ÎNOTUL

Sportul considerat ca fiind cel mai complex şi eficient pentru sănătatea noastră este înotul,
deoarece nu prezintă rezervele tipice majorităţii sporturilor. Acesta dezvoltă foarte bine calităţile
motrice de bază cum ar fi: viteza, îndemânarea, rezistenţa şi forţa. Sportul, în general, este o
activitate socială, un mijloc educativ ce dezvoltă trupul, mintea şi gustul pentru frumos.
Înotul este, probabil, la fel de veche precum omenirea. Există mai multe vestigii antice,
care ne indică faptul că în urmă cu mult timp, acesta a fost o activitate populară de petrecere a
timpului liber. Primele consemnări despre înot, apar în lucrarea „Der Schwimmer Zwiegespräch
Ein oder über die Schwimmkunst”, din 1538 a lingvistului Nicolaus Winmann.
Înotul de performanţă începe să se răspândească aproximativ din anii 1800. În 1837, a fost
fondat primul club de înot în Germania, iar din anul 1908 există şi Federaţia Internaţională de
Nataţie a Amatorilor (Federation Internationale de Natation de Amateur), iar la puţin timp se
cristalizează caracteristicile diferitelor procedee de înot. Înotul fiind un sport apreciat, este
practicat atât de amatori cât şi de sportivi profesionişti, este prezent la toate ediţiile Jocurilor
Olimpice Moderne.
În România, primele bazine din Bucureşti sunt construite în anii 1930, iar pe 21 decembrie
1930, se constituie Federaţia Română de Înot, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federaţiilor de
Sport din România) în 1933. În 1940, Federaţia Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte
cu Federaţia Română de Înot (FRI) formând Federaţia de Sporturi pe Apă (FRSA).
Înotul sporeşte capacitatea de coordonare, eleganţă în mişcări, viteză de reacţie, tonifică în egală
măsură, muşchii, inima şi plămânii.
Datorită presiunii apei exercitate asupra corpului aproape toate organele sunt influenţate.
Plămânii şi inima depun un efort mai mare pentru a funcţiona normal. Astfel se măreşte
elasticitatea şi rezistenţa acestora, se reglează tensiunea arterială, deci se reduce riscul bolilor
cardiovasculare şi se îmbunătăţeşte circulaţia sangvină. Riscul de traumatizare a corpului este
minimă, iar posibilitatea de accidentare este aproape inexistentă.
Practicat regulat, garantează o silueta de invidiat, „topeşte” celulita şi dezvoltă armonios
toate grupele de muşchi.
Psihologii americani susţin că 70% din cei care practică acest sport trăiesc intens emoţiile
plăcute. Studiile arată că înotătorii au, în general, tensiunea mai mică, iar nivelul depresiei sau al
furiei este, de asemenea, scăzut. De asemenea, trebuie subliniat că este sportul tuturor vârstelor.
Poate fi practicat de la copii cu o vârstă fragedă, la vârstnici sau la persoanele care datorită
condiţiei fizice, nu au acces la alte sporturi, într-un mediu plăcut.
Înotul a căpătat şi o bine meritată reputaţie terapeutică sau corectivă, fiind cel mai răspândit
şi eficient, susţinând astfel teza existenţei sportului pentru sănătate, constituindu-se chiar într-o
procedură aparte, hidrokinetoterapia (tratamentul prin mişcare în apă caldă). Înotul astăzi este
considerat medicament de elecţie, ca urmare prin efectele uneori miraculoase, tonificând
sistemul nervos şi muscular.
În ciuda a multor aspecte pozitive, înotul practicat cu mişcări incorecte, poate cauza unele
leziuni, precum: supraîncărcarea poate duce la inflamaţia muşchiului umărului şi a bicepsului,
mişcările repetate de rotire a capului şi de schimbări de poziţie a corpului pot provoca leziuni
lombare, iar datorită condiţiilor externe, pot apărea infecţii ale piciorului, otita medie,
conjunctivita.
