Vlahii sud-dunăreni în secolul al XVIII-lea

Românii balcanici – în pofida migrației practicate de o parte dintr-înşii îndeosebi în Evul

mediu – locuiesc stabil nu numai în Albania şi Epir, ci şi în Macedonia, Tesalia şi unele insule
greceşti, la fel în Bulgaria, Serbia, Croaţia ş.a.m.d. Deşi alţii i-au numit în fel şi chip
(vlahorihini, vlahi, macedo-români, megleniţi, ţinţari...), majoritatea românilor sud-
dunăreni îşi zic armâni, rumâni. Numărul vlahilor din Balcani nu se poate indica exact. Ei
înşişi (cei din Peninsula balcanică şi din străinătate) au convingerea că numără laolaltă câteva
milioane, pe când statisticile oficiale din statele unde domiciliază sunt foarte restrictive,
consemnând – în total – o cifră de până la 600.000, aceasta datorită şi intereselor acelor ţări,
precum şi procesului de asimilare la care sunt supuşi în sudul Dunării.
Localitatea cea mai renumită a aromânilor a fost Moscopole (Voskopojë = Oraşul
Păstorilor, Păcurarilor), aşezare care azi are nivel de comună sau orăşel. Perioada sa de glorie au
fost anii 1730-1760: din 1744 poseda şi o universitate – „Noua Academie”. Şi înainte, dar mai
ales după ruinarea Moscopolei – centrul cultural, negustoresc şi industrial aromânesc, în anul
1788, din pricina vicleanului Ali-paşa din Ianina Epirului – unii locuitori moscopolitani (în
special comercianţi) au migrat sau în ţările româneşti nord-dunărene, sau chiar în inima Europei,
nu puţini dintre ei ajungând la o situaţie material înfloritoare.
Puternicul bancher din Viena, George Sina, a devenit la începutul secolului al XIX-lea
cel mai mare proprietar de pământ din Banat. Având întinse posibilităţi pecuniare, familia Sina a
împlinit multe acte de binefacere pentru greci, sârbi, unguri şi români. Faimosul apostol al
Refacerii Greciei, Constantin Rhigas Velestinlis, aromân de origine (fost secretar al lui Nicolae
Brâncoveanu la Bucureşti), a fost ucis – împreună cu tovarăşii săi – la Belgrad în 1798. Şi ei
aromâni, Mocioneştii1 (familia Mocioni) au o contribuţie aparte în creşterea păturii intelectuale

1
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai multe familii de origine macedo-română de
confesiune ortodoxă s-au așezat în părțile Banatului ca negustori și au susținut comunitățile
locale prin înființarea de biserici și școli. Au agonisit averi considerabile din activitățile
negustorești, ceea ce le-a facilitat pătrunderea în rândurile aristocrației, prin obținerea de
domenii și ranguri nobiliare. Printre cele mai ilustre familii stabilite în Banat, care a jucat un
rol important în istoria provinciei, a fost cea a Mocioneștilor. Familia era originară din
Moscopole, cel mai mare și înfloritor oraș al macedo-românilor din nord-estul Thessaliei,
care a fost complet distrus de Ali Pașa în 1788. Tradiția familiei spune că doi frați Mocioni se
înrolaseră sub steagurile armatei creștine încă din anii primului război austro-turc. Unul
dintre ei a căzut în bătălia de la Zenta din 1697, când Eugeniu de Savoya a înfrânt oastea
sultanului, iar cel de-al doilea a pierit în războiul următor, într-una din luptele care au dus la
1
româneşti din Banat, în lupta pentru biruinţa românismului, lucruri îndeobşte cunoscute de
istoricii noştri. Unii aromâni s-au stabilit la Pesta (unde la 1747, Constantin Mocioni –
moscopolitan – era preotul ortodox al comunităţii respective), alţii au ajuns la Cluj, Braşov ori
Sibiu; să nu uităm că însuşi Vasile Moga, episcopul ortodox al Ardealului (1810-1845) avea
ascendenţă aromânească.
Am menţionat la început universitatea din Voskopojë. Aici a profesat Theodor Atanasiu
Cavallioti (1710-1789), care în 1770 şi-a publicat la Veneţia Protopeiria (Prima învăţătură), cu
vocabular trilingv: elin, aromân şi albanez. Daniil Moscopoleanul – dascăl, econom, cleric –
iarăşi la Veneţia a imprimat în 1794 şi 1802 Învăţătură introductivă (Eisagoghike didaskalia);
cuprinde şi un lexicon în patru limbi: greacă, aromână, bulgară şi albaneză. „Vallachus
Voscopolitanus”, Gheorghe Constantin Roza, încă student la Medicină în 1808, a publicat ale
sale Cercetări asupra românilor sau aşa-numiţilor vlahi care locuiesc dincolo de Dunăre. De
aceeaşi sorginte cu G.C. Roza, anterior – în 1797 – Constantin Ucuta, protopop al aromânilor
din Poznan (Polonia), şi-a tipărit lucrarea Neapaidagoghia (Noua pedagogie) la Viena, în
tipografia fraţilor aromâni Markides Pouliou (Marcu Puiu), devenind autorul primului abecedar
aromânesc. De asemenea, la Viena, în 1813, Mihai Boiagi va scoate la lumină Gramatike
romanike, etoi makedonovlachike. Să notăm, în încheiere, că din secolul al XVIII-lea s-a păstrat
în manuscris un Liturghier aromânesc, iar de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX acel Codex
Dimonie (publicat de un specialist german).
Ramura sud-dunăreană a acestei importante realităţi etnice – observă acad. Şerban
Papacostea – a supravieţuit de-a lungul vremii în cadrul unor autonomii locale şi regionale, fără a
izbuti să-şi constituie un stat, însă conservându-şi cu încăpăţânare identitatea, învederată prin
grai şi tradiţia obârşiei. Către finele veacului al XVIII-lea şi la începutul celui următor, învăţaţi
aromâni – din cei stabiliţi în Austria şi Ungaria – sub influenţa Şcolii ardelene au îndrumat
acţiunea de deşteptare a conştiinţei naţionale la aromâni.

