UNIVERSITATE1

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR”
DIN TÂRGU MUREŞ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE
LUCRARE DE LICENŢĂ
COORDONATOR UNIVERSITAR:
CONF.UNIV. DR. ŞTEFĂNESCU DORIN
STUDENT:
DUCA (MUNTEANU) LILIANA CRINUŢA
2012
0
UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR”
DIN TÂRGU MUREŞ
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
FORMA IFR
LUCRARE DE LICENŢĂ
DINAMICA OBICEIURILOR DE IARNĂ DIN COMUNA

COŞNA JUDEŢUL SUCEAVA
COORDONATOR UNIVERSITAR:
CONF.UNIV. DR. ŞTEFĂNESCU DORIN
STUDENT:
DUCA (MUNTEANU) LILIANA CRINUŢA
2012
1
CUPRINS
Argument 3
Introducere 4
Cap. 1 Comuna Coşna – prezentare generală 5

1.1 Aşezare geografică şi date demografice 5
1.2 Trecutul istoric al localităţii Coşna 6
1.3 Ocupaţiile tradiţionale şi relaţiile economice 8
1.4 Aspecte culturale 10
Cap. 2 Obiceiuri şi tradiţii folclorice-religiuoase din comuna Coşna 12

2.1 Locaşuri de închinare 12
2.2 Obiceiuri religioase 14
2.3. Obiceiuri şi tradiţii folclorice 16
Cap. 3 Obiceiurile de iarnă din comuna Coşna în dinamica lor 18
3.1 Obiceiuri de Crăciun 18

3.1.1 Consideraţii despre originea sărbătorii 18
3.1.2 Obiceiurile de Crăciun – prezentare generală 23
3.1.3 Obiceiurile de Crăciun din Coşna 32
3.1.3.1 Obiceiuri şi credinţe populare 32
3.1.3.2 Obiceiul colindatului 33
3.1.3.3 Obiceiul jocului cu mascaţi 42
3.2 Obiceiurile de Anul Nou 54
3.2.1 Istoria Pluguşorului 54
3.2.2 Obiceiurile de Anul Nou din comuna Coşna 58
3.2.2.1 Obiceiul pluguşorului 58
3.2.2.2 Obiceiul semănatului 75
3.2.2.3 Obiceiul vergelului 78
3.2.2.4 Vrăji şi farmece 78
3.3 Obiceiurile de Bobotează 80
3.3.1 Consideraţii despre originea sărbătorii 80
3.3.2 Obiceiuri şi tradiţii folclorice-religioase din Coşna 81
Concluzii 84
Bibliografie 85
Anexa foto 87
2
ARGUMENT
În unele zone în care natura mai e considerată esenţială în viaţa oamenilor, timpul
mai are răbdare cu oamenii... Dar oamenii îşi uită adesea obârşia. Spre deosebire însă de
alţii, în zona Dornelor oamenii încă mai păstrează obiceiurile de iarnă. Dacă în alte locuri
teatrul de factură religioasă l-a înlocuit pe cel folcloric, aici măştile încă mai stârnesc
curiozitatea şi uimirea, nu atât a oamenilor locului, obişnuiţi cu acestea, cât a străinilor
fascinaţi de dansul mascaţilor. Semnificaţia acestor obiceiuri s-a pierdut, dar oamenii încă
se bucură, întâmpinând Anul Nou într-un mod spectaculos, ce ne proiectează într-o lume
de basm.
Dar nu numai Crăciunul are o mireasmă arhaică pe acest tărâm al codrilor seculari,
ci şi Anul Nou. Pluguşorul, semănatul, trecute în rândul copiilor, aduc oamenilor care îi
ascultă nădejdea belşugului şi a norocului în anul ce vine.
La Bobotează, pe lângă obiceiurile religioase păstrate (încă!) cu sfinţenie, se
practică, ca şi la Crăciun colindatul şi jocul cu măşti.
Dorind să cunosc originile acestor obiceiuri pentru a le pune în valoare în contextul
manifestărilor culturale actuale, am analizat atât obiceiurile religioase cât şi cele folclorice
practicate în zona Dornelor, oprindu-mă la satul de obârşie al familiei mele, Coşna.
Aceste obiceiuri mărturisesc despre viaţa înaintaşilor noştri şi consider că trebuie
conservate şi chiar mai mult, trebuie cultivate şi în viitor pentru ca şi copiii noştri să se
poată bucura de ele în bună înţelegere semantică.
3
INTRODUCERE
În lucrarea de faţă, intitulată Dinamica obiceiurilor de iarnă din comuna Coşna, judeţul
Suceava, am încercat să fac o prezentare a obiceiurilor din zona Dornelor, axându-mă mai
mult pe cele din Coşna, localitatea mea natală.
Lucrarea cuprinde trei capitole mari împărţite în mai multe subcapitole.
Primul capitol cuprinde patru subcapitole în care fac o scurtă prezentare a localităţii
din perspectiva aşezării geografice, din cea istorică, culturală şi etnologică.
Capitolul al II-lea cuprinde trei subcapitole în care amintesc câteva obiceiuri
folclorico-religioase de pe întreg parcursul anului, pentru ca în capitolul al III-Iea să
prezint pe larg obiceiurile de iarnă ale comunei Coşna în dinamica lor.
Capitolul al III-Iea este împărţit la rândul lui în trei subcapitole mari axate pe
tradiţiile locale din cele trei mari sărbători de iarnă: Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza.
După ce am prezentat un scurt istoric al acestor sărbători şi câteva consideraţii despre
originea obiceiurilor de iarnă ca sinteză bibliografică preliminară am studiat obiceiurile din
Coşna. Cu ajutoiul câtorva chestionare pe care le-am aplicat pe teren am reuşit să aflu cum
se organizau obiceiurile mai demult; iar ce nu am putut afla pe teren, pentru că multe s-au
uitat, am aflat din cărţi, de la cei care s-au străduit şi au consemnat obiceiurile din vremea
lor.
Am prezentat obiceiurile din Coşna sub următoarele aspecte :
1. organizatoric, cu costumaţia şi recuzita ceremonială ;
2. al performerilor cu rolurile lor ;
3. al repertoriului transcris şi analizat din perspectivă folclorico-dogmatică
Pentru o înţelegere cât mai bună a sensurilor obiceiurilor, la sfârşitul lucrării am
ataşat o anexă ce cuprinde câteva fotografii documentate ale actanţilor costumaţi din
colindatul cu măşti întâlnit pe toată perioada sărbătorilor de iarnă şi cu precădere la
Crăciun. Actanţii au fost surprinşi în jocurile ritual-ceremoniale din desfăşurarea
obiceiurilor de iarnă a doi ani consecutivi, 2004 şi 2005.
De asemenea am ataşat la anexă şi fotografia portului popular tradiţional din Coşna.
4
Cap. 1. COMUNA COŞNA – PREZENTARE GENERALĂ
1.1. AŞEZARE GEOGRAFICĂ ŞI DATE DEMOGRAFICE
Coşna este o frumoasă localitate aşezată în depresiunea Dornelor la o depărtare de

16 km spre vest de oraşul Vatra Dornei, la o altitudine de 802 metri.
Comuna Coşna este împărţită în cinci sate: satul Teşna, Coşna, Valea Bancului,
Podul Coşnei şi Româneşti. Este un sat împrăştiat şi se întinde pe versantele văilor Teşna,
Coşna şi Dorna, şi pe munţii dintre ele, având o lumgime de circa cincisprezece km şi o
lăţime de circa şase km1.
Teritoriul comunei Coşna se învecinează la Nord cu teritoriul comunelor Cârlibaba
şi Ciocăneşti, la Sud cu comuna Poiana Stampei şi Ilva Mare, la Est cu comuna Dorna
Candrenilor iar la Vest cu localităţile Maeru, Rodna, Valea Mare şi Ilva Mică2.
Numele comunei Coşna s-ar părea că provine de la râul cu acelaşi nume care curge
pe aici. Apa pârâului curgând repede, sapă pământul de sub maluri şi rădăcinile arborilor se
lasă, formându-se pe sub maluri spaţii cilindrice în formă de coşuri. I. Lăzurcă, în
Monografia localităţii Coşna3, spune : „pârâul Coşna având maluri coşite, locuitorii băştinaşi
l-au numit Coşna”, numele pârâului dând şi numele localităţii.
Cel mai apropiat centru urban este oraşul Vatra Dornei, unde se poate ajunge fie cu
trenul, pe linia care leagă Moldova de Ardeal, fie cu maşina sau cu autobuzul doi km pe
şosea de unde se iese în drumul naţional care leagă Moldova de Ardeal. Pe lângă oraşul
Vatra Dornei locuitorii mai frecventează şi oraşul Bistriţa, care se află la circa şaptezeci de
km (pe şosea) sau oraşul Năsăud, care se află tot la circa şaptezeci de km (pe calea ferată).
În privinţa datelor demografice, se poate afirma că localitatea Coşna este destul de
mică, însumând circa 680 de familii cu 1640 de locuitori. Prin anii 1880 populaţia satului
Coşna era mult mai scăzută numeric, însumând în jur de două sute de familii4.
Cele mai vechi şi mai numeroase familii din comuna Coşna sunt cele cu numele de
Todaşcă şi din această cauză localitatea a purtat numele de Todaşcani sau Todercani prin
anul 1774, aşa cum reiese dintr-o hartă a unui general austriac5.
1 Lăzărucă M. Ioan, Monografia localităţii Coşna, Editura autorului, Coşna, 1962,

p.1.
2 Ibidem, p.1.
3 Ibidem, p.78.
4 Ibidem, p.78.
5 Ibidem, p.10.
5
Cu toate că localitatea Coşna a fost supusă mai mulţi ani Austro-Ungariei,
populaţia a rămas de naţionalitate română şi de religie ortodoxă, populaţia maghiară
retrăgându-se din această zonă odată cu retragerea ocupaţiei străine.
1.2. TRECUTUL ISTORIC AL LOCALITĂŢII COŞNA

