LEGI FONETICE

Cele mai importante legi fonetice care au acționat în trecerea de la latină la

română:

1. a accentuat în poziție nazală > î: lana > lână, panem > pâne
2. o în poziție nazală > u: bonus > bun, frontem > frunte
3. e în poziție nazală > î: ventum > vânt, frenum > frâu
4. e în poziție nazală > i: vendere > vinde(re), bene > bine
5. t + i > ț: tibi > ție, invitio > învăț
6. d+i > dz >z: dico > dzic(u) > zic, dies > dzi > zi
 7. l + i > l’ > i: filius > filiu > fiu, linum > in
 8. ct > pt: octo > opt, lactem > lapte
 9. cl > cl’ > ḱ: oc(u)lus > ochi, includo > inchid
 10. gl > gl’ > ġ: ingluto > înghit, glemus > ghem
 VOCALELE NOI

Vocala ă
Aceasta rezultă din următoarele schimbări fonetice:
 1. lat. a neaccentuat > ă: lat. bárba > barbă, lat. barbátus > bărbat, lat.
laudáre > lăuda.
 Se observă că a accentuat s-a conservat. Apariţia lui ă este, în primul rând,
urmarea unui îndelungat proces de închidere a vocalelor neaccentuate.
Transformarea în ă a lui a neaccentuat s-a produs şi în elementele slave: sl.
ograda > ogradă, sl. platiti > plăti.
 La iniţială de cuvânt, a neaccentuat nu a devenit ă, cu excepţia poziţiei
nazale: lat. amárus > amar, lat. arare > ara, lat. argéntum > argint, lat.
altárium > altar, lat. *abellóna > alună, dar: ambuláre > îmbla, umbla,
*antaneus > întâi.
 Sunt, însă, şi alte situaţii în care a neaccentuat nu a devenit ă din
cauză că participă la opoziţii gramaticale ori lexicale importante.
Acesta este cazul, mai întâi, al articolului definit de la singularul
femininelor: casa, fata, unde a articol (din lat. illa) intră în opoziţie
cu ă de la forma nedefinită: casă – casa. La numele proprii: Ioana,
Elena, Craiova, Sinaia etc. -a nu s-a schimbat în –ă pentru că aceste
nume au fost încadrate în genul femininelor articulate.
 La demonstrativele ăsta, ăla, a nu a devenit ă pentru că are valoare
deictică şi creează opoziţii în topică: ăst om – omul ăsta
sau
 exprimă opoziţia dintre pronume şi adjectiv: ăsta om! (pron.) – ăst
om (adj.).
 Prezenţa lui a e necesară şi la pronumele nehotărâte, pentru a le
opune adjectivelor corespunzătoare: unuia, uneia, unora, niciunuia,
multora, tuturora (adjectivele nu au -a: unui, unei etc.).
 Nici urmaşul prepoziţiei ad nu s-a transformat în ă la infinitivul
verbelor: lat. ad facere > a face, în construcţii adverbiale: a munte,
acasă, arar, adesea sau în derivarea verbelor: lat. ad battuere >
abate, lat. ad ducere > aduce, lat. adflare > afflare > afla, lat.
addormire > adormi etc.; în toate aceste situaţii, a este iniţial.
 Ad se combină cu de la numele jocurilor de copii: de ad: de-a calul,
de-a baba oarba etc., cu substantivul articulat, deşi e precedat de
prepoziţie.
 2. lat. a accentuat, urmat de n sau de m + consoană > ă, î: lat. canis > căne,
câne, lat. panis > păne, pâne, lat. frango > frăng, frâng, lat. lana > lănă,
lână, lat. campus > cămp, câmp etc.
 Reflexul imediat al acestei transformări fonetice este ă, care evoluează mai
târziu la î în dacoromână şi în unele graiuri aromâne.
 Apariţia lui ă (î) din a accentuat în poziţie nazală este una dintre cele mai
importante legi ale foneticii istorice româneşti. Această lege afectează numai
elementele latine din română, ea încetează de a mai fi activă în perioada
influenţei slave; cuvinte ca hrană, rană, de origine slavă, au păstrat pe a
accentuat urmat de n.
 2.1. Când era sub accent, a, cu excepţia poziţiei nazale, s-a păstrat intact:
lat. ácia > aţă, lat. ágilis > ager, lat. cáput > cap, lat. cállis > cale; prin
urmare, a accentuat, iniţial sau medial, nu a devenit ă.
 Există, totuşi, câteva situaţii în care a accentuat s-a transformat în vocala
centrală ă:
 a. la pers. I pl. a indicativului prezent al verbelor de conjugarea I: lat.
cantámus > cântăm, lat. laudámus > lăudăm (dar la pers. a II-a pl. á s-a
conservat: lat. laudátis > lăudaţi).
 b. la pers. a III-a sing. a perfectului simplu: lat. cantávit > cântă, lat.
comparavit > cumpără.
 c. la pers. a III-a sing a indicativului prezent al verbelor da, sta: lat.
dat > dă, lat. stat > stă.
 d. la radicalul substantivelor feminine cu pluralul în -i: carte-cărţi,
cetate-cetăţi, parte-părţi, căldare-căldări, mare-mări; lui ă
accentuat îi corespunde a în etimoanele latineşti.
 Fac excepţie de la această regulă patru cuvinte desági, frági (sing.
frágă), Paşti (lat. Paschae) şi vaci (dar în aromână: văţi).
 Regula nu se aplică adjectivelor: mari, tari, dragi.
 3. Vocala centrală ă provine şi din alte vocale decât a neaccentuat sau a
accentuat în poziţie nazală, dar aceste transformări sunt, în general,
posterioare epocii românei comune. E vorba de transformarea în ă a vocalelor
identice ca grad de deschidere e şi o.
 a. Precedată de o consoană labială (p, b, f, v, m, n), vocala e, (ĭ) devine ă în