trecerea Banatului și a Timișoarei sub stăpânire habsburgică. Alături de alte familii,

Mocioneștii au imigrat în Banat, pentru a se pune la adăpost și pentru a-și proteja averile
agonisite.

2
 Bibliografie

Matilda CaragiuMarioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti 1975, p. 216 şi urm.;

Les Aroumains (culegere de studii semnate de Petre Ş. Năsturel, Matei Cazacu, Neagu Djuvara et alii),
Paris 1989; Nicolae Cuşa, Macedoromânii pe văile istoriei, Constanţa 1990, p. 9 şi urm.; V. Muntean,
Contribuţii la istoria Banatului, Timişoara 1990, pp. 152, 156, 210, 213, 281 (sub voce); Idem, Epirul şi
ţinuturile româneşti, în vol. „Studia Historica et Theologica”, Iaşi 2003, p. 477-479; Almanah macedo-
român (sub îngrijirea lui Atanasie Nasta), Bucureşti 1992; Max Demeter Peyfuss, Chestiunea
aromânească (trad. rom.), Bucureşti 1994, p. 11 şi urm.; Al. Elian, Bizanţul, pp. 319-327 (despre
circulaţia manuscrisă a scrierilor politice ale lui Rigas în Moldova); Anca Tanaşoca, Nicolae Şerban
Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice,
Bucureşti 2004; M. Păcurariu, IBOR (2007), p. 316-318; Claudiu Cotan, Românii balcanici, ST, 4/2008,
pp. 75-99; Enciclopedia, sub verbo.

Lectură

Unele detalii referitoare la aromâni

Aromânii sunt răspândiţi în întreaga Peninsulă Balcanică.

Cei mai mulţi trăiesc însă în Grecia: aşezări străvechi se întâlnesc până în Acarnania şi Etolia;
grupe compacte apar în Thesalia şi Epir, de-a lungul muntelui Pind. Centre importante: Meţovo (arom.
Aminciu), Avdela, Samarina, Perivole, Larisa. Spre răsărit, grupuri de aromâni trăiesc în regiunea
muntelui Olimp, iar mai spre nord în juruloraşelor Veria şi Salonic. Spre apus, în regiunea muntelui
Gramos, se întinde marea ramură a aromânilor grămuşteni.
În Albania trăiesc aşa-numiţii muzăcari (din câmpiaMuzakia) şi fărşiroţi (din regiuneaKorçei)
(...).
În toate oraşele Albaniei (mai ales în jumătatea de sud a ţării: Berat, Durrës, Tirana, Elbasan) se
întâlnesc numeroşi aromâni.
Până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, multe familii aromâne trăiau în Voskopojë (arom.
Muscopule), centru cultural înfloritor al aromânilor în acea vreme, distrus de Ali-Paşa.
În ex-Iugoslavia, mase compacte de aromâni se întâlnesc la vest şi nord-vest de Bitola (arom.
Bitule); grupuri răzleţe apar însă în toate oraşele de la Belgrad în jos. (...)

3
 Aromânii din Bulgaria nu formează grupuri omogene; în partea de apus a ţării însă, şi înspre sud,
ei sunt răspândiţi prin numeroase localităţi.
Mulţi aromâni au emigrat în România şi în alte ţări din Europa, în Statele Unite ale Americii,
Canada, America Latină, Australia. De aceea, cunoştinţele noastre despre stadiul actual al aromânilor
rămân, totuşi, reduse şi, în consecinţă, imaginea pe care o oferim poate fi, eventual, modificată de date
noi.
Ocupaţia principal a aromânilor, mai ales a celor din Thesalia şi Epir, Olimp şi din comuna Livăz,
este păstoritul (în descreştere rapidă astăzi) (...)
Agricultura este o îndeletnicire rar întâlnită la aromâni, dat fiindcă solul nu o permite decât în
puţinele regiuni de câmpie (mai ales în sudul Albaniei, în câmpia Muzachia). (...).
Starea culturală la aromâni. Dintre românii sud-dunăreni, numai aromânii au un trecut cultural.
Începuturile scrisului în aromână nu sunt cunoscute. Cele mai vechi texte datate sunt de la
începutul secolului al XVIII-lea; este de presupus însă că se va fi scris în aromână înainte de această dată.
(Matilda CaragiuMarioţeanu, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti 1975, p. 218-219)