Stăm la moarte la rând, prea tăcuți ca-n război, pentr-o țară cerând, ajutor

înapoi!
Ca pe cruci să ne scrie, într-un banc fără sens, c-am murit din prostie și-am iubit-o
intens!
Stăm cu ochii în soare și nu știm ce-așteptăm, e mai mult închisoare și-am uitat să
luptăm!
Țara asta de patimi, cu mișei și tăgadă, înecată-i în lacrimi și dureri o grămadă!
Țara asta nu-și cere nici un drept capital, stă la rând la-nviere, cu lumina-n spital!
Iară noi stăm de pază, temători rezervați, ca să știm ce urmează, când murim
vinovați!
Cimitir e-n privirea unei țări ce se-ndoapă, așteptându-și iubirea, de la cei care-o-
ngroapă!

Fără soare prea goi, dar mai goi fără verb, aruncăm la gunoi, zi de zi, un proverb!
N-avem noimă în fapte, nu ne pasă de ea, limba noastră-i departe, de-a trăi și-a
vedea!
Ni se cere o ploaie, ca-ntr-o secetă-mparte, am uitat de războaie, am uitat ce-i o
carte!
Pică lumea din mine și-s mai singur în mers, e mai simplu cu pâine, dar mai greu
fără vers!
Și-ntr-o foame de patimi, într-un tot în declin, nu mai am dor în lacrimi și-am
ajuns un străin!
Un străin într-o țară cu prea multe nevoi, cu o artă ce zboară, tot mai mult dintre
noi!
Și mi-e teamă că-n ceruri, să plătesc n-oi avea, la o vamă adevăruri, pentru patria
mea!