Schimbările fonetice-Accidente fonetice

Istoria limbii române are ca obiect de studiu evoluția limbii române de la originile sale
până în prezent, fiind incluse toate etapele ei de dezvoltare. Rolul, pe care îl are istoria limbii
române, este cel de cercetare, constatare și de explicare atât a schimbărilor din limbă cât și al
cauzelor acestor schimbări.
Părțile componente fundamentae ale istoriei unei limbi sunt: istoria vocabularului, a
foneticii și morfosintaxei sale, adăugându-se un capitol necesar privitor la originea limbii
respective, la locul și la epoca formării ei.
Din punct de vedere fonetic sunetele se afla într-un proces de permanență schimbare,
mai lentă sau mai rapidă. De asemenea, își pot modifica parțial caracterul sau chiar să se
transforme în alte sunete, uneori inexistente anterior în limbă.
Schimbările fonetice apar în limbă, deoarece sunetele se manifestă în cursul vorbirii și
se pronunță legate de celelalte sunete din cuvânt sau din frază. Astfel anumite trăsături ale
sunetelor să fie modificate sub influența sunetelor „învecinate” sau a poziției lor în cuvânt sau
în frază. Aceste modificări poartă denumirea de schimbări fonetice combinatorii sau
poziționale.
Schimbările fonetice combinatorii rezultă din coarticulație, din legătura sunetelor în
cursul vorbirii și a influenței lor reciproce în cuvânt sau în frază. Sunetele, urmând repede unul
după altul în cursul vorbirii, sunetele își pierd claritatea și capătă astfel altele, ca urmare a
influenței reciproce, a adaptării lor. De exemplu atunci când două sunete ocluzive sunt
poziționate una lângă alta se produce explozia, fiind momentul final al primei oclusive.
Explozia se contopește cu implozia consoanei următoare, însă este mai puternică în producerea
unei oclusive, rezultând că în grupul celor două consoane cea de-a doua este, în general, mai
puternică.
Este important ca să ținem cont de originea cuvântului, de data pătrunderii lui în limbă
în studierea transformărilor fonetice, deoarece unele legi valabile pentru o serie de cuvinte nu
mai sunt potrivite pentru altele. Avem ca exemplu grupul „cl” care devine „k’ ” în cuvinte de
origină latină. Cuvântul „clavem” devine „cheie”. Însă acest grup de sunete „cl” se menține în
cuvintele de origina slavă, pătrunse mai târziu în spațiul românesc „klesta” devine „clește”.
De asemenea, accentul are o mare importanță în determinarea schimbărilor fonetice.
Astfel o vocală accentuată urmează o altă evoluție decât o vocală neaccentuată. Un „e”
accentuat se diftonghează în cuvinte precum: „ferrum” devine „fier”, „agnellus” devine „miel”,
dar un „e” neaccentuat se menține, dat fiind în exemplu: „venire” care rămâne tot „venire”
 Proprietățile unui sunet au importanță mare atât în cuvânt, cât și în propoziție. Există
cuvinte în vocabular care nu sunt accentuate, precum prepoziția sau conjuncția. De asemena
există cuvinte care capătă sensuri diferite dacă este accentuat, iar dacă nu este accentuat capătă
alt sens. De exemplu cuvântul „longus” în limba română înseamnă „lung”, având valoare
morfologică de adjectiv, pentru că „o” este accentuat, dar în același timp „longus” mai poate
însemna și „lângă”, deoarece în acest caz cuvântul era lipsit de accent.
Locul consoanelor în cuvinte au un rol important în raport cu accentul. Spre exemplu
în latinescul „medulla” cele două consoane geminate „ll” urmate de „a” precedat de accent în
limba română capătă sensul de „maduvă”, iar „ll” plus „a” urmat de accent se păstrează
„medullarius”
O altă categorie, în afara schimbărilor condiționate și necondiționate, o constitue
accidentele fonetice. Acestea sunt modificări ale sunetelor în condiții speciale, sub influența
altor sunete apropiate sau depărtate. Aceste tipuri de schimări sunt responsabile, în mare parte,
de noul aspect în limba noastră al cuvintelor moștenite din latină. Din latinescul „fossatum”>
„fsat”>”sat” prin afereză. Accidentele fonetice se manifestă la nivelul trecerii dintr-o limbă
străină în română, în cazul împrumuturilor: din slavonescul „gnoi” se ajunge la forma „gunoi”
prin epenteză, din n.grecescul „ostrakinos” se ajunge la „strachină” prin afereză. De asemenea,
accidentele fonetice apar în limba română și în interiorul său, cum ar fi : „afar’”<afară prin
sincopă; „șapteșapte” din „șaptezeci și șapte” prin haplologie.
