Gramatica

Substantivul.

Treceri de la o declinare la alta începuseră să se înregistreze încă din latina populară; în

româna comună se mai păstrează încă declinarea a IV-a feminină (lat. manus > rom. manu;
lat. nurus > rom. Noru) și dzi de la declinarea a V-a.

Spre deosebire de Romania occidentală, unde multă vreme subiectul și obiectul gramatical
au avut forme diferite, flexiunea substantivului se caracterizează prin identitate formală între N și
Ac, fapt determinat de unele transformări fonetice (căderea sunetelor finale -m, -s, -t) și de
particularități morfosintactice (marcarea acuzativului prin prepoziții și prin topică).

Altă particularitate a numelui românesc este sincretismul genitiv-dativ,care poate să se fi

datorat influenței dativului asupra genitivului, fenomen petrecut în latina dunăreană. Ca mărci
specifice pentru aceste cazuri se întâlnesc, în româna veche, prepoziția a pentru genitiv sau
genitiv-dativ (a < lat. ad) și de (< lat. de), situație care se poate constata și în româna veche: casa
de domnul, cale de cetate etc.

Genul neutru, propriu inanimatului, este organizat diferit faţă de latină,astfel apar
determinări masculine la singular și feminine la plural.

S-au păstrat din latină desinenţele de plural : lat. -a > rom. -e

lat. -ora > rom. -ure, -uri

S-a redus numărul de cazuri la trei:

•nominativ-acuzativ

•dativ-genitiv (încă din latina populară se impusese dativul ca formă unică pentru genitiv-dativ);

•vocativ

Encliza articolului definit

Este explicată prin intervenţia substratului, caracterizează toate dialectele româneşti.

Adjectivul

În româna comună existau trei tipuri de adjective: cu patru forme: m. sg. bunu, m. pl. buni, f.
sg. buna, f. pl. bune; cu trei forme: m. sg. nou, m. pl. noi, f. sg. noaua, f. pl. noaua; cu două
forme: m. sg. dulce, m. pl. dulci, f. sg. dulce, f. pl. dulci. Adjectivele cu o singură formă sunt de
dată mai recentă. Comparativul adjectivelor se formează cu adverbul mai + pozitivul
adjectivului (mai bun). Superlativul avea mai multe posibilități de exprimare: multu + pozitivul
adjectivului, ca în aromână și în vechea dacoromână. Ulterior dacoromâna a optat pentru
construcția superlativului cu foarte, curentă astăzi.

Numeralul

Numeralele cardinale de la unu la zece, conservate din latină, sunt cunoscute în toate
dialectele;

•aromâna a păstrat şi lat. viginti, ca unitate de bază a sistemului vigesimal: γiγinţ = douăzeci

Procedeul de numărare de la unsprezece la nouăsprezece, cunoscut şi albanezei (dar şi

limbilor slave), pare să fi fost determinat de influenţa substratului.

Numărătoarea zecilor, prin multiplicare, de la 20 la 90, este o inovaţie a românei comune:

dr.douăzeci, ar. daodzăţi (la fel în albaneză şi în limbile slave).

O inovaţie de tip balcanic reprezintă şi numeralele compuse de felul douăzeci şi unu, cu

conjuncţia şi între unitate şi zeci.

Numeralul ordinal s-a format încă din perioada românei comune:

•cu articolul -lu, -le pentru masculine: al optulu, al doile

•şi -a pentru feminine: a opta

Numeralul întâi e cunoscut şi românei comune.

Pronumele

La pronumele personal apăruse seria accentuat-neaccentuat la cazurile dativ: mie – mi şi

acuzativ: mine – mă

Demonstrativul devenise pronume personal de persoana a III-a :

ille > el, ea;

ipse > dr. însu, ar. năsu

Formele de genitiv ale pronumelui personal: lui, ei, lor intraseră deja în seria
posesivelor, din cauză că său, sa exprimau insuficient raporturile dintre posesor şi obiectul
posedat.

