Conf.univ.dr.

Mircea FARCAŞ Fonetica

SISTEME SI PRINCIPII ORTOGRAFICE

- curs -

Limbajul articulat prezintă o realizare fundamentală şi

esenţială – cea orală, şi o realizare secundară – cea scrisă. Prin
urmare, limbajul scris apare după cel vorbit. Limbajul scris
cuprinde un sistem de semne convenţionale cu scopul de a
reproduce cât mai exact exprimarea orală. În prima fază a ei,
scrierea era considerată o magie. Semnele grafice reprezentau
cuvinte nu sunete  ideogramele. Acestea puteau fi uşor
împrumutate.
Ca urmare a diferenţierilor care apar între limba vorbită
şi cea scrisă, toate popoarele civilizate au fost obligate, ca, prin
organisme specializate, să-şi revizuiască periodic scrierea pentru
a o aduce cât mai aproape de pronunţare > idealul. Se ştie că
limba vorbită evoluează mult mai rapid decât limba scrisă,
independent de voinţa individului, în timp ce limba scrisă se
stabileşte prin convenţie. Apare astfel o uşoară contradicţie între
limba scrisă ţinută de oficialităţi sub control şi menţinută, prin
norme severe, la acelaşi nivel vreme îndelungată, în timp ce
limba vorbită se dezvoltă lejer, la nivelul ei manifestându-se
tendinţe centrifuge, inovaţii, diferenţieri.
Un exemplu interesant este cel al limbii franceze, pe care
Academia Franceză, înfiinţată de aproape patru secole (1635)
(Societatea Regală din Londra 1662, Societatea de Ştiinţe din
Berlin 1700, Academia de Ştiinţe din Petersburg 1725), şi-a
propus ca sarcină de prim-rang păstrarea acesteia (a limbii) în
forma ei pură. Ca atare, primele dicţionare ale Academiei
Franceze nu includeau cuvinte noi care circulau chiar pe întreg
teritoriul Franţei. În materie de scriere Academia Franceză, cu
ajutorul autorităţii, a menţinut multă vreme o ortografie arhaică
în care se regăseau o mulţime de forme lexicale specifice
1
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

secolului al XVII-lea. Ortografia franceză este şi azi în bună

măsură tributară principiilor conservatoare, tradiţionale. Dar şi
ortografiile altor limbi se abat de la principiile care ar trebui să
le guverneze: anume că fiecare literă trebuie să corespundă unui
sunet şi fiecare sunet unei litere.
Diferenţa dintre pronunţare şi scriere este cu atât mai
mare cu cât oficialităţile sunt mai conservatoare şi cu cât limba
evoluează mai repede – limba irlandeză şi-a păstrat scrierea
aproape neschimbată încă de pe la începutul mileniului, deşi
pronunţarea a evoluat foarte mult. De ex.: grupul de litere
oidhche se citeşte i.
Scrierea arhaică pe care unele state o menţin din motive
nostalgice, sentimentale, tradiţionale conţine adesea litere inutile
introduse în cuvinte pe baza etimologiei populare sau pur şi
simplu pentru a le lungi – copiştii Evului Mediu erau plătiţi în
funcţie de numărul de rânduri.
Limbile care au evoluat mai încet sau acelea la care
scrierea a apărut mai recent se caracterizează printr-o potrivire
accentuată, evidentă între scriere şi pronunţare  avantaje.
Din cele amintite reiese deja că există cel puţin 2 tipuri
de ortografii: cea fonetică şi cea etimologică.
În cazul ortografiei etimologice cuvintele nu se scriu aşa
cum se pronunţă ele în perioada actuală, ci cum erau pronunţate
într-o etapă mult mai veche a limbii sau chiar în limba veche din
care sunt împrumutate. Scrierea etimologică presupune o serie
de neajunsuri: efort sporit de energie şi cheltuieli materiale
suplimentare, etc.
Scrierea fonetică este mai practică, e mai realistă în
sensul că face ştiinţă de carte mai accesibilă.
Nici un sistem ortografic nu poate fi şi nici nu e
recomandabil să fie în exclusivitate fonetic. Nu este normal să se
împingă fonetismul în ortografie până la limită. Nu este util şi