Accidentele fonetice, prin esența lor, sunt schimbări condiționate, fără să aibă însă un
caracter regulat. Ele reprezintă schimbări de alt rang, deoarece avem de-a face cu
schimbărineregulate, care afectează un număr oarecare de cuvinte, și, totodatăavem de-a face
cum schimbări cu o sferă largă de acțiune, care afectează în mod regulat, cuvintele în care
fonemele au o situație asemănătoare. Accidentele fonetice sunt universale și atemporale, există
în toate limbile indiferent de etapa de dezvoltare.
Accidentele fonetice sunt de mai multe tipuri. Acestea sunt: asimilare, disimilare,
sincopă, afereza, proteza, sincopa, apocopa, epenteza, metateza, haplologia, anticiparea,
propagarea.
Asimilarea se definește drept o modificare a unui sunet dintr-un cuvânt, petrecută sub
influența altui sunet din același cuvânt. Modificarea constă în faptul că sunetul afectat preia
proprietățile acustico-articulatorii ale sunetului ce influențează modificarea. Asimilarea poate
fi vocalică sau consonantică.
Asimilarea în contact mai este numită și organică: „desdoi”>„dezdoi”. Vibrațiile
coardelor vocale, care au loc când se pronunță sonora „d”, s-au produs cu un moment mai
devreme și au sonorizat surda „s”. În exemple ca „subsol”, pronunțat „supsol”,
„subfero”>„suffero”, consoana surdă următoare a asimilat sonora precedentă, trasformând-o în
surdă. În cuvintele care au prefixul terminat în consoană, iar rădăcina începe tot cu o consoană
se pot observa cazuri frecvente de asimilare.
Asimilarea la distanță mai este denumită și armonică. În exemplu „serenus”> „senin” se
anticipeazăm articulația lui „n”, vibranta alveolară „r” a fost trasnformată în nazală. Diferența
care apare între asimilarea la distanță și asimilarea îm contact este aceea că asimilarea la distanță
este mai puțin frecventă, nu are un carater mai regulat, nu se produce în mod obligatoriu la toate
cuvintele care cpnțin sunetele respective.
Asimilarea parțială mai poartă denumirea și de acomodare și se produce când unul dintre
cele două sunete capătă numai unele caractere comune cu celălalt, însă continua să-și păstreze
și unele trăsături diferențiale. Aceste trăsături diferențiale apar de exemplu în cuvântul
„desdoi”>„dezdoi”, unde „s” s-a asimilat cu „d” î sonoritate, dar nu și în modul de articulare,
căci „z” a rămas fricativă ca „s”, nu a devenit oclusivă cu „d”.
Asimilarea totală are ca rezultat două sunete identice care pot cu vremea să se reducă la
unul. Astfel, în românescul „înmulți”>„îmmulți”, cele două sunete nu mai păstrează dupa
asimilare nicio diferență între ele. Asimilarea totală se produce mai des când cele două sunetese
deosebesc doar printr-o singură mișcare articulatorie. Când cele două sunete au mai multe
deosebiri, se produce o asimilare parțială și de-abia dupa aceea se poate trece la asimilarea
totală. În cuvintele latinești „obpono”>„oppono”, „adtendo”>„attendo” s-a produs o asimilare
totală, pentru că „b” și ”p”, „d” și „t”, nu se deosebesc între ele decât prin sonoritate, prima
fiind sonoră, a doua surdă.
Asimilarea progresivă este atunci când sunetul anterior asimilează pe cel următor. Ea
este mai rară în contact, ea fiind mai frecventă la distanță. De exemplu în „alișveriș”>„alișveliș,
„șosea”> moldov„șușă” etc.
Asimilarea regresivă se produce când un sunet, anticipându-și trăsăturile articulatorii,
asimilează un sunet anterior. Cuvântul „șosea” e pronunțat uneori „sosea”, „șosetă” este
pronunțat „sosetă”. În toate aceste exemple date mai sus este p asimilare regresivă la distanță,
însă apare și în contact în cuvinte precum: „desdoi”>„dezdoi” etc. Acest tip de asimilare mai
produce prin anticiparea trăsăturilor articulatorii ale unui sunet încă din timpul pronunțării
sunetului anterior, pe când asimilarea progresivă constă în menținerea poziției de articulare a
unui sunet și după ce s-a trecut la altul.
