LEONIDA LARI : STRATEGIA TRANZITIVITĂȚII ȘI RECUPERAREA DE

SINE A POEZIEI

Liuba VETROGON

Universitatea de Stat din Tiraspol

Resume: Not only from the need to search for a paradigm or the ambition of
finding a new authenticity, poetry often resorts to certain self-abnegation or even so-
called "self-denials" of the self, such as Victor Teleuca, in "Piramida Singurătății
(The Pyramid of Loneliness)," or " Ninge la o margine de existență (Snow on the
Edge of Existence)." At Leonida Lari we are dealing with another condition in
this sense. Without completely abandoning a poetry of the imaginary, seen
from the start in " Piața Diolei (Diol Square)", the poet sometimes puts into
play the antipoetry of life and reality, orchestrated, however, with such a mastery
that fiction yields, as if it were self-definition of objectivity, including the
relevance of the nonsense of life, reality, history. The phenomenon is all the
more characteristic, if we refer to the publicistic poetry, civic - formula by
which L. Lari demonstrates two other abilities: Gives the species the chance to
rehabilitate, on the other hand, responds to the guild's amendments, offers a
poetry of objectivity, focused on the energized word.

Keywords: antipoetry, fiction, objectivity, self-abnegation, publicistic, civic,

strategy, energized word.

Neoromantică, mistică, fantasmagorică, deseori ambiguă, lirica și

poematica Leonidei Lari se concordează , totuși , cu ”dubla intenție”, atât a
limbajului, cât și a poeziei însăși, în accepția, bineînțeles, a termenilor lansați de
Tudor Vianu în

”Dubla intenție a limbajului și problema stilului”, interpretați pe larg de Gheorghe

Crăciun în ”Aisbergul poeziei moderne„ (2013). Atâta doar că autoarea volumului
” Anul 1989 ” nu se include programatic, plenar, sub toate critriile în paradigma
tranzitivității, așa cum o tratează cel de – al doilea exeget, de la Baudelaire,
Rimbaud,Mallarme, Lautremont și până astăzi. Oricum, formula poeziei Leonidei
 Lari, regăsită pe linia tranzitivității, nu este una total antilirică, antimetaforică sau
antisimbolistă. Enstaticul, ca și extaticul, sunt explorați cu o strategie specifică, în
doze strict necesare, satisfăcând legile canonice, paradigmatice, dar și pe cele ale
obiectivității, legate de condiția timpului istoric, de pericolul pierderii identității
naționale, de actualitatea timpului în care trăim.
In cazul dat, ca și cum am avea de-a face cu un fenomen po ( i ) etic întors :
însăși poezia se înfățișează ca o ”dezicere de sine ” în numele unui mare
sens . Poezia renunță , în parte , la extatic, la mit, analogie, magie sau simbol și
preferă
un enstatic referențial, care include elementul real , cotidian , datul istoric, ce
poartă în sine importanță vitală , care prin gravitatea lui vitală concurează sau
depășește semnificantul expresionist , valoarea lui simbolică sau metaforică.

Poezia cetățenească sau cea publicistică, cu tematică patriotică sau politică,

are în acest sens, avantajele, dar și riscurile ei. Avantajul se remarcă prin reacția
directă la evenimentul zilei, contactul nemijlocit cu actualitatea, implicarea liberă în
condiția timpului, restructurarea rigorilor tehnice. Riscul e clar de la sine: acest tip
de poezie poate luneca oricând spre simpla relatare gazetărească, spre
informația nudă. Oricum, ea deseori este salvată de rezervele tactice ale spiritului de
creație, de curajul implicării poetului în problemele grave, complexe, disimulate ale
timpului, de strategia retoricii etc., când însăși poezia se abate, în mod strategic, de la
rigorile ei, ca să poată cuceri alte teritorii epistemice.

