Stavrofora Iulia ARAMĂ

Stareța de AUR
a Dragomirnei
 Stavrofora Iulia ARAMĂ

Stareța de AUR a Dragomirnei

 Text:
Monahia Filofteia BALAN

Corectură:
Sora Georgiana DIACONIȚA

Layout și copertă:
Rasofora Taisia PĂUN

Ilustrație coperta 1:
Biserica „Pogorârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dragomirna și Stavrofora Iulia Aramă
Ilustrație coperta 4:
Pisania zidurilor de incintă aflată pe Turnul Clopotniță
 Stavrofora Iulia ARAMĂ

Stareța de AUR a Dragomirnei

Ediție îngrijită de obștea Mănăstirii Dragomirna

Tipărită cu binecuvântarea
IPS CALINIC
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților

Editura Crimca,
Suceava - 2023
 O viață în slujba Bisericii

Stavrofora Iulia Aramă s-a născut la 24

februarie, anul 1920, în satul Dracșani, comuna
Sulița, județul Botoșani, primind la botez numele
de Elena. A fost primul din cei 15 copii pe care
i-a avut familia Ioan și Ecaterina Aramă, oameni
credincioși și simpli care și-au crescut copiii în
frica lui Dumnezeu și respect pentru ceilalți. A
îmbrățișat viața monahală la vârstă fragedă.
Pentru prima dată, la vârsta de 7 ani, prunca
Elena merge în vizită la Mănăstirea Agafton, la
mătușa ei, monahia Fevronia, și aici se aprinde
în sufletul ei curat de copil dragostea de a-I sluji
lui Dumnezeu. Un timp vine des la mătușa ei,
rămânând și câte 2-3 luni, dar după ce a împlint 11
ani, în anul 1931 a intrat ca ucenică ascultătoare
la Mănăstirea Agafton. Aici a primit rasoforia în
anul 1938 cu numele Teofana. Sfânta Împărăteasă
Elena, al cărei nume l-a primit la botez, i-a
ocrotit anii și a povățuit-o spre casa Împărătesei
Cerurilor, unde s-a încununat cu noblețea faptelor
bune, urmând pilda Sf. Mc. Iulia fecioara, al
cărei nume l-a primit la călugărie în anul 1948.
Aici, sub îndrumarea maicilor, maica Iulia a
învățat meșteșugul luptei duhovnicești, s-a deprins
cu ascultarea și răbdarea, smerenia și dragostea,
virtuți care, după ani de nevoință călugărească,
au ajuns să fie trăsăturile firești ale sfinției sale.
În timpul vieții la Mănăstirea Agafton, Maica
Stareță Iulia a urmat cursurile Școlii elementare
de șapte ani, Școala de cântări bisericești și
cursuri de pictură, de Crucea Roșie și cursurile
7
 Seminarului Monahal de trei ani, îndeplinind
funcția de contabil-casier al mănăstirii.
În urma Decretului 410 din 1959 dat
de regimul comunist, multe mănăstiri s-au
desființat. Aceasta a fost și soarta Mănăstirii
Agafton. Nu puține au fost lacrimile, nu mică
a fost durerea despărțirii de locurile în care
a crezut că va rămâne până la moarte și mai
ales despărțirea de maicile care au crescut-o
și au vegheat la formarea ei duhovnicească.
După desființarea Mănăstirii Agafton, Maica
Stareță Iulia a fost transferată la Mănăstirea
Sucevița până în anul 1965, când a primit
decizia de numire ca stareță a Mănăstirii
Dragomirna, funcție pe care a îndeplinit-o
cu demnitate până în anul 1992, când
s-a retras din activitatea administrativă.
Rânduiala lui Dumnezeu a fost ca
maica Iulia să fie alături de întemeietorii
și ctitorii acestei mănăstiri. Cu multă
răbdare și întelepciune, reușește să
protejeze obștea de presiunea regimului
comunist și să supravegheze lucrările de
restaurare care s-au realizat la Sfânta
Mănăstire Dragomirna între anii 1965-1976.
Aceste lucrări au fost complexe și
s-au desfășurat sub îndrumarea arhitectei
Ioana Grigorescu care a fost șef de proiect.
Marea restaurare din anii `60 a încercat să
evidențieze elementele originale ale acestui
ansamblu monahal și prin intervenții masive
și de durată (10-15 ani) a făcut ca Mănăstirea
Dragomirna să-și recapete strălucirea.
8
 Proiectul a vizat fiecare componentă a
complexului monahal; astfel, la biserica mare,
lucrările au constat în: mărirea strașinei,
scoaterea la iveală a vechii cornișe; decaparea
spoielii de var de pe zidăria de piatră și rostuirea
cu mortar de var și ciment alb, completarea
elementelor de piatră care lipsesc, realizarea
unor tâmplării metalice la ferestre și uși noi
la intrări exterioare, decaparea în interior a
nervurilor, a coloanelor și a altor elemente de
piatră, de tencuielile care le acoperă parțial,
revizuirea și completarea pardoselii de piatră.
La sala gotică s-a realizat o intrare pe
o scară pe latura de nord, fiind desființată
cea de pe latura de vest, degajarea vechii
intrări de la capătul scării, scoaterea la
iveală a ferestrelor acoperite, completarea
elementelor de piatră care lipsesc, refacerea
bolților la încăperile alăturate sălii gotice.
La turnuri: revizuirea șarpantelor,
ridicarea tencuielilor rămase la partea superioară
a turnurilor, completarea ancadramentelor
de piatră, plombări, consolidări de ziduri,
