Accentul este o 

unitate suprasegmentală intensivă care constă în pronunțarea mai intensă sau pe

un ton mai înalt a unei silabe dintr-un enunț, prin creșterea intensității vocii sau schimbarea
tonului.
Toate cuvintele au o silabă accentuată, iar aceasta reprezintă centrul ei de intensitate. Pierderea
accentului înseamnă pierderea autonomiei cuvântului și înglobarea lui în alt cuvânt. (de
aici > de-aici)
Limba română folosește accentul de intensitate (dinamic), ceea ce înseamnă pronunțarea mai
energică a silabei accentuate și cu o ușoară ridicare a tonului.

În limba română, spre deosebire de alte limbi, nu se notează vocala accentuată, cu o singură
excepție, în cazul cuvintelor omografe. (vezi mai jos)

Felurile accentului
După poziția ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix sau liber. Cel fix are aceeași poziție în toate
cuvintele unei limbi, iar cel liber are un loc variabil. În limba română accentul este liber și poate
să cadă pe orice silabă.

Accentul situat pe ultima silabă se numește oxiton (ma-nu-ál); cel care cade pe penultima silabă
se numește paroxiton (cár-te, mun-céș-te); cel care cade pe silaba anterioară penultimei se
numește proparoxiton (a treia silabă: pá-să-re; a patra silabă: vé-ve-ri-ță; a cincea silabă dó-uă-
spre-ze-ce).
Cercetările au scos la iveală că ordinea frecvenței accentului în cuvintele limbii române este
oxiton, paroxiton, proparoxiton. Oxitonul este întâlnit în cuvinte care se termină în consoană,
semivocală și vocală (te-le-vi-zór, mân-cáu, a-dor-mí). Paroxitonul este întâlnit mai ales în
cuvinte care se termină în consoană și vocală (cár-te, sú-net).
În timpul flexiunii cuvintelor, accentul își poate păstra locul pe aceeași silabă sau își poate
schimba locul. Când își păstrează locul este stabil (om ‒ omului ‒ oamenilor), iar când și-l
schimbă este mobil (cântă ‒ cântắ).
Deci, în limba română accentul poate fi liber stabil sau liber mobil.
Accentul, funcție distinctivă
Așa cum am văzut mai sus, în situațiile în care este liber mobil, accentul este singurul care
diferențiază două cuvinte identice (cântă ‒ cântắ). În aceste cazuri, el are rol fonologic și
marchează modificarea în planul expresiei, care atrage după sine modificarea în planul
conținutului. În aceste situații, spunem că accentul are funcție distinctivă.
Prin urmare, cuvintele cu forme gramaticale identice fonematic (formate din foneme) sunt
diferențiate numai prin accent (cópii ‒ copii, móbilă ‒ mobilă, veselă ‒ vesélă, cumpără ‒
cumpărắ). Cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunță diferit datorită accentului, se
numesc omografe.
Omografele pot fi de două feluri: gramaticale, când se deosebesc din punct de vedere al
conținutului gramatical (adúnă ‒ adunắ) sau lexicale, când se deosebesc din punct de vedere al
semnificației (cópii ‒ copíi).
Deși în limba română accentul nu este marcat în scrierea cuvintelor, în cazul omografelor este
 permisă folosirea accentului ascuțit [´] pentru a marca diferența între acestea (cópii ‒ copíi, ácele
‒ acéle).
AI OBSERVAT O GREȘEALĂ?
Anunță-ne

FONETICA (UZ ȘCOLAR)













FONETICĂ

 Fonetica
 Aparatul fonoarticulator
 Articulare
 Aparatul auditiv
 Sunetul
 Vocala
 Semivocala
 Consoana

FONOLOGIE

 De la fonetică la fonologie
 Ce este fonologia
 Fonemul
 Sistemul vocalic
 Sistemul semivocalic
 Sistemul consonantic
 Silaba
 Diftong
 Triftong
 Hiat
 Accentul
 Intonația

ORTOGRAFIE ȘI ORTOEPIE

 Despre ortografie și ortoepie

 Corespondența fonem – literă
 Alfabetul limbii române
 Principiile ortografiei limbii române
 Norme ortografice și ortoepice
 Semne ortografice
SECȚIUNI
 Fonetica
 Fonlogia
 Ortografie și ortoepie
 Teste online
C