Curs 1

Straturile etimologice ale limbii române

1. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne. Principiile reconstrucţiei

etimologice a cuvintelor
Deseori, utilizarea corectă a cuvintelor, ca formă şi ca înţeles, este facilitată de
cunoaşterea originii sale. Cercetarea originii face obiectul etimologiei, despre care am vorbit
în capitolul introductiv. Când elementul de bază ni se dezvăluie prin descompunerea în
elemente alcătuitoare, spunem că am aplicat criteriul formativ sau analiza formativă a
cuvântului. Exemplu:
Analiza cuvântului nerecunoscător ne dezvăluie, într-o primă fază, prefixul ne-, sufixul
-tor şi verbul a recunoaşte; dacă vom continua analiza, vom observa că şi acesta din urmă este
alcătuit dintr-un alt prefix, re-, şi verbul a cunoaşte, care a suferit o alternanţă fonetică (oa/o).
Altfel spus, structura morfematică ne indică faptul că nerecunoscător face parte dintr-un
sistem formativ al lexicului românesc.
Încercând să descompunem mai departe cuvântul respectiv, constatăm că acest lucru nu
mai este posibil. Spunem că verbul cunoaşte este un cuvânt primar, care nu mai poate fi
analizat prin descompunere în elemente formative (radical, afixe etc.). Pentru criteriul
formativ-etimologic, el constituie baza de pornire a unei familii lexicale, realizate prin
derivare, compunere etc. Pentru criteriul strict etimologic, un asemenea cuvânt constituie sau
element moştenit, sau element împrumutat.
Etimologia reprezintă mai mult decât un mijloc de organizare a vocabularului, ea oferă
material pentru istoria limbii române, care este strâns legată, la rândul ei, de istoria poporului
român. Nu vom intra aici în amănunte. Amintim că reconstituirea drumului parcurs de un
cuvânt din limba de origine, până în limba română actuală este un proces anevoios, reclamând
solide cunoştinţe lingvistice, dar şi de istorie socială, geografie, etnografie, psihologie,
sociologie etc. De asemenea, este necesară cunoaşterea limbilor vechi şi moderne care au
constituit surse etimologice pentru limba română. Stabilirea „adevăratei origini” (etimonul) a
unui cuvânt presupune respectarea unor principii ale reconstrucţiei etimologice:
a) principiul fonetic – încadrarea formei cuvântului în nişte legi fonetice bine stabilite
(lat. solem > rom. soare, prin pierderea consoanei finale de la forma de Acuzativ, rotacizarea
lui -l- intervocalic, diftongarea lui o sub accent).
b) principiul semantic – păstrarea unei legături denotative între cuvântului de origine şi
cel din limba română; dacă nu se păstrează acelaşi înţeles, ca în cazul lui soare, ci unul
apropiat, trebuie stabilit mecanismul evoluţiei semantice (lărgire/restrângere de sens,
metaforizare etc.), vezi cazul lat. passer „vrabie”, care devine în română pasăre, adică „orice
fel de zburătoare”.

1
 c) principiul lexico-gramatical – păstrarea unei legături între clasele gramaticale
(substantivul din limba de origine va rămâne tot substantiv, adjectivul – tot adjectiv) sau
explicarea evoluţiei logice spre o clasă înrudită (lat. mas, -ris; ac. marem (subst.) „porc
mistreţ” > rom. mare (adj.). De asemenea, un derivat în limba de origine este preluat tot ca
derivat în română (fr. zoologie > rom. zoologie).
d) principiul cronologic – încadrarea evoluţiei fono-morfologice într-o epocă în care
acţionau legile respective sau în care se atestă contactul lingvistic respectiv. De exemplu, rom.
cânt nu provine din lat. canticus, cum s-a afirmat, ci este un derivat regresiv, format pe teren
românesc de la a cânta, căci el este atestat abia după secolul al XVIII-lea (probabil după
modelul fr. chant < chanter).
După toate aceste probe, se poate ajunge, totuşi, la etimologii greşite sau la concluzii
incerte. În acest din urmă caz, dicţionarele înregistrează cuvântul cu precizarea „etimologie
necunoscută”.

