Dialectul aromân

1.1. Date generale despre aromâni

Aromânii, împreună cu meglenoromânii, sînt urmaşii românilor primitivi (vorbitori ai
românei de dinainte de separarea în dialecte) din sud-estul Dunării.
Dialectul aromân se vorbeşte pe un teritoriu întins din Peninsula Balcanică (în Grecia1,
Albania, Macedonia, Bulgaria)2 şi în România3.
Dintre românii sud-dunăreni, aromânii sînt singurii care şi-au păstrat numele generic;
aceştia îşi spun armâni, rumâni (< lat. romanus), cu a protetic şi cu sincoparea lui u neaccentuat
(legi fonetice specifice idiomului lor), termenii aromân şi macedoromân fiind savanţi. Aromânii
sînt numiţi vlahi4 de către slavii din Balcani, ţinţari (datorită faptului că pronunţă africata ĉ ca ţi)
de către sîrbi, ciobani (după ocupaţia lor de bază) de către albanezi şi turci, porecliţi cuţovlahi5
„vlahi şchiopi” de către greci. Se disting trei ramuri mai importante de aromâni: a) aromânii din
Epir şi Tesalia, ocupînd cea mai mare parte a muntelui Pind (din această ramură se trage şi
grupul din Olimp şi grupul din apropierea Salonicului); b) grămostenii/grămustenii din muntele
Gramos, la graniţa actuală dintre Grecia şi Albania, centrul cel mai important fiind Gramostea
(care avea cîndva cc. 40000 de locuitori aromâni); din această ramură se trag şi aromânii din
Macedonia; c) fărşeroţii, aromânii din jumătatea de sud a Albaniei, în apropierea oraşului Korça,
dar şi în oraşele mari albaneze.
Ocupaţiile lor sînt legate de păstorit (ocupaţie care se mai practică şi astăzi şi care a reuşit să
întîrzie procesul de deznaţionalizare) şi, mai puţin, de agricultură6, fapt care se vede şi în
terminologia agricolă de bază moştenită din latină: ágru „ogor” (< lat. ager), arátu, arátru
„plug” (< lat. aratrum), aru „ar” (< lat. arare), fîrinî „făină” (< lat. farina), gîrnu, grănu „grîu”
(< lat. granum), ordu „orz” (< lat. hordeum), seáţirî „seceră” (< lat. sǐcilis), vómiri „brăzdar” (<
lat. vomiri). Pîna la apariţia căii ferate, cărvănăritul (transportul mărfurilor cu caravanele) a
constituit una dintre ocupaţiile aromânilor.
Numărul acestora nu se poate fixa cu exactitate, din lipsa unor statistici recente, dar se poate
estima între 400.000 şi 600.0007, cei mai mulţi locuind în Grecia (între 200.000 şi 350.000), în

1
Grupul cel mai numeros şi mai compact de aromâni trăieşte în Grecia, unde constituie cea mai importantă
minoritate naţională.
2
Aromâna este vorbită şi în alte ţări europene, ba chiar şi în SUA sau Australia, vorbitorii acestui idiom fiind
emigranţi în perioade recente. În general, aromânii pot fi întîlniţi astăzi în Tesalia, Epir, Macedonia (în Grecia), în
jumătatea sudică a Albaniei, în sudul Macedoniei şi în sud-vestul Bulgariei, activînd şi în oraşele Atena, Salonic,
Sofia, Belgrad, Scopje, Tirana etc.
3
În România, au venit în număr mai mare începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în oraşe, pentru
ca în perioada interbelică mulţi aromâni veniţi din Balcani să se stabilească în Dobrogea, unde au rămas pînă astăzi.
Dintre aromânii stabiliţi în Dobrogea în perioada dintre cele două războaie, grupuri numeroase formează
grămostenii (în special cei originari din Bulgaria) şi fărşeroţii.
4
Termenul vlah, denumind o populaţie (a)românească, apare în secolul al XI-lea la istoriograful bizantin
Kedrenos şi se referă la un eveniment petrecut cu un secol înainte.
5
Sub numele acesta sînt amintiţi şi de Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, D. Cantemir şi de
reprezentanţii Şcolii Ardelene.
6
Deşi agricultura nu reprezintă una dintre ocupaţiile de bază ale aromânilor, păstrarea unor termeni din limba
latină privitori la această îndeletnicire (pierduţi de dialectul dacoromân), ne arată că aromânii aveau cunoştinte
despre aceasta şi că, în trecut, agricultura trebuie să fi fost ceva mai răspîndită.
7
Scriitorul grec Rizos Rangabé dă cifra de 600.000. Theodor Capidan (în Aromânii, p. 32) consideră că
numărul aromânilor ar fi de 300.000-350.000, repartizaţi astfel: 150.000 în Grecia, 100.000 în fosta Republică
Albania (între 70.000 şi 100.000) şi în Republica Macedonia (între 30.000 şi 50.000), în
România numărul aromânilor fiind între 80.000 şi 100.000 (cc. 50.000 activînd în Dobrogea) 8.
Cei mai puţini aromâni se găsesc în Bulgaria: între 10.000 şi 15.000.
Starea culturală. Începuturile scrisului în aromână nu sînt cunoscute. Trecutul cultural al
aromânilor este legat de înfiinţarea, în secolul al XVIII-lea, la Moscopole, a unui centru cultural
în limba naţională (unde şi-au deschis şcoli şi au înfiinţat o tipografie)9 şi de două inscripţii în
aromână cu litere greceşti: Inscripţia lui Nectarie Tărpu (din 1873, de pe o icoană de lemn,
descoperită în Albania)10 şi Inscripţia de pe vasul Simota (nedatată, dar plasată în aceeaşi
perioadă). Tot nedatat, dar plasat în secolului al XVIII-lea, este Liturghierul aromânesc, cel mai
vechi text de cult, scris în aromână (tot cu alfabet grecesc), care prezintă particularităţi ale
graiului aromânilor din Albania11, ceea ce ne permite o ipoteză privitoare la locul de apariţie a
lucrării.
La începutul secolului al XIX-lea, sub influenţa Şcolii Ardelene, îşi desfăşoară activitatea
cîţiva aromâni stabiliţi în Austro-Ungaria, dintre care îi amintim pe Gheorghe Constantin Roja şi
Mihail C. Boiagi12, autorii primelor lucrări ştiinţifice consacrate aromânei, care adaptează
alfabetul latin la scrierea dialectului.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin grija unor personalităţi române (dintre care îi
amintim pe D. Bolintineanu, Cristian Tell, Ion Ionescu de la Brad, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti),
iau fiinţă primele şcoli româneşti în Balcani, în care s-au instruit copiii aromânilor şi ai
meglenoromânilor13, ceea ce a condus şi la apariţia unei literaturi culte în dialectul aromân14.
Manifestările ştiinţifice care exprimă interesul faţă de idiomul vorbit de aromâni îşi au
începuturile în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin Johann Thumann15 şi Fr.