completarea bolților, revizuirea zidurilor,
tâmplării metalice la ferestre și uși de lemn.
Drumul de strajă și zidul de incintă viza
revizuirea și repararea, înlocuirea consolelor
de piatră dispărute, consolidări, completări la
părțile distruse, refacerea galeriilor de lemn
de la partea superioară pe console de piatră.
Soluțiile pentru chilii au fost diverse, de la
reparații strict necesare, evitându-se cheltuieli
exagerate, până la scurtarea corpului de clădire
9
 de pe laturile nord și vest cu câteva travei în
vederea eliberării drumului de strajă, amenajarea
fațadelor, etaj ușor mansardat, balcoane noi.
Obiectele de patrimoniu care alcătuiau
colecția Muzeului Anastasie Crimca erau mutate
din corpul de chilii în sala gotică. Incinta
interioară a fost amenajată prin canalizarea
apelor pluviale și prin realizarea unor alei
de acces la intrarea în biserică. Bisericii mici
din cimitir i se refac fațada și acoperișul,
iar pridvorul este readus la forma inițială.
Gospodăria care se afla lângă intrarea în
incintă spre bisericuța din cimitir a fost mutată
spre latura de vest la circa 70 de m de incintă.
Odată cu terminarea lucrărilor de restaurare
s-a terminat și ridicarea noului paraclis închinat
Nașterii Maicii Domnului. Când obștea a început să
crească (obștea s-a mărit de la 14 maici în 1965 la 53
de maici în 1992), s-a construit noul corp de chilii.
În anii ce au urmat după marea restaurare,
sub stăreția maicii Iulia Aramă, mănăstirea a
beneficiat de intervenții pentru întreținere.
În anii `80 au avut loc lucrări de schimbare a
învelitoarei de șiță cu tablă zincată la clădirile
din incinta mănăstirii, iar în anii `90 s-a
realizat instalația de apă potabilă și menajeră.
Maica Stareță Iulia Aramă nu s-a
îngrijit numai de restaurarea și întreținerea
mănăstirii, sfinția sa avea conștiința răspunderii
pentru sufletele care le avea în păstorire.
Aceasta își dorea ca obștea să fie ca în
vremurile ei de început de viețuire monahală, dar
spunea că e greu să le faci pe maici să fie mult mai
10
unite, pentru că veneau din mai multe mănăstiri,
majoritatea din mănăstiri cu rânduială de sine,
fiecare maică cu rânduiala ei, dar erau și maici care
au stat mult în lume din cauza Decretului 410 și a
fost nevoie de un timp de îngăduință, de răbdare
până când și-au revenit în rânduiala ascultării.
Maica Stareță Iulia considera că regimul
comunist a adus o schimbare nu numai pentru
societate, dar și în modul în care erau puse în
practică anumite rânduieli ale vieții monahale,
anumite obiceiuri cu care a fost deprinsă de
mică, cu care a crescut acum nu se mai pot aplica
în totalitate. Nu știu la ce se referea concret, dar
spunea că viața era mai simplă în mănăstire, dar
erau mai multe bucurii duhovnicești, era mai
multă simplitate, sinceritate și frățietate între
maici în obștea în care ea a crescut și s-a format.
Nimic nu a împiedicat-o să fie până la sfârșit
un bun ostaș al lui Hristos, pregătită de jertfă,
nici bolile, nici spitalele, nici vitregiile vremurilor
prin care a trecut, căci toate aceste suferințe au
arătat puterea și dăruirea sufletului său, credința
neclintită, răbdarea și dragostea, demnitatea cu
care și-a purtat până la sfârșit crucea pentru
mântuirea sufletului. Ușa chiliei sale era mereu
deschisă pentru toți, iar cuvintele de îmbărbătare
izvorau din inima ei pentru fiecare dintre noi.
Foarte puțin vorbea despre sfinția sa și despre
viața sfinției sale. Despre încercările prin care a
trecut nu povestea nimic niciodată, dar vedeam
cum răbda anumite situații: cu multă demnitate,
nu făcea o tragedie, se resemna și accepta așa cum
era situația, spunând că toate vin de la Dumnezeu.
11
 Așezată totdeauna pe piatra smereniei și
a ajutorului celui de sus, Maica Stareță Iulia a
fost pentru maici ca o mamă devotată, care și-a
împlinit cu conștiinciozitate demnitatea de maică
duhovnicească, care s-a bucurat de bucuriile altora,
care a suferit pentru suferințele altora, care a știut
să mângâie sufletele multor necăjiți, care a știut
să împletească rodnic bunătatea cu dreptatea, atât
de severă cu sine și atât de îngăduitoare cu alții.
Toate acestea au fost daruri de la
Dumnezeu, pentru care maica Iulia s-a
ostenit şi a depus multă jertfă și răbdare.
Parcă venea din vremurile străvechi,
purtând temeinic așezate în inimă datoriile sfinte
împlinite în fața lui Dumnezeu pentru suflet.
Maica Iulia a fost pustnică în mijlocul lumii,
pentru că în inima ei a adunat durerile noastre
și le-a topit în focul rugăciunilor sfinției sale.
Pentru mănăstire a fost un stâlp duhovnicesc,
o bună îndrumătoare și un om reprezentativ
pentru vremurile grele pe care le-a străbătut.