2. Straturile etimologice ale limbii române

În general, însă, se cunosc originile cuvintelor, cu situarea lor în timp şi spaţiu. Trecând
peste detalii care complică mult cercetarea etimologică (de exemplu, faptul că aceeaşi limbă
poate influenţa în mai multe etape şi pe mai multe căi româna), specialiştii stabilesc,
convenţional, o schemă a straturilor etimologice, comparabilă în linii foarte mari cu straturile
geologice.
În orice limbă există:
1) un substrat (foarte subţire), căci din fondul străvechi, (precum galica – pentru
franceză, celtica – pentru engleză etc.) nu se mai păstrează decât slabe urme;
2) un strat de bază – care dă personalitate limbii respective, în cadrul unei familii şi a
unei ramuri (latina populară – pentru franceză, vechea germană de sus – pentru engleză);
3) un superstrat – care completează în mod vizibil fondul de bază (germana – pentru
franceză, italiană etc., slava – pentru română);
4) adstraturile
5) influenţele diverse, datorate contactelor istorice, geografice, culturale etc. (Figura
4.1.):

5a 5b 5c etc.

4a 4b 4c etc.

3
2
1

Figura 4.1. Stratificarea etimologică a vocabularului

2
 Pentru limba română, substratul este format din elementele traco-dace, fondul de bază
este latin (popular), superstratul este slav, la care se adaugă influenţe maghiare, turceşti,
greceşti, latino-romanice moderne etc. (Figura 4.2.):

5a. it. 5b. fr. 5c engl.

4 a. infl. grec. 4 b. infl. magh. 4 c. infl. tc. etc.

3 superstratul slav
2 baza latină
1 substratul traco-dac

Figura 4.2. Straturile etimologice ale limbii române

Fiecare dintre acestea contribuie la configurarea personalităţii lexicului românesc şi a

limbii române, în general.

3. Substratul traco-dacic
Deşi lingviştii care au stabilit statistic lista celor 14 grupuri de cuvinte ce depăşesc 1%
din totalul lexicului românesc nu includ în aceste grupuri şi traco-daca, aceasta trebuie
studiată nu numai pentru că reprezintă etapa cea mai veche, punctul de pornire al istoriei
limbii noastre, ci şi pentru că, în ciuda cantităţii extrem de reduse de elemente care pot fi
reconstituite, se dovedeşte că ea conferă individualitate limbii române, în raport cu celelalte
limbi romanice, indo-europene etc.
Materialul lingvistic pe baza căruia se fac reconstituirile etimologice este puţin şi târziu:
nişte glose [liste de nume (de plante)] din secolele I-III, câteva toponime, hidronime,
antroponime, câteva apelative.
Criteriile de identificare a elementelor de substrat (comparaţia românei comune cu
albaneza comună, cu alte limbi balcanice, cu armeana, cu balticele etc.) oferă date ale unei
posibilităţi, nu certitudini. În orice caz, având în vedere imensitatea şi diversitatea spaţiului
tracic, corect este să vorbim despre daco-moesiană.
Trecând peste puţinele, dar deloc neglijabilele fapte fonetice şi morfosintactice, lexicul
însuşi este controversat, specialiştii propunând liste diferite de cuvinte. Acceptând un inventar
de circa 100 de cuvinte, acesta poate fi divizat în:
 cuvinte comune cu alte limbi balcanice: argea, broască, brusture, buză, colibă,
ghiuj, gorun, jelţ „pârâu” ( > Jiu), mal, mazăre, mânz, murg, strungă, trişcă, zimbru, zarvă
etc.;
 cuvinte comune cu albaneza: abure, amurg, baci, brad, bucura, bunget, cătun,
ceafă, ciuf, codru, droaie, grumaz, măgură, moş, viezure etc.;