Iugoslavia, 65.000 în Albania şi 40.000 în Bulgaria. După statisticile recensămîntul grecesc din 1931, aromânii ar
reprezenta 3,18% din populaţia Greciei, adică 211.798 de persoane. Vezi Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 218.
8
Pe lîngă zona Dobrogei, aromânii se găsesc în mai multe localităţi din sudul ţării (Slobozia, Călăraşi,
Urziceni), dar şi din Banat. Grupuri mai importante de aromâni se găsesc şi în oraşe precum Bucureşti (cu
împrejurimile), Constanţa, Tulcea, Timişoara, Cluj-Napoca, Bacău, Brăila etc.
9
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în urma războaielor turceşti, Moscopolea a fost distrusă, conducînd la
sfîrşitul unei activităţi culturale aromâne.
10
Textul inscripţiei (Viryiră, muma-l dumnedắ, óră tră noi pecătoşľi „Fecioară, mamă a lui Dumnezeu, roagă-
te pentru noi păcătoşii”) figurează pe o gravură în lemn, reprezentînd-o pe Fecioara Maria cu pruncul în braţe,
descoperită în Ardenica (Albania).
11
Liturghierul aromânesc este un manuscris nedatat, nesemnat şi nelocalizat, scris cu alfabet grecesc,
provenind probabil din Albania şi datînd din secolul al XVIII-lea.
12
Mihail G. Boiagi publică la Viena, în 1813, prima lucrare de gramatică descriptivă a aromânei, scrisă în
greacă şi în germană, Γραμαηικη ρομανικη, ηηοι μακεδοβλατικη / Romanische oder Macedonowlachische
Sprachlehre „Gramatica română sau macedoromână”.
13
Pe la 1900 existau în Peninsula Balcanică şase şcoli secundare şi 119 şcoli primare cu limba de predare
maternă (de fapt, în varianta literară dacoromână).
14
Amintim, în acest sens, pe reprezentanţii de seamă ai acestei direcţii literare: Constantin Belimace (1844-
1932), George Murnu (1868-1957), Nuşi Tulliu (1872-1941), Nicolae Batzaria (1847-1952), Marcu Beza (1882-
1949), Nida Boga (1886-1974). Interesul pentru literatura cultă şi pentru cea populară aromânească continuă şi în a
doua jumătate a secolului al XX-lea, cînd apar Antologie lirică aromână, Bucureşti, 1975 şi Antologie de proză
aromână, Bucureşti, Editura Univers, 1977 (ediţii îngrijite de Hristu Cîndroveanu, cu transpunere şi în dacoromână).
Amintim şi volumele Antologie populară aromână, Bucureşti, 1976 (ediţie îngrijită de Chirata Iorgoveanu-
Dumitru), Folclor aromân grămustean, Bucureşti, 1982 (ediţie îngrijită de Nicolae Gh. Caraiani şi Nicolae
Saramandu) etc.
15
Profesor la Universitatea din Halle, publică, în 1774, la Leipzig, vol. I din Untersuchungen über die
Geschichte der östlichen europäischen Völker.
Miklosich16 şi continuă cu Gustav Weigand17, al cărui interes faţă de dialectul aromân se reflectă
în mai multe lucrări de o înaltă ţinută academică.
Importante pentru cunoaşterea dialectului aromân sînt şi culegerile de literatură populară
realizate de Tache Papahagi (1892-1977), care publică Din literatura poporană a aromânilor,
Bucureşti, 1900, o culegere de folclor aromânesc (poezii populare, colinde, proverbe, obiceiuri);
Graie aromâne, Bucureşti, 1905; Basme aromâne, Bucureşti, 1905. Tot lui Tache Papahagi îi
revine meritul de a fi autorul unui dicţionar-tezaur, Dicţionarul dialectului aromân general şi
etimologic18, Bucureşti, 1963, ediţia a II-a, augmentată, 1974.
Cele mai importante lucrări referitoare la cunoaşterea aromânei le datorăm, în prima
jumătate a secolului al XX-lea, lui Theodor Capidan (1879-1953)19, iar în perioada comunistă şi
postdecembristă Matildei Caragiu-Marioţeanu20 şi lui Nicolae Saramandu21. Amintim şi lucrările
actuale ale Marianei Bara (Le lexique latin herité en aroumain dans une perspective romane,
München, 2004), ale Manuelei Nevaci (Verbul aromân. Structură şi valori, Bucureşti, 2006) şi
ale lui Petre Neiescu (Vocalismul dialectului aromân din R. P. Albania şi din R. S. Macedonia,
1974 – teză de doctorat şi Mic atlas al dialectului aromân din Albania şi din fosta Republică
Iugoslavă Macedonia, EA, Bucureşti, 1997). De asemenea, interesul faţă de dialectul aromân a
condus la efectuarea de anchete şi la publicarea unor importante lucrări ale unor romanişti
occidentali, dintre care îi amintim pe germanii Johannes Kramer, Wolfgang Dahmen 22 şi Thede
Kahl23.