Satul Coşna este considerat unul dintre cele mai vechi din ţinutul Dornelor dar
beneficiază de prima atestare documentară în anul 1850, după cum spunea P.Ţăranu6.
Autorul Monografiei localităţii Coşna7 spunea că : „în anul 1773 localitatea Coşna apare pe
harta maiorului austriac Fr. Mieg întocmită în vederea anexării Bucovinei la Ardeal”, dar
merge şi mai departe spunând că localitatea este menţionată pentru prima dată în dania lui
Alexandru cel Bun din 1410, prin care dona muntele Suhard, care cuprindea şi teritoriul
comunei Coşna, Mănăstirii Moldoviţa.
Din cele mai vechi timpuri Coşna a aparţinut Ocolului liber Câmpulung
Moldovenesc (1120-1352)8, alături de celelalte sate din împrejurimi Depresiunea Dornelor,
de care aparţine şi localitatea Coşna, a fost locuită şi înainte de descălecatul lui Dragoş în
Moldova, în anul 1352. În anul 1241 invazia tătarilor în Ardeal s-a produs prin trecerea
Carpaţilor pe la Vatra Dornei peste muntele Suhard. De aici rezultă că zona Domelor era
populată, pentru că tătarii, având nevoie de aprovizionare nu treceau prin locuri pustii9.
Trecerea tătarilor prin aceste locuri esle confirmată şi de faptul că un sat din comuna
învecinată Poiana Stampei, se numeşte Tătaru.
Şi din legenda Dornei reiese că aceste locuri erau locuite atunci când Dragoş a
descălecat în Moldova. Legenda spune că urmărind el un zimbru a ajuns într-o poiană şi s-
a aşezat acolo, lângă o apă, ca să se odihnească. Nu după mult timp a venit la râu o
păstoriţă pe nume Dorina să-şi adape oile. Dragoş a plăcut-o pe Dorina şi a făgăduit să se
întoarcă pe acele meleaguri. Dragoş a revenit cum făgăduise şi de pe coama unui deal a
văzut jos o înghesuire de mogâldeţe şi o siluetă călare. Din cauza ceţii, crezând că este o
oaste, Dragoş a tras cu săgeata tocmai în „conducător”. Ajunşi la faţa locului au văzut că
acea „oaste” era turma Dorinei iar „conducătorul” era tocmai Dorina. În amintirea acelei
6 Petru Ţăranu, Memoria Dornelor-repere istorice, Editura Biblioteca Bucovina,

Suceava, 2002, p.198
7 Lăzurcă M. Ioan, op.cit.p.60.
8 Ibidem, p.12,19
9 Ibidem, p.43
6
Dorine, Dragoş a hotărât ca locul să se cheme Vatra Dorinei, care în timp, prin rotacizare, a
devenit Vatra Dornei10.
Localitatea Coşna, încă de când se afla sub stăpânirea Ocolului liber Câmpulung
Moldovenesc, a făcut parte din satul Dorna. Localitatea Dorna a fost considerată o
localitate tampon la hotarele de apus ale Moldovei. Şi din acestă cauză dar şi datorită
condiţiilor grele de trai din munţi, locuitorii Dornelor au fost favorizaţi de către Curtea
Domnească a Moldovei.
Dimitrie Cantemir scria în acest sens: „locuitorii din ţinutul Câmpulungului nu ţin
de boierime, dar nu sunt supuşi nici unui boier şi fac la un loc un fel de republică. Ţinutul
Câmpulungului, împresurat de piscurile unor munţi foarte înalţi, are cam 15 sate, toate cu
obiceiurile şi judecăţile lor deosebite....Plătesc dajdie în fiecare an, însă nu atât cât le cere
domnia, ci numai cât tăgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii
lor, de câte ori se aşează domn nou peste Moldova. Dacă un domn vrea să se poarte mai
aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai voiesc să
le plătească şi fug în părţile cele mai nestrăbătute ale munţilor. De aceea nici domnii nu au
cerut de la ei mai mult decât au făgăduit ei să dea”11. După cum reiese din acest citat,
ţăranii din Dorne erau liberi şi şi-au stăpânit pământurile din cele mai vechi timpuri.
Locurile ocupate de dorneni: „au fost deschise din pădure verde care era curăţită de
rădăcina copacilor. De aceea, oamenii din aceste locuri au fost slobozi şi nesmintiţi, nimeni
neputându-se atinge de dreptul lor de proprietate asupra pământului"12.
Dacă la început localitatea Coşna a aparţinut de satul Dorna care era integrat în
ţinutul Moldovei, mai târziu lucrurile s-au schimbat. În anul 1769 localitatea Coşna este
detaşată din trupul Moldovei şi anexată la Ardeal, sub stăpânirea Austriei. Nu după mult
timp, în anul 1775, toată partea nordică a Bucovinei este anexată Austro-Ungariei. În anul
1918 Bucovina este redată patriei mame iar localitatea Coşna este încadrată judeţului
Năsăud între anii 1918-1926. Între anii 1926-1940 localitatea Coşna este încadrată
judeţului Câmpulung. În baza dictatului de la Viena din 1940 localitatea Coşna a reintrat
sub ocupaţie maghiară până în anul 1944 când a lost reintegrată în judeţul Câmpulung13.
Prin decretul din 1948 a revenit la statutul de comună şi a aparţinut de plasa Vatra Dornei.
În 1950 şi-a pierdut statutul de comună, fiind integrată ca şi sat în comuna Dorna
10 Mircea Nichituş, Vatra Dornei, editată de Asociaţia pentru Cultură, Istorie şi

Turism „Sentinela”, Vatra Dornei, 2000, p.2.
11 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,
p.202
12 Petru Ţăranu, op.cit., p.91
7
Candrenilor. In anul 1956 revine la statutul de comună, având în structura sa administrativ-
terilorială satele Coşna, Podu-Coşnei, Româneşti, Teşna şi Valea Bancului. Intre anii 1958-
2003 localitatea Coşna s-a aflaţ în cadrul comunei Dorna Candrenilor14. După cum reiese
din toate accste date, Coşna a avut un trecut destul de zbuciumat dar locuitorii comunei,
oameni ambiţioşi din fire, nu s-au lăsat copleşiţi de toate aceste evenimente şi după
revoluţia din 1989 au luptat pentru refacerea comunei Coşna. Astfel, în anul 2003
localitatea Coşna şi-a redobândit statutul de comună în cadrul judeţului Suceava.
1.3. OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE ŞI RELAŢIILE ECONOMICE

Localitatea Coşna, fiind aşezată într-o zonă muntoasă şi nefavorabilă culturii
pământului, a valorificat resursele disponibile în funcţie de relief şi de factorii de mediu
specifici zonei. Astfel, îndeletnicirea de bază a ţăranilor dorneni este creşterea vitelor şi
comercializarea produselor lactate. O altă îndeletnicire ar fi pădurăritul, care a dus mai apoi
la dezvoltarea altei ocupaţii, cea a plutăritului. Printre îndeletnicirile secundare ar fi de
amintit: prelucrarea lemnului pentru construirea caselor, vânătoarea, pescuitul, albinăritul, dar
şi cultivarea pământului cu in, cânepă, ovăz şi cartofi. Pe lângă casele oamenilor se întâlnesc şi
grădini de legume unde se cultivă : ceapă, usturoi, varză, morcov,etc 15.
Datorită surplusului de produse lactate din gospodăriile ţăranilor şi din cauza lipsei
anumitor produse (grâu, porumb) s-a dezvoltat comerţul. Pentru că Vatra Dornei se afla la
crucea drumurilor între Transilvania şi Moldova, toţi călătorii care se îndreptau spre
Suceava sau Bistriţa poposeau aici, ceea ce a dus la dezvoltarea acestei aşezări şi la
facilitarea schimburilor de produse. Documentele atestă că în jurul acestei vetre existau
două iarmaroace unde se adunau sumedenie de ciobani şi negustori care cumpărau şi
vindeau vitele16.
Un alt centru important pentru desfacerea mărfurilor era „Nedeea de la Călimani”.
Moşii de la 12 Apostoli, sărbătoare tradiţională la daci , la dacoromâni şi mai apoi la români
s-a transformat într-o nedee de veche îndătinare: „sub aura sacră a Moşilor de altădată, în
fiecare an în zilele de 29-30 iunie şi întâi iulie, se organiza pe muntele Lucaciu întâlnirea
pelerinilor din cele trei ţinuturi române: Bucovina, Moldova şi Transilvania”17. Această
14Petru Ţăranu, op.cit., p.198

15Ibidem, p.129-166
16 Nicolae Popa, Vatra Dornei-schiţă monografică, editatăde Asociaţia pentru
Cultură, Istorie şi Turism „Sentinela”, Vatra Dornei, 1998, p.20.
8
sărbătoare era un prilej, pentru negustorii prezenţi la nedee, de tranzacţii comerciale
avantajoase.
Alt loc de desfacere a produselor ar fi putut fi în vechime „Nedeea de pe muntele
Ouşoru”, organizată de Rusalii, dar aceasta nu a rezistat concurenţei celei de pe muntele
Lucaciu18.
Pentru transportarea materialului lemnos din pădurile dornene spre şesuri se
foloseau plutele. Documentele atestă că erau prezenţi în aceste zone un număr mare de
turci care foloseau oameni pentru plutărit. Lemnul era dus cu pluta pe Bistriţa până la
Galaţi19.
Odată cu perfecţionarea sistemului de plutărit, plutele au devenit şi un mijloc de
deplasare la îndemâna turiştilor. Tot cu ajutorul plutelor s-a trecut şi la transportul
diverselor mărfuri destinate comerţului intern şi extern, inclusiv apa minerală îmbuteliată
în buţi de lemn rezistente la presiune20. Apa minerală din Vatra Dornei este cunoscută în
literatura de specialitate încă din anul 1790. Nicolae Popa spune că: „pe la anul 1750
ciobanii se răcoreau cu apă minerală căreia îi ziceau „buicut”, probabil de la cuvântul
maghiar „borviz"; care a fost valorificată în jurul anului 1845”21.
Odată cu descoperirea izvoarelor minerale din Poiana Vinului, comuna Coşna, s-a
trecut la exploatarea ei, ceea ce a creat noi locuri de muncă. Şi astăzi majoritatea populaţiei
din sat lucrează la îmbutelierea apei minerale, cunoscută sub numele de „Dorna” care este
una dintre cele mai bune din ţară.
Îndeletnicirea tradiţională a femeilor era ţesătoria. Aproape la fiecare casă se
găseau stative unde femeile şi fetele tinere ţeseau covoare din lână pentru împodobirea
caselor. Fetele tinere se ocupau şi cu lucrul de mână, coseau cămăşi naţionale cu diferite
motive florale în diverse culori.
Astăzi unele dintre aceste îndeletniciri cum ar fi plutăritul, cusutul cămăşilor
naţionale s-au pierdut iar ţesătoria se întâlneşte foarte rar numai în rândul femeilor mai în
vârstă.
Ca şi în timpul domnilor moldoveni şi în timpul regimului comunist această parte a
Moldovei a fost favorizată, în sensul că aici nu a ajuns colectivizarea. Fiecare ţăran îşi avea
propriul pământ unde făcea fân şi cultiva orz, ovăz şi cartofi. Laptele animalelor trebuia dat
la lăptar, care-l ducea la fabrica de brânzeturi din localitate.
18 Ibidem, p.175
19 Ibidem, p.142
20 Ibidem, p.144
21 Nicolae Popa, op.cit., p.29
9
1.4. ASPECTE CULTURALE
Chiar dacă zona Dornelor a fost supusă mulţi ani ocupaţiei maghiare, locuitorii din
Dorne au luptat întotdeauna pentru unitatea naţională. Printre cei mai de seamă luptători
pentru unirea Bucovinei cu Moldova ar fi de amintit: Gheorghe Boancheş din Vatra
Dornei, Ion Candrea din Dorna Candrenilor, Ilie Odochian din Vatra Dornei dar şi
primarul Dornelor secolului al XlX-lea, Vasile Deac22. Ei au fost cei care au ajutat la
pătrunderea cărţii şi a drapelului românesc în zonele ocupate de austro-ungari.
Primar între anii 1875-1902, Vasile Deac a fost cel care a dus la înflorirea oraşului
Vatra Dornei. El s-a ocupat atât de transformarea târgului Vatra Dornei într-o staţiune
balneo-climaterică, dar a avut şi preocupări culturale. Astfel el a pus la dispoziţia
învăţământului dornean, în anul 1897, o clădire monumentală. Şcoala funcţiona în oraş din
anul 1845, primul învăţător fiind loan Talpalaru23. Aceasta a fost prima şcoală din ţinutul
Dornelor care a putut fi frecventată şi de copiii din Coşna. În anul 1879 a fost înfiinţată
prima şcoală confesională din Coşna de către Biserică, care a funcţionat într-o încăpere a
fierăstrăului de apă. Primul învăţător din Coşna a fost Ionică Orban, fratele preotului din
Coşna, Sever Orban. Cu toate că localitatea se afla sub ocupaţie austro-ungară limba de
predare era română iar maghiara era materie obligatorie de studiu24.
Şcoala a fost mutată mai apoi în clădirea Bisericii vechi, după care într-un local al
Primăriei, iar între anii 1935-1938 s-a construit o clădire proprie pentru şcoala din centru
care există şi astăzi. Înmulţindu-se numărul copiilor şi distanţele fiind foarte mari până la
şcoala din centru s-au mai construit trei şcoli primare în satele Teşna, Bancu şi Podu
Coşnei.
De pe băncile şcolii din Coşna s-au ridicat oameni care s-au remarcat atât la nivelul
localităţii cât şi la nivelul judeţului şi al ţării. Printre aceştia ar fi de amintit: loan Spânii
(Facultatea de Teologie la Cernăuţi în anul 1905), Mircea Spânu (aceeaşi facultate, în
1932), Felicia Spânu (Facultatea de Filozofie la Cluj, în 1933), Victor Todaşcă (care a
terminat Şcoala Normală de şase ani şi a fost învăţător în sat), Dumitru Ţiganetea
22 Ţăranu, Memoria Dornelor-oameni de seamă, Editura Ţara Fagilor, Suceava, 1998,

