Alexandru Macedonski – Ce-aş vrea?
… Bogdan Petriceicu Haşdeu – Să vorbim
Aş vrea odată iubita-mi ţară
Să se ridice din somnul său
Şi cu glas tare să strige: Piară
Al României oricare rău!
Aş vrea dreptatea să renvieze,
Să renflorească p-acest pământ,
Şi tot românul ca să lucreze
Pentru al ţărei falnic avânt!
Aş vrea ca fala şi fericirea
Să mai umbrească patria mea!
Şi-n orice inimi să văd unirea!…
Iacă, o! Doamne, iacă ce-aş vrea.
Aş vrea tiranii să nu mai fie!…
Ei să dispară ca fumu-n vânt!
Sau ca nisipul în vijelie,
Zvârlit în haos dupe pământ!
Aş vrea poporul să fie rege…
Rege odată bietul popor!…
Ca-n lanţuri grele să nu-l mai lege
Autocratul asupritor.
Aş vrea să moară aceia care
Pentru monedă patria-şi vând!
Să moară-n chinuri de remustrare,
Numai mustrarea să aibă-n gând!
Aş vrea virtutea să triumfeze,
Viciul să piară de noi zdrobit!
Şi România să prospereze,
Să se înalţe neamu-mi iubit!
Aş vrea iubirea să predomnească,
Să nu mai fie ură-între noi!
Numele ţării să strălucească!
Ţara să scape de sub nevoi!
Aş vrea, o! Doamne, să văd poporul
Zdrobind p-aceia ce-l asupresc…
Să văd acvila că-şi reia zborul
Falnic cu neamul cel românesc!
româneşte
Cugetarea românească
Are portul românesc:
Nu lăsaţi dar s-o ciontească
Cei ce limba ni-o pocesc.
Când românul se-ndârjeşte
Din ţâţână când mi-l scoţi,
El îţi toarnă româneşte
Un blăstem de şapte coţi,
Când de dragoste s-aprinde
El vorbeşte lin şi blând,
Încât dorul te cuprinde
Dulcea-i vorbă ascultând.
Niciodată altă limbă,
De pre buze româneşti,
Nu se-ndoaie, nu se schimbă
După gândul ce gândeşti.
La mânie, la iubire,
La suspin şi chiuit,
După chiar a noastră fire
Graiul nostru e croit.
La iubire, la mânie,
La chiot şi la suspin,
România-i Românie
Cu fagur şi cu pelin.
Sucind limba românească,
Stricând graiul strămo]esc,
După moda franţuzească,
Sau cu modul latinesc,
Ne-am strâns minţile cu fracul
Şi simţul ne-am îmbrăcat
Cu haina, de unde dracul
Copiii şi-a înţărcat.
Românimea cât trăieşte
Graiul nu şi-l va lăsa;
Să vorbim dar româneşte. Mergem tot pe-acelaşi drum.
Orice neam în limba sa Pentru sfânta lege-a crucii,
Pentru limba ce-o vorbim:
George Coşbuc – Cântec Ce de-oţel pe săbii lucii
Pus-am noi de când trăim!
Ţară-avem şi noi sub soare,
Ştie Dumnezeu de-i bine
Şi-o râvnesc duşmani destui,
Ori de facem vrun păcat –
Dar prin vremi asupritoare
Dar noi ştim c-aşa e bine
N-am lăsat-o nimănui.
Să ţinem ce-am apucat.
E bogată, zici! Vezi bine,
Pentru lege, pentru limbă,
E bogată, căci în ea
Noi cu gura prindem foc:
Multe inimi sunt, străine,
Numai vântul se tot schimbă,
Şi-i frumoasă, că-i a mea.
Însă munţii stau pe loc.
Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
Căci viteji în ea mai sânt,
Sunt şi neamuri mai cu nume,
Şi-apoi şi la noi în ţară
Mai vestite la război;
Creşte fierul din pământ:
Or fi multe poate-n lume,
Când voim, îl ştim culege,
Câte n-au ajuns la noi.
Ştim cum să izbim cu el
Dar noi ştim ce ne-nvăţară
Când duşmani lipsiţi de lege
Cei ce-au fost, şi când rostim
Vin spre noi cu gând mişel.
Vorba sfântă „neam şi ţară”
Noi, străine, tresărim.
Steag avem şi noi, străine,
Pentru cel ce ne iubeşte,
Şi-l iubim cu jurământ.
Tot ce-avem noi dăm cu drag,
Ziua răului când vine,
Dar când neamul ni-l huleşte
Ce frumos se zbate-n vânt!
Şi vrăjmaş ne vine-n prag,
E frumos şi steagul vostru,
Mii de oşti cu el s-aducă:
Dar pe-al nostru de-l privesc
Noi suntem români destui
Tot mai mândru este-al nostru,
Când de piept cu noi s-apucă,
Şi mai sfânt, că-i românesc.
Aibă-l Ceru-n mila lui!
Rupt de-asprimile furtunii
Răscolite de duşmani
L-au purtat cinstit străbunii
Prin atât amar de ani.
De ne cheamă azi la moarte,
Veseli mergem la război:
Să dea Domnul să ni-l poarte
Şi nepoţii tot ca noi!