12
Stavrofora Iulia Aramă în imagini
Obștea Mănăstirii Dragomirna în anii '60

Obștea Mănăstirii Dragomirna în anii '80

15
 Maica Stareță Iulia Aramă în sala de protocol

16
Obștea Mănăstirii Dragomirna în anii '70

17
 Intrarea în corpul stăreției înainte de restaurare

18
Delegație oficială, anii '90

19
 Maica Iulia lângă praclisul din chilie

Ospitalitatea maicii Iulia, anii '80

20
Maica Iulia la începutul restaurărilor

21
 Obștea Mănăstirii Dragomirna în anii '70

22
Maica Stareță Iulia Aramă alături de un sobor de starețe

23
 Maica Iulia în gospodăria mănăstirii

Arhitecții Ioana Grigorescu și Nicolae Diaconu alături de Maica Iulia

24
Mărturii ale fiicelor duhovnicești
 ◊◊◊
Avea un suflet de aur, trecut prin
topitoarea vremurilor și a necazurilor. Pe
Măicuța Iulia o chema „Aramă”, dar avea o inimă
de aur. Ne lumina viața doar când o priveam.
◊◊◊
Pentru tinerele pe care Maica Iulia le-a primit
ca surori de mănăstire a fost o adevărată mamă, le
primea la chilie pentru a le povățui și pentru a le
da curaj în urcușul duhovnicesc. Punea accent pe
ascultare, iar atunci când o maică se împotrivea
era mustrată și chiar trimisă acasă la părinți.

◊◊◊
Mănăstirea Dragomirna avea multe obligații,
fiind mănăstire de protocol. Maicile erau permanent
în ascultare și aveau foarte puțin timp pentru a
merge la biserică, pentru rugăciune și pentru lectură
duhovnicească. Maica Stareță Iulia le povățuia pe
maici să respecte ascultarea cu sfințenie, să meargă
la biserică, când nu sunt în ascultare, iar atunci
când sunt prinse în treburile mănăstirii, să nu se
mâhnească și să considere ascultarea o Liturghie.
◊◊◊
Când am termninat liceul, tatăl meu m-a
trimis la Maica Iulia să mă povățuiască cum să mă
comport la facultate. Cele două săptămâni cu seri
povățuitoare la o cană cu ceai cu măicuța Iulia sunt
cele care mi-au marcat viața, m-au așezat și m-au
ajutat întotdeauna când a trebuit să iau o decizie.

27
 ◊◊◊
M-a încurajat să vin la mănăstire, să mă
rog pentru lume, să ajut lumea prin puterea mea
duhovnicească și de fiecare dată când am avut ispite,
am simțit-o aproape, ca un umăr invizibil care te
sprijină și pe care poți să plângi și să prinzi putere.