p.10, 18, 30, 129
23 Ţăranu, Memoria Dornelor-repere istorice, Editura Biblioteca Bucovina, Suceava,
2002, p.178-179
10
(Facultatea de Litere la Cluj, în 1923), Gheorghe Todaşcă (a fost notar comunal în
Coşna)25.
Petru Ţăranu, în lucrarea sa Oameni de seamă26 , mai aminteşte pe Onisim Mitrofan
din Podu Coşnei care a absolvit Facultatea de Ştiinţe Agricole din Cluj (1921), apoi Şcoala
Tehnică din München, fiind considerat un „geniu rural”. Rezultă din aceste date că şi dintr-
un sat aşa de mic şi destul de izolat s-au ridicat oameni importanţi.
Un alt loc unde se făcea culturalizarea populaţiei era şi Căminul Cultural „George
Coşbuc” din Coşna, ridicat în anul 1938, unde se desfăşurau activităţi artistice şi culturale
prin reprezentaţii teatrale, coruri, dansuri populare27. Astăzi Căminul Cultural este folosit şi
pentru serbări şcolare, desfăşurarea obiceiurilor de iarnă, precum şi pentru nunţi. Pe lângă
toate acestea, Căminul a fost cel care a găzduit şi Biblioteca Comunală care a fost mai apoi
mutată la şcoală. Astăzi directorul căminului încearcă să refacă biblioteca din cadrul
Căminului Cultural pentru ca oricine să aibă acces la carte.
Faţă de începuturile şcolii din Coşna, când erau plecaţi puţini elevi la continuare de
studii, astăzi situaţia este mult mai bună, aproape fiecare elev terminând un liceu sau şcoală
profesională, iar un număr apreciabil urmează o facultate.
25 Ibidem, p.39
26 Ţăranu, Memoria Dornelor-oameni de seamă, Editura Ţara Fagilor, Suceava, 1998,
p.189
11
Cap. 2. OBICEIURI ŞI TRADIŢII FOLCLORICE DIN COMUNA
COŞNA
2.1. LOCAŞURI DE ÎNCHINARE
Petru Ţăranu, în Memoria Dornelor - repere istorice28 spunea că: „în societatea Daciei
antice şi în Dacia romană se organizau, la solstiţiul de vară, procesiuni mitologice pe
anumite platouri alpine sau pe vârful unor munţi, consideraţi sacri”. Manifestările
spectaculare, ritual-ceremoniale de cult solar precreştin de certă perenitate istorică,
cunoscute sub denumirea de „urcări pe munte”, au fost transsimbolizate de către
creştinism. În contextul general al civilizaţiei daco-romane, şi ulterior, o semnificaţie
aparte au avut formele de manifestare ale cultului moşilor şi strămoşilor.
Astfel, moşii de la „12 Apostoli”, de pe muntele Lucaciu, se sărbătoreau în fiecare
an pe 28, 29 şi 30 iunie. Aici se aprindea un foc în „vatra sacră” după un anumit ritual, iar
spre asfinţitul soarelui preoţii oficiau o slujbă scurtă pentru sărbătoarea Moşilor. Petru
Ţăranu spune că în anul 1914 a avut loc ultima manifestare de acest gen, într-o formă mult
diminuată29. Această sărbătoare a polarizat secole de-a rândul interesul populaţiei de pe o
largă arie geografică. Fiind aproape de localitatea Coşna, la această sărbătoare e posibil să
fi participat şi coşneni.
Tot aici, pe „12 Apostoli”, era şi o peşteră schit. Aici s-a nevoit Hârla, un personaj
de legendă cu virtuţi sacre şi puteri fenomenale ce pare a fi fost pusnic, ascet. După opinia
bătrânilor, locul unde se afla peştera-schit a purtat denumirea de pustie, la icoană sau la
icoana din pustie30.
Un alt loc de închinare, asemănător cu cel de pe muntele Lucaciu, de la „12
Apostoli”, a fost cel de pe muntele Ouşoru. „După opinia bătrânilor din Dorne, pe Ouşoru
a fost o străveche vatră a mitologici româneşti”31 unde se oficia cultul moşilor şi
strămoşilor. Această manifestare era organizată în sâmbăta Rusaliilor.
Aceste forme de manifestare ale cultului moşilor au rămas in conştiinţa poporului
până astăzi. Astfel, în zilele noastre, în sâmbăta Rusaliilor, în Coşna, se merge la morminte
28 Ţăranu, Memoria Dornelor-repere istorice, Editura Biblioteca Bucovina, Suceava,

2002, p.181
29 Ibidem, p.185
30 Ibidem, p.187
31 Ibidem, p.187
12
cu colaci, vin, dulciuri iar preotul face o slujbă pentru cei adormiţi după care se stropesc
mormintele cu agheazmă.
Un alt loc de închinăciune pentru locuitorii din Coşna ar fi putut fi şi sihăstria
Chilia din Vatra Dornei. Această sihăstrie este atestată în secolele XV-XVI. Din secolul al
XVl-lea, când zona a devenit intens locuită, sihăstria şi-a încetat activitatea şi a devenit
Biserică de mir32.
Abia în anul 1762 s-a construit prima Biserică în Dorna Candrenilor, de care
aparţinea şi Coşna, primul preot fiind Aftanasie Todaşcă, după I. Lăzurcă, născut în satul
Coşna33. Şi după alipirea satului Coşna la Ardeal, în 1769, locuitorii puteau frecventa
aceste biserici.
Deşi era în toiul luptelor pentru înfiinţarea bisericii catolice unite, locuitorii din
Coşna nu s-au lăsat de credinţa ortodoxă şi în anul 1874 a fost ridicată prima bisericuţă de
lemn, primul preot fiind Grigore Marica. In anul 1881 a fost ridicată actuala biserică din
lemn, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, încăpătoare pentru 200 de persoane, care a
fost mărită între anii 1994- 1997. Biserica a fost ridicată sub preotul Sever Orban şi a fost
pictată abia în anul 1970 sub preotul Peţenghea Nicanor34.
Astăzi în comuna Coşna activează doi preoţi: Iulian Dănilă şi fiul acestuia, Claudiu
Dănilă.
Locuitorii comunei şi-au păstrat credinţa strămoşească şi obiceiurile religioase,
nelăsându-se influenţaţi nici de prozelitismul uniaţilor şi nici de cel al cultelor
neoprotestante de astăzi, populaţia fiind de credinţă ortodoxă, excepţie făcând doar trei
familii de neoprotestanţi.
Coşnenii păstrează cu străşnicie credinţa ortodoxă, merg cu regularitate la biserică, nu
lucrează în duminici şi sărbători.
În biserică femeile stau în spate iar bărbaţii în faţă. Este obiceiul ca la noi femeile
măritate să poarte batic iar fetele să intre cu capul descoperit. Dimitrie Cantemir spunea
despre această tradiţie: „ei (moldovenii) nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă
părul unei femei măritate sau al unei văduve; şi se socoteşte fărădelege să descoperi la
vedere capul unei femei. Dimpotrivă felele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul, chiar şi
32 Ibidem, p.188
34 Ibidem, p.23
13
cu pânza cea mai subţire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul
curăţeniei”35.
De asemenea este obiceiul ca toate femeile să meargă îmbrăcate în fustă şi se
socoteşte păcat dacă intri în Biserică cu pantaloni.
2.2. OBICEIURI RELIGIOASE
În genere coşnenii păstrează obiceiurile religioase primite din moşi strămoşi. Astfel
în ziua de Anul Nou se merge la Biserică, iar după slujba propriu-zisă preotul pune în
balanţă numărul nou-născuţilor şi numărul morţilor, precum şi al celor căsătoriţi din anul
care tocmai s-a încheiat.
În ajunul Bobotezei şi cu o zi înainte, preotul, însoţit de dascăl (cântăreţ), epitrop,
pălămar (crâsnic), merge pe la casele oamenilor „cu Boboteaza”, ce constă în stropirea
caselor cu agheazmă, respectiv sfinţirea lor prin ritual bisericesc adecvat.
În ziua de Bobotează, după tradiţie, merge foarte multă lume la Biserică iar după
Liturghie se merge la pârâu unde se sfinţeşte agheazma mare iar la întoarcerea la Biserică
toată lumea strigă „ciralesa”.
Alte obiceiuri folclorico-religioase mai deosebite se întâlnesc la Paşti şi în postul
Paştelui. Astfel, în prima sâmbătă din postul mare, când are loc pomenirea generală a
morţilor, fiecare familie duce la Biserică pentru cei adormiţi, o cană cu zahăr sau un borcan
cu dulceaţă sau cu compot pe care se scrie numele. Acestea se vor păstra pe o masă
specială în pronaosul Bisericii şi se vor ridica în fiecare săptămână când se face pomenirea
celor adormiţi. În Joia Mare, când se face pomenirea generală a morţilor, aceste căni şi
borcane precum şi colacii primiţi „de sufletul morţilor” se împart între slujitorii Bisericii.
Sim Fl. Marian spune în legătură cu acest obicei: „toate slujbele şi pomenele care s-au
început în sâmbăta cea dintâi a postului mare a se purta pentru sufletele celor răposaţi,
durează numai până în Joia Mare când acestea ies, adică mai mult nu se ţine. În Joia Mare
se duc pomene la Biserică şi se plătesc liturghii. Preotul pomeneşte morţii în timpul
Liturghiei precum şi la parastasul pentru morţi"36.
Un alt obicei mai deosebit se întâlneşte şi în noaptea învierii, când femeile duc la
Biserică un coş cu pască, ouă încondeiate şi ouă roşii, cozonac, prăjituri, adunătură de la
35 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,