16
Fr. Miklosich publică la Viena, în 1881, lucrarea Rumänische Untersuchungen. I. Istro- und macedo-
rumänische Sprachdenkmähler „Studii. Româneşti. I. Monumente de limbă istro- şi macedo-române”.
17
Romanistul german Gustav Weigand publică lucrările: Die Sprache der Olympo-Walachen, nebst einer
Einleitung über Land und Leute, Leipzig, 1888; Die aromunen, ethnographisch-philologisch-historische
Untersuchungen, Leipzig, vol. I, 1895, vol. II, 1894; Rumänen und Aromunen in Bulgarien, în „Jahresbericht”, XIII,
1908, p. 1-105; Rumänen und Aromunen in Bosnien, în „Jahresbericht”, XIV, 1908, p. 171-197; Die Aromunen in
Nordalbanien, în „Jahresbericht”, XVI, 1910, p. 193-212; Die aromunischen Ortsnamen im Pindusgebiet, în
„Jahresbericht”, XIX-XXV, 1919.
18
Acest dicţionar oferă un vast material lexical, prezentat comparativ, prin raportare la limbile romanice şi
balcanice, fiind util nu doar pentru lingvişti, ci şi pentru folclorişti şi etnografi. Vezi TDR, p. 426.
19
Theodor Capidan ne lasă, pe lîngă studiile valoroase despre macedoromâni, cea mai amplă monografie
dedicată dialectului aromân: Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic, Bucureşti, 1932.
20
Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală, Bucureşti, 1968; Compendiu de
dialectologie română (nord- și sud-dunăreană), București, 1975; Dialectologie română - în colaborare cu Ștefan
Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, București, 1978; Rumänisch: Areallinguistik I.
Dakorumänisch. Les aires linguistiques. I. Dacoroumain, capitolul 198 din Lexikon Der Romanistischen Linguistik
(lucrare colectivă de mari proporții, editată de Günter Holtus, Michael Metzeltin și Christian Schmitt – Band /
Volume III, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1989, p. 405-423, cu 4 hărți lingvistice dialectale dacoromâne și o
hartă geografică a provinciilor istorice românești); Dicționar aromân (macedo-vlah) DOARO. A-D. Comparativ
(român literar-aromân), contextual, normativ și modern (1997); Aromânii și aromâna în conștiința contemporană.
Ediție bilingvă, Editura Academiei Române, 2006.
21
Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetica. Observaţii asupra sistemului fonologic,
Bucureşti, 1972; Folclor aromân grămoştean, Bucureşti, 1972; Studii aromâne şi meglenoromâne, Constanţa, 2003;
Romanitatea orientală, Bucureşti, 2004; Structura aromânei actuale. Graiurile din Dobrogea. Texte dialectale,
Bucureşti, 2005.
22
Împreună cu colaboratorii lor (Klaus-Jürgen Fiacre, Rainer Schlöser şi Beate Wild) publică în anii 1985, şi
1992 două volume din Aromunischer Sprachatlas. Atlasul lingvistic aromân (ALiA).
23
Ethnizität und räumliche Verteilung der Aromunen in Südosteuropa – teză de doctorat, publicată sub acelaşi
titlu la Munster, în 1999; Hirten in Kontakt. Sprach- und Kulturwandel ehemaliger Wanderhirten in Epirus und
Südalbanien. Münster, Wien, New York 2007; împreună cu Maria Bara şi Andrej N. Sobolev: Die südaromunische
Mundart des Dorfes Turia [Krania], Pindus. Syntax, Lexik, Ethnolinguistik, Texte). Materialien zum
Südosteuropasprachatlas 4. München, 2005; împreună cu Wolf Dietrich şi Geórgios Sárros: Kutsúfliani.
 Dacă după căderea Imperiului Otoman, războaiele balcanice din 1912-1913 pentru
reîmpărţirea peninsulei şi (re)formarea statelor naţionale Bulgaria, Serbia, Albania se manifestă o
tendinţă de ridicare a naţionalismului la rang de politică de stat (punînd capăt năzuinţelor de
emancipare naţională şi culturală a aromânilor, în nici unul dintre statele balcanice
nerecunoscîndu-se aromânilor statutul de minoritate24), după căderea regimurilor comuniste din
Balcani, aromânii din Republica Macedonia şi Albania profită de acest context, solicitînd şi
obţinînd dreptul de a se organiza în asociaţii culturale proprii, de a avea reviste, emisiuni de radio
şi televiziune, şcoli în limba maternă, dar numai private, fără susţinere financiară din partea
statului.
Astfel, la Tirana, apare revista „Frăţia. Vëllazëria” (în albaneză şi aromână), organul
Societăţii culturale „Arămăni di Albania”. Din anul 1990, apare, la Bucureşti, revista lunară
„Deşteptarea” („publicaţie de informare, artă, istorie, literatură şi civilizaţie, editată de Ministerul
Culturii”) şi din 1994, „Dimîndarea” („trimestrial de cultură şi literatură aromână”). În SUA
apare publicaţia „Frănda valahă”, iar la Freiburg, din 1984, „Zborlu anostru” („revistă culturală
aromânească, scoasă di «Fundatsia Gramostea» - U.S.A., deadun cu «Uniunea Culturală
Aromână» - R. F. Germania”). În noiembrie 2000 a avut loc, la Skopje, primul „Festival
internaţional di armânească puizii «Constantin Belimace - 2000»”, la care s-a adăugat şi un
„simpozion de literatură şi cultură”, comunicarea preponderentă fiind în dialectul aromân.
Astăzi există două tendinţe între oamenii de cultură aromâni: una de a recunoaşte idiomului
lor calitatea de dialect al limbii române şi alta de a-l considera o limbă romanică separată de
dacoromână şi de a crea o nouă limbă de cultură25 pe baza idiomului matern (considerîndu-se că
statutul de limbă ar oferi mai multe şanse de recunoaştere oficială). Încercarea de ridicare a
dialectului la rangul unei limbi de cultură poate fi o soluţie de supravieţuire a acestui idiom, în
timp ce nereuşita acestui deziderat poate conduce la dispariţia acestuia ca dialect primar al limbii
române.
În ceea ce priveşte repartiţia dialectală a aromânei, diversitatea acesteia (sesizată mai ales
la nivelul lexicului şi într-o oarecare măsură în cel al foneticii) este dată, în primul rînd, de
răspîndirea vorbitorilor în toate ţările din Peninsula Balcanică (adeseori în grupuri izolate, prin
deplasarea lor continuă în căutarea de păşuni), dar şi de plurilingvismul generat de contactul cu
populaţii de limbi diferite. Variaţia dominantă este cea diatopică, în timp ce variaţia diastratică a
fost, pînă nu demult, în planul secund.
Faţă de celelalte dialecte sud-dunărene, aromâna are un caracter mai conservator, manifestat
la toate nivelurile limbii (cu precădere în fonetică şi morfologie).