◊◊◊
În ultimii ani ai vieții îi duceam mâncare la chilie,
întotdeauna o găseam cu metanierul în mână și de
fiecare dată îmi oferea un cuvânt de folos pentru a-mi
întări sufletul și ceva dulce pentru a-mi întări trupul.
◊◊◊
Când nu a mai putut veni la slujbele Bisericii,
mergeam la Maica Stareță Iulia la chilie pentru
a o spovedi și împărtăși. De fiecare dată cerea
maicii de chilie să o ridice la marginea patului.
Nu accepta ca un slujitor al Sfântului Altar să o
găsească întinsă pe pat indiferent cât ar fi fost de
neputincioasă. În biserică stătea în picioare și ieșea
din strană, aplecându-se cuviincios când Preotul
tămâia. Avea o evlavie deosebită față de preoți.

◊◊◊
Parastasele pentru ctitorii, adăugătorii și
binefecătorii Mănăstirii Dragomirna erau ținute cu
rânduială sfântă. Pomelnicul cu toți cei care ajutau
mănăstirea era pomenit personal de Maica Stareță.
Mergea la casa părintească când era chemată de
frații săi pentru a face pomeniri pentru părinții
trupești. Avea o bucurie de nedescris ce izvora
din rugăciunea și dragostea pentru cei adormiți.

28
 ◊◊◊
A fost numită „cea mai mare stareță a Moldovei”
pentru mulțimea de fii duhovnicești pe care i-a
susținut cu rugăciunea și cu sfătuirea. Avea încredere
în oameni și le oferea toată disponibilitatea Sfinței
Sale, păstrând distanța dată de conduita călugărească.

◊◊◊
S-a implicat foarte mult în marea restaurare
a Mănăstirii Dragomirna din anii `60. Își
împărțea timpul între biserică, șantier și chilie.
Discuțiile de pe șantier erau foarte obositoare,
dar a insistat ca soluțiile să fie conforme atât cu
monumentul istoric, cât și cu viețuirea monahală.
◊◊◊
Ajutată de Părintele Duhovnic al Obștii,
Protosinghelul Sava Parascan, a menținut o atmosferă
de pace în obște și de înțelegere între maici. Nu a fost
auzită mustrând cu ton ridicat. Când avea ceva de zis,
te chema la chilia sa și te mustra între patru ochi. Prin
simpla prezență impunea respect. Nu se pomenea ca o
viețuitoare din obște să nu vrea să facă ceea ce i se cerea.

◊◊◊
A încercat să ajute pe toți cei apropiați să
câștige Raiul. Ne spunea că prin osteneala și nevoința
noastră vom mări obștea lui Crimca. Prin pilda vieții
sale ne-a propovăduit Cuvântul. Zi și noapte era
în rugăciune și ne povățuia să ardem de dragoste
pentru Hristos și să I ne dăruim în întregime Lui.

29
 ◊◊◊
Cerea surorilor să fie smerite, să stea cu
capul în jos, atât în biserică, cât și în incinta
mănăstirii, fără a nu privi chipurile oamenilor,
pentru că în această curăție duhovnicească stă
puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Discuțiile să
fie liniștite, maicile purtând un dialog cuviincios,
fără a râde zgomotos și fără a-și mișca mâinile.
◊◊◊
Ne îndemna să citim Noul Testament și
scrierile Sfinților Părinți pe care ni le împrumuta
de la biblioteca mănăstirii și ne cerea să urmăm
prin nevoințe petrecerea sfinților. Ne ajuta să
învățăm tipicul, rânduiala și muzica bisericească.
La strană puteam merge doar după ce învățam să
citim „pe vechi”. Acatistiere și cărți de rugăciuni
nu aveam, de aceea le copiam nu la xerox, ci
scrise de mână și aveam exemplarele noastre.

◊◊◊
Atunci când apăreau ispite între noi ne
povățuia să avem răbdare, să fim cu îngăduință
una față de alta pentru că ascultarea noastră o
facem pentru mântuirea noastră și ne povățuia
să nu avem așteptări de oameni, ci să nădăjduim
la răsplata lui Dumnezeu prin cununițe îngerești.

◊◊◊
În ascultările grele de la grădină și câmp,
la prășit și fân ne dădea voie să purtăm grimea
albă, dar nu accepta să venim în cetate fără

30
scufie și fără vesta care acoperă dulama și
cureaua. Cerea o ținută decentă, curată și fără
a schimba culoarea și croiul hainei monahale.
◊◊◊
Demnitatea responsabilității pe care a
avut timp de aproape 30 de ani se evidenția
cu ocazia delegațiilor și protocoalelor pe care
le-a primit în acest frumos monument istoric.
Mult timp a rezolvat singură corespondența
mănăstirii, răspunzând personal la problemele
oamenilor care cereau prin scrisori să fie pomeniți.
◊◊◊
Maica Stareță Iulia, așa cum am cunoscut-o eu,
spre sfârșitul vieții era o maică duhovnicească, chipul
său mă duce cu gândul la ce am citit despre Stareța
Macrina Vassopoulos. A trecut prin toate ascultările
la mănăstirile Agafton și Sucevița de aceea ne sfătuia
din călugăria trăită nu din ceea ce citise prin cărți.