p.206
36 Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1994, p.99
14
pomeni de la Crăciun, vin. Pe lângă acestea se mai pun în coş şi două lumânări care se
aprind în timpul slujbei. După slujba de înviere preotul săvârşeşte agheazma mică şi
stropeşte toate coşurile cu bucate, primind din partea credincioşilor ouă încondeiate. Tot
atunci se dă şi anafura specială, numită Paşti. După ce se sfinţesc toate coşurile se gustă
câte puţin din alimentele sfinţite.
Acest obicei de sfinţire a coşului cu bucate este amintit şi de către Sim. Fl. Marian
în cartea sa, Sărbătorile la români37. Lumânările folosite la înviere se păstrează în casă şi
este obiceiul să se aprindă când este vreme rea.
În dimineaţa zilei de Paşti copiii până la 12 ani, umblă din casă în casă la ouă cu un
coşuleţ special pregătit în acest scop. După ce salută gazda cu tradiţionalul „Hristos a
Înviat!” şi gazda le răspunde: „Adevărat a înviat!” se aşează puţin pentru a-şi mai trage
sufletul. Gazda le dă ouă încondeiate sau ouă roşii, mai nou şi ouă de ciocolată. Copiii
mulţumesc respectuos şi pleacă, nu înainte de a ura gazdei „Sărbători fericite!”
Dar nu numai copiii primesc ouă în această zi, ei oricine intră în casă in ziua de
Paşti primeşte ouă roşii.
Un alt obicei religios mai deosebit se întâlneşte la Rusalii. Cu câteva zile înainte de
Rusalii credincioşii merg la cimitir şi aranjează mormintele celor adormiţi din familie,
pregătindu-le pentru ajunul Rusaliilor când are loc pomenirea generală a morţilor. După ce
se face slujba de pomenire a morţilor preotul merge la fiecare mormânt, stropeşte cu
agheazmă şi citeşte pomelnicul cu cei adormiţi. Credincioşii se îngrijesc ca, mai înainte de
a veni preotul, să aprindă lumânări şi să pună pe mormânt coşul pregătit cu vin, colaci,
prăjituri. După ce se termină slujba, fiecare dă de pomană preotului câte un colac, colaci
care se vor împărţi mai apoi între slujitorii Bisericii. Un alt obicei mai deosebit care se
întâlneşte în Coşna este pe data de 14 septembrie, de înălţarea Sfintei Cruci. Atunci se face
Sfântul Maslu de obşte. Credincioşii din Coşna au o evlavie deosebită pentru Sfânta
Cruce, astfel că şi în duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, se face iarăşi
Sfântul Maslu de obşte unde se adună preoţi şi credincioşi din împrejurimi. Un nou obicei
religios se întâlneşte în ajunul Crăciunului. Atunci preotul umbla pe la casele oamenilor cu
Icoana Naşterii Domnului vestind Naşterea Domnului şi cântând troparul Naşterii:
,,Naşterea ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru
dânsa cei ce slujeau stelele, de la stea s-au învăţat, să se-închine ţie. Soarelui dreptăţii, şi să
te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, mărire Ţie”. Acest obicei este destul de
37 Ibidem, p.99
15
nou în satul nostru, din informaţiile primite pe teren de la Ana luga şi Silvia Poenaru, el
practicându-se mai întâi în Dorna Candrenilor şi Floreni.
2.3. OBICEIURI ŞI TRADIŢII FOLCLORICE
Locuitorii din Coşna sunt foarte receptivi la tot ce-i nou, existând în sat o puternică
influenţă citadină, dar locuitorii nu uită nici tradiţiile populare.
În ceea ce priveşte portul popular astăzi este abandonat, chiar şi în rândul celor în
vârstă. Astfel lumea se îmbracă după ultima modă păstrând la naftalină costumul popular .
Totuşi unii îşi mai aduc aminte şi îmbracă costumul popular la marile sărbători. Este o
frumuseţe să vezi femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în costume populare!
Costumul popular femeiesc este alcătuit din cameaşă, riştoare fie cu dungi fie cu
flori, brâu cu care se leagă priştoarea şi bonda cu dihori. Aceasta din urmă a intrat relativ
târziu în portul popular din Coşna, bonda fiind până atunci cu margini din blană de miel.
Costumul popular bărbătesc este alcătuit din iţari albi, cameaşă lungă până la
genunchi şi cu mâneci lungi. Aceasta este de culoare albă cusută cu un rând de flori la
poale, la mâneci şi la guler. Peste aceasta se poartă bonda cu dihori. Peste mijloc se încing
cu o curea mai lată.
Şi în ceea ce priveşte dansurile se poate observa un grad de orăşenizare. Astfel
balurile care se făceau cu ocazia marilor sărbători şi la care participa foarte multă lume,
astăzi se ţin rar iar lumea nu prea merge. În trecut cei tineri mergeau cu părinţii, mai ales
fetele. Astăzi tinerii merg singuri; dacă mai merg la bal şi nu preferă să meargă la
discotecă.
Dintre obiceiurile folclorice ar fi de amintit obiceiurile ele iarnă. Astfel în Ajunul
Crăciunului la noi în sat se merge la capre. Lumea se strânge la Căminul Cultural unde se
primesc mai multe bande de mascaţi.
Tot în Ajunul Crăciunului este obiceiul ca cei mici să meargă cu colinda.
În Ajunul Anului Nou ei merg cu uratul pentru ca apoi, în ziua de Anul Nou, să
meargă cu semănatul. Se mai obişnuieşte să se umble cu colinda şi în ajunul Bobotezei, mai
ales la casele la care copiii nu au ajuns în Ajunul Crăciunului.
Alte obiceiuri mai deosebite se întâlnesc la Paşti, femeile încondeiază ouă pentru
copiii care vor veni în ziua de Paşti. Astfel ouăle se fac fie cu ciştiţa, fie în culori. Tot de
Paşti este obiceiul să se facă pască. Aceasta este coptura cea mai înseninată care se pune în
coş şi se duce la Biserică pentru a fi sfinţită, iar în ziua de Paşti se ţine pe masă şi pe ea pe
16
pun ouă roşii. Pasca este în formă rotundă, pe margini se pune un fel de împletitură iar pe
deasupra se pune împletitura în formă de cruce. Între aceste împletituri se pune uneori
brânză.
Sim. FI. Marian spune şi o legendă în legătura cu originea acestui obicei: „Iisus
Hristos călătorea cu Apostolii şi au poposii la un gospodar care, după ce i-a ospătat, le-a
pus merinde şi în desagi. Mergând ei prin pădure au zis Apostolii: „când va fi Paştele?''.
Iisus le-a răspuns că atunci când vor găsi pâine de grâu în desagi va fi Paştele. Căutând ei
în desagi au găsit pâine de grâu şi s-au bucurat că este Paştele”38.
La noi se fac focuri nu numai în Joia Mare ci şi în Sâmbăta Mare şi se întreţin în
aşa fel încât să se păstreze jar până în ziua de Paşti.
Un alt obicei se întâlneşte la Rusalii când se pun la porţi ramuri mari de salcie. Tot
în această zi se dau şi la Biserică ramuri de salcie ce reprezintă limbile de foc care s-au
aşezat de-asupra Apostolilor la Pogorârea Duhului Sfânt.
Aceste obiceiuri au fost păstrate din moşi strămoşi şi se fac pentru că ,,aşa e bine”,
„pentru că aşa se făceau în vechime”, pierzându-se astăzi semnificaţia pe care o aveau în
trecut.
38 Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române,

17
Cap. 3. OBICEIURILE DE IARNĂ DIN COMUNA COŞNA ÎN
DINAMICA LOR
3.1. OBICEIURILE DE CRĂCIUN
Crăciunul sau Naşterea Domnului este cea mai importantă şi mai veche sărbătoare a
creştinilor de care se leagă toate celelalte sărbători creştine. Aceasta se reflectă atât în
cultul Bisericii, prin frumuseţea şi solemnitatea slujbelor religioase, prin postul rânduit de
Biserică înainte de această sărbătoare, care are menirea de a pregăti trupeşte şi sufleteşte pe
credincioşi pentru întâmpinarea sărbătorilor, cât şi în multitudinea datinilor cu
manifestările spectaculare ce însoţesc această sărbătoare.
3.1.1. CONSIDERAŢII DESPRE ORIGINEA SĂRBĂTORII
Sărbătoarea Crăciunului este de origine precreştină, iar în creştinism prăznuieşte

naşterea Domnului lisus Hristos în Betleemul Iudeii, acum mai bine de două mii de ani.
Această sărbătoare a prăznuirii Naşterii Domnului este proprie creştinilor, intrând în
calendar abia după apariţia creştinismului, suprapusă altor sărbători legate de înnoirea
anului calendaristic astronomic, lucru pe care nu-l putem spune despre Paşti şi Rusalii care:
„existau şi la evrei şi la păgâni, desigur cu altă însemnătate”39. În Sfânta Scriptură la
capitolul 23 din Levitie se aminteşte atât de Paşti (capitolul 23,5) cât şi de Rusalii
(capitolul 23,15-16).
Sărbătoarea Crăciunului nu a fost prăznuită în epoca apostolică, ea prăznuindu-se
doar în conştiinţa poporului, cu alte semnificaţii decât cele creştine. Prima data când a fost
fixată în calendar ca sărbătoare a Naşterii Mântuitorului, Sfinţii Părinţi au ales data de 6
ianuarie când se sărbătoreşte şi Botezul Domnului. Aceste sărbători au fost fixate pe
aceeaşi dată din cauza păgânilor. Ei nu sărbătoreau data naşterii unui zeu (cu unele
excepţii) şi: „mulţi dintre păgâni râd batjocoritor când aud că Dumnezeu a fost născut în
trup, iar pe mulţi dintre cei mai simpli îi tulbură şi îi smintesc...''40 (scrie P. Miloşescu
citându-l pe Sfântul loan Hrisostom). Pentru a evita o tulburare în Biserică, unde există
încă multe credinţe păgâne, Sfinţii Părinţi au hotărât să se sărbătorească amândouă pe data
39 Miloşescu Pantelimon,Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru

Turism Bucureşti, 1990, p.17
40 Ibidem, p.17
18
de 6 ianuarie. Astfel Crăciunul este considerat naşterea după trup a Domnului iar Botezul
era considerat naşterea spirituală.
Mutarea Crăciunului pe data de 25 decembrie are loc abia în secolul IV, prima dată
sărbătorindu-se la Roma în 354, apoi la Constantinopol în anul 375 şi în Antiohia în anul
38641. Pe baza celor spuse de evanghelistul Luca: „în al cincisprezecelea an al domniei
Cezarului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat din procurorul Iudeii, Irod, Ierarh al Galileii, Filip,
fralele său, tetrarh al Iturii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei. În
zilele arhiereilor Anna şi Caiafa...” (Luca 3,1-2), se poate fixa cu aproximaţie anul naşterii
Domnului, dar nu se poate afla şi ziua. Sfinţii Evanghelişti şi Apostoli nu au precizat în
scrierile lor data exactă a naşterii Mântuitorului, precizând doar că El: „a venit la plinirea
vremii”( Galateni 4,4)42.
Se pune întrebarea: cum s-a ajuns la această dată de 25 decembrie pentru
sărbătorirea Naşterii Domnului şi nu s-a păstrat ziua de 6 ianuarie fixată iniţial? Petru
Caraman vine cu un răspuns la această întrebare: „cu vremea, nemaifiind înţeleasă alegoria
naşterii spirituale şi trupeşti serbate împreună pe 6 ianuarie, teologii au ales data de 25
decembrie”43. Din răspunsul la acestă întrebare se iveşte alta: de ce au ales data de 25
decembrie? Un posibil răspuns ar fi că Părinţii Bisericeşti din acele timpuri au vrut să dea
sărbătorilor păgâne un înţeles şi chip creştin, respectiv să le creştineze odată cu populaţia.
Creştinarea obiceiurilor populare făcea parte din misionarismul creştinării apostolice,
încadrându-se în dinamica actualizării socio-istorice a vieţii cultural-spirituale a omenirii.
Cercetătorii au descoperit că la romani exista un ciclu de sărbători de iarnă care
corespund sărbătorilor noastre creştine de iarnă. Aceste sărbători începeau la jumătatea
lunii noiembrie şi ţineau până la jumătatea lunii ianuarie, iar prin faptul că se succedeau şi
cădeau toate în aceeaşi perioadă a anului s-au putut suprapune şi influenţa reciproc într-un
ciclu de obiceiuri de sincretism ritualic socio-religios.
Prima din ciclul sărbătorilor de iarnă la romanii precreştini era Brumalia, care dura
între 24 noiembrie şi 17 decembrie. Aceste sărbători: „erau foarte populare în Tracia şi
aveau loc în cinstea lui Dionis Tracicul”44. Se presupune că sărbătoarea Crăciunului ar fi
41 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Editura Minerva,

44 Ibidem, p.31
19
primit unele influenţe din sărbătoarea lui Dionis, mai ales unele măşti din cortegiul lui
Dionis.
Între 17 decembrie şi 23 decembrie se sărbătorea Saturnalia în onoarea lui Saturn,
zeul semănăturilor. Aceasta se sărbătorea cu mult fast şi veselie şi se caracteriza printr-o
mare libertate. P. Miloşescu spune că este puţin probabil ca Biserica să fi instituit
Crăciunul pe data de 25 decembrie pentru a nu lăsa pe creştini să fie atraşi de sărbătoarea
Saturnaliilor, pentru că acestă sărbătoare nu trecea de 23 decembrie 45, totuşi de la această
sărbătoare s-au păstrat unele obiceiuri şi datini, cum ar fi: înjunghierea porcilor, încetarea
lucrului, împărţirea de daruri copiilor şi ospeţe mari. Tot cu prilejul acestei sărbători se
împărţeau turte, colaci, miere, se beau vinuri îu cinstea lui Saturn, iar copiii cutreierau
străzile strigând: „Ia Saturnalia”46. Acestea din urmă fiind o posibilă bază pentru colindele
de astăzi.
O altă sărbătoare foarte importantă la romani era Calendele lui Ianuar, care avea loc
în primele zile ale lui ianuarie când începea anul roman.
Mai târziu, la începutul erei creştine, între aceste două sărbători este fixată în
calendarul roman sărbătoarea în cinstea lui Mithra, zeul soarelui. Această sărbătoare este
adusă din Orient de către legionarii romani şi recunoscută ca religie de stat sub Aurelian,
când este fixată în calendar pe data de 25 decembrie47. Astfel cultul soarelui a devenit cel
mai mare duşman al creştinismului.
Mai târziu peste aceste sărbători se suprapun sărbătorile creştine şi, cu toată
opoziţia Bisericii, se moştenesc elemente păgâne, cum ar fi unele superstiţii, datini.
Sărbătoarea Crăciunului a fost stabilită de către Biserică pe data de 25 decembrie tocmai în
perioada de înflorire a cultului lui Mithra. Fixând Crăciunul în această dată, când se
sărbătorea zeul solar Mithra, Părinţii Bisericeşti au vrut să atragă tot fastul cu care era
sărbătorită această zeitate păgână asupra sărbătorii creştine. Aşa a şi fost, pentru că dintre
toate sărbătorile de iarnă cea mai fastuoasă este Crăciunul care are o mare influenţă asupra
celorlalte. Se poate observa că obiceiurile care se practică la Crăciun le întâlnim şi la Anul
Nou (jocul cu măşti, petrecerile) dar mai ales la Bobotează când în unele părţi se umblă cu
colinda ca şi la Crăciun.
După cum spuneam, Crăciunul sau Naşterea Domnului a înlocuit sărbătoarea solară
păgână iar în primele secole creştine participau la această sărbătoare păgână şi creştinii.

46 Ibidem, p.27
47 Ibidem, p.27
20
Tertulian, Augustin, Ciprian se plâng contra creştinilor care confundă această sărbătoare
păgână cu Naşterea Domnului48. Confuzia vine şi din cauză că lisus Ilristos este numit în
Sfânta Scriptură „soarele dreptăţii” (Maleahi 4,2) iar în Noul Testament se numeşte pe Sine
„lumina lumii" (loan 8,12). Această numire se întâlneşte şi în imnologia slujbei
Crăciunului unde, în Troparul Naşterii Domnului, se spune: „ răsărit-a lumii Lumina
cunoştiinţei”49.
Sărbătorile creştine, chiar dacă s-au suprapus peste cele păgâne, au căutat să le
neutralizeze şi să le dea un alt înţeles. Legea nouă, creştinismul, nu a stricat legea veche ci
a purificat-o şi a trecut-o prin filtrul învăţăturii creştine.
Deşi oficial sărbătorile păgâne erau înlocuite cu sărbătorile creştine, în popor ele
continuau să existe şi să fie sărbătorite: „rezultatul luptei Bisericii n-a fost acela al unei
înfrângeri care nimiceşte pe potrivnic, ci de fapt o înfrăţire între elementele combatante şi o
contopire a lor ... totuşi a învins creştinismul ...”50. „A învins creştinismul” şi şi-a impus
credinţele şi obiceiurile lui dar în popor s- au păstrat unele obiceiuri păgâne care s-au unit
cu cele religioase şi pe care le putem întâlni şi astăzi. Aceste obiceiuri păgâne s-au păstrat
mai bine în mediul rural, acolo unde se păstrează. în cele mai multe cazuri, tradiţia.
După ce am stabilit când a fost fixată această sărbătoare pe data de 25 decembrie şi
peste ce sărbători păgâne s-a suprapus, trebuie să mă opresc puţin şi asupra denumirii de
Crăciun, care i se mai dă sărbătorii Naşterii Domnului. Lingviştii s-au împărţit în două
tabere când a fost vorba de provenienţa cuvântului. Unii spun că vine din latină, alţii din
slavonă. B. P. Haşdeu l-a dedus din cuvântul latinesc „crastinum” care înseamnă creştin,
C.C. Diculescu spune că vine de la „carnaţione” (întruparea Domnului) iar At. Marinescu
şi P.Caraman îl deduc din „creaţionem”(dies), adică ziua creaţiei. Alţi lingvişti susţin că,
cuvântul crăciun vine de la „colatio”, adică chemare „strigarea obişnuită la romani, pe care
o făceau preoţii pentru ciclul sărbătorilor schimbătoare”51. Cert este că, cuvântul are o
provenienţă latină fiind propriu românilor.
Ion Ghinoiu, în Obiceiuri populare de peste an - Dicţionar, spunea că: „ Crăciun este un
zeu solar, varianta mioritică a zeului iranian Mithra”. Crăciunul era o sărbătoare sezonieră
când oamenii celebrau divinitatea cu acelaşi nume. Apelativul de „moş” indică vârsta
48Ibidem, p.28
49Ibidem, p.28