dacoromână, dacă în silaba următoare se află altă vocală decât e, i: lat.
peccatum > păcat, lat. imperator > împărat, lat. pĭlus > păr (dar: peri), lat.
fetus > făt (dar: feţi), lat. veteranus > bătrân, lat. vĭdeo > văd (dar: vezi),
lat. melus > măr (dar: meri), lat. nobĭs > nouă, lat. novem > nouă, lat.* rovem
> rouă, lat.* plovet > plouă, lat. nubilum > nuăr, nour.
 În dialectele din sudul Dunării, se păstrează variantele vechi cu e: arom.
meru, peru, vedu, fetu, de unde concluzia că apariţia lui ă după labiale este
o inovaţia a dacoromânei.
 b. Vocala e devine ă şi când e precedată de r forte (adică r iniţial sau rr
geminat): lat. remanere > rămânea, lat. reponere > răpune, lat. respondere >
răspunde, lat. repausare > răposa, lat.* resalire > răsări, lat. resina > răşină,
lat. horresco > urăsc, lat.* arrecto > arăt, lat. reus > rău.
 Se pare că şi de astă dată avem de-a face cu o modificare fonetică
posterioară românei comune, pentru că în istroromână apar forme cu e: rev
(= rău) şi la fel în dacoromâna veche şi chiar astăzi în unele graiuri. Sunt zone
dacoromâne în care r e încă dur la iniţială de silabă, ceea ce explică rostiri de
felul: pahară, cară (pl. lui car), hotară.
 c. Recentă este şi transformarea lui e în ă după consoanele s, z, ţ, ş, j, rostite
dur în foarte multe graiuri: săc, săcară, dzăce, ţăs, şăs; în unele cazuri,
modificarea e veche: săptămână (lat. septimana), sămânţă (lat. sementia),
sămăna (lat. seminare), său (lat. seus). În general, după consoanele dure,
vocalele e şi i, precum şi diftongul ea devin mediale, adică ă, respectiv î, a:
sângur, zâc, ţâne, şâr, jâr, sacă (= seacă), zamă etc.
 d. În câteva cuvinte latine, de obicei unelte gramaticale (deci neaccentuate
în frază), vocala o devine ă: lat. quod > că, lat. de post > după, lat. foras >
fără, lat. nos > nă (= ne), lat. contra > cătră (către, prin analogie cu spre); la
că şi cătră, ă s-ar explica prin asimilaţie, la după şi fără, prin influenţa
labialei precedente, iar la nă, prin analogie cu vă (< lat. vos > vă, cu o > ă sub
influenţa labialei v).
 Vocala î /â
 Este o vocală specifică românei, apărută, foarte probabil, după perioada
românei comune. Ea provine din alte vocale sub presiunea mediului
consonantic şi pe calea împrumuturilor slave, turceşti etc.
 a accentuat urmat de o consoană nazală a devenit mai întâi ă şi apoi î: lat.
sanguis > sânge, lat. canto > cânt, lat. campus > câmp, lat. angelus > înger.
 În elementele din slavă nu s-a produs această schimbare fonetică, á accentuat
păstrându-se intact, ca, de exemplu, în hránă, ránă, ceea ce înseamnă că
legea fonetică a închiderii lui a accentuat în ă şi apoi în î încetase de a mai fi
activă în perioada împrumuturilor slave.
 Vocala î a apărut şi din închiderea lui e în poziţie nazală: lat. fenum >
fân, lat. vena > vână, lat. venetus > vânăt. Dar dacă în silaba
următoare se află o vocală de timbru palatal, e devine i, nu î: lat. pl.
venae > vine, lat. pl. veneti > vineţi. Lat. tenerus a devenit tinăr, apoi
tânăr (cu i > î sub influenţa lui ă) şi la pl. tineri cu i, e, influenţaţi de
vocala palatală de la finală.
 Vocala î provine şi dintr-un i precedat de r- iniţial sau de rr: lat. ripa
> râpă, lat. rivus > râu, lat. rideo > râd, lat. horrire > urî. În limba
secolului al XVI-lea existau încă variantele vechi cu i: ripă, ride, riu,
aşadar fenomenul e posterior românei comune.
 Urmat de o consoană nazală, i iniţial a devenit î: întreg, începe,
înălţa, însura, înclina, împărat (de la etimonuri latineşti cu in-, im- la
iniţială).
 La formele pronominale îmi, îţi, îi, îşi, îl şi la verbul îs, î iniţial nu
are valoare fonologică aparte, e numai o vocală de „sprijin” pentru ca
sunetul următor să devină silabic în contexte sintactice determinate:
Îmi dă, Când îmi dă (comp. cu Mi-a dat).
 Sunt câteva cuvinte cu î care descind din etimonuri cu u: adânc (lat.
aduncus „încovoiat, coroiat”, sens care pare conservat în expresia
adânci bătrâneţe „cu spinarea încovoiată”), sâmcea „smicea, ramură
cu muguri” (lat. *summicella, un diminutiv al lui summum „vârf, cel
mai de sus”), osânză (lat. axungia „grăsime de porc” şi ausungia,
absungia), încă (lat. unquam adv. „vreodată”).
 Se observă din exemplele date că u e urmat de o consoană nazală.
Poziţia nazală a jucat un rol foarte important în evoluţia vocalelor în
trecerea de la latină la română.
 În graiurile dacoromâne din aria de nord rostirea dură a consoanelor
s, z, ţ a determinat transformarea lui i următor în î: sângur, zîce, ţâne
etc. (ca şi formele mai vechi: lat. sinus > sân, lat. *tittia > ţâţă, lat.
Diana > zână).
 De asemenea, în graiurile din aria de est, ă final s-a închis până
aproape de î: casî, frunzî.
 Diftongii