◊◊◊
Maica Iulia era prietena liniștii și a rugăciunii.
Discuțiile aveau loc în chilia sa care era loc de
întâlnire cu Dumnezeu, loc de odihnă și birou.
În această încăpere simțeai dulceața dragostei
dumnezeiești arătată prin mângâierile lui Dumnezeu,
simțeai cu tărie prezența lui Dumnezeu. Maica
Domnului a fost permanent în rugăciunea sa, o
simțea ca pe o mama, căreia i-a spus toate bucuriile
și toate neputințele. A avut-o ca Maică Stareță.

31
Însemnări din Cărțile de Aur
ale Mănăstirii Dragomirna
35
36
37
38
39
40
41
42
43
44
45
46
47
48
49
50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
68
69
70
71
72
Darul sfințit a revenit la Daruitor
 Cerul se luminase și un viu curcubeu
aducea pacea pe pământ. Armele începeau
să tacă. Se încheiase un război ce a cuprins
întreaga lume. Dumnezeu S-a milostivit și au
început a rodi și suflete, și trupuri, și ziduri.
În aceste vremuri din al doilea deceniu al
secolului al XX-lea, pe meleagurile natale ale
marelui nostru poet național, Mihai Eminescu, vine
pe lume o copilă. Tânăra familie Aramă primește
acest dar de la Dumnezeu, primul dintre cele 15
daruri de viață. Dându-i-se la botez numele Elena,
copila va fi adusă ca mulțumire Bunului Dumnezeu,
primii pașii fiindu-i îndreptați spre mănăstire.
La Mănăstirea Agafton, Elena a crescut
printre maici ca într-o familie extinsă. Ea a fost
învățată să se roage și să vorbească cu Dumnezeu,
Cel Care o hrănea cu Sfânta Împărtășanie, cu
Anafură și cu Agheasmă. Mai mult timp petrecea
Elena printre maici decât acasă cu mama,
cu tata și cu frații ei mai mici. La vârsta de 11
ani cere să rămână la mănăstire și să învețe
la școala din sat, care era ctitoria mănăstirii.
Atunci când cei de o vârstă cu ea își găseau timp
pentru joacă, Elena mergea la mănăstire pentru
a le ajuta pe maici. Mănăstirea devenise casa ei
cea adevărată, era locul unde se simțea acasă.
Aici, sora Elena a învățat de la maici să
scrie și să citească pe slova veche. Pe lângă
școala elementară de șapte ani, copila cu ochi
albaștri și chip bălai își însușește cunoștințe și
îndeletniciri monahale. Învață muzica psaltică,
pictura și rânduiala de la strană. De la biblioteca
75
 mănăstirii și de la maici împrumută multe
cărți ziditoare de suflet pentru a transcrie și a
pune în practică învățături, sfaturi și cuvinte
duhovnicești. Cărți despre care vorbește și Mihai
Eminescu, ale cărui mătuși au fost monahii în
obștea Agaftonului. Cuvântul scris a fost o dulce
alinare în toată viața sa călugărească. Din scrierile
duhovnicești, Elena a aflat despre urcușul spre
sfințenie, despre despătimire, a aflat despre
patimi fără a le cunoaște din propria experiență.
Centrul activităților zilnice pentru sora
Elena a fost biserica. La strană a învățat
rânduiala Sfintei Liturghii, a celor Șapte Laude și
Psaltirea. La chilie avea Sfânta Scriptură primită
de la mătușa sa. Prin rugăciunea citită și cântată
la strană, sora Elena a început sa vorbească
cu Dumnezeu și cu Maica Domnului. La Maica
Domnului avea deosebită evlavie și deplină
încredere. De mică s-a simțit sub ocrotirea Maicii
Domnului și de multe ori a fost mângâiată de
intervenția ei minunată. Adevărați Părinți a
simțit a-i fi Bunul Dumnezeu și Maica Domnului.
Surioara Elena a fost crescută cu un
deosebit respect pentru cele sfinte și cu o
puternică convingere că prin osteneala trupului
monahul poate păși spre Cer. Singura muzică pe
care a cunoscut-o a fost muzica bisericească și
singura pictură pe care a văzut-o a fost icoana.
Și-a trăit întreaga viață așa cum și-a început-o,
într-o atmosferă de sfințenie, și nimic nu
i-a mutat gândul de la puritatea și inocența
copilului. De mică, a îmbrăcat ca soră hăinuța
neagră și capul i-a fost acoperit ca nădejde că
76
rugăciunea îi este ascultată. Dincolo de negrul
cernit al monahului, Elena și-a păstrat chipul