2
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

nici necesar să marcăm în scriere toate nuanţele de pronunţie sau

toate variantele sunetelor (alofonele). Aceasta ar comlica enorm
scrierea, presupunând foarte multe semne grafice (pentru vocale
lungi, scurte, deschise, închise, pentru sunete rotunjite, palatale,
prepalatale, surde, sonore etc.), fapt ce i-ar îngreuna însuşirea,
făcând-o greu accesibilă (toate s-ar complica: scrierea de mână,
tiparul etc.). Deci scrierea e mai mult fonologică, după care
variantele nu constituie foneme (invariante fonice) diferite. Ideal
ar fi, e drept, ca fiecare limbă să dispună de o scriere fonologică.
O asemenea reformă ar presupune costuri uriaşe: transformarea
computerelor, a tipografiilor, a ştampilelor etc.
Însă nici scrierea etimologică nu prezintă doar
neajunsuri. În cazul limbilor cu evidente diferenţieri dialectale
(italiana, franceza, chiar şi engleza, rusa) scrierea etimologică
asigură unitatea lingvistică pe teritoriul respectiv.
În ceea ce priveşte limba română, diferenţele dialectale
în plan fonetic nu conduc la transformări fonologice, deci nu
suferă înţelesul cuvântului.
Alfabetul limbii române cuprinde 31 de litere (iniţial au
fost 28, q, w, y au fost adoptate recent). La acestea se mai
adaugă grafeme din alfabetul altor limbi necesare pentru notarea
unor nume străine şi în neologismele neadaptate: ç, è, ë, ö, ü.
Ortografia limbii române are la bază principiul fonetic-
fonematic, dar pe lângă acest principiu participă şi celelalte
principii (morfologic, silabic, sintactic, etimologic, simbolic) la
realizarea ei.

1. Principiul fonetic-fonematic
Conform acestui principiu fiecare sunet este redat printr-o
literă, deci apropie scrierea de pronunţare.
(a) a fost suprimat u final din cuvintele: mai, cui, unchi; voi,
tai. Azi u final se păstrează doar acolo unde reprezintă o

3
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

realitate fonetică: beneficiu, onorariu, provizoriu,

salariu, serviciu, teritoriu,– în prezent, se înregistrează
tendinţa de a-l suprima şi din aceste cuvinte: onorar,
provizor, salar, servici.
(b) au fost suprimate consoanele duble din: casă,
generalisim, masă, rarisim, rasă. În limbile din care le-
am preluat, aceste cuvinte se scriau cu doi s (<it. cassa
“casă de bani”; <germ.Rasse “rasă de oameni sau
animale” etc.). Se menţin consoanele duble doar acolo
unde ele reprezintă o realizare fonetică sau corespund
realităţii: interregn, interregional, transsiberian, a
înnoda, a se înnora, a se înnegura, a înnebuni, dar NU: a
înnota, a se înneca, a înnăbuşi ci corect: a înota, a se
îneca, a înăbuşi.
(c) Prefixele des- şi răs- se scriu şi se pronunţă dez- şi răz-
înainte de vocale şi de consoanele sonore. De ex.:
dezarma, dezechilibru, dezlega, dezrobi, dezlipi,
dezmoşteni; răzbate, răzbuna, răzgândi. Dar: desţeleni,
descătuşa, desfereca, despătura; răsfrânge, răsplăti,
răscroi, răscumpăra.
Cele două sunete s/z se menţin ca atare doar acolo unde
ele apar şi în rostire.
(d) diftongul ye apare la început de cuvânt şi de silabă în
cuvintele în care-l pronunţăm, astfel: ied, iepure, iederă,
ieftin, ieri, ieşire, a ieşi, a ierna etc., baie, constituie,
statuie, trebuie, voie.
Excepţie: neologisme: erou, epopee, ecou, efemer, epic,
epocă, efect, educaţie, elegie, eter etc.
Dar: ierarhie, ierarhic, ierarhizare.
(e) Înainte de p şi b scriem m nu n întrucât aşa şi
pronunţăm: împături deşi e format din pătură + în se

4
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

scrie cu m (fenomenul fonetic de acomodare –

asimilare). Spunem deîmpărţit, dar deînmulţit.
Conform principiului fonetic-fonematic, neologismele cu
mare circulaţie în limbă se scriu aşa cum se pronunţă la
noi: aisberg, apropo, lider, miting, séyf, vizavi, ofsaid,
şezlong. Neologismele recente sau cu circulaţie redusă se
scriu ca în limba de origine: lied, loess (lös) “rocă”
(ambele din germană), jeep, rummy, whisky, cow-boy,
design, diesel, bleu, intermezzo, marijuana, outsider.

2. Principiul tradiţional-istoric (etimologic)

Acest principiu impune scrierea unor cuvinte în conformitate
cu tradiţia istorică: român, subţire, snop.
 scriem anumite cuvinte de provenienţă străină ca în limba
de origine: bleu, week-end, röntgen şi roentgen.
 numele personalităţilor foarte cunoscute aşa cum le-au
scris purtătorii lor: Alecsandri, Kogălniceanu, Hasdeu,
Tonitza, Rosetti.
 numele de persoane şi locuri străine se scriu ca în limba
de origine: Bordeaux, Wall Street, Köln, dar Moscova,
Londra.
În iniţiala cuvintelor din fondul vechi se scrie, de obicei, aşa
cum se pronunţă ie: ied, iepure, a ieşi, cu excepţia
pronumelor personale: eu (ye6), el (yel), ei (yey), ele (yele) şi
a unora dintre formele verbului a fi: este (yeste), eram
(yeram) etc. Aceste grafii sunt motivate, pe de o parte, de
faptul că sunt mai apropiate de etimonul latin, iar pe de alta
continuă tradiţia grafică chirilică.
Observaţie: pronunţia eu, este, el este nefirească. Astfel de
rostiri apar pe scenele teatrelor, la televizor şi se datorează
influenţei scrierii asupra pronunţării.

