Dialectele si graiurile limbii romane

• Limba romana are patru dialecte:

* dialectul daco-roman - care se vorbeste pe teritoriul tarii noastre;

*dialectul aroman (macedoroman) - se vorbeste in Macedonia;

*dialectul megleno-roman - se vorbeste in nordul Greciei;

*dialectul istro-roman - se vorbeste in peninsula Istria de la Marea Adriatica.

• Graiurile limbii romane sunt acele particularitati ale limbajului popular, care se manifesta in diferite zone
geografice ale tarii. Graiurile sau subdialectele limbii romane sunt: muntean, moldovean, banatean, crisean
si maramuresean si se vorbesc in provinciile de la care provin si numele lor. Graiurile romanesti se
deosebesc unele de altele prin trasaturile fonetice si lexicale care le si particularizeaza. De exemplu,; in
Moldo si in Banat consoanele ci, gi se rostesc s,j, iar consoanele p, b,f, v, m urmate de i se pronunta chi,
respectiv ghi, hi, ghi (i, ji), ni (ex. \"picioare = chisoare\"). Se spune porumb si zapada in Muntenia, dar
papusoi si omat in Moldo, pe cand in Transilnia aceleasi sensuri sunt numite de cucuruz si nea.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al
Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în
România şi Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân, pentru a o
deosebi de celelalte trei limbi romanice de est, Însă opinia că idiomurile aromân, meglenoromân şi
istroromân ar fi limbi aparte şi nu dialecte ale limbii române nu este acceptată de majoritatea comunităţii
ştiinţifice a lingviştilor romanişti. Din însăşi cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese
fără putinţă de tăgadă că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au
impresia unii comentatori şi cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puţin ipoteza originii
aromânilor în acelaşi teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii Skok şi
Jiřeček. Cei mai mulţi lingvişti romanişti consideră aceste trei idiomuri a fi dialecte ale aceleiaşi limbi:

• aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Macedonia, Albania,
Grecia, Bulgaria, Serbia şi România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în
Dobrogea. Se presupune că despărţirea dintre limba aromână şi dacoromână s-a produs între secolele
al IX-lea şi al XII-lea.
• meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul
Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, şi anume
aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română actuală este mai
pregnantă.
• istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croaţia, geografic mult mai
apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română. Comunitatea
de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.

Potrivit unor lingvişti[G. Giuglea, Alexandru Graur, Ion Coteanu], limba aromână sau macedoromână,
vorbită de aromâni, este o limbă din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice de est, alături de
limbile română (dialectul dacoromân), meglenoromână şi istroromână. Alţi lingvişti [Ovid Densuşianu,
Sextil Puşcariu, Alexandru Rosetti,] o consideră dialect al limbii române, împreună cu dialectele dacoromân,
meglenoromân şi istroromân. Controversa continuă în prezent printre intelectualii aromâni. Matilda Caragiu
Marioţeanu, academician de origine aromână, împărtăşea opiniile generale potrivit cărora aromâna a
provenit din protoromână (limba română comună).
Teza privind aromâna ca limbă de sine stătătoare şi nu dialect al limbii române este recentă şi a început să
fie cunoscută abia după 1990, într-un context politic al revigorării identităţilor etnice regionale în Balcani,
fiind încurajată tacit de Grecia, care tradiţional a căutat să descurajeze identificarea aromânilor şi a limbii
acestora cu România, respectiv limba română.

Denumirea limbii aromâne nu este unitară la toţi vorbitorii ei. În funcţie de graiurile regionale, aromânii
vorbesc limba armâneascã, armâneşce, armâneaşti, rămăneşte (fărşeroţii) sau vlăheaşte (cei din Olimp).

După unii lingvişti [Alexandru Graur, Ion Coteanu] istroromâna (în surse mai vechi istriano-româna) este
o limbă distinctă aparţinând subgrupului de est al limbilor romanice, la fel ca româna, aromâna şi
meglenoromâna. Alţi lingvişti [Bogdan Petriceicu Hasdeu, Sextil Puşcariu, Emil Petrovici, Ovid
Densuşianu, Iosif Popovici, Alexandru Rosetti] consideră că istroromâna este un dialect al limbii române,
împreună cu dialectele dacoromân, aromân şi meglenoromân.

Vorbitorii acestei limbi sunt istroromânii.

Istroromâna este vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria, în partea de nord a Mării Adriatice, în
Croaţia, de către o populaţie ai cărei membri îşi zic vlåş sau rumâń (varianta rumâri), dar care sunt numiţi
ćiribirci sau ćići de către croaţi şi istroromâni sau vlahi istrieni de către lingvişti.

Multe sate au nume româneşti, cum ar fi: Jeiăn, Şuşńeviţe, Buzet (de la „buză”), Katun (cătun), Gradinje
(grădină), Letaj, Sucodru (de la „codru”), Costârcean (nume românesc de persoană).