Volkskundliche Studie eines aromunischen Dorfes im Pindos-Gebirge. Κοσηζούθλιανη. Λαογραθική έρεσνα ενός
βλάτικοσ τωριού ζηην Πίνδο, Zweisprachige Ausgabe Griechisch-Deutsch, 2005; Istoria aromânilor, Bucureşti,
2006.
24
La noi, doar administraţiile guvernamentale ale României din perioada interbelică sprijină emigrarea a
12.000 de aromâni şi meglenoromâni în Dobrogea (în perioada 1920-1938), în timp ce guvernele comuniste
manifestă dezinteres faţă de confraţii de la sud de Dunăre.
25
În calea acestui deziderat, există o serie de dificultăţi: recunoaşterea oficială a dialectului în toate statele în
care trăiesc vorbitori ai acestui idiom şi sprijinirea de către acestea a dezvoltării funcţiilor social-culturale ale
dialectului; dezvoltarea divergentă a dialectului aromân în diferite state în care locuiesc vorbitorii acestuia; cuvintele
uzuale ale vieţii moderne sînt preluate din limbile oficiale ale statelor în care vieţuiesc, deşi structura gramaticală şi
lexicul referitor la viaţa tradiţională sînt unitare.
 Prezenţa sau absenţa vocalei î constituie principala particularitate care conduce la împărţirea
graiurilor aromâne în două grupe: graiurile de tip F (fărşerot, din Albania)26, care nu conosc
vocala î, respectiv graiurile de tip A (pindenii şi grămostenii), care au sistem vocalic complet
(identic cu cel al românei comune), caracterizîndu-se prin ocurenţa vocalei posterioare nelabiale
închise î.
O altă trăsătură fonetică divergentă este dată de reducerea diftongilor ea şi oa la e, respectiv
o în unele graiuri de tip F şi păstrarea diftongilor, ca în protoromână, în graiurile de tip A.
Dacă în graiurile de tip A se păstrează, după consoană simplă finală, vocalele reduse,
afonizate i şi u, în graiurile de tip F acestea dispar.

V.1.2. FONETICA
Vocalismul
Amintim, în primul rînd, cîteva trăsături arhaice, stadii fonetice mai vechi, pierdute în unul
sau mai multe dialecte româneşti:
- se conservă vocala e după labiale, indiferent de timbrul vocalei din silaba următoarei27:
lat. pilu(m)  rom. com. *peru  arom. peru  drom. păr (dar peri); lat. video  rom. com.*
vedu  arom. vedu  drom. văd (dar vezi); lat. fetus  rom. com.* fetu  arom. fetu  drom. făt
(dar feţi);
- tot după labiale şi indiferent de timbrul vocalei din silaba următoare, se conservă
diftongul ea28 ca în protoromână: lat. me(n)sa  rom. com.* measă  arom. measă (F), measî
(A)  drom. masă; lat. feta  rom. com.* feată  arom. feată (F), featî (A)  drom. fată;
- păstrarea lui i în poziţie nazală, precedat de labiale (indiferent de timbrul vocalei din
silaba următoare): lat. ventum  rom. com.* ventu (vintu)  arom. vimtu  drom. vînt; lat. vendo
 rom. com.* vendu  arom. vindu  drom. vînz, vînd;
- în graiurile de tip A se păstrează u final silabic după orice grup consonantic (álbu,
alávdu „laud”, ávdu „aud”, cáftu „caut”, préftu „preot”, cîntu, múltu, lémnu, plîngu, ţérbu), în
timp ce după orice consoană simplă se păstrează un u scurt, final, asilabic (lúpu, búnu, dúcu,
védu, pómu); graiurile de tip F prezintă un u scurt, asilabic, după orice consoană simplă (cápu,
lúpu, védu, pómu), dar şi după orice grup consonantic (álbu, alávdu, cáftu, préftu, căntu, múltu,
lémnu, plăngu)29;

26
După Nicolae Saramandu (în TDR, p. 427), de primul grup aparţin graiurile fărşerot, moscopolean şi
muzăchear, la care se adaugă cel al aromânilor din Gopeş şi Molovişte, precum şi al celor din Beala de Sus şi Beala
de Jos.
27
De altfel, lipsa velarizării prin labiale se manifestă şi în conservarea diftongului ea, ca în protoromână. În
dacoromână, e se conservă numai cînd în silaba următoare următoare se află o vocală palatală, în celelalte contexte
vocala e velarizîndu-se la ă.
28
În dacoromână, diftongul ea se monoftonghează la a, după labiale, cînd silaba următoare nu conţine o vocala
palatală, devenind e sub influenţa unei vocale identice în silaba următoare: lat. me(n)sa  rom. com.* measă  arom.
measă (F), measî (A)  drom. masă.
29
Prezentăm detaliat cîteva evoluţii, care reflectă modalitatea de conservare diferită a posterioarei labiale u în
cele două tipuri de graiuri aromâneşti: lat. lupu(s)  rom. com.* lupu  arom. F, A lupu  drom. lup; lat. duco 
rom. com.* ducu  arom. F, A ducu  drom. duc; lat. bonu(s)  rom. com.* bunu  arom. F, A bunu  drom. bun;
lat. lignu(m)  rom. com.* lemnu  arom. F lemnu, arom. A lemnu  drom. lemn; lat. albu(s)  rom. com.* albu 
arom. F albu, arom. A albu  drom. alb; lat. plango  rom. com.* plîngu  arom. F plăngu, arom. A plîngu  drom.
 - absenţa lui î- provenit din i- latin în poziţie nazală este considerată tot un fenomen arhaic
(nsuratu < lat. *inuxoratus, ntregu < lat. integer, ncarcu < lat. in-carricare, ndreptu < lat. in
directo); alteori, absenţa lui î în poziţie iniţială, în grupurile în-, îm- din dacoromână, este
compensată de folosirea lui a protetic (análtu, ancărcam).
O serie de inovaţii separă aromâna de celelalte dialecte româneşti:
- proteza lui a- în cuvintele care încep cu o consoană, mai ales (r, l, s), în special în graiurile
de tip A: armîn (< lat. romanus), arîu (< lat. rivus), arắu (< lat. reus), alávdu (< lat. laudo),
aspárgu (< lat. spargu), acúmpîru (< lat. comparo), ayíńe30 „vie, viţă de vie” (< lat. vīnea);
fenomenul, care este specific aromânilor (nefiind întîlnit în celelalte dialecte sud-dunărene, care
prezintă fenomenul opus, afereza), este întîlnit sporadic şi în cuvinte cu iniţială vocalică: aúrlu (<
lat. ululo *(u)rulo), aúŋgu (< lat. ungo);
- semivocala u nu apare înainte de o consoană în interiorul cuvîntului, consonantizîndu-se în
diftongii descendenţi au, eu în stadii diferite, în funcţie de sonoritatea consoanei următoare;
astfel, u se consonantizează la v înainte de consoană sonoră (alávdu „laud” < lat. laudo; ávdu
„aud”< lat. audio) şi la f înainte de consoană surdă (cáftu „caut” < lat. cavito; préftu „preot” <
preut < lat. presbiter)31.

