia corectă se respectă un echilibru cantitativ
şi calitativ optim, bine determinat al nutrimentelor - proteine, lipide, glucide, vitamine şi săruri
minerale. Alimentaţia raţională se consideră unul din factorii primordiali în combaterea şi
profilaxia aterosclerozei, bolii ischemice cardiace cu infarct miocardic, ictusului cerebral şi a
altor boli cardiovasculare. 5 E stabilit deja că, în caz de alimentaţie neraţională, se perturbă
metabolismul bazai, în special metabolismele lipidic şi salin. Aceste perturbări, la rândul lor, pot
cauza obezitatea alimentară, renolitiazele şi alte boli. Nerespectarea regimului alimentar (a unui
principiu al alimentaţiei raţionale) poate cauza apariţia gastritei, ulterior cu boală ulceroasă
gastrică sau duodenală. De aici putem conchide că alimentaţia neraţională, incorectă poate afecta
toate sistemele şi organele organismului uman. Anume prin schimbul de substanţe alimentaţia
raţională se prezintă ca una din cele mai universale legături ale omului cu mediul. Prin reglarea
modificărilor cantitative şi calitative ale alimentaţiei, omul îşi exercită o echilibrare chimică
specifică a mediului său interior. Din acest punct de vedere, alimentaţia raţională poate fi
considerată un mijloc de asigurare a stării optime a organismului, fapt atât de necesar pentru
funcţionarea normală a tuturor sistemelor vitale. Ştiinţa despre alimentaţia raţională prevede
analiza profundă a particularităţilor nutritive şi biologice ale produselor alimentare, studierea
interrelaţiilor anumitor componente nutritive şi a influenţei acestora asupra proceselor de
transformare a substanţelor în organism, studiază influenţa eventual sinergică sau antagonistă a
nutrimentelor în procesele biologice.

Înotul utilitar-aplicativ şi salvarea de la înec

Salvarea de la înec reprezintă acţiunea prin care se încearcă salvarea celui în pericol de a-şi
pierde viaţa prin înec. La noi, pe litoral şi la unele ştranduri organizate, serviciul de salvare
Salvamarul asigură securitatea oamenilor contra înecului, acordând primul ajutor şi aplicând
măsuri terapeutice eficiente, pentru readucerea la viaţă. Cum însă marea majoritate a celor care
înoată în toate apele curgătoare, lacuri, bazine de acumulare etc. n-au nici o protecţie organizată,
este bine să fie iniţiaţi în modul în care îşi pot salva semenii de la înec. Înecul este un accident
care se poate produce din următoarele cauze: epuizare moral< (frica de apă), epuizare fizic

Exerciţiide acomodare cu apa

Exerciţii de acomodare cu apa sunt de doua tipuri :

În apa mică:

o mers şi alergare prin apă;

o stropitul în doi sau în grup;
o spălarea feţei cu apă, a gâtului şi pieptului;
o scufundări cu menţinerea deschisă a ochilor;
o sărituri succesive prin împingere cu picioarele de la fundul bazinului;
o jocuri în apă.

În apa adâncă:

o sprijin la marginea bazinului în spargere-val, cu scufundarea feţei în apă;

o deplasarea laterală cu sprijinul unui braţ pe marginea bazinului, călcând apa pe verticală;
o acelaşi exerciţiu mărind viteza de execuţie a picioarelor prin apă;
o jocuri, scufundări, 2 câte 2 faţă în faţă, cu sprijin la marginea bazinului, menţinerea
ochilor deschişi sub apă (oglinda, numărarea degetelor, statuile).