In ” În loc de închiere sau despre poeți, poezie și singurul” din volumul

” Se duce vara vieții ” ( 2013) Leonida Lari specifică, printre altele, că poeții ” nici
nu au voie să iasă în fața lumii, dindărătul operei lor.Or, ei numai atunci ies, adică
sunt nevoiți să iasă, numai atunci când arde pământul sub picioare, când e pusă în
cumpănă însăși viața neamului în care s-au născut, cu toate ale ei, pre nume limbă,
istorie, datini”.
Multiplele confruntări ale poetei cu regimul totalitar și cu exponenții lui, cer
în poezie o formă specifică, foarte apropiată de realitatea însăși. Cu alte
cuvinte, viața de tribun, de luptătoare pentru revendicările concetățenilor se
confundă sau se identifică la ea cu poezia însăși. „Foarte rar se întîmplă,
scria
Marin Sorescu în prefața intitulată „Stăpână peste metaforă” la volumul antologic
„Lira și păianjenul” al Leonidei Lari, ca poezia unui autor să se confunde atât de
mult cu viața sa, iar viața-i să devină poezie într-un grad atât de înalt, ca în cazul
Leonidei Lari, un nume de pe acum mare și luminos” ( Lari, 1992, 5).
 In lirica patriotică și cetățenească a Leonidei Lari ”confuzia vieții cu
poezia”poartă un colorit specific. Deși fermenții romantici se păstrează, inclusiv
misticismul, sacralitatea, cu dese plonjări în ancestral sau arhetipal, poezia se
menține mai mult la suprafața realităților, răvășite acum de „valurile” mari
sau
„curentele mici”. Ceea ce domină, de data aceasta, este patosul
strategic, însuflețirea molipsitoare, în stare să trezească în cuget și simțire
demnitatea de
neam, să dezmorțească curajul. Poezia pune în discuție marele sens al vieții
în opoziție cu constrângerea totalitară.
În „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” academicianul
Mihai Cimpoi dă, printre altele, și această apreciere: ” Această Jeanne d`Arc
a renașterii basarabene, cum credea mulțimea, demonică, mesianică,
etic-necruțătoare a semnat versuri ce-au înfiorat adunările, dar inegale din
punct de vedere artistic” (Cimpoi, 1997, 227).
„Neacoperirea” sau ”inegalitatea”, în cazul poeziei Leonidei Lari, nu ar
trebui să fie taxate ca incapacitate sau lipsă de talent. Leonida Lari este una dintre
cele mai profunde și mai originale poete din întreaga poezie feminină basarabeană.
Da, poeziile sunt „inegale din punct de vedere artistic”, nu de aceea că
poeta ar fi mai puțin exigentă cu sine în ceea c privește respectarea legilor artei, dar
pentru că materialul de viață îi dictează sau, mai corect spus, îi oferă proiecte de
poezie și antipoezie, pentru a atinge anumite scopuri conceptuale de
importanță vitală și , de ce nu, de specificitate artistică.
Un exemplu de abatere srategică de la rigorile canonice este poezia
întitulată ”LA Putna”, în care persistă ideea că în momente de criză morală, când
speranțele par a se fi epuzat, omul „pământului nostru scump și drag”, cum a
estimat rapsodul, recurge la memoria neamului, la gloria și luciditatea înțelepciunii
lui, sedimentată în latențe. Vociferate de mulțime și preluate de poetă, ele
prind contur pe pagina cărții. Poezia „La Putna” a fost apreciată ca un
talisman în procesul de renaștere națională, atât în Basarabia, cât și dincolo de
Prut. Într-o referința critică, inclusă în volumul „Numai în ceruri”, poetul
de origine basarabeană, Adrian Păunescu menționează: „Așa cum luptătorii veștilor
tainice de pe frontul unei cauze înalte aveau de păstrat și de rostit - când era cazul - o
parolă care să-i facă să se recunoască, asfel și geniala poemă „La Putna” a Leonidei
Lari mă urmărește, în unele drumuri lungi ale mele printr-o țară încă greu de
străbătut, într- o zi și o noapte de la un capăt la altul...” (Lari, 2014, 498) .