Consonantismul
Palatalizarea labialelor este un fenomen general (se produce la toate labialele),
consecvent (se produce în toate cuvintele în care labialele erau urmate de ĕ accentuat, ī sau i
flexionar) şi colectiv (se produce la toţi vorbitorii), fiind unul străvechi, la fel ca în jumătatea de
sud a Moldovei şi în sudul Transilvaniei, în care labialele se palatalizează în stadiu final, cu
pierderea labialei:
p  k’ (k’éptu „piept”, k’átrî „piatră”, sk’ináre „spinare”, k’ále „piele”, luk’ „lupi”, aruk’
„rupi”);
b  g’ (g’íni „bine”, alg’ínî „albină”, alg’éscu „albesc”, corg’ „corbi”);
m  ń (ńedu „miez”, ńáre „miere”, ńicu „mic”, luńínă „lumină”, ńérlă „mierlă”);
f  h’ (héru „fier”, h’érbu „fierb”, h’ilu „fiu”, h’icátu „ficat”);
v  y (yinu „vin”, yiţắlu „viţel”, yáspe „viespe”, yisu „vis”)32.
Menţionăm o serie de particularităţi arhaice ale dialectului aromân:
- păstrarea africatei dentale d33 în elementele de substrat şi în cele latineşti, condiţia fiind
provenienţa fonetismului arhaic dintr-un d urmat de ĕ accentuat, ī , i flexionar sau de e, i în hiat:

plîng. Prin urmare, o trăsătură care diferenţiază aromâna de celelalte dialecte româneşti este legată de structura
silabei finale, aromâna avînd întotdeauna silaba finală vocalică; fenomenul se datorează faptului că aromâna
păstrează vechiul -u final latin, pierdut în celelate dialecte româneşti (cu excepţia unor graiuri dacoromâne şi a
poziţiei „muta cum liquida”, cum ar fi în cúscru, sócru). Vezi, în acest sens, Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p.
226-227.
30
Păstrarea lui ń primar etimologic (< lat. n + e, i în hiat sau urmat de –i flexionar) în ayíńi /avińe se regăseşte
sporadic şi la nord de Dunăre, în subdialectul bănăţea, unde nu apare şi proteza vocalei a (vińĕ).
31
În finalul cuvintelor, u este ocurent şi nu se consonantizează în prezenţa articolului hotărît enclitic –lu: bou +
–lu  bóulu (şi nu bovlu); leu + –lu  léulu (şi nu levlu); vezi Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 229.
32
La moscopoleni şi, sporadic, la fărşeroţi, y trece la g’ (g’iţắl, g’áspi), iar în unele graiuri grămostene din
Bulgaria, y  i (iáspi, iiţắlu).
búdă, grumádu, mádăre, dáţe „zece” (< lat. dĕcem), dău „zău” (< lat. deus), dîcu „zic” (< lat.
dīco), ávdî „aude” (< lat. audīs), duuă „zi” (< lat. dies);
- se conservă fonetismul arhaic ĝ, în elementele latineşti, cînd africata prepalatală provine
din j- + o, u sau d + ió, iú: ĝocu (< lat. joco, jocum), ĝugu (< lat. jugum), aĝútu (< lat. adiuto),
aĝutóru (< lat. aiutorium), aĝúŋgu (< lat. adiungo), ĝúdicu (< lat. judico), ĝóni „june” (< lat.
juvenis);
- se păstrează ń (primar) < lat. n + e, i (în hiat) sau de –i flexionar, care în dialectul
dacoromân (cu excepţia unei arii din subdialectul bănăţean) trece la i: călcîńu „călcîi” (< lat.
calcaneus), cuńu „cui” (< lat. cuneus), ayíńi „vie, viţă de vie” (< lat. vīnea), oárfăń „orfani,
săraci (< lat. orphani);
- se conservă ľ etimologic în cuvintele de origine latină34 care conţineau un l urmat de ĕ
accentuat, ī , i flexionar sau de e, i în hiat, care în dialectul dacoromân trece la i: fumeáľe
„familie” (< lat. familia), găľínă „găină” (< lat. gallīna), ľau „iau” (< lat. lĕvo), ľépure „iepure”
(< lat. lĕpus, - oris ), ľértu „iert” (< lat. liberto), h’ilu „fiu” (< lat. filius), ľinu „in” (< lat. linum
);
- ľ muiat etimologic se păstrează şi în grupurile consonantice cľ, gľ, în elemente de
origine latină (care în dialectul dacoromân au dat k’ şi g’)35: ocľu „ochi” (< lat. oculus), cľemu
„chem” (< lat. clamo), ncľegu „încheg” (< lat. inclago), ncľidu „închid” (< lat. includo), gľemu
„ghem” (< lat. glomus lat. pop. *glemus), ngľitu „înghit” (< lat. inglutto), gľáţă „gheaţă” (< lat.
glacies  lat. pop. glacia);
Inovaţiile consonantismului dialectului aromân:
- oclusivele velare latineşti c, g + vocalele palatale e, i s-au africatizat la ţ, respectiv d,
africate dentale (fenomen similar în dialectul meglenoromân), transformare diferită de cea
înregistrată la nord de Dunăre (ĉ, ĝ, africate prepalatale): ţerbu „cerb” (< lat. cervus), ţeáră
„ceară” (< lat. ceara), ţinţi „cinci” (< lat. quinque), ţeru „cer” (< lat. quaero), deru „ger” (< lat.
gelu), demu „gem” (< lat. gemo), deánă „geană” (< lat. genna), sînde „sînge” (< lat. sanguem);
- africatele prepalatale ĉ, ĝ, care existau în sistem din româna comună, se păstrează atunci
cînd provin din lat. c, t + ió, iú (pentru africata surdă) şi din lat. d + ió, iú sau din lat. j + o,
u (pentru africata sonoră): fiĉóru „fecior” (< lat. fetiolus), urĉóru „urcior” (< lat. urceolus),
aĝutóru (< lat. aiutorium), aĝúŋgu (< lat. adiungo), ĝocu (< lat. joco, jocum), ĝugu (< lat.
jugum); în unele cuvinte, africatele prepalatale ĉ, ĝ sînt împrumuturi relativ recente din limbile
balcanice vecine (slave sau turcă): ĉaşcă (< bg. čašca), ĉata (v. sl. < četa), ĉudă „minune”(< v.
sl. čudo), ĉirdák’e „cerdac”(< tc. tchardaq), ĉapî „pas”(< tc. ĉap), ĝepi (< tc. ĝeb), uĝacu
„hogeag” (< tc. oĝak);