 Procedeele înotului recunoscute oficial sunt în număr de patru și sunt reprezentate de:
procedeul craul, procedeul spate, procedeul bras și procedeul fluture sau delfin.
Poziția corpului în procedeul craul este realizată în decubit ventral cu corpul întins şi
înclinat ușor față de nivelul apei. Fața este scufundată până la nivelul frunții cu privirea orientată
înainte-jos.Umerii și spatele se află la nivelul apei, membrele inferioare fiind ușor scufundate.
Deplasarea în pocedeul craul se realizează prin acționarea picioarelor și a brațelor coordonate
fiind cu respirația. În anii de după Primul Război Mondial, Johnie Weismüller a dezvoltat tehnica
de bază pentru freestyle, pe distanţă scurtă. El a înotat ce-l mai repede pe 100 m pe vremea aceea
terminând această distanţă sub 1 minut.
Poziţia corpului în procedeul spate se realizează din decubit dorsal cu corpul întins și
înclinat ușor față de nivelul apei, la fel ca și la procedeul craul.Capul se află în apă scufundat
până la nivelul urechilor cu bărbia băgată în piept și privirea ușor spre înapoi. Pieptul este
deasupra apei, trenul inferior și umerii fiind în imersie. Picioarele sunt întinse și apropiate
menținând în același timp vârfurile orientate spre interior. Tehnica procedeului spate a fost
iniţiată în anii 1920-1930 de Adolph Kiefer, un înotător american. El a implementat cu succes
freestyle la procedeul spate, unde simultan lucre cu braţele şi piciorul.
Poziția corpului în procedeul bras se realizează în decubit ventral, corpul întins pe apă și
înclinat mai mult decît în cazul procedeelor craul și spate. Pe faza de inspirație umerii formează
un unghi de 200 față de nivelul apei, în faza de expirație poziția corpului fiind la orizontală cu pri
virea orientată înainte-jos. Rademacher Sietas în primii ani de după Primul Război Mondial a
dezvoltat procedeul bras. Acest procedeu a fost construit pe câteva consideraţii fizice. Principala
caracteristică era ca braţul şi jocul de picioare, în timpul înotului, să mişte o cantitate cât mai
mare de apă, în scopul deplasării.
Poziția corpului în procedeul future este compusă din trei poziții intermediare în decubit
ventral, datorate mișcării ondulatorii ale corpului realizate pentru efectuarea procedeului.
Acestea sunt reprezentate de poziția aproape de orizontală realizată în timpul alunecării brațelor
spre înainte, de poziția realizată pe parcursul primei bătăi a picioarelor atunci când bazinul este
orientat în sus, capul și trunchiul fiind scufundate și poziția reprezentată de a doua lovitură de
picioare pregătitoare pentru inspirația înotătorului. În 1935, Jack Sieg din SUA a experimentat
un nou procedeu de înot, după ce a avut o operaţie la picior, încercând să imite înotul delfinului.
Procedeul fluture a evoluat în paralel cu cel numit bras, iar la Jocurile Olimpice din 1952 a fost
înregistrată ca o tehnica independent
În ceea ce priveşte echipamentul, înotul nu este un sport foarte costisitor, dacă nu luăm în
considerare biletul de intrare. Pe lângă un bazin de 25 sau 50 de metri avem nevoie de un costum
de baie, cască, ochelari de protecţie şi dopuri pentru urechi. Ochelarii şi casca este indicat să fie
foarte flexibile, de preferinţă din silicon. Casca din silicon este elastică şi oferă senzaţia de
confort. Este indicat ca ochelarii să fie cu protecţie UV, trataţi împotriva aburirii, cu lentile de
sticlă rezistentă la şocuri.
Înotători de excepţie din România: Diana Mocanu- 2 medalii olimpice de aur, Camelia
Potec- 1 medalie olimpică de aur.

Realizat de: Creţu Sebastian