Se creaseră cele două serii de pronume demonstrative:

•simple – din: lat. iste> estu > ăsta

 lat. ille > ăla

•compuse cu ecce > acesta

Apăruseră şi compusele cu alt < lat. alter : dr. alaltu, alaltă

ar. alantu, anantu

cestălalt, celălalt sunt creaţii târzii.

Pronumele relativ-interogative: lat. quis > cene > cine;

lat. quid > ce

lat qualis > care;

lat. quantus> căntu > cât

Verbul

În româna comună existau patru moduri personale: indicativul, conjunctivul,

condiționalul și imperativul și trei moduri nepersonale: infinitivul, gerunziul și participial; a
dispărut supinul, valorile acestuia fiind redate de infinitiv.

Flexiunea verbală a românei comune diferă prea puţin de flexiunea verbală din perioadele
următoare;

Reţinem câteva dintre trăsăturile verbului cunoscute în cele patru dialecte:

Se păstrează cele patru conjugări latineşti:

lat. cantare > cântare

lat. vidēre > vedeare

lat. crédere > credere

lat. fugire > fugire

Apăruseră în româna comună şi clasele de verbe în -ez: lucrez

-esc: înfloresc,

-ăsc: urăsc

În paradigma prezentului indicativ:

- se produc cele două tipuri de omonimii desinenţiale:

3sg. – 3pl. la verbele în -a : el cântă – ei cântă şi

1sg. – 3pl. la verbele în -ea, -e şi -i: eu vedzu – ei vedzu

eu dzicu – ei dzicu

eu audzu – ei audzu

Limba latină nu avea un mod condiţional. Valorile acestuia erau exprimate prin
imperfectul şi mai mult ca perfectul conjunctivului.

În româna comună ,la condiţionalul prezent cu formă sintetică, se continuă formele de imperfect
şi de perfect conjunctiv latin: v. dr. se cântare și ar. s-cântarim

Modul imperativul, atât pozitiv cât şi negativ nu diferă de cel din limba de astăzi:

cântă! < lat. canta!

cântaţi! < lat. cantate!

nu cântare! < non cantare! ( o formă probabil unică pentru singular şi plural)

Infinitivul avea în româna comună numai formă lungă: căntare, vedeare

Scurtarea infinitivului e un fenomen posterior epocii românei comune; la fel apariţia

morfemului a din dacoromână.

Gerunziul şi participial aveau în româna comună aceleaşi caracteristici morfematice ca în

limba de astăzi:

căntăndu < lat. cantando = ablativul gerunziului

căntatu < lat. cantatus = participiul perfect pasiv

Faptele de fonetică şi de gramatică descrise mai sus sunt comune celor patru dialecte
româneşti. Ele sunt rezultatul evoluţiei normale a foneticii şi gramaticii latinei dunărene.
 Inovații

Vorbită pe un teritoriu întins, la nord şi la sud de Dunăre, româna comună e posibil să fi

avut unele deosebiri dialectale, mai exact spus, e posibil ca unele inovaţii să fi început în
perioada românei comune, fără să se fi generalizat, rămânând dialectale până astăzi.

“Avem chiar probe că existau deosebiri regionale de grai în epoca străromână”. 1

Iată câteva inovaţii considerate ca fenomene dialectale:

I. Palatalizarea labialelor, fenomen care constă în deplasarea punctului de articulaţie al

consoanelor p, b, f, v, m de pe buze pe palat sub influenţa unui i: g’ine, k’atră, h’il’u “fiu” ;

Fenomenul acesta ►e - general în aromână

- parţial în meglenoromână

►lipseşte în istroromână

►e cunoscut numai în aria de est în dacorom.

II. Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele latine:

lură “lună”, bire “bine”, mâră “mână”

În perioada românei comune, acest fenomen caracteriza aria de nord a dacoromânei. El

este atestat în textele nordice din sec. al XVI-lea, iar astăzi se regăseşte în puncte izolate din
Crişana.