33
Conservarea fonetismului arhaic d la aromâni (cu excepţia celor de la Gopeş şi Mulovişte, unde africata
devine constrictiva z) este întîlnită şi în arii laterale ale dialectului dacoromân, mai exact în nordul Moldovei, în
Maramureş şi în Banat, în celelalte arii africata evoluînd la constrictiva z.
34
Se conservă ľ etimologic şi în cîteva elemente de origine slavă veche: nivoľe „nevoie” (< v. sl. nivolja),
năvaľu „troian de ninsoare” (< bg. navaljam).
35
Semivocala i, provenită din muierea lui l, a determinat muierea velarei precedente, conducînd la
transformarea grupurilor consonantice etimologice în palatalele k’, g’.
 V.1.3. MORFOLOGIA
Vom prezenta arhaismele şi inovaţiile care individualizează aromâna în raport cu celelalte
dialecte româneşti.
a) Substantivul
Ca şi în celelalte dialecte sud-dunărene, acuzativul personal se exprimă fără prepoziţia
pe : Cîndu vidu viţinlu alui cum arîdea nică, lo-acăţă zurleaţa37 „cînd văzu (pe) vecinul lui cum
36

rîdea încă, îl apucă nebunia”; S-lu loaţi aistu fičor şi s-lu duţeţi tu munte s-lu vătămaţi 38 „să-l
luaţi (pe) acest fecior şi să-l duceţi în munte să-l omorîţi”.
b) Articolul
Articolul nehotărît este totdeauna proclitic şi are, la feminin, o formă arhaică, diferită de
cea corespunzătoare în dialectele dacoromân şi istroromân: ună (unî) < lat. una (ună muľári,
ună feátî), în timp ce la masculin şi neutru forma este identică cu cea din dacoromână: un(u)
< lat. unus (un(u) fiĉóru).
Articolul hotărît masculin are, la N. Ac., formele vechi –lu39 la singular şi –ľi la plural:
bărbátlu, ómlu, lúplu, cáplu, birbéclu, fiĉórlu, lóclu, respectiv uáminľi, fiĉórľi, lúk’ľi. Genitiv-
dativul se formează cu articolul hotărît proclitic invariabil a: a bărbátlui, a fiĉórlui, a ómlui (la
sg.), respectiv a bărbáţlor, a fiĉórlor, a oámińlor (la pl.).
La N. Ac. sg., femininele se articulează cu -a (cása, meása) şi la plural cu –li < le (cásili,
meásili), iar la G. D. sg. şi pl. se articulează proclitic cu a (a cásiľei, a meásiľei - la sg. şi a
cásiloru, a meásililoru - la pl.).
c) Gradele de comparaţie
Comparativul se exprimă cu ajutorul adverbelor ma sau cama (< ca + ma), plus adjectivul
nearticulat, iar complementul comparativului se introduce prin prepoziţia di (de): eásti ma mári
di tini; fiĉórlu eásti (ca)ma mári di feáta; feáta inviţá cama g’ini di fiĉórlu.
Superlativul relativ se exprimă cu ajutorul aceloraşi elemente (ma sau cama), dar cu
adjectivul articulat enclitic: Toma eásti (ca)ma márli di noi „Toma este mai mare decît noi”.
Superlativul absolut se formează cu ajutorul adverbului multu, urmat de adjectivul
nearticulat: Ári fiĉóri multu-mviţáţ „Are copii foarte învăţaţi”, Feáta eásti ună muľári multu
bună „Fata este o femeie foarte bună”.
d) Pronumele
Pronumele personal are, la persoana 1 şi a 2-a sg., o formă de nominativ identică cu
acuzativul (mini, tini); doar în unele regiuni din nord este înlocuit acuzativul pronumelui
personal de pers. 1 şi a 2-a sg. cu nominativul (eu, tu).
În locul pronumelui de politeţe, care nu se întîlneşte în aromână, se utilizează forma
pronominală de adresare tine, indiferent de vîrstă sau de condiţie socială.

36
Trăsătură sintactică arhaică este şi exprimarea acuzativului numelor de locuri fără prepoziţie, ca în latină: Mi
ducu Larsa „Mă duc (la) Larisa”. Vezi Dialectologie română, p. 181.
37
Pericle Papahagi, Basme aromâne şi glosar, Bucureşti, 1905, p. 14-15.
38
Ibidem, p. 57.
39
Forma se explică prin sincoparea vocalei aflată înaintea articolului (spre exemplu, în forma veche omulu se
sincopează vocala u, rezultînd un grup consonantic, care determină păstrarea lui u final silabic).
 Pronumele şi adjectivele posesive au a protetic (ańeu, amea, atău, ata, alui, anostrî,
avostru, avoastrî, aloru), mai puţin formele su, sa „său, sa” (< lat. suus, sua), care s-au păstrat
doar ca forme conjuncte , pe lîngă nume de rudenie (tátî-su, mîsa).
e) Numeralul este, în general, identic cu al celorlalte dialecte româneşti. Pe lîngă formele
cunoscute românei, distingem cîteva aspecte specifice aromânei:
- păstrarea unui arhaism, care figurează doar în dialectul aromân: numeralul latinesc viginti
în formele yíng’iţ, yíyinţ, yinţ „douăzeci”;
- prepoziţia spre / sprî se foloseşte de la 11 la 2940, păstrînd reflexul latinescului viginti în
forma yíng’iţ (faţă de dacoromână, unde prepoziţia este utilizată doar de la 11 pînă la 19):
unsprîdaţi, şasprîdaţi, optusprîdaţi, noauîsprîdaţi, unsprîyíng’iţ „21”, doispryíng’iţ „22”,
noauîsprîyíng’iţ „29”;
- de la 20 în sus, seria formată din unitate + dăţî41 nu conţine o conjuncţie copulativă (aşa
cum se întîmplă în dacoromână), cele două numerale fiind juxtapuse;
- dacă în dacoromână se intercalează prepoziţia de între substantiv şi numeral de la 19 în sus
(douăzeci de zile), în aromână prepoziţia se intercalează începînd cu 11 (unsprîdaţi di dîli);
- numeralul adverbial se formează cu ajutorul substantivului oară (ori la pl.), precedat de
numeralul cardinal: ună oară „o dată”, yíng’iţ di ori „de douăzeci de ori”.
f) Verbul
Dacă dacoromâna şi istroromâna şi-au constituit un infinitiv scurt cu valoare verbală,
aromâna are numai un infinitiv lung, cu valoare substantivală, aceasta constituind şi motivul
pentru care formele-tip ale verbelor sînt indicate prin indicativ prezent pers. 1 sg. De asemenea,
verbul aromânesc nu are forme de supin.
Indicativul
O formă arhaică de imperfect o întîlnim la persoana a 3-a plural a imperfectului, care nu
cunoaşte desinenţa –u42: (eľ) avdá, cîntá, durńá. De fapt, la toate clasele de verbe, imperfectul
aromân prezintă sincretismul formelor de persoana a 3-a singular şi plural: elu cîntá = eľ cîntá.
Timpul trecutului este, prin excelenţă, perfectul simplu, care prezintă forme „tari”, arhaice,
accentuate pe radical (neregulate: duşu /dr. duséi, dîşu/dr. ziséi, arşu/dr. arséi, mérşu/dr. merséi,
plîmşu /dr. plînséi)43 şi forme „slabe”, cu accentul pe sufixul specific (cu forme regulate: cîntái,
cîntáşi, cîntắ, cîntắmu, cîntátu, cîntárî). Tot arhaică este şi păstrarea formelor etimologice la
pers. 1 şi a 2-a plural fără –ră (-rî), care în dacoromână este analogică: cîntắmu (< lat.
cantavimus)/dr. cîntárăm, cîntátu (< lat. cantavistis)/dr. cîntárăţi, cîntárî (< lat. cantaverunt)/dr.
cîntáră.