Ştim şi noi o lege sfântă,

Şi de-un veac de ani acum
Stăm cu ochii tot spre ţintă,
George Coşbuc – Patria română Ioan Neniţescu – Pui de lei

Patria ne-a fost pământul

Unde ne-au trăit strămoşii
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au sfărâmat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii,
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!
Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte;
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume,
Toţi cu-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie.
Eroi au fost, eroi sunt încă,
     Şi-or fi, în neamul românesc,
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
     Românii orişiunde cresc.
E viţa noastră făurită
     De doi bărbaţi cu braţe tari
Şi cu voinţa oţelită,
     Cu minţi deştepte, inimi mari.
Şi unu-i Decebal cel harnic,
     Iar celălalt Traian cel drept,
Ei pentru vatra lor, amarnic
     Au dat cu-atâţia duşmani piept.
Şi din aşa părinţi de samă
     În veci s-or naşte luptători
Ce pentru patria lor mamă
     Vor sta ca vrednici următori.
Au fost eroi şi-or să mai fie,
     Ce-or frânge duşmanii mişei.
Din coapsa Daciei şi-a Romei
     În veci or naşte pui de lei!

Patria ne-o fi pământul

Unde ne-or trăi nepoţii
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească,
Şi vor face tot mai mare,
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

Mihai Eminescu –
Doina
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar până-n Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară -
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!
Steagul nostru-Andrei Bârseanu
 
Pe-al nostru steag e scris: “Unire,
Unire-n cuget şi-n simţiri” -
Şi sub măreaţa lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.
 
Acela-n luptă grea se teme
Ce singur e rătăcitor;
Iar noi uniţi în orice vreme,
Vom fi, vom fi învingători!
 
Am înarmat a noastră mână
Ca să păzim un scump pământ;
Dreptatea e a lui stăpână,
Iar domn e adevărul sfânt.
Şi-n cartea veşniciei scrie
Că ţări şi neamuri vor pieri;
Dar scumpa noastră Românie
Etern, etern va înflori!
 
Campul libertatii- Stefan Octavian Iosif.
Un zvon din sat in sat strabate
Si da poporului curaj,
El pleaca-n valuri tulburate
Si se indreapta catre Blaj.
Sunt preoti si mireni, cu totii
Manati de-acelasi ideal -
In fruntea tuturora motii,
Mandria mandrului Ardeal.
Ei simt ca-ntaia oara-i leaga
Un dor adanc de neam intreg,
Alearga toti sa-l inteleaga -
Si cat de bine-l inteleg!
Caci bat cincizeci de mii de piepturi,
Si-n ele inimi romanesti
Cari striga: “Libertate! Drepturi
Pe plaiurile stramosesti! …”
O, sfanta zi de sarbatoare!
Popor voinic din vai si lunci,
Te-om mai vedea odata oare
Precum te-ai aratat atunci?
Povestea vremii ne invata
Ca orice rana are leac,
Dar o-ntamplare-asa mareata
Zbucneste-o data la un veac!
Adrian Păunescu – Doamne, ocroteşte-i
pe Români!
Noi în cel dintâi război
am ajuns prin moarte noi,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
am dat sânge şi sudoare
pentru România mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Am dat viaţă şi soldaţi,
pentru-o patrie de fraţi,
am dat fapta, am dat zisa
de la Nistru pân-la Tisa.
Dar pe urmă-n patruzeci,
anul marii făr-delegi,
două fiare ne-au muşcat
Ultimatum şi Diktat.
Biata lume nu ştia
că-ntr-o zi la Moscova
au semnat un pact neghiob
Molotov şi Ribbentrop.
Iar fascismul mondial
ne-a luat parte din Ardeal,
şi lui Horthy i l-a dat,
fi-le-ar numele spurcat.
Stalin cu teroarea sa
ne-a luat Basarabia
şi cu Hitler în acord
Bucovina de la nord.
Cei mai răi tâlhari ne-au frânt,
ne-au luat ţară şi pământ,
nimenea n-a auzit
plânsul nostru răstignit.
Astfel am intrat şi noi
în al doilea război,
haideţi, dom-ne Mareşal
în Moldova şi-n Ardeal.
Noi de dor de noi luptam
pentru ţară, pentru neam,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare.
Şi-am pierdut şi-am fost răpuşi
şi-am fost ocupaţi de ruşi,
aliaţii au tăcut,
Stalin a făcut ce-a vrut.
Şi-am murit de mii de ori
s-avem iarăşi Trei Culori,
şi-am plătit cât nu se poate
sfânta noastră libertate.
Ţara-i mică vremea grea,
ce-o mai fi om mai vedea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
de uitat nu vom uita
ţara noastră cum e ea,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!
Cât o fi român – român,
pruncul va primi la sân
adevăru-adevărat
despre tot ce s-a-ntâmplat.
Ţine minte fiul meu,
că există Dumnezeu,
uite cum a fost şi cum va fi,
şi un jurământ te leagă,
ţara noastră nu-i întreagă
însă asta doar până-ntr-o zi.
Când vei fi şi tu bărbat,
să te simţi mereu soldat,
Doamne, ocroteşte-i pe Români,
pentru vechile hotare,
pentru România Mare,
Doamne, ocroteşte-i pe Români!