TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PAŞTI
Prof. Sandu Andreea Florentina,
Scoala Gimnaziala nr.113,Bucuresti
Cuvântul Paşti este de origine evreiască şi vine
de la cuvântul Pesah = trecere. El a fost moştenit de evrei
de la egipteni. Termenul de Paşti a trecut în vocabularul
creştin pentru că evenimentele istorice care sunt
comemorate în sărbătoarea noastră, adică patimile,
moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile
evreilor din anul 33. Însă obiceiul sau motivul Paştilor
creştine este cu totul altul decăt al Paştilor evreieşti.
Evreii serbau ieşirea din robia egipteană şi
trecerea ca pe uscat prin Marea Roşie, între cele două
Paşte nefiind altă legătură decât una de nume şi de
coicidenşă cronologică.
Paştile sau Învierea Domnului este cea mai mare şi
îmbucurătoare dintre toate sărbatorile de peste an, întâi
pentru că în această zi Hristos a înviat din morţi, şi în al
doilea rând pentru că ea cade întotdeauna la începutul
primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când
natura reînvie. Ciclul Sărbătorilor de Paşti începe cu
Lăsatul Secului, urmat de 40 de zile de post. Odată cu
sărbătorile de Paşti începe perioada de bucurie care
durează 50 de zile si se sfârşeste cu sărbătoarea de
Rusalii. În legătură cu originea cuvântului german
Ostern (Paşti), au existat şi mai există şi astăzi diferite
interpretări. Prima se referă la sărbătoarea primăverii,
numită Ostarum, cea de-a doua denumire provine de la
numele xeiţei germanice a primăverii, Ostra. O altă
interpretare ar fi aceea legată de cuvântul Ost (est) ca
punct cardinal de unde răsare soarele.
Ciclul Pascal include o perioadă de douăsprezece
zile, Duminica Floriilor – Duminica Tomei, în care sunt
concentrate cele douăsprezece luni ale anului. În primele
şaşe zile anul îmbătrâneşte, se degradează treptat
(„Săptămâna Patimilor”), pentru ca odată cu Învierea lui
Iisus Hristos toate şi tot să intre sub cele mai bune
auspicii, sub zodia recosmicizării timpului primordial
(„Săptămâna Luminată”).
Duminica Floriilor este cunoscută şi sub numele
de Florii. Duminica Vlăstarilor, Staulele Florilor sau
Staurile Floriilor. Deşii astăzi prezintă o puternică
componentă creştină, sărbătoarea Floriilor păstreză
remiscenţele din timpuri mult mai vechi. Prin însăşi
denumirea ei aminteşte de Floralia (Florilia), festivitate
închinată zeiţei Flora, „Mama primăverii”. Există
credinţă că ramurile de la Florii aduc rodire şi belşug
oriunde ar fi aşezate – în grădini, pe ogoare, în livezi, în
staule, coteţe, stupi etc. Crengile de răchită sau de salcie
aduse de la biserică se păstrează la icoane ori sub
streşinile caselor şi se aprind când trebuie alungaţi norii
aducători de grindină. Tinerele fete culeg diferite flori şi
rămurele de măr înflorit pentru a fi ferite de rele şi iubite
de feciori.
Zilele din „Săptămâna Patimilor” prilejuiesc
variate interdicţii, unele fiind raportate aproape exclusiv
la suferinţele Mântuitorului. Tot acum se săvârşesc
numeorase treburi gospodăreşti (zugrăvirea caselor şi a
staulelor, curăţenie în curţi şi livezi) în scopuri
profilactice şi purificatoare, dar şi cu evidente aderenţe la
străvechiul cult al morţilor (aprinderea focurilor pentru
ca sufletele celor adormiţi să nu sufere de frig sau să nu
se rătăcească pe cale).
În Joia mare se păstrează, încă obiceiul încondeierii
ouălor. În prezent majoritatea zonelor etnografice nu
reprezintă spaţii de referinţă în acest sens, însă conservă
procedee arhaice de realizare şi motive ornamentale.
Cunoscut la mai toate popoarele lumii, obiceiul
vopsirii sau încondeierii, închistririi (împistririi) ouălor
cu variate semne şi simboluri are o vechime
considerabilă. Oul apare ca simbol care ilustrează
renaşterea periodică a naturii, revigorarea. El este socotit
a fi posesorul unor virtuţi speciale, iradiind în juru-i
viaţă, vigoare şi sănătate, stimulând rodnicia şi
prosperitatea. Oul, ca simbol, se explică prin el însuşi –
este sursa primordială a vieţii pe pământ, a pământului
însuşi şi chiar a întregului univers.
Vituţiilor enumerate, cu care era investit oul, li se
adaugă încă una : aspectul oului, indicând imaginea
limitării spaţiale de tipul cercului magic. Proprietăţile
sale magico-rituale s-au amplificat în momentul asocierii
culorii, care iniţial a fost roşie. Culoarea roşie reprezintă
focul, puterea lui purificatoare, dar şi sângele, adică
viaţa. „Frumos şi sănătos ca un ou roşu” este sintagma ce
domină încă spiritualitatea satului românesc. Faptul că
ouăle roşii sau cele încondeiate sunt investite cu atribute
miraculoase nu este câtuşi de puţin întâmplător. După
cum bine se ştie, obiceiul este legat de începutul anului
nou agrar, perioadă în care vrăjile, urările, practicile şi
ritualurile de tot felul, înfăptuite cu anumit scop, au cele
mai mari şanse de a se îndeplinii.
Ouăle simbolizează mormântul lui Iisus Hristos,
care s-a deschis la învierea Sa din morţi. De aceea, când
sparg ouăle prin ciocnire, dar şi când se salută, creştinii
îşi spun: „Hristos a înviatat!, Adevărat a înviat!”.
Culoarea roşie a ouălelor simbolizează sângele
lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.
Există credinţa că cei care ciocnesc se întălnesc pe lumea
cealaltă. Ouăle, simbolizează şi reîntinerirea, primăvara.
În Egiptul antic, oul era simbolul vieţii şi
reprezenta, totodată, sicriul ori camera mortuară. În
tradiţia populară de la noi, ouăle de Paşti sunt purtătoare
de puteri miraculoase: vindecă boli, protejează animalele
din gospodărie şi te apără de rele.
Bibliografie : Lucian Szabo-,,Traditii si credinte de
Paste-Editura Bastion,2009