40
Se continuă tipul aplicat de la 11 la 19 „unus super decem” şi la celelalte serii de numerale „unus super
viginti”.
41
De la 30 la 90, inclusiv, multiplii lui 10 sînt formaţi din dăţi, pluralul de la daţi, precedat de numeralul
simplu.
42
De altfel, desinenţa –u la imperfect, pers. a 3-a plural a fost absentă în româna veche, fiind introdusă în limba
standard abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi lipseşte şi astăzi în cea mai mare parte a graiurilor din aria
nordică a dialectului dacoromân.
43
Perfectul „tare”, care a fost curent în textele literare din secolul al XVI-lea, a dispărut în istroromână şi este
aproape dispărut în dacoromână. Pierderea acestor forme arhaice s-a produs pe fondul regularizării formelor
analogice după clasa verbelor regulate.
 Auxiliarul perfectului compus are forma am44 „a avea”, iar participiul are formă feminină45:
am cîntátî, ai cîntátî, are cîntátî, avem cîntátî, aveţi cîntátî, au cîntátî. Perfectul compus aromân,
folosit foarte rar, exprimă un raport între două momente (forma conjugată, auxiliarul, care trimite
la prezent, şi participiul, care face referire la o acţiune petrecută), spre deosebire de perfectul
simplu, timpul care exprimă o acţiune terminată în trecut, fără referire la momentul vorbirii (este,
într-un fel, echivalentul perfectului compus din dacoromână).
Mai mult ca perfectul este un timp analitic, compus din imperfectul auxiliarului amu şi
participiul verbului de conjugat la formă feminină: aveámu cîntátî, aveái lucrátî, avea vidútî,
aveamu cunuscútu, aveaţî avútî, avea pîţîtî „dr. cîntasem, lucraseşi, văzuse, cunoscuserăm,
avuseserăţi, păţiseră”.
Viitorul prezintă două forme compuse din auxiliarul va + s(i) + conjunctivul (va s-cîntu, va
s-cînţî, va s-cîntî, va s-cîntắm, va s-cîntáţ, va s-cîntî) sau din vai invariabil + conjunctivul (vai
cîntu, vai cînţî, vai cîntî, vai cîntắm, vai cîntáţ, vai cîntî).
Condiţionalul sintetic, specific timpului prezent, este o formă arhaică care continuă
conjunctivul prezent latinesc, constituită în româna comună şi pierdută în dacoromâna actuală,
formată de la tema perfectului + sufixul –ri (-re), la care marca s- este obligatorie: s-cîntárim
„dacă aş cînta”, s- cîntárim „dacă aţi cînta”.
Formele de condiţional trecut sînt analitice, formate din auxiliarul invariabil vrea, urmat
de conjunctivul prezent (vrea s-cîntu „aş fi cîntat”) sau de condiţionalul prezent (vrea s-cîntarim
„aş fi cîntat”) sau de conjunctivul imperfect (vrea s-cîntam „aş fi cîntat”).
Este cunoscută doar forma de infinitiv lung, cu valoare substantivală, funcţia verbală a
acestui mod pierzîndu-se complet.
Gerunziul aromânesc adaugă, la sufixele specifice tuturor dialectelor româneşti (-ind şi –
înd, ultimul realizat ca –ănd în aromână, în graiurile de tip F), terminaţia –a, amplificată uneori
cu -lui: cîntínda, cîntíndalui „cîntînd”, vidínda, vidíndalui, vinínda, viníndalui.
g) Adverbul aromânesc este moştenit din latină, dar s-a îmbogăţit şi cu împrumuturi din
limbile cu care a venit în contact (greacă, albaneză, turcă).
Adverbele de loc sînt moştenite din latină (aoa „aici”, aoaţi „aici”, iu „unde”, iuva
„undeva”, iţido „oriunde”), unele cu forme mai deosebite (acló, cu variantele acó, acóţi; didíndi
„dincolo, alături”; dígos „jos”), dar sînt şi cîteva împrumutate din greacă (anamisa „la mijloc”,
hima „în jos, la vale”), dar şi din turcă (carşi „vizavi”).
Adverbe de timp: astárî „diseară”; aéri; dioarî „devreme”; tardu „tîrziu” (< lat. tardus);
amú, cu variantele amó, amúş; atúmţea; tahina „dimineaţa” (< gr. ηατννα ), sabailea „în zori” (<
tc. sabah + lea).
Adverbe de mod: ahîndá, ahandá „adînc”, ahîntu, ahît „atît”, aľumtrea „altfel, altminteri”,
aşí, cu variantele acşití, acşí „aşa”, máltu „mai mult”, ncotu „în zadar, degeaba”, ascúmta „pe
ascuns”, dotu „deloc, defel” (< alb. dot), (h)iĉ „deloc” (< tc. hitsch), samu, samo „numai” (< bg.,
mac. samo).

44
Auxiliarul amu are formele identice cu ale verbului folosit în mod independent: amu, ai, ári, avému, avéţî,
au, spre deosebire de dacoromână şi istroromână, unde auxiliarul are forme „scurtate”.
45
La terminaţia participială specifică, se adaugă un -ă (-î).
 h) Prepoziţiile sînt moştenite din latină sau formate pe teren românesc cu elemente latineşti:
a „la” (< ad); ntru, -tru, -tu, -t „în, întru” (< lat. intro); cîtrî, cu variantele cătră, cîtî; sum „sub”
(< subtus); stră „peste, deasupra” (< extra).
i) Conjuncţiile sînt, în marea majoritate, moştenite din latină: a „însă, dar” (< aut); e „şi,
iar” (< aut); e „şi, iar” (< et); (se / s-) „dacă” (< si).