de copil cu gingășie și cu noblețe duhovnicească
întreaga viață. Un copil fără răutate, cu încredere
în oameni și cu mare nădejde la Dumnezeu.
La 18 ani, la vârsta maturității, sora Elena
îmbracă rasa, primește camilauca și metaniile,
devenind rasofora Teofana și primind armele
pentru a intra pe frontul de luptă al războiului
nevăzut. Este rasoforită la prăznuirea Tăierii
capului Sfântului Ioan Botezătorul, Sfânt care a
ocrotit-o încă de la naștere, deoarece a fost născută
în ziua Aflării Capului Înaintemergătorului Ioan.
Rasofora Teofana a răspuns cu deplinătatea
voinței și puterii ei la chemarea lui Dumnzeu
și, astfel, darul se întoarce la Dăruitor.
În Mănăstirea Agafton, călugărițele primeau
și o pregătire medicală organizată și susținută de
Crucea Roșie și erau îndreptate spre activitățile
manuale din mănăstire. Tinerele novice, după cei
3 ani de studiu și 3 ani de ucenicie la atelierele
mănăstirii, trebuiau să învețe să facă pânză,
să tricoteze, să țeasă, să brodeze și să facă
covoare. După absolvirea acestei perioade, ele
deveneau maistre la atelierul unde s-au nevoit
și au învățat să psalmodieze lucrul mâinilor. Un
astfel de traseu a urmat și Rasofora Teofana,
ajungând maistră la atelierul de covoare.
Starețele Mănăstirii Agafton, atât Maica
Evelina, cât și Maica Agafia, au îndrăgit-o pe
Rasofora Teofana pentru osârdia la lucrul mâinilor
și pentru nevoința învățării la strană. Pentru
dragostea față de cele sfinte, cu binecuvântarea
77
 Maicii Starețe și a Părintelui Duhovnic, la
prăznuirea Sfântului Elefterie, Rasofora Teofana
depune voturile monahale și primește numele Iulia.
Chipul blajin, buna purtare, atitudinea
duhovnicească, implicarea în întrajutorarea
maicilor și credincioșia față de ascultarea în
mănăstire o determină pe Maica Stareță Agafia
să o întărească cu răspunderea de casieră, deși
avea doar 28 de ani. Însă în tot acest urcuș
duhovnicesc a venit și o vreme a cernerii.
Pentru obștea monahală a Agaftonului – și
nu numai! –, sosește un moment de cotitură.
Prin Decretul 410/1959, mănăstirea
de metanie a Monahiei Iulia este
desființată și maicile sunt nevoite să-
și găsească locul, acolo unde le va fi voia.
Dragostea și credința au ajutat-o pe maica
Iulia. Ca o minune a Maicii Domnului, maicii îi
este îngăduit să meargă la Mănăstirea Sucevița,
unde se va osteni ca secretară a Mănăstirii.
În viața de mănăstire, maica Iulia a înțeles
că meseria călugărului este rugăciunea, dar
pentru ca rugăciunea să fie primită și auzită
de Dumnezeu, el trebuie să facă ascultare.
Ascultarea este cheia Raiului pentru monah.
De mică a crescut printre maici și a văzut cu
proprii săi ochi că tăierea voii și smerenia naște
pocăința ce duce spre Bucuria cea adevărată.
În anul 1965, Mitropolitul Iustin, prin
Ordinul 16231, o numește pe monahia Iulia Aramă
în postul de stareță a Mănăstirii Dragomirna.
Decretul 410 a fost aspru pentru obștea
Dragomirnei. Călugării au fost obligați să
78
părăsească mănăstirea și să-și găsească un loc în
producție. A rămas un singur monah, Ieromonahul
Sava Parascan, care era angajat ca paznic, deși era
preot slujitor și cu vechime în mănăstire. Ca de
multe alte ori, ctitorii Dragomirnei și-au apărat
draga lor mănăstire. Locașul de cult – monument
istoric – a primit statutul de muzeu datorită
caracteristicilor arhitecturale, sculpturale și
picturale. Pentru ca această cetate puternică și
grațioasa ei biserică să fie întreținute și bine
conservate a trebuit să fie locuite și astfel au
fost aduse maici de la Mănăstirea Văratec.
Aceste călugărițe au dat viață zidurilor reci ale
Dragomirnei și au făcut ca acest minunat locaș
de cult să aibă continuitate liturgică. Din anul
1960 până în 1965, Mănăstirea Dragomirna
a avut continuitate monahală sub stăreția
maicilor Meropia Gheorghiu și Olimpiada Isailă.
Venirea ca stareță a monahiei Iulia Aramă