Poezia „La Putna” într-adevăr se realizează prin coduri latente, virtuale ,

dar conținute în însăși consecința realității, a datului istoric , când, cum
spune poeta, „frații de-o mamă aparte se țin / Și sîngele lor declarat e străin, /Fiindcă
e altul hotarul”.
Același poet Adrian Păunescu, în legătură cu climatul politic și moral din
Țară, inclusiv din Basarabia, adăuga: „Leonida Lari a trăit și trăiește drama unei
conștiințe care nu se poate împăca, în nici un fel, cu ceea ce vede în jur, cu ceea ce
simte în jur, cu degradarea care – de la an la an – cuprinde societatea românească,
aici, dar și la Chișinău” (Lari, 2014, 498 ).
E vorba deci, referindu-ne la specia de poezie în cauză, de o codificare
latentă, cu scop strategic de alt nivel, de o „parolă” care regenerează stratul
subzistent al conștiinței neamului, acela originar, performat, sedimentat, neafectat
încă de molima demagogică, totalitară, care trebuie trezit, reluat de la capăt, adică de
la cuget, de la „duh”, cum spune poeta: „Alunec încet peste dalele reci./ Mă-nec într-
o rugă amară,/ Dar duhu-i ce nu are moarte în veci/ Și nici poticnire prin capete seci/
Mă-ntreabă ce este în țară.”
Dialogul eului poetic autentic cu „duhul”, deci cu sufletul domnitorului
Ștefan cel Mare, e conceput în cheie hamletiană și are un caracter justițiar: se ia în
discuție destinul unui popor năpăstuit pe nedrept, „din simpla pricină că este”.
”Duhul”, deci ”misticul, ca și cum vine cu ”acoperemântul artistic” propriu. Ecoul
cuvîntului, venit din adânc, al celui care a întemeiat țara, nu mai este o
simplă declarație, căci el vine ca parte integră din suflet și se comunică pe calea
muzicii care, la rîndu-i, nu are alt limbaj decât cel providențial. Leonida Lari a dat, în
acest sens, unul dintre cele mai inspirate și cutremurătoare modele sacrale din
întreaga poezie românească publicistico-patriotică, șaptezecistă.
Poeta deschide un pod de legătură între sacerdotal și real. Totul se îmbracă în
mantia atmosferei de dangăt divin. Ultimul punct al încordării este uimirea,
provenită din „tăcere” și dangătul de „clopot”, care unește pământul cu cerul. Ca
martor al celor ce-au fost și continuă să revină, se înalță maiestos Mănăstirea
Putna, sub ale cărei ziduri odihnește voevodul canonizat. Sufletul, însă, „sfințenia”,
este trează, căci se conțin în zvonul de clopot. Mai mult. Pentru creștini eroul
comunică virtual, încurajându-și testamentar poporul, tot astfel cum personajul liric
transcende, se apropie de „lumina sacră”(a demonstrat-o de atâtea ori), ca un
narator intradiegetic, comunicând în limbajul tăcerii, trăind și el „uimirea”: „Spun
toate acestea tăcând încordat/ Și sfinții privesc cu mirare,/ Și-n astă tăcere, măreț,
sacadat,/ Se-aude prin seară cum clopote bat/ La Putna lui Ștefan cel Mare.”
Tonalitățile dangătelor de clopot traduc inspirat și un supralimbaj muzical
semnificativ care circumscrie starea morală a neamului în diferite cumpene ale
soartei, ca în luptele de altă dată, încurajate de domnitor, nu numai cu sabia, dar și
cu credința, cu rațiunea, cu înțelepciunea .
Datele realului – mănăstirea, clopotele sunt, în sine, energizate, capătă
valoare de simbol. „Vestirea” lui Ștefan cel Mare, „conținută” în tângă de clopot,
este una profetică și sentințioasă, totodată. Ea se contopește și se continuă
prin ecou cu vocea eului autentic, cu interogațiile și exclamațiile lui patetice
surdinizate,
și apare, în ultima instanță, ca un crez, ca o sentință testamentară: „Prelung
bat aspru și tânguitor,/ Se varsă pe deal și pe vale,/ Și-așa ți- se pare, prin sunetul
lor,/ Că Ștefan vestește: nu moare – un popor/ Vândut de mișei pe parale.// Popor ce
de veacuri s-a statornicit/ Pe munții, pe văile – aceste./ De ce a fost dus,