ea, oa: sunt din perioada românei comune; provin din:

- e şi o când în silaba următoare se aflau vocale deschise sau medii: a (ă), e,

fenomen numit metafonie: molam > moară, legem > leage;

- prin contragerea vocalelor e şi a din hiat: mea > mea, videbat > vedea;

- prin fuziunea articolului hotărât a cu desinenţa e a substantivelor de

declinarea a III-a: vulpea, cartea, moartea.
  După separarea dialectelor, diftongul ea a înregistrat modificări noi în dacoromână, astfel:

- ea > a când e precedat de labială: feată > fată, neveastă > nevastă;

- când substantivul are desinenţa de plural e, ea din temă > e: fete, neveste, mese;

- ea > e când în silaba următoare apare e: dzeace > zece;

- ea > a când e precedat de consoanele dure s, z, ţ: sară, ţasă, zamă, ţavă.

 Diftongul ie provine din e accentuat: ferrum > fier. În context nazal, é nu se diftonghează:
venio > vin, mentem > minte; consoanele t, d, s, urmate de ie se asibilează (se transformă în
consoană africată), absorbind iotul degajat: sessum > şes, texo > țăs, deus > zeu, zău; tendinţa de
preiotare a lui e iniţial din elemente latineşti: el / iel, este / ieste.
 Diftongii ascendenţi, cu semivocalele e, i, o, u şi diftongii descendenţi,
cu semivocalele i şi u nu continuă diftongii latineşti. Ae şi oe nu s-au
menţinut; încă din perioada latinei vechi au evoluat la e; au are în română
următoarele direcţii de evoluţie: a - u în hiat: aurum > aur; au > o: cauda >
coda > coadă; au > a când în silaba următoare există o vocală labială:
februarius > febrarius > făurar; auscultare > asculta; au se menţine în
dacoromână doar la finală: cântau, lăudau.
 TRIFTONGII
 Triftongul iea provine din ie (*pietra >*pieatră > piatră. La fel: lat. sĕptem
>*siepte >*sieapte > şeapte (cu absorbţia semivocalei), lat. hĕrba >*ierba
>*iearbă > iarbă, lat. tĕrra > tiera >*tieară > ţară.
 În fiere, miere, a fost iniţial un triftong iea:*mieare, *fieare (lat. mele, fele <
mel, fel), redevenit ie sub influenţa lui e din silaba următoare.
 Triftongul iea nu e atestat, dar e presupus pentru că prin el se explică
diftongul ia în piatră, iarbă etc.
 De asemenea, prin acest triftong se explică africatizarea dentalelor în ţeastă
(< lat. tĕstam), dzeace (< lat. dĕcem) etc. Triftongul ieu a rezultat din
contragerea diftongului ie cu vocala u: lat. ego > ieu.
 CONSONANTISMUL
Consoanele noi
 În raport cu latina, inventarul de foneme consonantice al românei s-a
modificat prin apariţia unor consoane noi datorate acţiunii unui sunet
de timbru palatal asupra consoanelor latineşti propriu-zise. În unele
cazuri, după cum vom vedea, e de presupus chiar intervenţia
substratului.
 Consoanele noi care au apărut în română sunt: africatele
(semioclusive) č, ğ, ţ, dz, fricativa ş, oclusivele palatale k', g' (scrise
chi, ghi), sonantele palatale ń şi l', vibranta forte r, fricativa laringală
h; mai târziu, se impun fricativa j şi constrictiva sonoră z.
 Africatele
 Africata palatală surdă č provine din: c + e, i: lat. cera > ceară, lat. caecia >
ceaţă, lat. facere >face, lat. caelum > cer, lat. vicinus > vecin. Trebuie