În istroromână e un fenomen general, iar în aromână şi meglenoromână lipseşte cu totul.

III. Consoanele latine c, g + e,i au evoluat către:

►africatele palatale č, ğ în dacoromână: lat. caelum > cer

lat. gelum > ger

1
S. Puşcariu1940,, Limba română,vol I,Privire general,București p. 249
►africatele dentale ţ, dz în dialectele sudice: lat. caelum > ţer “cer”

lat. generem > dzinere “ginere”

(ar. văţi “vaci”, fudzi “fugi”)

E posibil ca tratamentul din sud al evoluţiei lui c, g, urmate de e, i la ţ, dz să fi fost

influenţat şi de limbile greacă şi albaneză.

IV. Alternanţa a : ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în -i :

parte-părţi, cărare-cărări

În dacoromâna veche, sunt obişnuite şi variantele cu a la plural: parţi, cetaţi, adunari

În aromână, inovaţia s-a extins şi asupra adjectivelor.

V. Verbele cu radical iotacizat: văz, auz, scoţ, înghiţ, viu, sai, ţiu erau generale în textele
româneşti din secolul al XVI-lea. În sudul Dunării, se aud numai forme deiotacizate: aud, ved,
ceea ce înseamnă că revenirea la formele cu dentală: aud, văd se producea încă din perioada
românei comune.

Al. Rosetti susţine că româna comună era o limbă unitară, fără diferenţe dialectale.

În dacoromână şi aromână s-au putut dezvolta separat, în fiecare dialect, trăsături noi
“potrivit unei tendinţe comune de a inova în aceeaşi direcţie după despărţirea lor de trunchiul
comun”.

Iată câteva dintre numeroasele trăsături despre care Al. Rosetti crede că au apărut după
epoca de comunitate:

●Vocala î (din a accentuat în poziţie nazală) e caracteristică daco- românei :

canis > căne > câne

În aromână s-a păstrat varianta intermediară, cu ă: căne, cămpu.

În unele graiuri aromâne de sud a apărut însă şi î.

Transformarea lui i în î după r, rr, s, ţ, dz:

ripa > râpă , rivus > râu, Diana > Dzina > zână;

La fel în aromână: puţân, subţâre, arâu “râu”, arâpă “râpă”, dzâcu;

Consonantizarea lui u ca al doilea element al diftongilor au, eu: ar. alavdu, caftu “caut”, preftu
“preut”, dar şi dr. regional: captu “caut”, cheptoare “cheutoare”.

●Diftongii cu i ca al doilea element la tipul câine (după pl. câini, cu anticiparea lui i) apar şi în
meglenoromână: coini, poini şi, sporadic, în aromână;

●Monoftongarea lui ea în tipul fată (< feată) şi lege (< leage) e generală şi veche în dacoromână,
pe când în aromână e sporadică.2

După Rosetti, palatalizarea labialelor e un fenomen relativ târziu şi s-a petrecut

independent în aromână de dacoromână. Inovaţia nu se produsese nici în momentul separării
aromânei de dacoromână şi nici când meglenoromâna s-a despărţit de aromână. Acest fenomen e
cunoscut şi în albaneză, italiană şi neogreacă, cu rezultate asemănătoare cu cele din română, prin
urmare un motiv în plus pentru a considera palatalizarea labialelor o inovaţie independentă în
dialectele româneşti.

●Apariţia vocalelor -u, -ă, -î ca urmare a rostirii explozive a consoanelor finale:

am văzutu (văzută, văzutâ), văzândă, şezândă.

Fenomenul e regional în dacoromână.

În aromână, -ă e general la participii: căntată, bătută, probabil şi prin analogie cu -u de la

sfârşitul cuvintelor.

2
Alexandru Rosetti,1940,Istoria limbii române,vol I,București,pag. 360
●Alternanţa a : ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în -i : baltă-bălţi, carte-cărţi a
apărut, după Rosetti, ca o inovaţie independentă în dacoromână de aromână.