a fost o mare binecuvântare pentru somptuoasa
Dragomirnă. În anul 1965, Dragomirna era în
plină restaurare, se implementa un mare proiect
care viza atât monumentul, cât și gospodăria
mănăstirii. Împreună cu Părintele duhovnic,
Protosinghelul Sava Parascan, Maica Iulia a
așezat obștea în rânduiala Sfinților Părinți.
La Dragomirna, Maica Stareță Iulia s-a
regăsit sub ocrotirea Duhului Sfânt, care a
luminat-o și a întărit-o în lucrarea duhovnicească
și materială. La fel ca la mănăstirea de metanie,
Mănăstirea Agafton, acolo unde Domnul
i-a călăuzit pașii copilăriei, și Mănăstirea
Dragomirna avea hramul Pogorârea Duhului Sfânt.
79
 Maica Iulia a avut ca prioritate obștea,
sufletele maicilor. Zidurile au fost restaurate cu
ajutorul arhitecților, muncitorilor și fondurilor
de la stat și de la Mitropolie. Mai greu a fost cu
sufletele maicilor, reîntoarse în mănăstire după
Decret. Majoritatea proveneau din mănăstiri cu
viață idioritmică și a trebuit mult timp, multă
răbdare și dragoste din partea Maicii Starețe
până când aceste maici s-au așezat în condițiile
monahale de obște. Comuniunea în obște a
fost posibilă printr-o foarte bună organizare.
Fiecare știa ce are de făcut și împreună-
lucrarea a făcut ca monumentul să fie bine
restaurat și conservat, iar gospodăria să se
dezvolte, astfel încât să asigure cele necesare
traiului și pentru acoperirea dărilor către stat.
Maicile aveau întâlniri săptămânale cu
discuții duhovnicești în cadrul Școlii monahale.
Ambii conducători ai mănăstirii, atât Maica
Stareță, cât și părintele duhovnic, aveau ani buni
de ucenicie petrecuți în preajma monahilor și
știau să povățuiască și să călăuzească sufletele
spre mântuire. Amândoi au văzut în obștile de la
Agafton și Dragomirna - mănăstiri cu vechi tradiții
monahale – lupta călugărului pentru a ajunge la
despătimire și pentru a urca pe scara virtuților.
Fiecare maică încerca să-și facă cât mai
bine ascultarea pe care o primise, cu ochii ațintiți
către Hristos, care era prezent peste tot în sufletul
și în mintea mireselor lui Hristos. Ascultarea nu
era făcută pentru răsplăți pecuniare sau pentru
ceva aprecieri omenești, ci pentru ,,cununițe
cerești”, după cum le numea Maica Stareță Iulia.
80
 Registrele păstrate în arhiva mănăstirii
dovedesc și astăzi o bibliotecă și un muzeu bine
amenajate, o gospodărie cu toate cele necesare și
bine chivernisită. Ordinea aceasta din mănăstire
odihnea și oferea starea necesară pentru
rugăciune și pentru meditație duhovnicească.
Biserica monument și ctitorii ei erau
prezentați elocvent din punct de vedere cultural,
dar și duhovnicesc, miilor de credincioși care au
trecut pe sub clopotnița Mănăstirii Dragomirna
în cei aproape 30 de ani de stăreție ai Maicii
Iulia. Cărțile de Aur ale mănăstirii și albumele
de fotografii păstrează impresia cea mai vizibilă
a respectului pe care autoritățile religioase și
laice ale vremii l-au avut față de generația de
maici din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Stavrofora Iulia Aramă avea încredere
deplină în maici, ceea ce a constituit temei pentru o
casă monahală puternică și trainică. Maicile-ghid,
de la protocol și din gospodăria mănăstirii ii erau
de un real folos în desfășurarea cu pace a tuturor
activităților religioase și economice ale mănăstirii.
Muzeul cu vechea colecție de obiecte
bisericești a fost reorganizat în sala gotică și,
pentru ca expunerile să fie concise și documentate
științific, maicile participau la cursurile de
muzeografi, supraveghetori muzeu și gestionari
custode organizate anual de Mitropolie. Dările de
seamă către Mitropolie atestă o bună pregătire a
ostenitoarelor de la colecția de obiecte bisericești.
În anul 1977, Mănăstirea Dragomirna a
fost prezentă la expoziția internațională de
la Berlin cu actul ei de naștere care ține loc de