precizat că lat. c se rostea la fel (k), indiferent de vocala care urma după el.
Dovadă în acest sens sunt împrumuturile efectuate de timpuriu de limbile
care au venit în contact cu latina: lat. Caesar a devenit în germană Kaiser, iar
lat. cellarium > germ. Keller „pivniţă”.
 Africata č a luat naştere şi din c, t, urmaţi de e, i în hiat cu o, u accentuaţi
(c, t + e, i + ó, ú > č): lat. urceolus > urcior, lat. cibrum > ciur (br > ur), lat.
fetiolus > fecior, lat. rogationem > rugăciune, lat. titionem > tăciune. De
observat că t a devenit č când era urmat de ió, iú (deci ó, ú accentuaţi).
 Africata palatală sonoră ğ provine din g + e, i: lat. gelum > ger, lat. fugire > fugi, lat. legem >
lege, lat. sanguis > sânge.
 În latina târzie, i semivocalic (scris j) s-a consonantizat dacă era urmat de o, u accentuaţi,
rezultatul fiind africata sonoră ğ: lat. jocus > gioc, lat. jugum > giug, lat. jugaster > giugastru,
lat. Jovis (dies) > gioi, lat. judex > giude, lat. adjungere > agiunge, lat. adjutare > agiuta, lat.
deorsum > gios > jos.
 Mai târziu, semioclusiva ğ provenită din i consoană a evoluat la j: joc, joi, jug etc. Această
evoluţie poate fi remarcată deja în româna veche; ğ persistă însă în unele graiuri actuale.
 Africata dentală surdă ţ (ts) descinde din:
– t + i, ĕ: lat. Tĕneo > ţin, lat. těrra>ţară, lat. texere>ţese, lat.
intelligere>înţelege, lat. *acutitus>cuţit, lat. petire > peţi, lat. barbati > bărbaţi;
– t + ia (accentuat sau nu): lat. *inaltiare > înălţa, lat. mattia > maţe, lat.
scortea > scoarţă, lat. invitiare > învăţa, lat. blanditia > blândeţă;
– t + iu (neaccentuat): lat. pretium > preţ, lat. hospitium > ospăţ;
– c + e (i) + a (o, u) neaccentuaţi: lat. socius > soţ, lat. caecia > ceaţă, lat. acia >
aţă, lat. glacia > gheaţă, lat. inglaciare > îngheţa, lat. mustacia > mustaţă;
!! lat. ericius > arici, cu č în loc de ţ, o excepţie greu de explicat.
 Africata sonoră dz, devenită mai târziu z, se conservă în limba populară şi în
dialectele din sudul Dunării. Provine din:
– d + i, e: lat. dicere > zice, lat. decem > zece, lat. deus > zeu, lat. Diana > zână;
– d + ia (accentat sau nu): lat. radia > rază, lat. *assediare > aşeza;
– d + io, iu neaccentuaţi: lat. prandium > prânz, lat. hordeum > orz, lat. medius
> miez.
– i consoană + a: lat. iacere > zăcea.
 Toate cuvintele date ca exemple mai sus apar în limba veche şi în cea
populară cu dz: dzînă, dzîc, dzâuă, miedz, dzăcea.
 Africata dz apare şi în elementele provenite din substrat: bardză, brândză,
călbeadză, viedzure.
 În cuvintele care pătrund mai târziu în română, din slavă, turcă, neogreacă,
dz nu apare, de exemplu: a păzi, groază, iaz, zid (din slavă), zar (din turcă),
zahăr (din neogreacă).
 Prin urmare, prezenţa lui dz e un indiciu privind originea latină sau autohtonă
a cuvintelor respective. Regulile apariţiei lui dz nu mai sunt active în perioada
influenţei slave, iar faptul că dz din elementele latine există încă şi astăzi ar
fi o dovadă că z a intrat în română din slavă înainte ca dz din cuvintele latine
să fi devenit z.