Dialectele limbii romane

Doftoreanu Maria si Rosca Alexandra

Poporul roman s-a nascut atat la sudul cat si la nordul Dunarii. Romana, din faza ei
cea mai veche nu era perfect unitara deoarece ea a pornit de la o stare de limba deja
diferentiata regional,iar,procesul ei de formare,a capatat noi diferentieri
regionale,asa incat procesul de formare a limbii noastre a cuprins in sine procesul
de formare a unor dialecte,a primelor dialecte romanesti.

Dialectele iau naştere în urma procesului de diversificare a limbii şi sunt datorate

diferenţierii teritoriale a societăţii şi apartenenţei vorbitorilor unor categorii sociale
diferite. Astfel, vorbim de două dimensiuni ale variaţiei lingvistice – geografică şi
sociologică-, variaţii care aparţin planului sincronic, dar şi de o a treia dimensiune,
cea cronologică, aparţinând planului diacronic, care urmăreşte variaţia lingvistică a
unei limbi de la o epocă la alta. În consecinţă, se poate vorbi despre o dialectologie
descriptivă şi despre una istorică.

Desprinderea succesivă şi deplasarea spre alte regiuni ale unor grupuri de vorbitori,
a dus la apariţia celor patru dialecte româneşti:

 Dacoromân – în Dacia istorică;

 Aromân – în sudul Peninsulei Balcanice (Grecia, Macedonia, sudul Albaniei
şi Bulgaria, arar în România);
 Meglenoromân – în sudul Bulgariei şi nordul Greciei, pe valea râului
Vardar, în regiunea numită Meglenia; vorbitorii acestui dialect sunt urmaşii
românilor din Imperiul Romano-Bulgar;
 Istroromân – vorbit azi în Peninsula Istria din Croaţia ( inițial denumit
dialect rotacizant, din care se va dezvolta ulterior dialectul morlac și mai târziu,
dialectul istroromân).
 
 Dialectul dacoromân
În graiurile dialectului dacoromân se observă o „înfrăţire” teritorială a cuvintelor,
în hotarele în care au stat de-a lungul vacurilor cele trei ţări române: Moldova,
Transilvania şi Ţara Românească (în care s-au aflat vremelnic, şi Banatul, Almaşul
şi Făgăraşul, respectiv, Dobrogea); pe da altă parte se remarcă distanţa dintre
cuvinte (parcă nu s-ar cunoaşte unele pe altele) (ex: glod, im, imală, noroi, tină) şi-
n acelaşi timp, unitatea până la identitatea a altora (ex. pită, pâine).

Dialectul aromân
Dialectul aromân (utilizat în 1932 de circa 300.000-350.000 de vorbitori) este cel
mai arhaic dialect, având o fizionomie ce coincide cu cea a Românei comune.
Cultura şi spiritualitatea bogată a aromânilor (de altfel, singurii români sud-
dunăreni care au un trecut cultural) s-a răspândit pe ambele maluri ale Dunării.
Remarcabilă este dorinţa acestora de a evidenţia apropierea structurală dintre
dialectul aromân şi cel dacoromân. Apropierea este evidentă şi-n exemplele
următoare:

 „Mintea veadi, ocli nu ved” (Mintea

vede, ochii nu văd)

Dialectul meglenoromân
În ceea ce priveşte dialectul meglenoromân, ca cel aromân, cu care este asemănător
– tipologic – dar care suportă, în plus, influenţa puternică a limbii bulgare – el
continuă româna comună din sudul Dunării.

Totuşi, meglenoromânii sunt singurii dintre vorbitorii dialectelor româneşti care şi-
au pierdut numele etnic de români. Ei îşi spun vlaşi, termenul având aceeaşi
origine cu vlah, iar populaţiile din jur îi mai numesc şi megleniţi; unii dintre ei au
fost convertiţi la mahomedanism.

Independent de intenţia vorbitorilor – de a se „scufunda” în marea slavă ce-i

înconjoară – apropierea expresiei şi a structurii de dialectul dacoromân (şi, deci, şi
de cel istroromân) este evidentă:

 „S`ondili apu nu si faţi” (Sângele apă nu se face)

Deja putem întrezări o concluzie: slavii i-au cucerit pe dacoromâni, fără a se folosi
prea mult calea armelor ci convieţuind cu ei, mai mult paşnic, bine cunoscută
 fiindu-le calitatea şi capacitatea de a organiza viaţa obştilor autohtone în forme
superioare de tipul cnezatelor, voievodatelor.

Dialectul istroromân
Dialectul românesc cu cel mai mic număr de vorbitori este cel istroromân.
Istroromânii sunt răspândiţi în Peninsula Istria (aparţinând astăzi Croaţiei), în
apropierea Mării Adriatice, la nord şi la sud de Monte Maggiore.

Numiţi şi „vlahi”, „morlaci”, „cici”, „rumeri”, istroromânii au ca ţară de origine

răsăritul. În ultimul timp a fost avansată şi ideea unei poligeneze a istroromânilor,
prin venirea, după secolul al XIV-lea, a unor elemente româneşti din partea de nord
şi sud a Dunării.

Este de presupus că dialectul istroromân se va stinge odată cu ultimii săi vorbitori,

ori se va menţine ca instrument de comunicare, prin eforturile conjugate ale
autorităţilor croate şi române, în condiţiile în care paşi importanţi în această
direcţie au fost, deja, făcuţi. În faţa iminentei extincţii, un cuvânt de spus îl are şi
dimensiunea religioasă a acestei comunităţi.

Deşi împrumută masiv din croată, slovenă şi italiană, lexicul acestui dialect poartă
încă frumuseţea chipului matern: limba română.

Exemplu:

 „Bate fl`eru pira-i câd” (Bate fieru cât e cald).

Dialectele limbii române (cele patru anterior menţionate), indiferent de influenţele

slave respectiv de ordin religios, mărturisesc o sursă comună – dincolo de latina
vorbită: o limbă română populară cu identitate de sine stătătoare, mult anterioară
perioadei recunoscute de unii lingvişti;