21
zeului. Se credea că divinitatea se năştea odată cu timpul, la 25 decembrie, trăia 365 de
zile, îmbătrânea şi murea pentru a renaşte la începutul anului următor. La începutul
creştinismului Crăciunul sc sărbătorea împreună cu Anul Nou, pe 25 decembrie.
Deci Crăciunul era o sărbătoare autohtonă, proprie dacilor peste care s-au suprapus
succesiv sărbătorile romane şi mai târziu creştinismul, care a păstrat şi denumirea de
Crăciun pentru Naşterea Domnului.
Sărbătoarea Crăciunului avea şi unele obiceiuri: jocurile cu măşti, abundenţa
ospeţelor, stingerea luminii la miezul nopţii pentru a crea imaginea morţii timpului. Aceste
obiceiuri s-au păstrat astăzi la Anul Nou. Aprinderea luminilor la miezul nopţii şi urările de
sănătate şi belşug semnifică naşterea noului an.
Influenţele creştinismului se resimt şi asupra semnificaţiei numelui de Crăciun.
Influenţat de creştinism, Crăciun nu mai este văzut ca un zeu care semnifică timpul creator,
ci este văzut ca un sfânt. În mitologia română Crăciun este considerat primul sfânt al
creştinilor. În Mitologie română, Crăciun este văzut ca un cioban demonic carc refuză să o
primească pc fecioara Maria să nască în staulul lui. Soţia lui o primeşte pe ascuns şi o ajută
pe Maica Domnului să nască, dar Crăciun află despre fapta ei şi-i taie mâinile. Maica
Domnului face o minune lipindu-i mâinile la loc. Această minune îl converteşte pe Crăciun
la creştinism52. De bucurie că soţia lui a scăpat de pedeapsa lui necugetată el dă o petrecere
şi-i oferă daruri păstoreşti Fecioarei Maria. Romulus Vulcănescu spune că de aici vine şi
obiceiul de a da daruri copiilor şi de transformare a lui Crăciun într-un moş darnic. Moş
Crăciun transsimbolizează în versiunea mitologică creştină pe cei trei magi .
Elena Niculiţă-Voronca dă o altă interpretare lui Crăciun, asemănătoare cu cea pe
care o dă R.Vulcănescu, dar în versiunea ei, culeasă în satele din Suceava, pune accentul pe
lisus ca „lumina lumii”. Ea spune că la început oamenii lucrau noaptea, pe întuneric, iar
când s-a născut Mântuitorul în staulul lui Crăciun, a răsărit pe cer luceafărul de dimineaţă
şi soarele. Crăciun, om rău şi nemilos cum era înainte, văzând minunea se converteşte la
creştinism.
În colindele româneşti Crăciun este şi pseudonimul lui Dumnezeu Tatăl.
Înainte de a prezenta un istoric al obiceiurilor de Crăciun trebuie să subliniez încă o
dată însemnătatea acestei sărbători în jurul căteia s-au adunat o mulţime de obiceiuri atât
păgâne cât şi religioase. Dintre toate sărbătorile creştine nici una nu s-a bucurat de o mai
bogată revărsare şi cânt ca sărbătoare Naşterii Domnului. P. Miloşescu, citându-l pc
52 Elena Niculiţă-Voronca,Datinile şi credinţele poporului român, Editura Polirom

Iaşi, 1998, p.54
22
Grigore de Nyssa, spune: „nu e în chip simplu sărbătoare sfântă ci sfânta sfintelor şi
sărbătoarea sărbătorilor”53 căci Hristos a venit în lume şi a pătimit pentru răscumpărarea
neamului omenesc din robia păcatului.
3.1.2. OBICEIURILE DE CRĂCIUN - PREZENTARE GENERALĂ
Sărbătoarea Crăciunului esle însoţită în popor de o mulţime de datini şi obiceiuri

care diferă de la popor la popor, dar şi în cadrul aceluiaşi popor. Unele obiceiuri sunt
reminiscenţe din riturile precreştine, altele sunt obiceiuri creştine amestecate cu unele rituri
păgâne dintre care unele sunt înscenări ale pasajelor biblice cu rol de rememorare istorică
spectaculară, faptul că unele obiceiuri cu aparenţe şi reminiscenţe „păgâne” au rezistat
până astăzi cu toată oponenţa Bisericii care le considera jocuri drăceşti „dovedeşte
existenţa unor concepţii venite din mituri locale...”54 şi nu numai atât, importanţa socio-
culturală a acestora în viaţa comunitară. De asemenea dovedeşte intransigenţa clerului
bisericesc în relaţia cu cultura laică a comunităţii bazată pe lipsă de înţelegere şi opacitate
în relaţia cultural-spirituală cu oamenii pc care îi păstoreşte.
Obiceiurile poporului român nu s-au născut spontan, odată cu apariţia
creştinismului, ci ele s-au moştenit de la strămoşi.
Pentru cei ce le privesc din afară, obiceiurile de iarnă sunt numai frumoase
spectacole dar ele încifrează şi înţelesuri profunde asupra relaţiilor omului cu lumea
înconjurătoare, a relaţiilor interumane dar şi asupra soluţiilor pe care omenirea le-a găsit
pentru a influenţa curgerea normală a vieţii comunitare şi particulare a oamenilor. Oamenii
cred că dacă nu respectă tradiţia nu le va merge bine în anul următor din anumite puncte de
vedere: fie legat de gospodărie, fie legat de sănătate, fie, pentru fetele tinere, legat de
dragoste. Astfel, pentru oamenii simpli de la ţară obiceiurile au un pronunţat caracter
cultural-religios şi uneori şi magic intrinsec.
Multe dintre obiceiurile tradiţionale „par a avea originea în cultura traco-dacă,
altele sunt vădite moşteniri romane... altele au fost introduse de Biserică, care a contribuit
la schimbarea sensurilor şi formelor obiceiurilor mai vechi55. Dintre obiceiurile care ar
avea origine traco-dacă se poate aminti colindatul cu măşti. Măştile erau folosite în cultul

54 Florin Bratu, Cultura populară sau virtuţile permanenţei, Editura Junimea Iaşi,
1983, p.54
55 Mihai Pop,Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers Bucureşti, 1999, p.40
23
lui Dionis tracicul, dar poate avea şi origine romană, măştile fiind folosite şi la sărbătorile
romane păgâne Saturnalia şi Calendae iauuariae. Dintre obiceiurile moştenite de la romani
poate fi amintit colindatul, legat la romani tot de aceste sărbători. Mai târziu Biserica a
venit şi ea cu obiceiuri care se păstrează până astăzi cum ar fi cântecele de stea şi Irozii.
Dintre aceste obiceiuri cel mai răspândit este obiceiul colindatului. După cum
spuneam, colindele au origine romană şi-şi întind rădăcinile adânc în istorie. Colindele
noastre tradiţionale se spune că ar avea ca model urările şi cântecele practicate la
sărbătoarea Calendelor. Însuşi numele speciei trădează o origine latină. În unele părţi, cum
ar fi Transilvania şi Moldova, acest obicei se numeşte „colindă”, în Muntenia este folosit
pentru denumirea obiceiului neutrul „colind”, iar în vestul Transilvaniei, în unele locuri, se
întâlneşte denumirea de „colindă”. Aceasta din urmă atestă o transmitere directă din
calendar, pe când colindă indică aceeaşi origine dar prin filieră slavă56. Elementele romane
pot fi întâlnite mai ales în colindele profane şi mai rar în colindele religioase.
În mitologia populară colindele ar fi „cântecele de bucurie adresate de slugile lui
Crăciun cu prilejul minunii săvârşite de Maica Domnului asupra bunei lor stăpâne,
Crăciuneasa”57 .
Petru Caraman distinge în tradiţia românească mai multe tipuri de colinde:
colindatul propriu-zis al flăcăilor, colindatul copiilor, pluguşorul-colindă cu caracter agrar
legată de Anul Nou, jocul cu măşti, vasilca-datină întâlnită la ţiganii din România şi
sorcova-datină legată tot de Anul Nou. Pe acestea le caracterizează ca fiind profane iar ca
şi colinde strict religioase aminteşte steaua şi Irozii58.
Dintre acestea, enumerate de Petru Caraman, în Moldova colinda propriu-zisă a
cam dispărut, singura colinda existentă este cea despre scularea gazdelor, cele mai
frecvente fiind cântecele de stea.
Colindele religioase se îmbină cu colindele profane, ele fiind un produs muzical-
literar introdus relativ târziu în practica populară în procesul de creştinare a obiceiului.
Adesea colindele se confundă cu cântecele de stea. Chiar dacă autorii cântecelor de stea
sunt preoţii şi diecii, mulţi dintre ei au rămas necunoscuţi. Doar câteva colinde provin din
Psaltirea lui Dosoftei; acestea au circulat mai mult integrate în teatrul religios al Irozilor.
„Cântecele de stea au o origine semicultă şi un stil modem, influenţat de muzica
bisericească.
56Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol.I, Editura Minerva Bucureşti, 1981, p.375
57Romulus Vulcănescu, op.cit., p.331
24
Colindele religioase au fost introduse si în manualele şcolare, în defavoarea
colindelor tradiţionale, autentic populare. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în perioada
când învăţământul era în grija Bisericii"59. Şi prin acest lucru s-a vrut înlocuirea colindelor
numite impropriu profane, cu colindele religioase. Şi astăzi copiii au tendinţa de a învăţa
colinde şi pluguşoare din cărţi şi nu apelează pentru aceasta la părinţi sau bunici care,
poate, au păstrat din bătrâni colinde specifice zonei lor.
Monica Brătulescu identifică mai multe etape în procesul de transformare a
colindei sub influenţa creştinismului: la început au existat unele refrene care au fost
introduse în vechile versiuni populare şi în ciuda incompatibilităţii ele coexistă, apoi cele
două filoane fuzionează şi la nivelul personajelor, elementele de miraculos popular se
estompează, apoi personajele mitologice populare sunt înlocuite cu sfinţii pentru ca, în
final, să intervină etica populară care modifică comportamentul eroilor60.
Acest lucru s-a întâmplat la începuturile introducerii în uz a colindelor religioase
pentru ca trecerea de la una la alta să nu fie atât de bruscă.
Colindele au existat până târziu neatinse de creştinism, fiind numite de preotul
luteran Mathesius „cântece drăceşti”. Monica Brătulescu spune că acest lucru s-a întâmplat
şi din cauză că lupta Bisericii de eradicare a lor nu a avut un caracter metodic. Se întâlnesc
doar câteva măsuri restrictive în documente, dar şi acestea au în vedere tulburările iscate de
cetele colindătorilor şi nu de caracterul păgân al practicii: „este greu de presupus că preoţii
noştrii de la ţară puteau să se indigneze împotriva colindatului, obicei pe care-l cunoşteau
printr-o experienţă nemijlocită”61.
Cea mai veche atestare a unei „colinde” religioase se găseşte într-un Catavasier
tipărit în anul 1747 la Râmnicu-Vâlcea. Aici este publicat cântecul de stea „Steaua sus
răsare”.
Dovada cea mai sigură a originii cărturăreşti a cântecelor de stea este factura lor
stilistică. Uneori, în versuri, se întâlnesc cuvinte inexistente în lexicul popular, cum ar fi
neologismele sau cuvintele folosite mai ales în mediul bisericesc. Un alt element s-ar putea
întâlni şi la nivelul versului popular care, uneori, este greoi.
O. Bârlea spune că: „doar câteva cântece de stea: Steaua sus răsare, Trei păstori se
întâlniră, Ce veste minunată, prin circulaţie orală îndelungată, au fost adânc şlefuite şi turnate
în albia stilistică populară, cu versuri curgătoare şi imagini mai apropiate de categoria
59 Marin Gh. Marin, Folclor în manualele şcolare din perioada dintre cele două
războaie mondiale, în „Revista de folclor”, anul VI, nr.1-2, Bucureşti, 1961, p.106
60 Monica Brătulescu, op.cit., p.63
61 Ibidem, p.61
25
reprezentărilor populare”62. Acest lucru s-a întâmplat şi din cauză că poezia populară se
creează şi se recreează în procesul circulaţiei.
Încă din secolul al XVII-lea este atestat pe teritoriul României şi colindatul cu
icoană practicat de preoţii Bisericii. Arhidiaconul Paul de Alepp, în călătoria sa prin
Moldova şi Transilvania, între anii 1650 - 1660, însoţind pe Macarie, Patriarhul Antiohiei,
spune că: „e de observat că în această ţară se obişnuieşte în seara spre naşterea lui Hristos
ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi corişti, să se adune în
bande, purtând icoane şi să se umble prin oraş toată noaptea, vizitând casele boierilor şi
dorindu-le bucurie”63.
Referitor la colindele propriu-zise se poate spune că acestea nu au prins rădăcini în
Moldova, preponderent rămânând jocurile cu măşti.
Jocurile cu măşti sau colindatul cu măşti se practica între Crăciun şi Bobotează,
concomitent cu colindele religioase şi cu pluguşorul, la Anul Nou. În Moldova, de obicei,
copiii umblă cu colinda (la Crăciun) sau cu uratul (la Anul Nou), iar tinerii necăsătoriţi
(uneori şi cei căsătoriţi) umblă „cu capra". În zona Dornelor nu se obişnuieşte să se umble
cu „Irozii”, obiceiul profan al umblatului „cu capra” nu a putut fi înlocuit cu cel religios.
Doar în școală s-a încercat reprezentarea acestei piese. Teatrul religios nu a putut să
înlocuiască jocurile cu măşti, care,ţin la ţară, în special la munte, locul teatrului, balurilor,
Vicleemului şi tuturor spectacolelor din oraşe”, după cum spune T. T. Burada64.
Unii cercetători cred că obiceiurile cu măşti de la sărbătorile de iarnă sunt moşteniri
de la elini şi romani, alţii cred că ele continuă aspecte ale culturii tracice.
Din prima categorie fac parte Mihai Pop, I. T. Burada, Miloşescu Pantelimon. M.
Pop spune că: „ asemănarea acestor jocuri cu ale unor popoare din Balcani şi cu jocurile
inimilor bizantini şi antici este evidentă”65. De exemplu, spune T. T. Burada, tot în felul
Brezaici se travesteau cei care cântau versuri satirice contra generalilor care purtau vreun
triumf. Apoi, tot un fel de brezaic erau şi femeile Citera şi Petreia care se întâlneau la
procesiunile romane. Aceste obiceiuri de iarnă pot fi şi amintiri vagi ale dansurilor
cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare: Şoimul, Bufniţa şi Cucuveaua66.
Alţi cercetători, printre care O. Bârlea şi R. Vulcănescu, cred că jocurile cu măşti se
leagă de vechile rituri dionisiace întâlnite la traci.
62 Ovidiu Bârlea, op.cit., p.391