5
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

Despre o influenţă a grafiei asupra pronunţiei mai putem

vorbi şi în situaţia în care articolul hotărât l nu se rosteşte,
fără a fi necesar, în vorbirea curentă:
Elevu acesta.  Sunt rostiri fireşti
Studentu de colo.
Rostirea cu l este pedantă.
Normele gramaticale şi ortoepice în vigoare recomandă
pronunţarea articolului masculin l doar în exprimarea
solemnă (în cazul unor conferinţe, în cursuri universitare
etc., nu şi în vorbirea curentă). Însă: indiferent dacă este
pronunţat sau nu, articolul acesta este obligatoriu în scris.
Apariţia lui l în scris în toate situaţiile se datorează tradiţiei
şi poate şi unei necesităţi de ordin gramatical  reprezintă o
dovadă că norma ortografică nu este dictată în orice situaţie
de cea ortoepică.

Rostim: supţire  scriem subţire <lat.subtilis

opcină  scriem obcină <sl.občina
Neologisme: absent, a se abţine, obtuz, a obţine, subtil
 scrierea nu concordă cu pronunţia !!!!
Scrierea şi rostirea cu î: sîntem, sînteţi, sînt se justifică din
punct de vedere istoric şi continuă o tradiţie mai veche
oglindind totodată pronunţia cea mai răspândită în trecut şi
azi. De aceea scrierea actuală (cu u) contravine istoriei şi
tradiţiei culturale. Observăm că pronunţia populară respectă
tradiţia şi etimologia.
 literă â nu poate fi un avocat al originii latine a limbii
române, lucru pe care azi nu-l contestă nimeni.
 cei mai mari specialişti în lingvistică români şi străini
(cei din Rep. Moldova) s-au opus hotărârii Academiei
din 1993, dar nimeni nu i-a băgat în seamă: Mihai
Drăgănescu, preşedintele de atunci al Academiei a spus:
6
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

“Care specialişti? Care lingvişti sunt împotrivă? Cei de

azi nu contează!” Oricum votarea s-a făcut în
necunoştinţă de cauză, mai mult după sentimente şi
nostalgii, decât după criterii ştiinţifice.
La vremea respectivă E. Coşeriu afirma că reforma
ortografică produce confuzie în Rep. Moldova care abia
a scăpat de alfabetul chirilic şi a adoptat ortografia de la
Bucureşti şi care luptă cu duşmanii şi ai ortografiei şi ai
limbii române. Se pune întrebarea: Ce ne facem cu
rimele din poeziile clasice unde sînt rimează cu vânt,
pământ, cânt, etc.? Dacă schimbăm în sunt nu mai
rimează cu aceste cuvinte.

3. Principiul morfologic
Ţine seama de structura morfematică a cuvintelor: radical,
sufix, desinenţă, precum şi de flexiune.
 cre ez
agre ez
rad.+ desin (prez., conj.I)
Scriem ea când există forme flexionare cu e:
seacă – seci
treacă – treci
viclean – vicleni
şi ia când alternează cu ie:
piaţă – pieţe
să piară – piere
biată – biete
 Principiul morfologic supune pronunţia şi scrierea unor
condiţionări de ordin gramatical. În virtutea principiului
morfologic scriem: birjă, grijă, mătuşă, îngraşă, îngroaşă,
cocoaşă etc. şi nu grije, birje, mătuşe etc., cum se pronunţă
în graiul muntean, care a stat la baza formării limbii literare.