V.1.4. LEXICUL
Caracterul arhaic al acestui dialect se reflectă şi în lexic. Aromâna păstrează o serie de
cuvinte de origine latină46 pierdute sau slab reprezentate în celelalte dialecte: ápiru47  „mă apucă
zorile” (< lat. aperire), arusu „blond” (< lat. russus), aúuă „struguri” (< lat. uva), ávră „răcoare”
(< lat. aura), băşu „sărut” (< lat. basio, -are), căprină „păr de capră-pentru ţesături” (< lat.
caprina), căroare „caniculă” (< lat. calor, -is), cusurínu „văr” (< lat. consobrinus), dimîndu „cer,
comand” (< lat. demando, -are), fitaľu „perioada fătatului oilor” (< lat. fetalia), căşare „stînă” (<
lat. casearia), fuľină „burduf” (< lat. follina), fúrnu „cuptor” (< lat. furnus), h’icu „smochin” (<
lat. ficus), mesu „lună (calendaristică)” (< lat. mensis), muru „zid” (< lat. murus), papu „moş,
bunic” (< lat. pappus), ş’arî „ferăstrău” (< lat. serra), afreaţă „turtă nedospită” (< lat. africia),
aratu „plug” (< lat. aratrum), pînar „brutar” (< lat. panarius), puscă „oţet” (< lat. pusca), sîn
„sănătos” (< lat. sanus), văn „în zadar” (< lat. vanus), ying’iţ „douăzeci” (< lat. viginti) etc.
Mai ales la aromânii din Albania, se găsesc o serie de împrumuturi albaneze48 ( čilimeánu
„copil, băieţaş”, hută „şoim”, muşcă „catîr”, parmedă „plug”, viĉu „viţel”), altele fiind comune
tuturor graiurilor aromâne (áică „smîntînă”, bánă „viaţă”, bînédu „trăiesc”, duk’éscu „simt,
înţeleg”, fáră „neam, colectivitate”, gúră „gaură”, k’ípuru, k’ípru „clopot (la oi)”, etă „timp,
eternitate”, hut „prost”, zvercă „ceafă”, ată „tată”).
Cele mai multe împrumuturi slave vechi sînt comune dialectelor româneşti49 (agunéscu
„gonesc” < sl. goniti; alik’éscu „lipsesc” < sl. lĕpiti; anvîléscu „învelesc” < sl. valiti; aránă
„rană” < sl. rana; arîzbóiu „război de ţesut” < sl. razboj; belu „bălan” < sl. bĕlŭ; cucótu „cocoş”
< sl. kokotŭ; nveástă, niveástă < sl. nevĕsta; tupóru, tupoáră „topor” < sl. toporŭ; zmeánă
„izmană” < sl. izmĕna), în timp ce altele nu există sau au altă formă în dialectul dacoromân
(ĉélnicu „stăpîn, proprietar” < sl. čelĭnikŭ; ĉireápu „cuptor” < sl. črĕpŭ; gîleáşti „se
înseninează” < sl. galiti; mintéscu „mestec, amestec, tulbur” < sl. motiti – vezi dr. sminti; právdă
„vită, dobitoc” < bg. pravda; zboru „vorbă, cuvînt” < bg., mac. zbor – vezi dr. sobor).

46
Lexicul de bază este de origine latină, la care se adaugă cîteva elemente autohtone, peste aceste straturi
aşezîndu-se, ulterior, numeroase cuvinte împrumutate din limbile populaţiilor învecinate sau cu care aromânii au
venit în contact (greceşti, turceşti, albaneze, bulgăreşti, sîrbeşti). În ultima vreme, au intrat şi cîteva cuvinte
romanice, mai ales de origine italiană, dar şi franceză, cele mai multe pătrunse prin intermediul limbii neogreceşti,
altele pătrunse direct. Vezi, pentru o prezentare detaliată, Caragiu Marioţeanu, Compendiu, p. 256-264, Frăţilă,
Probleme, p. 171-174.
47
Impersonal este ápirî (pers. a 3-a sg.) „se crapă de ziuă, se luminează”.
48
Dintre toate dialectele româneşti, aromâna posedă cele mai multe elemente albaneze. Vezi Th. Capidan,
Raporturile albano-române, în DR, 1921-1922, nr. 2, p. 443 ş.u. Multe dintre cuvintele venite din albaneză trebuie
considerate ca aparţinînd unui strat mai vechi de împrumuturi.
49
Este vorba de influnţa slavă veche, exercitată spre sfîrşitul românei comune (înainte de despărţirea acesteia
în cele patru dialecte).
 Împrumuturile greceşti sînt destul de numeroase (mai ales în graiurile aromâneşti din
Grecia), dar numai unele sînt comune tuturor graiurilor aromâne: ayu „înger”, asimi „argint”,
cîlívă „colibă”, δáscalu „învăţător”, éftinu, avlie „curte”, cundiľu „condei”, cupie „turmă”, ftoh
„sărac”, hărisescu „mă bucur”, hoară „sat”, k’iro „timp”, talar „putină, butoi”, tora „acum”, xen,
xeană „străin, -ă”, zulape „fiară sălbatică”, lipseáşti „trebuie”, scáfă „pahar, cană”.
După cele greceşti, împrumuturile turceşti50 sînt cele mai numeroase, cei mai mulţi dintre
termeni avînd o răspîndire generală în dialectul aromân, dar şi în celelalte dialecte româneşti,
fiind cunoscuţi în mai toate limbile balcanice: cîzani „cazan”, dulapi „dulap”, udắ „odaie”, café
„cafea”, sóie „neam”, uĝacu „hogeag” etc.
Mulţi dintre termenii împrumutaţi din turcă sînt cunoscuţi doar aromânei, nu şi dialectului
dacoromân: borĝí „datorie”, căsăbắ „oraş”, carşi „în faţă, vizavi”, k’are „muncă”, dirmane
„putere”, isapi „socoteală” etc.
Dintre cuvintele romanice, pătrunse mai ales prin intermediul limbii neogreacă, amintim
cîteva cuvinte de origine italiană (avucat, bainetă, balcone, capitan, capot, carabină, caroţă,
fabrică, forţă, misur(ă) „farfurie”, vizită), dar şi cîteva de origine franceză (buk’et, canapé,
cuneac „cognac”, suvinire, trico).

50
Cuvintele de origine turcă din aromână sînt, de regulă, intrate indirect, prin intermediul unei alte limbi
balcanice (greacă, bulgară, albaneză, sîrbă, macedoneană), pe cale administrativă sau ca efect al plurilingvismului.