63 T.T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Editura Minerva Bucureşti, 1975 p.24
64 Ibidem, p.50
65 Mihai Pop, op.cit., p.85
66 T.T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, Editura Minerva Bucureşti, 1975 p.94
26
Jocurile cu măşti, pe lângă că sunt forme rudimentare de teatru, ele sunt şi acte
ceremoniale. Animalul reprezentat prin mască este o fiinţă cu însuşiri sacre şi mai cu
seamă cu eficienţă deosebită în promovarea muncilor agrare, a vegetaţiei, a sănătăţii prin
hrană, a bunei stări materiale.
R. Vulcănescu spune că: „omul primitiv se tatua integral sau parţial, pentru ca să se
deghizeze magic, ca să-şi însemne corpul cu embleme gentilico-tribale şi ca să se
împodobească din orgoliul sexual"67. El spune că se deghizau din perioada iniţierii până la
maturitate. Uneori tatuajul se realiza prin inciziuni adânci în pielea feţei şi a corpului.
Această repetare în fiecare an a tatuării se termina printr-un fel de sculptură în piele.
Fiecare însemn tatuat purta un nume şi îndeplinea un anumit rol ideogramic. Bărbaţii se
tatuau pe întreg corpul, mai ales pe faţă, pentru practicarea magiei medicale şi războinice.
R. Vulcănescu spune că procedeul de deghizare prin tatuare a fost transmis mai târziu în
alcătuirea măştilor-costume.
Jocurile cu măşti de la sărbătorile de iarnă au fost serios criticate de Biserică şi
chiar s-a vrut înlocuirea lor cu „Irozii” - teatru cu temă religioasă care prezintă naşterea
Domnului în peştera din Betleemul Iudeii şi închinarea celoi trei magi de la răsărit. Mulţi
sfinţi au combătut aceste jocuri, numindu-le „jocuri drăceşti” iar „Conciliul Trulan opreşte
travestirea oamenilor în chip de animale, având în vedere şi Peninsula Balcanică”68.
În Biserica Ortodoxă, jucătorul caprei nu putea să intre în Biserică timp de
patruzeci de zile, spunându-se că în acest timp lipseşte îngerul păzitor de lângă dânsul.
Acest lucru se întâmplă poate şi din cauză că în popor există credinţa că: „dintre toate
animalele capra e cea mai apropiată de diavol, el apare adesea sub înfăţişarea ei. De aceea
nici nu e bine să dai capră de pomană”. Altfel nu se explică de ce despre celelalte personaje
nu se aminteşte nimic cu privire la interdicţia pusă de Biserică.
Cu toate că Biserica a interzis jocurile cu măşti şi chiar a încercat să le înlocuiască
cu teatrul de factură religioasă, nu prea a avut sorţi de izbândă. Aceste jocuri încetăţenindu-
se adânc în conştiinţa poporului, pictorii au vrut să imortalizeze aceste imagini şi din
această cauză jocul ursului apare chiar pe pereţii exteriori ai unor Biserici, cum ar fi OIari-
Horezu, Sfântul Ioan-Olăneşti69. Astfel de scenă este introdusă de către cercetători în
cadrul scenelor cu caracter bucolic. Aceste scene „profane” apar cu precădere în Oltenia de
nord, Argeş, Buzău şi sunt rodul unei şcoli de pictură locală descinsă din valoroasa şcoală
67 Romulus Vulcănescu, op.cit., p.94

69 Victor Simion, Imagine şi legendă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, p.113
27
a Hurezilor: „care a imprimat o viziune proprie de nuanţă folclorică asupra imaginii
artistice”70. Pe lângă jocul ursului întâlnit în pictura bisericească, se mai întâlneşte
reprezentată şi căprioara. În arta românească apare intrepretarea unui verset din Psalmul 41
„în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Doamne”
(Psalmul 41,1). O reprezentare a unei căprioare culcate apare pe zidul de împrejmuire a
fostei biserici domneşti din Câmpulung-Muscel. „În cazul de faţă, căprioara, realizată cu o
eleganţă şi o gingăşie deosebită, semnifică mila şi blândeţea, stări pe care meşterul anonim
a reuşit să le transfigureze cu o deosebită măestrie în piatră cioplită”71. Alte imagini de
cervide şi nu numai, pot fi întâlnite mai des în pictura murală, în scenele care reprezintă
facerea animalelor, raiul (Mănăstirea Suceviţa) , judecata de apoi (Mănăstirile Hurez,
Voroneţ). În tabloul cu facerea animalelor sau raiul, animalele joacă rolul unui cadru ce vrea
să semnifice armonia universală primară. Erminiile zugravilor nu precizează numărul şi
specia animalelor care trebuie să fie neapărat reprezentate şi din această cauză „grădina
zoologică” are în redarea ei o sinceritate cuceritoare. Ai senzaţia că pictorul a inclus aici
orătăniile ogrăzii sale: câini, cai, porci, capre şi felurite animale sălbatice precum urşi, lupi,
mistreţi.
Aceleaşi reprezentări zoomorfe apar şi în scena judecăţii universale, animalele
dobândind aici o semnificaţie morală. Acestea sunt prezente la judecată şi obligate să
restituie victimele tăcute în timpul vieţii. „Se încheie astfel un ciclu de existenţă pe care
naraţiunea discursului plastic îl urmăreşte în paralel cu ciclul de existenţă umană, stabilind
şi în acest cadru un paralelism între om şi animal, consfinţind de fapt legătura milenară
existentă între aceştia”72.
Dar reprezentări zoomorfe apar nu numai în pictura Bisericilor ci şi în cadrul unor
iniţiale şi frontispicii: „dovezi ale fanteziei şi simţului decorativ”73. Astfel apare în
Liturghierul Mitropolitului Ştefan, a doua jumătate a scolului XVII, cei patru evanghelişti în
reprezentări zoomorfe: boul (Luca), leul (Marcu),vulturul (Ioan) şi înger (Matei). Aceste
reprezentări apar uneori şi în pictura Bisericilor. În Lihtrghierul Mitropolitului Ştefan, apare o
iniţială care are încadrat un urs.
Încă de la începutul lumii a existat o legătură specială între animal şi om, legătura
care dăinuie şi astăzi. Astfel oamenii se travestesc şi astăzi în animale, imitând jocul
70 Ibidem, p.50
71 Ibidem, p.60
72 Ibidem, p.101
73 Ibidem, p.112
28
acestora şi încercând să creeze atmosfera de bună dispoziţie caracteristică sărbătorilor de
iarnă.
Din cadrul jocurilor cu mascaţi fac parte următoarele personaje: capra, moşul, baba,
ursul, ursarul, ţiganii şi mirii. Unele benzi mai mari din Moldova, zona Dornelor, mai au şi
drăcuşori şi căluţi.
În zona Dornelor capra cste cel mai important „personaj”, ea dând şi numele
obiceiului (la noi se spune că „se merge la capre”). Semnificaţia jocului caprei s-a pierdut
de multă vreme din cauza atacurilor repetate ale Bisericii. În vechime ea era considerată o
zeitate solară care asigura prosperitatea vegetaţiei. Ovidiu Bârlea este de părere că jocul cu
mască animalieră de acest tip continuă o practică străveche care, la noi, provine din
formele cultului dionisiac practicat la traci74. În sud-estul Europei simbolul caprei era
întâlnit în ornamentică, în proza şi poezia populară. R. Vulcănescu spune că la grecii
peninsulari Afrodila Genitrix sau Nymphia, zeiţa frumuseţii şi a amorului conjugal era
imaginată uneori călărind pe o capră albă, simbol al protecţiei căsătoriei: iar zeiţei Hera,
zeiţa prosperităţii cereşti şi pământeşti, i se aducea jertfă o capră neagră, simbol al
fertilităţii pământeşti; iar Dionysos, zeul belşugului şi al petrecerilor, sc metamorfoza în
ţap75.
Jocul caprei este spectacular, cu sărituri îndrăzneţe şi cu clămpăniri ritmice ale
fălcii inferioare care este trasă cu o sfoară de către cel care joacă capra .
Jocul caprei este condus de moşneag prin strigături . Acesta intră în scenă împreună
cu baba şi cu două sau trei capre. R.Vulcănescu este de părere că măştile de moşnegi
închipuie: „strămoşii sau moşii comunitari”76. Mai departe spune că: „în Bucovina şi
Moldova, jocul moşului asociat cu al babei a căpătat semnificaţii erotice”77. În timp s-a
pierdut semnificaţia pc care o aveau în vechime de stămoşi ai comunităţii care participă şi
ei la ritualurile săvârşite de cei vii. Semnificaţia pe care o găseşte Vulcănescu pentru
măştile de moşi poale fi legată şi de credinţele din popor după care în noaptea dintre
cumpăna anilor se deschide cerul şi se întorc morţii.
Astăzi semnificaţia măştilor de moşi şi babe s-a pierdut, cei care joacă aceste două
măşti se ţin de şotii care-i vizează în principal posesia sexuală, dar prezintă şi munca de zi
cu zi a oamenilor de la munte, aceea de creştere a animalelor. Astfel ei mimează mulsul
caprelor, hrăniirea lor, etc.