7
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

Scrierea cu ă se impune pentru că:

- cele mai multe substantive feminine din limba română se
termină la N.sg, neart. în –ă nu în –e.
- vocala ă nu este doar marca distinctivă a celor mai multe
substantive feminine, ci şi principalul sufix moţional al
limbii române: student –ă; elev –ă etc.
- acceptarea formelor munteneşti conducea la omonimii
neplăcute între singular şi plural: sg.birjă – pl.birje.
 Principiul morfologic intervine şi în evidenţierea distincţiei
ce trebuie marcată între pers. a III-a sg, ind.prez şi aceeaşi
persoană a conj.prez. la o serie de verbe de conjugarea I:
Ind.prez. Conj.prezent
el/ea se îngraşă să se îngraşe
îngroaşă să se îngroaşe
Folosindu-se ca model verbele:
el/ea cântă / să cânte
umblă / să cânte
Şi la conjugarea a IV-a:
el/ea/ei suferă  să sufere vezi modelele: să sufere
acoperă  să acopere să acopere
Şi nu: el sufere
ei sufăr
 Principiul morfologic intervine şi în scrierea cuvintelor
compuse. Regula ar fi: ori de câte ori elementele ce
alcătuiesc un cuvânt compus îşi păstrează încă
individualitatea morfologică şi semantică, se va utiliza
cratima:
floarea-soarelui
drum-de-fier
bună-cuviinţă
Compusele care prezintă o unitate morfologică şi
semantică se scriu împreună:
8
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

bunăstare, bunăvoinţă, fărădelege, untdelemn

Flexiunea se opune dacă individualitatea morfologică s-a păstrat
sau nu:
drum-de-fier drumului de fier
untdelemn  untdelemnului
bunăstare  bunăstării
dar:
bunei-cuviinţe
bunei-credinţe
 Principiul morfologic impune scrierea cu ea sau ia după
grupurile consonantice ch, gh:
- dacă în familia lexicală sau în flexiunea cuvântului există
forme alternante cu e după ch, gh se va scrie ea după ch,
gh:
cheamă – chem, chemător
tinichea – tinichele
cheag - închega
gheată – ghete
gheaţă – gheţuri
lighean – lighene
îngheaţă – îngheţuri
- dacă nu există forme alternante cu e se va scrie ia după
ch, gh:
chiar, unchiaş, ghiozdan, ghiaur

4. Principiul sintactic
Conform acestui principiu, cuvintele se vor scrie într-un
cuvânt, două sau mai multe, în funcţie de sensul şi de
valorile gramaticale ale acestora:
numai / nu mai
o dată / odată
într-una / întruna

9
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

totuna / tot una

nici când / nicicând
niciodată / nici o dată
totodată / tot o dată
altfel / alt fel
bineînţeles / bine înţeles
decât / de cât (timp)
deloc / de loc
deoparte “izolat” / de o parte
dinafară (“învaţă pe dinafară”)/ din afară “din exterior”
defel / de fel
nicicât / nici cât
niciunde / nici unde

5. Principiul simbolic
Cuvintele pot avea grafie dublă, putem scrie cu literă
majusculă/ minusculă după accepţia pe care o dăm
cuvântului:
Poartă (“Imp.Otoman”) – poartă
Semilună (“Imp.Otoman”) – semilună
Regele Soare (“Ludovic al XIV-lea”) – soare
Facultatea de Litere – facultate
Revoluţia de la 1848 – revoluţie
Pământ “planetă” – pământ “sol”
post de radio  lucrează la Radio
televiziune  ------------- la Televiziune
Dunărea are o deltă frumoasă.
Mi-am petrecut concediul în Deltă (=Delta Dunării – are
regim de nume propriu).
- Denumirile marilor epoci istorice se scriu cu iniţială
majusculă (chiar dacă nu au sens de evenimente).
Ex: Antichitate, Evul Mediu, Feudalism,

10
Conf.univ.dr. Mircea FARCAŞ Fonetica

şi evenimentele istorice majore:

Comuna (din Paris), Reforma, Unirea Principatelor
inclusiv războaiele de anvergură: Primul Război Mondial
etc. sau care au nume unic: Războiul celor Două Roze,
Războiul de 100 de Ani, Războiul de Independenţă,
Războiul de Secesiune.
- punctele cardinale, când au valoare de nume propriu,
desemnând o regiune: importat din Apus, Vest/ Orient,
Orientul Apropiat se scriu cu majuscule.
Când nu au această valoare se scriu cu literă mică.
La fel: epocile geologice: mezozoic, paleolitic.

6. Principiul silabic
Literele c, g au valori diferite în funcţie de sunetele vecine în
cadrul silabei. Principiul silabic este împrumutat din
ortografia italiană (în epoca Şcolii Ardelene).
 c, g + a, ă, î, o, u, consoană sau blanc (spaţiu grafic)
reprezintă sunetele k şi respectiv g:
car [kar], crud [krud], ac [ak], gol [gol], grad [grad], fag
[fag]
 c, g + e, i reprezintă sunetele/fonemele č, ğ:
cer [čer], cine [číne]; ger [ğer], ginere [ğínere], geam
[ğam];
ceas [čas], ceapă [čápă], geană [ğánă], George [ğórğe]
 c, g + h + e,i în aceeaşi silabă notează fonemele:
[ 7 ]: cheamă [7ámă], chem [7em]
respectiv
[0]: gheară [0áră], ghete [0éte], Gheorghe [0ór0e]

11