3
  cuvinte comune cu alte limbi indo-europene: brânză, burtă, doină ş. a.;
 câteva toponime, hidronime, oronime etc. completează lista: Abrud, Ampoi, Argeş,
Bârzava, Buzău, Cigmău, Drencova, Drobeta, Dunărea, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Napoca,
Siret, Someş, Tapia, Timiş ş.a.;
 câteva afixe s-au dovedit productive: -a deictic şi emfatic, -ac (moldac, cf. şi lat.
Spartacus); -andru (băieţandru, căţelandru, cf. gr. άήρ, -δρò „bărbat”); -esc de la un -isk,
care indică originea, locul, apartenenţa (românesc, muntenesc, cf. şi Tibiscus > Timiş, dar şi
singurul sufix propriu-zis pentru numele de familie: Ion-escu).
Probabil că reprezentarea cantitativă era mai mare în româna comună, după cum o
dovedeşte analiza formelor dialectale. Puţinul material identificat până în prezent dovedeşte o
mare vitalitate – putere de derivare, compunere, metaforizare. Un cuvânt autohton are, în
medie, 4,7 descendenţi formaţi prin aceste mijloace interne (faţă de cca. 3,1/un cuvânt latin
sau 2,5/ un cuvânt slav). În VF se află peste 20 de cuvinte autohtone, reprezentând 1/50, faţă
de 1/1000, în general. Toate acestea probează importanţa calitativă a elementului de substrat
în structura vocabularului românesc.

Exerciţiul nr. 1
1. Enumeraţi cinci cuvinte din substrat rămase în vocabularul fundamental al limbii
române.
2. Indicaţi trei nume proprii de origine traco-dacă prezente în româna actuală atât ca
hidronime, cât şi ca toponime.

4. Baza latină a limbii române

Latinitatea limbii române
Limba română este limba latină populară vorbită neîntrerupt pe întregul spaţiu
carpato-danubiano-pontic, aşa cum arată ea după modificările fonetice, morfosintactice şi
lexicale, suferite de-a lungul celor două mii de ani de existenţă.
Rândurile de mai sus reprezintă o parafrazare a unei celebre definiţii formulate de către
Al. Rosetti, în Istoria limbii române. I. Limba latină, F. P. L. A., 1938, p. 31, prin care se
tranşau definitiv lungi discuţii mai vechi despre o eventuală „limbă mixtă” română (latină şi
slavă): româna nu este o limbă mixtă; ea reprezintă transformarea firească a latinei vorbite
în părţile orientale ale Imperiului Roman într-o limbă nouă, potrivit împrejurărilor şi
influenţelor externe. O asemenea rezolvare comportă precizări privind colonizarea Daciei,
caracterul popular al fondului latin romanic, teritoriul de formare a limbii române, epoca de
formare etc.
De exemplu, s-a spus că intervalul scurt al stăpânirii romane în Dacia (106-271 p. C.)
face, dacă nu imposibilă, miraculoasă romanizarea daco-moesianei. În realitate, influenţa
latină începuse mult mai devreme (prin negustori, sclavi, militari etc.) decât cucerirea din
105-106 p. C. şi a continuat încă mult timp după retragerea aureliană (271 p. C.), care a

4
însemnat, de fapt, numai retragerea armatei şi a administraţiei romane. Aşa încât, acest „prim
miracol al limbii române” se dovedeşte un fenomen natural, real, obiectiv.
4.2. Romanitatea limbii române
Formarea limbilor romanice (neolatine), ca urmare a vastului proces de colonizare şi
romanizare a Europei, se poate reprezenta, foarte schematic, astfel:

+ limbile galilor > limba franceză

+ limbile iberice > limbile spaniolă,

portugheză Familia
Latina + limba traco-dacă > limba română limbilor
populară + evol. fon., gram., > limba italiană romanice
lexicologică (neolatine)
+ alte limbi de > limbile friulană,
substrat venetă, sardă,
dalmată etc.

Schema presupune discutarea ideii de filiaţie/transformare în evoluţia limbilor,

mecanismului contactelor lingvistice, a locului românei în această „familie” (sau grup).
Astfel, este stabilit că româna face parte din grupul apenino-balcanic, împreună cu dalmata
(azi, dispărută), albaneza, dialectele italiene centrale şi meridionale (Abruzzi, Puglieze etc.).
Din fondul latin al familiei romanice, există:
- 488 cuvinte panromanice (adică prezente în toate limbile neolatine);
- 107 cuvinte păstrate numai în română;
- 214 cuvinte panromanice absente din română.
Potrivit teoriei „ariilor laterale”, formulată de către lingvistul italian (friulan, de fapt)
Matteo Bartoli, româna, ca şi spaniola, conservă mai bine elementul vechi şi popular latin,
deoarece zonele de la extremităţile ariei romanice au fost mai puţin inovatoare faţă de cele
centrale (franceză, italiană). Or, româna reprezintă aria orientală a Romaniei (teritoriul
romanizat), după cum spaniola reprezintă extrema occidentală. Apartenenţa la fondul comun
latin se stabileşte prin compararea aplicării legilor fonetice, morfologice, prin evoluţiile
semantice specifice, dar cu acţiune relativ regulată:
lat. octo > fr. huit
it. otto
sp. ocho
port. ocho

