» 

Accentul
Accentul este o unitate suprasegmentală intensivă care constă în pronunțarea mai
intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un enunț, prin creșterea
intensității vocii sau schimbarea tonului.
Toate cuvintele au o silabă accentuată, iar aceasta reprezintă centrul ei de
intensitate. Pierderea accentului înseamnă pierderea autonomiei cuvântului și
înglobarea lui în alt cuvânt. (de aici > de-aici)
Limba română folosește accentul de intensitate (dinamic), ceea ce înseamnă
pronunțarea mai energică a silabei accentuate și cu o ușoară ridicare a tonului.

În limba română, spre deosebire de alte limbi, nu se notează vocala accentuată, cu

o singură excepție, în cazul cuvintelor omografe. (vezi mai jos)

Felurile accentului

După poziția ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix sau liber. Cel fix are aceeași
poziție în toate cuvintele unei limbi, iar cel liber are un loc variabil. În limba
română accentul este liber și poate să cadă pe orice silabă.

Accentul situat pe ultima silabă se numește oxiton (ma-nu-ál); cel care cade pe

penultima silabă se numește paroxiton (cár-te, mun-céș-te); cel care cade pe silaba
anterioară penultimei se numește proparoxiton (a treia silabă: pá-să-re; a patra
silabă: vé-ve-ri-ță; a cincea silabă dó-uă-spre-ze-ce).
Cercetările au scos la iveală că ordinea frecvenței accentului în cuvintele limbii
române este oxiton, paroxiton, proparoxiton. Oxitonul este întâlnit în cuvinte care
se termină în consoană, semivocală și vocală (te-le-vi-zór, mân-cáu, a-dor-mí).
Paroxitonul este întâlnit mai ales în cuvinte care se termină în consoană și vocală
(cár-te, sú-net).
În timpul flexiunii cuvintelor, accentul își poate păstra locul pe aceeași silabă sau
își poate schimba locul. Când își păstrează locul este stabil (om ‒ omului
‒ oamenilor), iar când și-l schimbă este mobil (cântă ‒ cântắ).
Deci, în limba română accentul poate fi liber stabil sau liber mobil.
Accentul, funcție distinctivă

Așa cum am văzut mai sus, în situațiile în care este liber mobil, accentul este
singurul care diferențiază două cuvinte identice (cântă ‒ cântắ). În aceste cazuri, el
1
are rol fonologic și marchează modificarea în planul expresiei, care atrage după
sine modificarea în planul conținutului. În aceste situații, spunem că accentul are
funcție distinctivă.
Prin urmare, cuvintele cu forme gramaticale identice fonematic (formate din
foneme) sunt diferențiate numai prin accent (cópii ‒ copii, móbilă ‒ mobilă, veselă
‒ vesélă, cumpără ‒ cumpărắ). Cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunță diferit
datorită accentului, se numesc omografe.
Omografele pot fi de două feluri: gramaticale, când se deosebesc din punct de
vedere al conținutului gramatical (adúnă ‒ adunắ) sau lexicale, când se deosebesc
din punct de vedere al semnificației (cópii ‒ copíi).
Deși în limba română accentul nu este marcat în scrierea cuvintelor, în cazul
omografelor este permisă folosirea accentului ascuțit [´] pentru a marca diferența
între acestea (cópii ‒ copíi, ácele ‒ acéle).

Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin

energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este
semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai
intens.
Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-
gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos exemplificarea
celor două situații:

 móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la

timpul perfect)
 El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat,
dar și ea a ajuns mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă pe
oricare dintre silabele cuvintelor.

 accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc

 accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
 accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
 înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-
ță, doc-to-ri-țe-le
Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea accentului
permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un
număr identic de silabe și de sunete-tip.

 veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)

2
  cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații particulare
în care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două accente, unul principal
și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele polisilabice compuse,
precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-).
Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl,
o, îi, le), care se și numesc forme neaccentuate.