 Asimilarea este vocalică atunci când are loc între două vocale sau într-o vocală și o
semivocală. În graiul moldovenesc „i” a asimilat parțial pe „a” și astfel, în loc de „băiat” și
„tămâiat”, cuvintele se pronunță „băiet” și „tămâiat” (aici „i” este semivocalic). „Ă” final din
cuvântul vechi românesc „measă” a determinat dispariția lui „e” și s-a ajuns astfel la forma
cunoscută azi „masă”. În cuvântul „a adăuga” este pronunțat adesea „adăoga”, iar derivatul din
aceeași rădăcină „adaos” este astăzi forma corectă. În acest exemplu citat s-a produs o asimilare
vocalică progresivă în contact și parțială: „ă”, vocală nelabialămposterioară medie, l-a asimilat,
numai în ce privește gradul de deschidere, pe „u”, vocală labială închisă, transformându-l în
media corespunzătoare, fără să-l asimileze total, „o” păstrând caracterul de labială. Asimilarea
vocalică se petrece și la distanță: „mulțămi”>„mulțumi”, ( mai poate fi și sub inflența nazalei
„m”), „semafor” > „samafor”, „celofan” >„colofan”. Asimilarea vocalică progresivă la distanță
este un fenomen regulat în limbile aglutinante, unde poartă numele de armonie vocalică și are
un anumit rol morfologic. În cuvântul „poliloghie”>„polologhie” putem vorbi de o asimilare
bilaterală, întrucât „i” a fost influențat din ambele părți de cei doi „o”. Asimilarea poate fi
reciprocă atunci când fiecare sunet capătă unele trăsături din articularea celuilalt. În schimbarea
„au”>„o”, „a” l-a făcut mai deschis pe „u” , iar acesta l-a închis cu un grad pe „a” și l-a labializat,
ca de exemplu în latinescul „Claudius”> „Clodius”, franc. „oreille”>„ureche”. Același este
cazul lui „ai”>„e” în exemple ca „siluai”>„siluai”>„siluae”, pronunțat ulterior „silve”
Asimilarea consonantică. Neologismul românesc „șoșon” provine di franceză, dar în
franceză al doilea „ș” era de fapt „s” (chausson). Deci „ș” l-a asimilat complet pe „s”. Un
fenomen similar s-a petrecut și în cazul neologismului „șosetă”(șosete), de aceeași provenineță.
De astă dată asimilarea s-a petrecut în sens invers, „s” asimilându-lpe „ș”, ceea ce a însemnat
apariția formei „sosetă”.
Disimilarea este cunoscut ca fenomenul opus asimilării. Este considerată schimbarea
fonetică prin care din două sau mai multe sunete asemănătoare unul pierde din trăsăturile
articulatorii comune, se diferențiază, căpătând astfel trăsături deosebitoare, uneori ea duce chiar
la eliminarea unuia dintre sunetele respective. În cazul dismilării vorbitorii evită repetarea
aceleiăași mișcări articulatorii. Și aici găsim aceleași categorii ca ale asimilării. . „coridor” a
devenit „colidor”, iar „proprietate” s-a transformat în „propietate”. Tot de o disimilare, ce
constă în dispariția celui de-al doilea „r”, este vorba și în cuvântul „fratre” care este transformat
în „frate”. Cât privește situașia lui „cărunt”, faptele arată că, între forma actuală și etimonul
latin, mai există o formă care continuă cuvântul latinesc. Disimilarea s-a produs tocmai în cazul
acestui cuvânt și de aici a rezultat forma literară cunoscută azi.
 Există disimilare în contact, care mai este denumită și diferențiere. Acest tiă de dimilare
se produce în cazul când două sunete alăturate sun greu de pronunțat datorită repetării imediate
a aceleiași mișcări.