5
 rom. opt
lat. noctem > fr. nuit
sp. noche
port. noche
it. notte
rom. noapte
lat. lactem > fr. lait
it. latte
sp. leche
port. leche
rom. lapte.
Se observă că în evoluţia fonetică se păstrează nişte legi fixe: grupul latin ct devine it, în
franceză; tt în italiană; ch în spaniolă şi portugheză; pt în română etc., desigur, în anumite
poziţii. O accentuat devine, în anumite poziţii [ü], în franceză; oa în română ş.a.m.d.

4.3. Fondul latin al lexicului românesc

Toate compartimentele limbii (sistemul fonologic, sistemul morfosintactic, topica şi
chiar particularităţile stilistice) poartă mărcile bazei latine. Importantă este structura
morfologică, partea cea mai stabilă şi, prin urmare, cea mai reprezentativă pentru specificul
unei limbi. Dar lexicul este cel care prezintă complexitatea fenomenului istoric al
transformării latinei populare în româna comună.

 Statistic, elementul latin reprezintă ceva mai mult de 20% din totalul fondului lexical
românesc. În fondul principal lexical (VF), termenii de origine latină reprezintă aproximativ
64%; dacă statistica se realizează ţinând cont de principiul frecvenţei cuvintelor, atunci
procentul ajunge la 74%, iar dacă la aceste cuvinte le adăugăm pe cele curente în vorbire, dar
reprezentând neologisme de circulaţie internaţională (audio, video, senat etc.), atunci cifra
creşte la 80-85%.

 Mai importantă decât aceste statistici (care sunt, oricum, deformate prin subiectivitatea
şi mobilitatea corpusului de cuvinte – dicţionare, texte reprezentative – pe baza cărora au fost
alcătuite), este reprezentarea ariei semantice şi lexico-gramaticale.

- Termenii din VF sunt importanţi prin vechimea, stabilitatea, capacitatea lor de

derivare, compunere, conversiune, polisemantism, dezvoltare frazeologică, metaforică etc.:

6
  nu
*
me ale părţilor corpului omenesc: caput > cap; oculus > ochi; gulam > gură; pectus > piept;
genuculus > genunchi etc.;
 nu
me de rudenie: parentes > părinţi; filius > fiu; filia > fiică; nepotem > nepot; avunculus >
unchi etc.;
 nu
me de acţiuni: manducare > mânca; dormire > dormi; fugire > fugi; ridere > râde; cantare
> cânta; plangere > plânge etc.;
 nu
me pentru casă şi obiectele din casă: casa(m) > casă; uscia > uşă; fenestra > fereastră;
mensa > masă etc.;
 nu
mele principalelor alimente şi băuturi: panem > pâine; carnem > carne; ovum > ou; farina >
făină; vinum > vin; aqua > apă;
 nu
me de plante şi animale: herba > iarbă; haedera > iederă; florem > floare; arborem >
arbore; pomum > pom; canem > câine; gallina > găină; porcus > porc; equa > iapă;
leporem > iepure; capra > capră;
 nu
me pentru elementele universului şi pentru formele de relief: caelum > cer; solem > soare;
luna > lună; stella > stea; montem > munte; campus > câmp; rivus > râu; lacus > lac; mare
> mare;
 nu
me de calităţi, circumstanţe etc.: bonus > bun; longus > lung; in-alto > înalt; vinus > vin;
rapide > repede;
 nu
meralele de la 1 la 10: unum > unu; duo > doi; tres > trei; ... decem > zece;
 pr
epoziţii şi conjuncţii: in > în; sub > sub; super > spre; cum > cu; sic > şi etc.;
 si
stemul pronumelor: ego > eu; tu > tu; nos > noi; se > se;
 ve
rbele auxiliare: habere > a avea; sum, esse, fui şi fieri > a fi; velle > a voi.
- Termenii din sistemul etnonimelor şi glotonimelor: (populus) Romanus > (poporul)
rumân (forma român este stabilită relativ recent); lingua Romana > limba rumân-ească (cf.
sufixul -esc, supra, substratul traco-dac); terra nu a fost moştenit în română cu sensul din
celelalte limbi romanice, „pământ”, ci cu sensul secundar de „ţară”; lat. terra > rom. ţeară >
ţară.
De aici provin numele vechi de formaţiuni administrativ-teritoriale: Ţara Bârsei, Ţara
Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului, Ţara Moţilor etc.; cf. germ. Land, în Deutch-
*
Reamintim că baza cuvintelor romanice o constituie, mai ales, formele latineşti de acuzativ singular (Ac.): -am,
-um, -em sau de ablativ singular (Abl.): -a, -o, -e; de aceea, dăm ca etimon, uneori, formele în nominativ, alteori,
pe cele în acuzativ sau ablativ.