ridicat, nimicit/ Cu nodul la gură și lațul la gât ? -/ Din simpla pricină că este !//
Popor de păstori, de plugari, de năieri/ Va fi pe aice și mâine,/ Că cine-a trecut prin
atâtea- ncercări,/ De drag pentru țară, găsi-va puteri,/ Să mânce doar apă și pâine !”
Poemul atenționează asupra riscului sau a pericolului răzlețirii dintre frații de
pe același pământ strămoșesc, osemintelor căruia ne închinăm. Și de data
aceasta, în final, poeta nu se mărginește la declarația patetică, vibrantă și ea, dar
revine la același cod muzical, divin. El se contopește cu „cuvântul”, mai
exact spus, cu „tensiunea semantică” (Nichita Stănescu), cu „vuietul”, deci cu
conținutul virtual, latent al acestuia, ca început al începuturilor sacre,
întemeietor de lume, căci „întâi și-ntâi a fost cuvântul”. ”Vuetul” din cuvântul
românesc, metaforic vorbind, înseamnă testamentul, șansa existenței noastre
spirituale, binecuvântată de providență. A renunța la el sau a-l lăsa în ”robie”, ar
însemna să ne anulăm pe noi înșine, ca neam, ca popor, ca fință, sau cum spune
poeta: „Că, după ce neamul a fost răzlețit,/| Și limba o alta se face,/ Ei bine, dar
verbul nu-i chip de robit,/ Că- atunci împotriva lui Domnu-ai pornit,/ Că-n verb
însuși spiritul zace”.
Bazată pe elementul concret, pe martorul istoriei (mănăstirea,
clopotele, mormântul etc.), dar ajustată și de năzuința ancestrală,decriptată prin
supralimbajul
muzical, Leonida Lari ne oferă o poezie militantă, care exclude orice dubii,
controverse asupra unității de neam, ca în finalul aceluiași poem: „Bat clopote tare,
de vuie-n Cuvînt/ Neînduplecata – ntrebare:/ Sunt două popoare cu – același
pământ ?/ Un singur popor e cu – același mormânt -/ La Putna lui Ștefan cel Mare!
Poeții șaizeciști (Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu ș.
a.), ca și prozatorii (Ion Druță, Vladimir Beșleaga, Vasile Vasilache, Aureliu
Busuioc ), pe timpul regimului totalitar, vorbeau mai mult într-un limbaj aluziv,
prin simboluri, analogii, persistența motivică, esopism, tonalitățile emoționale,în
limbajul tehnicilor narative etc.
Șaptezeciștii vor să recupereze adevărul istoric, multă vreme tăcut sau
falsificat. Ceea ce se ascundea, acuma se developează. Poezia, în cazul dat, se
depoetizează, renunță deseori la eleganța canonică, și primește postura unei abateri
de sine, lasă să vorbească uimirea, provenită din structurile sistemului în care am
trăit sau din rămășițile lui. Însăși Leonida Lari se dovedește în acest plan, un abil ”
regizor” și „scenarist, ”totodată: atât al datului obiectiv, social, cât și al cuvintelor
angajate în discursul unei poezii în negativ. Tonul unor asemenea tranzitivități sau
reflecții nu este antagonist, ci unul de apărare a ființării unui popor agresat în toate
structurile lui.

Concluzii
Fiind acuzată de o poezie naivă, nonconformistă, în raport cu experimentele
postmoderniste, deci de o poezie, care, de fapt, era preocupată de neliniștile
timpului, sau, și mai concret, de soarta și perspectiva națiunii, la moment, Leonida
Lari a răspuns printr-un contrapunct neașteptat: a dat glas unei ” antipoezii ”,
provenită dinspre realitățile vieții. De pe culmile ei se vede lesne un proces
de destrămare a unui crez, apărat cu atâta sârg, tot așa cum energizarea
cuvântului publicistic se datorește unui spirit de creație îndrăzneț și cultivat,
exprimat, cum s-a văzut, într-o formulă nu mai puțin ăndrăzneață.

Referințe bibliografice

1.Cimpoi Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia.

Chișinău: Editura ARC, 1997.

2. Lari Leonida. Lira și păianjenul. Versuri. Chișinău: Editura Hyperion, 1992

3. Lari Leonida. Numai în ceruri. Seria Antologia unui autor. Prefață de Ion
Mânăscurtă. Chișinău: Editura Princeps, 2014