Din cauză că istroromânii nu sunt recunoscuţi oficial ca minoritate etnică în Croaţia, o statistică oficială nu
există, datele fiind pur estimative. Un studiu din 1994 estimează numărul lor între 555 şi 1500. Cartea roşie
a limbilor în pericol a organizaţiei internaţionale UNESCO aminteşte despre limba istroromână ca fiind
„grav periclitată”, întrucât nu există nici învăţământ, nici presă scrisă în această limbă. Numărul
istroromânilor a scăzut mai ales după al doilea război mondial prin emigrare şi prin asimilare de către
populaţia majoritară. O oarecare speranţă o reprezintă Asociaţa Culturală a Istroromânilor "Andrei
Glavina", înfiinţată în 1994.

Meglenoromâna este considerată de unii lingvişti [Alexandru Graur, Ion Coteanu (Acesta o consideră
autonomă numai faţă de română, dar ca subdialect sau dialect al aromânei.)]o limbă autonomă făcând parte
din ramura de est a limbilor romanice, împreună cu limbile română, aromână şi istroromână. După alţi
lingvişti [Ovid Densuşianu, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti],
este un dialect al limbii române, împreună cu dialectele dacoromân, aromân şi istroromân. Meglenoromâna
nu mai este vorbită decât de o populaţie estimată între 5.000 şi 12.000 de vorbitori meglenoromâni care îşi
spun „vlaşi”, în Macedonia greacă, în câteva sate din Republica Macedonia din fosta Iugoslavie, în câteva
sate din România şi în nord-vestul Turciei.

Limba dacoromână este limba vorbită la nord de spaţiul lingvistic slav meridional (reprezentat de sârbi,
bulgari şi macedoneni slavi), în special la nord de Dunăre (România, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria),
dar şi la sud de aceasta: în Dobrogea şi în Timoc.

Termenul a fost introdus pentru a deosebi limba română de variantele ei dialectale: aromâna
(macedoromâna) şi meglenoromâna, vorbite în teritorii din sudul peninsulei Balcanice, precum şi
istroromâna vorbită în peninsula Istria. Termenul a fost construit din "dac" şi "român", deoarece în spaţiul
lor lingvistic au trăit în antichitate dacii (provinciile Dacia şi Moesia, ulterior Dacia Ripensis).

Nu toţi lingviştii recunosc aceste idiomuri drept dialecte ale aceleiaşi limbi, unii considerându-le limbi
independente. Discuţiile pe acest subiect se lovesc adesea de interese politice, etnice şi naţionale.
Sa citim impreuna inceputul unui basm în dacoromână,aromână, meglenoromână şi
istroromână,preluat din lucrarea profesorului Corneliu Beda ”Aromânii”, apărută în anul 2004, la
Bucureşti si sa remarcam cat de asemănănatoare este limba vorbită de românii de la nord şi sud de
Dunăre.Textele originale se găsesc la pagina 44 în lucrarea profesorului Corneliu Beda
“Aromânii” .

Dacoromână

Era odată un împărat care nu avea niciun fiu şi dorea mult să aibă un fiu, ca să nu i se stingă numele.
De aceea se ruga la Dumnezeu să-i dea un fiu.
Într-o zi se duse la un vrăjitor, să vadă dacă-i va da Domnul un fiu sau nu.
Iară acel vrăjitor îi dete un măr şi-i zise: să dai nevestii tale acest măr să-l mănânce şi ea va naşte un
fiu aşa cum îţi cere inima.

Aromână

Eara nă oară una miră ţe no-avea niţiun h’il’u şi multu durea durea s’aibă un h’il’u tra s nu-l’ se-
astingă numa. De-aţea nâs ura la Dumnidzău să-l’ da un h’il’u.
Nă dzuă si duse la un magu, ma-z-veadă di se va-l’da Domnul h’il’u ică nu.
Am aţel mag îl’ deade un mer şi-l’ dzâse: si-l dai a mul’are-tăi aestu mer şi s-lu mâcă, şi ea va s-facă
un h’il’u, aşiţe cum îl’ doare inima.

Meglenoromână

Ra ună oară un ampirat cari nu ve niţiun il’iu şi multu ţinea să aibă un il’iu, sa nu-l’i si stingă numea.
Di ţea iel tucu si ruga la Domnu să-l’i da un il’iu.
Ună zuuă si dusi la un maghesnic, să cată dă-l’i să-l’i da Domnu vrin il’iu ili nu.
Ară ţel meghesnic ăl’i dedi ună meră şi-l’i zisi: să-u dai la mul’iari-ta ţestă meră şi să-u mănancă, şi ea
să rudească un il’iu şa cum aţi ţeri buricu.

Istroromână

O vote fost-a un cral’ carle n’a vut nancun fil’ şi ie fost t’aro rada ve un fil’ se nu l’i se zatare lumele.
Din ţăsta rugat-a Domnu neca-l’ daie un fil’.
O zi mes-a la un strigun, za vede se-l va da Domnu da un fil’, ali se nu va.
Şi ţela strigun l’-a dat un mere şi l’-a zis: de ţesta mer lu te mul’ere neca-l poide si va rodi un fil’ cum
rei tu vre.