7
land (Deutch < teutonicus); Groen-land; Hoch-land; Neder-land; cf., de asemenea, slv.
Novaia Zemlia „Noul Pământ”, „Ţara Nouă”; latino-romanicele de tipul Terranova,
Angleterre etc.
- Termenii fundamentali ai creştinismului românesc. Faptul că unii provin din latina
populară dovedeşte că această credinţă a pătruns spontan, „încet şi tainic” în popor (Vasile
Pârvan), nedirijat de vreo autoritate oficială, în primele şapte secole de existenţă,
constituindu-se „odată cu poporul român şi cu limba română”: altare > altar; basilica >
biserică; coemeterium > cimitir; crucem > cruce; credo > cred; *credentia > credinţă;
comendare > comăndare; *rogacionem > rugăciune; Rosalia > Rusalii; Paschae > Paşti;
Sanctus Georgius > Sângiorz etc.
- Numele momentelor zilei, zilelor săptămânii, lunilor şi anotimpurilor anului etc.
- Termeni cu valoare „arheologică”. Există numeroase cuvinte, expresii, forme care se
păstrează în forme arhaice, „calcifiate”, în frazeologisme, îmbinări fixe etc.:
branca „mână” > brânci, în: a da brânci (a îmbrânci);
rostrum „cioc, gură” > rost „gură, vorbire, raţiune” (cf. gr. logos), în cu/fără rost, a
rosti, rostire, a spune/a şti pe de rost.
Unele dintre aceste cuvinte „istorisesc”, prin evoluţia lor formală şi semantică, episoade
întregi din procesul formării poporului român şi a limbii române: lat. miles „soldat” > rom.
mire (cf. supra, 1.6.).
În multe privinţe, aşadar, latinitatea lexicului românesc este mai vizibilă, pentru că este
mai conservatoare decât în cazul altor limbi romanice. Inovaţiile, formele derivative
(preferinţa pentru derivarea cu sufixe) se bazează pe mecanismele de regenerare continuă,
moştenite din latină.
Structura predominant latină justifică eliminarea masivă a împrumuturilor slave,
maghiare, greceşti, turceşti, în favoarea celor latino-romanice, din secolele al XVIII-lea – al
XX-lea, şi receptivitatea actuală de neologisme, fără renunţarea la formele vechi, cu mare
încărcătură semantico-stilistică.
Prin toate aceste particularităţi, româna îşi întăreşte continuu poziţia, caracterizată ca o
„insulă latină, înconjurată de un ocean slav, cu elemente fino-ugrice”.

Exerciţiul nr. 2
1. Stabiliţi etimonul comun al următoarelor cuvinte din limbile romanice: a) rom. dormi,
it. dormire, fr. dormir, sp. dormir; ptg. dormir; b) rom. casă, it. casa; sp. casa, pt. casa, fr.
chez [prepoziţie cu sensul (acasă) la].
2. Cuvintele gură şi ochi provin din latină: gulam, oc(u)lus. În afară de vechimea lor,
există şi alte particularităţi care le plasează în VF al limbii române. Enumeraţi cel puţin trei
asemenea particularităţi.