Învăţarea tehnicilor de înot aplicativ: voiniceasca, over şi scufundări

Înotul aplicativ utilitar a fost dezvoltat din timpuri străvechi, în cadrul unor activităţi ca:
pescuitul în adâncime (corali, bureţi), transportul obiectelor prin apă, salvarea de la înec, înotul
îmbrăcat, traversarea apelor. Cele mai vechi procedee de înot utilitar sunt cele populare, uşor de
însuşit, apărute din nevoia oamenilor de a face faţă cerinţelor aspre ale vieţii.
 Voiniceasca. La acest procedeu, mişcarea braţelor este asemănătoare ca la craul, iar
mişcarea de picioare este asemănătoare procedeului bras. Corpul parcă se avântă peste
 apă, deplasarea efectuându-se în salturi. Prin acest procedeu se pot înfrunta valurile şi
curenţii de apă, capul menţinându-se de asemenea la suprafaţă.
 Overul (indiana) este procedeul de înot cu cel mai larg rol utilitar. Se execută din poziţia
întins pe o latură, un braţ va trage apa din poziţia îndoit pe lângă corp, pornind din
dreptul pieptului înapoi spre şold, în timp ce pe celălalt braţ se va aluneca în poziţia
întins. Amândouă braţele sunt sub apă. Picioarele execută o mişcare de forfecare în
lateral. Respiraţia se face la suprafaţa apei. Acest procedeu oferă o alunecare foarte bună,
fiind folosit pe distanţe lungi, la salvarea de la înec şi în cazul înotului îmbrăcat..
 Inotul pe sub apa , alături de caracterul său sportiv are un puternic rol aplicativ. Această
formă de înot se învaţă paralel cu învăţarea înotului propriu-zis. Tehnica folosită la
înaintarea subacvatică, cu aparate şi fără aparate, este tehnica procedeului de înot bras.
Sub apă uneori se mai poate înainta cu corpul şi braţele întinse, executând mişcarea picioarelor
de delfin sau craul. La înotul subacvatic, capacitatea vitală a sportivului are un rol foarte
important, ajutându-l să stea cât mai mult timp sub apă; în mod normal, acest timp nu-i
recomandat să depăşească 1-2 minute. Sportivii hawaieni au realizat recorduri de peste 6 minute.
Limitele individuale trebuiesc cunoscute de către fiecare sportiv. Un amator se poate scufunda
până la maximum 3-4 m. Recordul lumii de scufundare liberă, cu aparatură specială, se apropie
de 100 m adâncime. Antrenamentul menţinerii respiraţiei se face pe uscat, iar în apă în mod
gradat şi sub supravegherea profesorului. Uneori, pentru mărimea vitezei de înaintare se folosesc
ochelari, mască pentru faţă şi labele de cauciuc. Înotul subacvatic se utilizează pentru căutarea
anumitor obiecte, salvarea înecaţilor, a efectuării unor lucrări sub apă etc.
Salvareade la înec şi acordarea primului ajutor

Salvarea de la înec Aceasta reprezintă acţiunea prin care se încearcă salvarea celui în pericol de
a-şi pierde viaţa prin înec. La noi, pe litoral şi la unele ştranduri organizate, serviciul de salvare
Salvamarul asigură securitatea oamenilor contra înecului, acordând primul ajutor şi aplicând
măsuri terapeutice eficiente, pentru readucerea la viaţă. Cum însă marea majoritate a celor care
înoată în toate apele curgătoare, lacuri, bazine de acumulare etc. n-au nici o protecţie organizată,
este bine să fie iniţiaţi în modul în care îşi pot salva semenii de la înec.
Înecul este un accident care se poate produce din următoarele cauze:
- epuizare moral
- epuizare fizic
stari epileptice,
- crampe musculare,
- traumatisme, etc
Cauzele înecului:

1) Asfixierea, înţelegând prin aceasta blocarea căilor respiratorii; ca urmare, oxigenul nu mai
poate fi asimilat, mărindu-se astfel cantitatea de bioxid de carbon în sânge, ceea ce duce la
distrugerea substratului anatomic (eritrocite) cu care hemoglobina se leagă organic printr-un
proces fiziologic.
2) Înghitirea de apa care pătrunde pe căile respiratorii, adăugând la asfixiere şi diluţia
sângelui (hemoliza). Pătrunderea apei pe căile respiratorii este urmată de un edem pulmonar
acut, care de obicei este fatal. Moartea se produce ca rezultat al fibrilaţiei ventriculare. După
aspectul exterior al înecatului, se disting două tipuri:
– înecatul palid, este cel care nu a înghiţit apă;
-înecatul cianotic, este cel care a înghiţit apa care i-a pătruns în plămân, stomac, iar la nivelul
gurii prezintă o spumă rozacee – semn al edemului pulmonar.
Recuperarea victimelor de la înec se face prin instituirea imediată şi promptă a măsurilor de
salvare. Procesul salvării unui om de la înec, poate fi împărţit în 3 etape:
1. apropierea de cel înecat;
2. apucarea victimei şi transportarea ei prin apă spre mal
3. primul ajutor şi reanimarea. Salvatorul trebuie să înoate bine şi să cunoască metodele de
salvare. Înainte de a intra în apă se va dezbrăca de haine, se va descălţa, apelând la cei din jur
(dacă aceştia sunt), în eventualitatea unui ajutor în plus. Se va deplasa înotând spre cel în
pericol, cât mai repede, cu mult calm, sânge rece şi hotărât, fără a intra în panică. Apropierea
de cel înecat se va face pe la spatele lui, deoarece, zărindu-l pe salvator, acesta va căuta să se
agaţe de el. Pentru apucarea şi transportul celui ce se îneacă, exemplificăm câteva metode de
prindere şi transport. Indiferent de procedeul de transport folosit, accidentatul trebuie să fie
transportat în poziţia pe spate, cu faţa afară din apă, pentru ca acesta să poată respira. Când
apropierea nu se poate face din spate, salvatorul îl va apuca pe înecat de talie şi-l va întoarce
cu faţa deasupra apei. Când victima este scufundată, salvatorul se va scufunda spre fundul
apei, fără a o tulbura, pentru a vedea cât mai bine şi astfel să-l poată aduce la suprafaţă. Când
înecul se produce într-o apă curgătoare, salvatorul va alerga pe mal, sărind în faţa celui în
pericol pentru a-l prinde, utilizând una din procedeele de salvare mai jos menţionate.
Principalele procedee de salvare:
Priza la cap: Acest procedeu este cel mai simplu când victima este liniştită. Salvatorul apucă
cu ambele mâini faţa victimei. Degetele vor cuprinde maxilarul inferior, înotând pe spate cu
ajutorul mişcărilor de picioare bras sau over. El se utilizează când victima este aproape
inconştientă, plutind la suprafaţa apei, iar salvatorul prin mişcări puternice de picioare, pe sub
acesta, va căuta să-l împingă mereu spre suprafaţă.
Priza pe sub o axila: Ea este utilizată când victima se zbate, fiind pe spate cu faţa afară din apă.
Salvatorul îşi va trece braţul drept, peste pieptul acesteia până sub axila sa stângă, apucându-i
acest braţ şi imobilizându-l, apoi va înota cu mâna liberă, iar din picioare va executa mişcări de
craul sau de bras. Poziţia salvatorului faţă de înecat este laterală, obligatorie.
Priza pe sub ambele axile. Înecatul este agitat, având faţa în sus şi gura la suprafaţă. Salvatorul se
va plasa în spatele său, apucându-l cu ambele mâini de sub axile, pentru a-l imobiliza şi apoi va
înota pe spate cu mişcări de picioare craul sau bras,
Reanimarea trebuie să urmărească:
1. oxigenarea organismului;
2. susţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale;
3. menţinerea funcţiilor restabilite. Acţiunile pentru restabilirea activităţii cardiace, restabilirea
circulaţiei şi a respiraţiei normale, trebuie să fie aplicate chiar dacă accidentatul nu mai dă semne
de viaţă.
Metoda Silvester Înecatul este culcat pe spate cu un sul de îmbrăcăminte sub cap şi omoplaţi. Cel
care efectuează manevrele de respiraţie se aşază pe genunchi (sau pe unul singur) la capul
înecatului. Se apucă braţele de articulaţia pumnului, salvatorul executând o mişcare
semicirculară, de extensie, până când braţele ajung în prelungirea corpului înecatului şi lateral de
salvator. Prin aceasta, cutia toracică se dilată, uşurând pătrunderea aerului în plămân. Apoi se
duc braţele îndoite pe torace şi salvatorul apasă cu forţa sa pe toracele înecatului. Prin această
mişcare, cutia toracică se comprimă, permiţând evacuarea aerului din plămân. Ritmul optim este
de 8-10 mişcări de respiraţii pe minut. Această poziţie este absolut obligatorie.
Metoda Schaffer Înecatul este culcat cu faţa în jos, cu capul răsucit spre stânga, având mâinile în