Uneori se disimilează suntele aflate la oarecare distanță unul de altul. De exemplu în
cuvintele „Grigore”>„Gligore”, „mărfar” >„mălfar”. Toate exemplele citate până aici sunt
disimilări parțiale, deoarece sunetul s-a disimalt într-un grad mai mic sau mai mare, dar nu a
dispărut. Atunci când sunetul disimat dispare atunci disimilarea este totală ca în exemplele
„propriu”> „propiu”, „fereastră”> „fereastă”. Disimilarea mai poate fi ;i progresivă. De
exemplu în cuvintele din latină „marmor” „span. „marmol” și germ. „Marmel”
Nazalizarea este un fenomen de asimilarea vocalei de către consoană. Mai exact atunci
când o vocală este urmată de o consoană nazală se întâmplă ca vălul palatal să se coboare înainte
devreme, dând posibilitatea ca aerul expirat în producerea vocalei să iasă și prin cavitatea
nazală, vocală căpătând astfel vibrații nazale.nazala se păstrează numai când este urmată de o
vocală, iar asta este evidentă șa adjectivele terminate în nazală de masculin și feminin:
masculinul „bon”, femininul „bonne”.
Palatalizarea consoanelor constă în fpatul că un element vocalic palatal face ca o
consoană anterioară să se pronunțe cu o apropiere pe o porțiune mai mare a dosului limbii de
palat. Consoana capătă un timbru suplimentar, care amintește de „i”. Astfel de consoane sunt
numite consoane palatalizate, opunându-se în multe limbi consoanelor dure, lipsite de timbrul
palatal. În limba română acest fenonem se întâlnește la pluralul unor substantive terminate în
consoană: „pom”-„pom’ ”(scris pomi), „moș”-„moș’ ”( scris moși), „hoț”-„hoț’ ”(scris hoți).
Muierea este considerat unul din procesele puternice ale asimilării consonanticede către
un element vocalic palatal. În acest caz consoana își mută complet locul articulării din poziția
normală în regiunea palatului, devenind un alt sunet. Astfel putem lua ca exemplu cuvinte ca
„frate”, „bade” se pronunță în urma unei simple palatalizări „fra’te”, „bad’e ”, dar ele devin în
urma muierii„ frak’e”, „bag’e” cu consoane palatale în locul dentalelor. Acest fenonem mai
poartă denumirea și de palatalizarea dentalelor
Haplologia este un alt accident fonetic care mai poartă denumirea și de disimilare
silabică. Acesta este fenonemul prin care, atunci când în cuvânt se succed două silabe identice
sau asemănătoare, una dintre ele este eliminată. Astfel este este o disimilare silabică totală. De
exemplu în cuvintele „tragi-comic” , „eroi-comic” provin din „tragico” și „eroico-comic” prin
reducerea silabei repetata „co”. Tot prin haplologie s-a ajuns în vorbirea familiară la
„jumate”>„jumătate”, „măligă”> „mămăligă”, „măsa”> „mamă-sa”.
 Metateza este schimbarea ordinii unor sunete în cuvânt, ca în „sculptură”> „scluptură”,
„potcoavă” >„poctoavă”, „portocală”> „potrocală”. Metateza se produce, mai ales, la
împrumutarea unui cuvânt dintr-o limbă străină, la pătrunderea unui cuvânt cult dontr-o limbă
literară în dialecte și la învățarea limbii de către copii. Se produce în general pentru ușurarea
pronunțării. Alte exemple de cuvinte care s-au schimbat fonetic prin metateză sunt: din
latinescul „habeat” care devine „aibă”, „formosus” care devine „frumos”
Epenteza constă în introducerea, între două sunete, a unui sunet inexistent anterior în
cuvânt, fie pentru ușurarea pronunțării în cazul gruăurilor de sunete greu de pronunțat, sau fie
ca simplă urmare a trecerii de la articularea unui sunet la altul. În interiorul grupului „mr”, „ml”,
„nr”, „sr”, „sl” apare în mod regulat o consoană datorită lipsei de coordonare a mișcărilor în
trecerea de la prima consoană la cea de-a doua. Un bun caz de epenteză îl reprezintă
introducerea unei semivocale între două vocale aflate în hiat. Caracterul semivocalei introduse
este determinat de vocalele înconjurătoare. De exemplu românescul „ vie” este pronunțat de
multe ori „viie”, la fel și „două” devine „doă”. Epiteza lui „e” este un fapt de latină populară:
din latinescul „*fele” (fel) devine „fierre”, de natură morfologică este adăugarea unei vocale la
singular în „rod”-„roade”-„roadă”, „mugur”-„muguri”-„mugure”.
Anaptixa nu este dată la o parte, fiind un fenomen prin care se introduce o vocală între
două consoane. În română, fenomenul se observă în unele dialecte sau în vorbirea neîngrijită,
unde întâlnim forme ca „șicoală”> „școală”, „giminastică”> „gimnastică”, „hirean” >„hrean”.
Unii lingviști dau celor doi termeni un sens identic, ca și când ar fi fost sinonime.