81
 pisanie, Tetraevangheliarul din 1609. Acest
prim produs al Scriptoriului dragomirnean
are însemnarea mitropolitului ctitor Anastasie
Crimca prin care este atestată biserica mare a
Dragomirnei cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt.
Pentru că în timpul iernii nu se putea sluji
în biserica-monument, în timpul stăreției Maicii
Iulia Aramă a fost construit Paraclisul cu hramul
Nașterea Maicii Domnului. Construirea unui
locaș de cult a așezat-o pe Maica Iulia în rândul
ctitorilor Dragomirnei. Însă cea mai importantă
ctitorie a Maicii Starețe Iulia a fost obștea. Maica
Iulia a cerut ascultare. De mică a fost învățată cu
ascultarea monahală și nu putea pricepe cum o
viețuitoare de mănăstire poate să se împotrivească.
Prin simpla sa prezență, maica dovedea
severitate monahală. Conduita călugărească
și-a dobândit-o în cei 34 de ani de nevoință
monahală, pe care i-a avut când a primit stăreția
Dragomirnei. A căutat calea de mijloc și în
nevoință, și în post, și în rugăciune. Maicilor le
cerea să respecte conduita monahală, să poarte
uniforma cu respect, să aibă grijă cum privesc,
cum merg, cum își mișcă mâinile și cum vorbesc.
Cerea o atenție deosebită asupra simțurilor,
fără a da curs pornirilor omenești și firești.
În discuțiile cu oficialitățile era cordială,
afabilă, însă fără a încălca canoanele monahale.
Maica Iulia îi povățuia pe toți spre îndreptarea
vieții și spre așezare duhovnicească. Relațiile
cu exteriorul, problemele legate de secretariat
și de corespondență erau organizate și
supravegheate personal de Maica Stareță cu
82
demnitate și corectitudine. Nu a externalizat
serviciile mănăstirii, ci a căutat să aibă maici
pregătite în toate domeniile, pentru ca atât
partea Mariei, cât și a Martei să fie realizate
echilibrat și fără ca maicile să aibă nemulțumiri.
Obştea mănăstirii a avut-o pe Maica Iulia ca
model de viaţă duhovnicească. Aceasta nu lipsea
niciodată de la slujbele bisericii şi întotdeauna
avea un cuvânt de folos pentru fiecare soră
sau maică. Era o călugăriță omenoasă, smerită
şi, de cele mai multe ori, cu lacrimi în ochi.
În obștea dragomirițelor a rămas până
astăzi vorba: „Maica Iulia ne învăţa...”.
Nădăjduim că din veșnicie își ocrotește în
continuare obștea și o ajută să-i împlinească
povața. Marea Stareță a Dragomirnei a prins
Decretul şi a cunoscut suferinţa, de aceea prin
rugăciunea tăcerii putea şi să certe, şi să bucure.
Din punct de vedere duhovnicesc, Maica
Stareță Iulia a avut o colaborare foarte rodnică
cu Patriarhul Teoctist, amândoi trăgându-
se de pe meleaguri eminesciene. Arhiereştile
binecuvântări se trimiteau prin felicitările
primite de către Maica Iulia cu ocazia marilor
sărbători religioase, a zilei de naştere şi a zilei
onomastice. Patriarhul Teoctist s-a aflat de cel
puţin trei ori (în anii 1980, 1982 și 1987) în mijlocul
obştii conduse de Maica Stareţă Iulia Aramă.
În Cartea de Oaspeți a Mănăstirii
Dragomirna se află următoarea însemnare:
„Poposind la această slăvită ctitorie a luminatului
ei ierarh, Anastasie Crimca, ce s-a arătat vrednic
de încrederea lui Mihai Viteazul, primind de
83
 la el toiagul episcopal al Rădăuţilor, am trăit
clipe de mulţumire pentru că s-au terminat
lucrările de restaurare a clădirilor incintei.
Cuvinte de preţuire Consiliului Eparhial
al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei pentru
suportarea tuturor cheltuielilor, Maicii Stareţe
Iulia Aramă şi personalului Mănăstirii. Ne-
am bucurat de sprijinul forurilor de stat locale.
Cu conştiinţa părtăşiei întru păstrarea
patrimoniului nostru cultural naţional,
lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh,
Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.”
(Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
şi Locţiitor al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei)

84