dreptul feţei. Cel care execută manevrele de respiraţie stă deasupra înecatului, cuprinzând între
genunchi picioarele acestuia. Din această poziţie, se execută o compresiune asupra toracelui cu
mâinile aplicate pe partea posterioară a acestuia. Salvatorul apasă cu greutatea sa toracele
înecatului, având braţele întinse, trunchiul aplecat înainte şi genunchii pe sol. Cu ajutorul acestei
presiuni, se realizează expiraţia. Inspiraţia se obţine prin revenirea salvatorului cu corpul în
poziţie verticală, ca la început, desprinzând relaxat mâinile de pe toracele victimei. Toracele
revine prin elasticitatea sa. Ritmul este de 12-13 mişcări pe minut.
Tehnica respiratiei gura la gura Între gura salvatorului şi a înecatului se poate pune un tifon, o
batistă etc. Se insuflă aer în gura victimei, strângându-i nasul cu degetele sau o pensetă. Ritmul
manevrei este rapid la început, apoi se ajunge la 10, 20 insuflaţii pe minut. Uneori, insuflarea
aerului se face pe nas. Şi într-un caz şi în celălalt, necesitatea insuflării aerului cu putere este
obligatorie. Aceste metode au şi neajunsuri, în sensul că aerul pătrunde direct în stomac.
Ajungerea aerului în plămânii înecatului se poate recunoaşte prin dispariţia cianozei.
Prezentarea ambarcaţiunilor şi a echipamentelor specific sporturilor nautice
wakeboarding, kitesurf şi windsurf
Kiteboardingul sau kitesurfingul poate fi practicat de cei care învață să își mențină echilibrul
suficient de bine cu ajutorul zmeului din aer. Pentru a face acest lucru, este nevoie să îți iei
câteva lecții cu un instructor specializat și să îți investești timpul în înțelegerea regulilor de bază
ale acestui sport. Este important să îți dai seama cum să îți folosești greutatea corporală în
avantajul tău pentru a o distribui în mod egal în partea de jos a corpului. Echipamentul de care ai
nevoie în practicarea acestui sport nautic conține un costum special de neopren sau o pereche de
pantaloni scurți și o vestă de apă. Pe lângă ținuta propriu-zisă, vei mai avea nevoie și de o placă
asemănătoare cu cea de wakeboard și un zmeu mare. Dacă nu vrei să investești în acest
echipament, îl poți închiria de la beachclub-ul unde vei merge pentru cursurile cu instructor.
Imaginează-ți că există o paralelă între water skiing și wakeboarding versus schiatul și
snowboardingul pe zăpadă – dacă deja practici aceste sporturi de iarnă, wakeboardingul este
perfect pentru tine! De data aceasta însă trebuie să îți menții echilibrul pe apă în timp ce ești tras
de o barcă cu motor. Vei avea nevoie de câteva ore de practică pentru a reuși să rămâi pe
wakeboard o perioadă îndelungată, însă cu siguranță te vei distra de minune. Echipamentul
necesar pentru wakeboarding este format dintr-o placă specială numită wakeboard și o
costumație la alegere: femeile pot purta o pereche de pantaloni scurți și un top de costum de baie,
iar bărbații vor avea nevoie fie de un costum de neopren, fie de o pereche de shorts mulați pe
corp.
Pentru windsurfing este esențial să te poți baza pe puterea vântului de care este nevoie pentru a
mișca o placă cu pânze pe apă. Este recomandat ca începătorii să folosească o placă de mari
dimensiuni și o velă mică la început pentru a se obișnui și a-și putea menține echilibrul. Acest
sport este menit pentru persoanele răbdătoare, deoarece vei avea nevoie de cel puțin o săptămână
pentru a reuși să parcurgi un curs triunghiular. Nu ai nevoie de un echipament special pentru a
practica windsurfingul, însă vesta de apă îți va fi necesară. Placa și vela vor putea fi închiriate
direct de la clubul care oferă echipamente pentru sporturile nautice pe plajă.

Învăţarea elementelor de plutire şi echilibru a ambarcaţiunilor (caiac simplu

şi caiac dublu)
Denumirea "kayak" vine de la tribul Inuit din Canada, care folosea ambarcațiile cu aspectul cel
mai apropiat de cel al ambarcațiunilor de astăzi.
Este o ambarcațiune sportivă cu unul sau mai multe posturi de vâslit, ascuțită la ambele capete,
cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri, și care este condusă cu un tip de vâsle nefixate
numite padele, din poziția așezat. Padela este un tip de vâslă prevăzută cu pale la ambele capete.
Tehnica de vâslit pentru caiac folosește padela, ținută cu mâinile în zona de mijloc, cu care se
execută prin apă tracțiuni alternative de o parte și de alta a caiacului, pentru a se asigura
înaintarea. Direcția se păstrează cu ajutorul unei cârme dirijate cu picioarele, printr-un sistem de
cabluri și levier. Sportivul vâslește din poziția așezat în barcă, pe un scăunel special, cu
picioarele întinse, ușor îndoite din genunchi, și cu talpa sprijinită pe un palonier.