8
 4.5. Superstratul slav
Locul pe care îl ocupă în celelalte limbi romanice împrumuturile din limbi germanice,
este ocupat în istoria limbii noastre de către împrumuturile slave. Ele se datorează migraţiei
slavilor dinspre Munţii Urali spre Europa Centrală, între secolele al VI-lea şi al X-lea. Au
existat două mari direcţii de deplasare, care au inclus şi teritoriile româneşti:
a) valuri succesive s-au deplasat dinspre nord spre sud între secolele al VI-lea – al VII-
lea, trecând prin Moldova, Dobrogea şi Muntenia, pentru a se stabili în Bulgaria de astăzi;
b) alte valuri s-au îndreptat spre Apus, spre Câmpia Panoniei, unii continuându-şi
drumul, până în Munţii Moraviei şi până la Marea Adriatică, formând popoarele slave central-
europene şi sud-europene, care vorbesc astăzi limbile cehă, slovacă şi polonă, respectiv, sârbă,
croată, slovenă, bulgară. Şi aceste ramuri au atins parţial populaţia românească.
Acestor influenţe vechi li se adaugă cele slave mai noi, datorate contactelor cu
popoarele vecine: ucrainean, sârb, bulgar etc.
În total, influenţa este considerabilă, dar nu atât de mare, încât să se poată vorbi despre
română ca despre o limbă „romano-slavă”, cum o considerau unii cercetători, precum Gustav
Weigand*.
La data primelor contacte cu slavii, procesul formării protoromânei, a românei
primitive, se apropia de sfârşit. Primele elemente slave pătrund în vorbirea locuitorilor
ţinuturilor româneşti după începuturile migraţiei slave, cam prin secolul al VIII-lea. Or, acesta
este momentul în care limba română comună şi-a încheiat procesul de structurare a sistemului
fonetic, morfologic, sintactic şi lexical. Limba română oferea, de acum, prestigiul culturii şi
civilizaţiei bazei latine, pe care se formase, astfel încât, paralel cu asimilarea slavilor rămaşi
pe teritoriul ţării noastre, s-a petrecut integrarea elementelor lingvistice de origine slavă în
sistemul românesc. Fonetica, morfologia, sintaxa nu au mai putut fi marcate de aceste
contacte, decât în anumite detalii (de exemplu, vocativul feminin în -o, întărirea neutrului etc.)
Vocabularul s-a dovedit, ca de obicei, mai permeabil. Statisticile, discutabile însă, după cum
am văzut, dau cam 305 cuvine de origine slavă în VF, ceea ce înseamnă aproximativ 21%,
precum şi 827 cuvinte în întregul vocabular românesc, ceea ce reprezintă aproximativ 14%.
După criteriul frecvenţei însă, aceste procente scad mult.

9
 Impresia de slavizare a limbii române a fost întreţinută şi de faptul că până în 1865 în
scrierea românească s-a folosit alfabetul chirilic, „haina străină în care a fost îmbrăcată
limba română, timp de 300 de ani”, după cum spunea Nicolae Iorga.
Există mai multe căi şi mai multe etape de pătrundere a slavismelor în limba română:
a) Împrumuturile populare, orale se datorează contactelor directe, favorizate de
îndelunga convieţuire româno-slavă, înainte de absorbţia migratorilor. Acestea sunt cele mai
vechi, datând din perioada cuprinsă între secolele VIII-IX, secolele X-XI, după cum o
dovedesc diverse fenomene fonetice, semantice specifice timpului:

 bob, bogat, clopot

 baltă, daltă, gard
 jupân, stăpân, smântână - secolul al VIII-lea – al IX-lea
 sfadă, sfat, pivniţă - secolul al X-lea
 muncă, luncă, crâng - după secolul al X-lea.
b) Împrumuturile cărturăreşti, scrise se datorează folosirii slavonei în biserică, şcoală,
administraţie, în cancelariile domneşti, în diplomaţie etc. Sunt împrumuturi care datează din
secolele al XIV-lea – al XV-lea: boier, ceaslov, a citi, clucer, comis, cucernic, pisanie, slujbă,
stareţ, utrenie, vecernie, voievod ş. a.
c) Împrumuturile neoslave, regionale se datorează schimburilor obişnuite, datorate
vecinătăţilor geografice. În Muntenia pătrund mai ales cuvinte bulgăreşti: castravete, (a)
ciupi, cobiliţă, nisip, (a) prăşi etc. În Moldova pătrund mai ales cuvinte din ucraineană: hulub,
hrib etc. În Banat sunt atestaţi termeni de origine sârbească: golâmb „porumbel”, gost,
„musafir”, iorgovan „liliac” ş.a.
d) Împrumuturile moderne, din limba rusă se datorează mai ales intrării României
postbelice în sfera de influenţă a Moscovei sovietice: activist, preşedinte, tovarăş, sfetnic ş.a.
În secolul al XIX-lea a avut loc un fenomen de eliminare masivă a termenilor vechi
slavi, în favoarea celor latino-romanici, mai precis, o trecere a celor dintâi în fondul pasiv
(arhaic, regional, poetic etc.), cu consecinţa cunoscută a îmbogăţirii seriilor sinonimice
româneşti:
- văzduh - aer;
- nădejde - speranţă;
- slobozi - elibera;
- polcovnic - colonel ş.a.

 Au rămas destule cuvinte de origine slavă şi în fondul principal lexical al limbii

române: babă, boală, bogat, copil, colţ, clădi, drag, iubi, lovi, muncă, opri, păzi, sărac,
scump, sfârşi, trăi, vârstă, vesel etc.
 Numeroase antroponime, toponime, hidronime au origine slavă:
Bogdan, Dragomir, Mircea, Radu, Stan, Stoica, Vâlciu, Vlaicu;

10
 Bălgrad (Alba Iulia), Breaza, Craiova, Lipova, Vâlcea, Vlaşca, Târgovişte, Zlatna;
Belareca, Bistriţa, Cernavodă, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova ş.a.

 Alte fenomene lingvistice complică identitatea acestor influenţe.

Complexitatea căilor de pătrundere şi a straturilor cronologice face dificilă datarea unor
elemente slave. Bogăţia relativă a acestor influenţe şi suprapunerile lexicale au creat dublete
lexicale de origine slavă (termen popular – vechi, termen cult, mai nou): sfârşi/săvârşi;
zbor/sobor etc.
Deviaţiile semantice însoţesc integrarea unor cuvinte în sistemul lexical românesc:
modru însemna în slavă „înţelept” (cf. şi româna arhaică nu e modru). În română actuală,
termenul are forma şi semnificaţia schimbată: mândru; slv. monka „chin” > rom. muncă (cf.
rom. arh. mucenic); slv. sila „forţă” > rom. silă (dar cf. a silui, (se) sili; slv. zlutij „galben” >
rom. slut ş.a.m.d.

 Calcurile lingvistice, mai ales semantice, completează tabloul influenţelor slave:

rom. carte (de origine latină) a căpătat sensul de „scrisoare” după slv. kniga „carte”,
„scrisoare”;
rom. limbă „norod, popor”; cf. slv. jazik „limbă, popor”;
rom. arh. întuneric „mult”; cf. slv. tǔmja „întuneric; mult” (cf. „întuneric de popoare”, la
Eminescu).

 Numeroase formaţiuni afixale au devenit productive în limba română, adică se

ataşează la baze de diverse alte origini – latine, romanice, maghiare etc., generând cuvinte noi,
create pe teren românesc:
prefixe: ne-, pre-, răs-; sufixe: -că, -iţă, -işte, -ova, -nic ş. a.

 Elementul slav a servit şi ca intermediar pentru alte influenţe: greacă, romanică

(franceză, mai ales) etc.

În general, superstratul slav conferă individualitate şi bogăţie limbii române, în cadrul

grupului de limbi neolatine. Faptul că pe teritoriul ţărilor române s-a folosit scrierea cu
caractere chirilice, timp de peste trei veacuri, a creat impresia că româna ar fi chiar o limbă
slavă, ceea ce nu corespunde, evident, adevărului istoric.

Exerciţiul nr. 3
1. Stabiliţi care dintre următoarele cuvinte de origine slavă aparţin vocabularului
fundamental al limbii române şi care aparţin diverselor grupe din masa vocabularului: 1.
boier, 2. copil, 3. cucernic, 4. drag, 5. iubi, 6. luncă, 7. muncă, 8. nisip, 9. prăşi, 10. slobod,
11. văzduh.

11