Proteza este introducerea unei vocale la începutul unui cuvânt care începe cu o
consoană, de exemplu „alămâie”> „lămâie”, „amiroase” >„miroase”. Proteza lui „a” este foarte
răspândită în aromână: „alăvdare” >„lăudare”. În latina târzie s-a petrecut proteza lui „i” la
unele cuvinte care începeau cu „s” plus consoană . spre exemplu „iscribere”>„a scrie”,
„ispiritus”>„spirit”, „ischola”>„școală”. Un caracter foarte regulat are proteza lui „i” în limba
maghiară și în limba turcă la cuvintele împrumutate care încep cu un grup de consoane.
Sincopa este o cădere a unei vocale între două consoane. Ea se observă mai ales în
vecinătatea consoanelor continue (l, r, m, n, s, z, f, v , l, j) și este o urmare a scurtării sau a
asrzirii. Astfel „i” scurt, interconsonantic, neaccentuat, mai ales în prezneța consoanelor
amintite mai sus, s-a sincopat în trecerea de la latină în română: latinescu „calidus”> „cald”,
„uridis” >„verde”. Tot astfel în românește, alături de forma mai veche „perină” , circulă forma
sincopata „pernă”, devenită literară . sunt cauzir în care se sincopează tocmai vocala accentuată:
alături de „țărână” circulă dialectal „țărna”; tot dialectal se sincopează vocala accentuată a unor
participii, pronunțându-se: văst, aust, găst pentru văzut, auzit, găsit.
 Alte exemple în care este reprezentat fenomenul de sincopă sunt: din latinescul „de
satullus” devine prin sincopă „desătul”, apoi „destul”. În graiurile populare, sincopa se
întâlnește și în prezent: „foclui” devenit din „focului”, ”din „deget”-„deșt”. Uneori se
sincopizează și vocalele neaccetuate: din „găsit” în „găst”, din „pierdut” în „kert”.
Fenomenul sincopării este vechi în latină și s-a transmis limbii române („viridis” devine
„verde”), deși româna, în opoziție cu limbile romanice de apus, a păstrat numeroase
proparoxinote nesincopate. Spre exemplu: „homines” devine „oameni”, „digitus” devine
„deget”, „arborem” devine „arbure”.
Eliziunea este despărțirea unei vocale a unui cuvânt înaintea altui cuvânt care începe cu
o vocală, de exemplu cu „un”>„c-un”, „întru o” > „într-o”. Eliziunea este frecventă în limbile
romanice, unde vocala finală a articolului sau a prepoziției se elidează înaintea substantivelor
care încep cu o vocală. De exemplu: „l’amitie”>”prietenia”.
Afereza este opusul protezei. Constă în căderea unei vocalei inițiale: „stoarce” devenind
din latinescul „extorque”.
Anticiparea în pluralul etimologic arhaic și regional „câni”, sunetul final „i” a fost emis
și înainte de a se ajunge la sfârșitul cuvântului „câini”. Cu timpul s-a ajuns ca acest „i” anticipat
să fie pronunțat și la singular, unde nu are nicio justificare fonetică: „câine” această formă
muntenească devine una literară, fiind răspândită în tipăriturile lui Coresi. În Moldova se
pronunță chiar și în ziua de azi forma „câni”. Fenonemul de anticipare este, de asemenea, mai
frecvent în partea Olteniei, unde se înregistrează forme ca „veichi” din „vechi”, „straichină”
din „strachină”.
Propagarea este fenomenul cunoscut drept inversul anticipării, care apare , de exemplu,
în latinescul „canutus” devenit „cănut”. Această formă este păstrată în prezent în aromână. Prin
propagarea lui „n” în silaba următoare „cănunt”. Din *„cănunt” , prin disimilare între cele două
sunete identice, s-a ajuns la „cărunt”.
Date fiind acestor informații limba română are un vocabular variat, este o limbă bine
conturată din punct de vedere fonetic, morfologic, lexical, semantic, sintactic, însă această
dezvoltare a masei vocabularului este continuă datorită influențelor din alte limbi și a graiurilor
de pe teritoriul românesc.
Bibliografie: Florica Dimitrescu, Viorica Pamfil, „Istoria limbii romane” , Fonetică,
morfosintaxă, lexic”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978, pag 120-123.

Alexandru Graur (coord), „Introducere în lingvistică”, ed. 3 Ed. Științifică, București,

1972, pag 80-91.