Silaba este sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriu o

vocală și numai una care se pronunță cu un singur efort expirator (printr-o singură deschidere a
gurii).
După numărul de silabe, cuvintele sunt:
-Monosilabice – formate dintr-o singură silabă: om, beau, car, ac, fac;
-Plurisilabice – formate din două sau mai multe silabe: du-el; ar-bi-tru; zo-o-lo-gi-e.

Despărțirea cuvintelor în silabe. Reguli de bază

Există câteva reguli privitoare la despărţirea cuvintelor în silabe. Iată-le explicate mai jos.

u. Atunci când o consoană se află între două vocale, aceasta trece în

silaba următoare: ca-să; pa-du-re; u-ti-li-za-re, re-ce, ve-cin, po-diș, a-
fiș, le-ge, o-lea-că, lu-nă, soa-re, ra-zei.
Dacă înaintea consoanei sau după ea se află un diftong sau un triftong, consoana trece în
silaba următoare: pâi-ne; stro-pea-lă; cre-ioa-ne.
Litera x este scrisă ca o singură consoană şi trece în silaba următoare atunci când se află
între două vocale: a-xă; e-xa-men; e-xer-ci-ţiu.
Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează câte o singură consoană, k’, g’; de aceea,
cuvintele în care apar se despart astfel: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial

2. Atunci când două consoane se află între două vocale, prima consoană trece în silaba
dinainte, iar a doua în silaba următoare: ar-că; ar-tist, mun-te, un-ghi-e, ic-ni, tic-sit, ac-tiv,
caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git, un-gher, în-ghi-ți, mun-te, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e,
as-tăzi.
Însă dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t ori v, iar a doua consoană este l ori r, cele
două consoane vor face parte din aceeaşi silabă: o-braz, co-dru, a-flu-ent, a-fri-can, a-gra-fa,
su-ple-ţe; pa-tru; co-vrig; e-vla-vi-e, o-blo-ni, a-cla-ma, a-cru, Co-dlea, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-
nant, a-gro-nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-pru, a-tlet, etc.

3. Atunci când trei sau mai multe consoane se află între vocale, prima consoană se duce
la silaba dinainte, iar celelalte două trec la silaba următoare: as-tru, mon-stru.
În cazul grupurilor lpt, mpt, nct, ncţ, ncş, ndv, rct, rtf, stm, despărţirea se face după a
douaconsoană din grup: sculp-tu-ră, somp-tu-os, linc-şii, func-ţi-e, arc-tic, jert-fă, ast-ma-
tic, sculp-tor, re-demp-ți-u-ne, linc-șii, punc-taj, punc-ți-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-
tic etc.

4. Atunci când două vocale se află în hiat, acestea formează silabe diferite: a-er, po-e-
zi-e.
Atunci când o vocală este urmată de un diftong sau de un triftong, despărţirea se face
înaintea acestora: plo-uă; le-oai-că; fra-ier; su-iau; du-ios; stea-ua.
 Accentul
Prin accent se înţelege pronunţarea mai accentuată ori pe un ton mai înalt a unei silabe ori a
unui cuvânt dintr-o propoziţie sau dintr-o frază.
Întrucât în limba română accentual nu este fix, el poate ocupa diverse poziţii în cadrul
cuvântului:
a) pe ultima silabă (accent oxiton): popór;
b) pe silaba penultimă (accent paroxiton): cárte;
c) pe silaba antepenultimă (accent proparoxiton): márgine;
d) pe a patra sau a cincea silabă de la sfârşitul cuvântului: véveriţă, dóisprezece.

Nu primesc accent: articolele, formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive, verbele
auxiliare, prepoziţiile, interjecţiile şi unele conjuncţii.
În cazul omografelor, accentul pus pe silabe diferite, deosebeşte:
 înţelesul cuvintelor: co-pii – co-pii. Am făcut nişte copii după actele de studii. Voi sunteţi copii
cuminţi.
co-lo-ni-e – co-lo-ni-e: După bărbierit tata foloseşte apă de colonie. India a fost mult timp
colonie britanică.
 forme gramaticale ale aceluiaşi cuvânt: cân-tă (prezent) – cân-tă (perfect simplu).
În funcţie de uzul literar actual, normele actuale (DOOM 2) recomandă o singură accentuare la
cuvintele precum adică, aripă, avarie, călugăriţă, doctoriţă, duminică, fenomen, ianuarie, lozincă,
miros, regizor, sever, şervet, unic, tăceţi, bateţi, suntem, sunteţi sau două variante accentuale literare:
acatist/acatist, anost/anost, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, intim/intim, jilav/jilav,
penurie/penurie.
Rolul accentului este de a diferenţia cuvinte sau forme gramaticale, în primul caz, un
exemplu semnificativ îl constituie cuvântul companie. Accentuat compánie, cuvântul are
sensul „subunitate de infanterie sau de alte arme, intrând de obicei în compunerea batalionului”,
în timp ce companíe înseamnă „însoţire” (DLRM).
Prin accentuare se diferenţiază şi forme gramaticale diferite: în cazul cântă –
cântă, accentuarea diferenţiază indicativul prezent, persoana a III-a singular / plural de
indicativ, perfect simplu, persoana a III-a singular, în limba română se admite accentuarea
diferită a aceluiaşi cuvânt. În această situaţie se află o serie de cuvinte cum ar fi: íntim – intím
(DOOM).

Cacofonia. Evitarea cacofoniei

Cacofonia este definită ca „efectul acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau
combinarea sunetelor/silabelor în cuvânt sau în frază” (Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed.
NEMIRA, Bucureşti, 2001).
În limba română, cacofonia rezultă de obicei din întâlnirea silabelor ca şi co, ca şi ce
ori că şi ca. De asemenea, sunt cacofonii şi repetări de silabe: gă şi gă („Bagă
găinile”), sa şi sa („Masa sa a fost scurtă”), pe şi pe („A făcut un pe perete”), la şi la („învaţă la
latină”), re şi re („Trimit o scrisoare regelui”)
 Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire, dovedind lipsa de instruire a vorbitorului. În
schimb, în textul literar, cacofonia serveşte unei finalităţi estetice, contribuind, de obicei, la
caracterizarea unui personaj (prin limh •’’ acestuia).
Este nevoie să se evite cacofonia, atât în exprimarea orală, cât şi în cea secrisă. Se
întâlneşte destul de des, din dorinţa evitării cacofoniei, o construcţie în care comparativul ca este
urmat de adverbul şi: „Te ajut ca şi coleg”. Asemenea formări trebuie evitate. Uneori se foloseşte
virgula ca semn grafic ori oral, denumirea sensului scriindu-se ori rostindu-se „Te apreciez ca,
cadru medical” / „Te apreciez ca virgulă cadru medical”.
Pentru evitarea cacofoniei, în redactarea unui text, trebuie să se apeleze la:
- substituirea prin sinonime;
- modificări flexionare ale cuvintelor; intercalarea unor părţi de vorbire, de obicei un
determinant, care să nu schimbe sensul enunţului;
- schimbarea topicii.