76 Ibidem, p.328
77 Ibidem, p.329
29
Semnificaţia de strămoşi ai comunităţii s-ar putea să se fi păstrat mai bine în jocul
măştilor. Acest joc se practică uneori în zona Dornelor integrat în jocul caprelor, dar numai
în reprezentaţii oficiale şi nu de către toate benzile. Astfel cei care dansează jocul măştilor
sunt îmbrăcaţi în costume naţionale, pe cap au o căciulă de miel, în mână un toiag mare de
lemn iar faţa este acoperită cu o mască. Aceştia sunt în număr de 6-8 flăcăi care dansează
jocul măştilor în cerc.
După jocul caprei, condus de către moşneag, urmează jocul ţiganilor. Ţiganul şi
ţiganca semnifică norocul. Ei dansează, fac tot felul de năzbâtii, ţiganca se adresează celor
din public vrând să le ghicească. În timpul jocului cei doi au şi un dialog în cadrul căruia
caută să îi imite cât mai bine pe ţigani.
„Jocul ţiganilor este urmat de jocul căiuţilor. Acesta este un dans ritual, executat de
4-8 flăcăi travestiţi în căiuţi, pe muzică ritmată de tobe”78. Costumul căiuţilor este alcătuit
(potrivit informaţiilor culese pe teren de la conducătorul grupului de mascaţi din Coşna,
Virgil Halostă) din costum naţional peste care se ia masca de căiuţ. Aceasta este făcută din
lemn sculptat reprezentând un cap de cal alb care se pune în jurul mijlocului. Pe cap
jucătorul poartă o şapcă cât mai împodobită cu oglinzi, franjuri. Ei dansează în cerc pe
muzică ritmată, ajutându-se şi de o fâşcâietoare pe care o are fiecare la gură, imitând
săriturile cailor (vezi anexa foto doc.,nr.2).
O. Bârlea spune că dansul căiuţilor este foarte vechi, după unele presupuneri, din
perioada de îmblânzire a cailor79.
Jocul căiuţilor ca şi jocul măştilor se întâlneşte mai rar în banda din Coşna, uneori
existând numai la spectacole mari.
Urmează apoi dansul mirelui şi al miresei. Aceştia sunt introduşi în scenă de către
babă şi moşneag. Ei simbolizează, după Vasile G. Popa: „rodnicia, germinaţia, abundenţa,
pe care ar trebui să le aducă noul an”80.
După dansul mirelui şi al miresei urmează jocul ursului. Acesta esle condus de
către un ţigan ursar, uneori ursul poate fi însoţit şi de către un pui de urs jucat dc către un
copil. În credinţa poporului jocul ursului este aducător de noroc. Ursul execută mişcări
după comanda dată de către ursar făcând tumbe, ridicându-se în picioare, etc. Jocul ursului
se vădeşte o rămăşiţă dintr-un vechi cult al ursului de la traci. Acest joc se întâlneşte numai
în Moldova: „deci ţinutul cel mai puţin expus romanizării şi aceasta ar indica o provenienţă
78 Ion Ghinoiu, op.cit., p.98

79 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti, 1983,
p.426
80 Vasile G. Popa, Folclor din Ţara de sus, Editura Minerva, Bucureşti 1983, p.855
30
traco-dacă, cu evidente rădăcini preistorice"81. R. Vulcănescu este de părere că însuşi zeul
Zalmoxis ar fi fost iniţial o zeitate ursalină sau că se trăgea dintr-un trib care folosea
totemul ursului. Unii cercetători susţin chiar că numele Zalmoxe vine de la cuvântul trac
zalmos care înseamnă piele, veşmânt din piele, nebridă. Istoriografii antici susţin că prezenţa
cultului ursului la geto-daci este legată de nebrida de piele de urs pe care o purta Zalmoxis
pe umăr.
Pe teritoriul României s-au descoperit mari depozite de oase de urşi şi cranii de urşi
în peşteră. În Mitologie româna, R.Vulcănescu spune că: „în paleomitologia incipientă ursul
şi lupul au fost animale sacre de tip totemic"82.
În popor i se dau mai multe denumiri : Martin, Neblea, Bală, elc. Tot în popor se
spune că ursul ar proveni dintr-un morar. Elena Niculiţă-Voronca a cules în satele din
Moldova următoarea credinţă: „dracul, ca să sperie pe Dumnezeu, a zis morariului să se
îmbrace c-un cojoc întors pe dos şi să se ascundă sub pod să morăie. Dar Dumnezeu, care
ştia toate, trece pe acolo şi morariul face „ mor...r...r ” la Dumnezeu. Atunci Dumnezeu l-a
blagoslovit că aşa să rămâie şi pe loc s-a prefăcut în urs. De atunci e pe lume ursul. Ursul e
din morar!”83.
Obiceiurile de iarnă sunt adevărate spectacole în care: „exprimarea verbală se
îmbină cu cea muzicală şi coregrafică, cu cea gestică şi mimică”84. Jocurile cu mascaţi
contribuie la crearea acelei ambianţe de optimism şi de încredere de care omul are nevoie
în pragul unui nou an.
Alt obicei întâlnit la sărbătorile de Crăciun este împodobirea bradului, împodobirea
bradului se face cu câteva zile înainte de Crăciun şi se ţine în casă până după sărbătoarea
Bobotezei. Bătrânii spun că nu este bine să iei dulciuri din brad până nu este sfinţit de către
preot la Bobotează.
Ion Ghinoiu spune că împodobirea bradului şi aşteptarea de către copii a „moşului”
care vine încărcat cu daruri este un obicei occidental, pătrunzând de la oraş la sat, începând
cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea85. Tot el spune că acest obicei al împodobirii
bradului s-a suprapus peste obiceiul mai vechi a incinerării butucului în noaptea de
Crăciun.
81 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol.I, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p.273
83 Elena Niculiţă-Voronca,Datinile şi credinţele poporului român, Editura Polirom
Iaşi, 1998, p.27
31
Bradul este cel care domină ecosistemul arborial din Carpaţi. În mitologia populară
bradul este văzut ca un arbore cosmic, prima creaţie a lui Dumnezeu. Se spune că pe când
totul era numai apă s-a gândit Dumnezeu să facă lumea şi nu ştia cum. Supărat, Dumnezeu
aruncă baltagul în apă şi din baltag crescu un arbore mare. Arborele cosmic este deci prima
creaţie majoră din procesul cosmogonici române. În acest mit despre arborele cosmic nu se
aminteşte despre ce fel de arbore ar fi vorba însă R.Vulcănescu crede că este vorba despre
brad, pentru că acesta este predominant în ţara noastră86. Arborele cosmic a devenit axa
cosmică în jurul căreia s-a constituit mai apoi cosmosul întreg.
În epoca neolitică a bronzului şi chiar a fierului apare imaginea bradului ca totem la
unele triburi87. În unele triburi se întâlneşte tatuat pe corp fie sub formă parţială de
rămurică de brad fie întreg. Deci încă din cele mai vechi timpuri se poate vedea un cult al
bradului. Acesta era fie tatuat pe corp fie, la geto-daci, incizat în interiorul sau în exteriorul
vaselor de cult.
Astăzi bradul se împodobeşte cu dulciuri, beteală, beculeţe electrice cu ocazia
sărbătorilor Crăciunului iar sub brad se pun daruri din partea lui „Moş Crăciun”.
3.1.3. OBICEIURILE DE CRĂCIUN DIN COŞNA
În fiecare an de Crăciun, pe lângă frumoasele rânduieli bisericeşti, în popor se

păstreză o multitudine dc credinţe şi obiceiuri. Unele vin de la romani, altele s-au format
pe teritoriul ţării noastre, fie înainte de creştinism fie după.
3.1.3.1. OBICEIURI ŞI CREDINŢE POPULARE
Dintre obiceiurile care preced sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, primul obicei
dintr-un lung şir de credinţe şi obiceiuri, ar fi tăierea porcilor .
Acest obicei se întâlnea şi la romani la sărbătoarea Sarurnaliilor unde cârnaţii erau
nelipsiţi88. La noi sacrificarea porcilor are loc cu o săptămână sau două înainte de Crăciun.
Din carnea porcului se fac cârnaţi, cişcă (tobă), călbaji, slănină undată. Slănina se pune
câteva zile la sare într-o covată după care se pune la fum împreună cu cârnaţii. După ce s-
au afumat se păstrează în cămară până la Paşti, când se pune o bucată de slănină şi o bucată

87 Ibidem, p.90
88 Miloşescu Pantelimon, op.cit., p.26
32
de cârnaţ într-un coş împreună cu ouă încondeiate, pască, cozonac şi se sfinţesc de către
preot după Înviere.
Mai demult când nu erau congelatoare carnea era prăjită în untură şi pusă la borcan
dar astăzi această practică a cam dispărut, carnea păstrându-se la congelator.
După ce gospodinele au aranjat carnea de la porc se apucă de curăţenie pentru ca
atunci când vine preotul, cu o zi sau două înainte de Crăciun, să găsească casa aranjată şi
curată. Copiii se ocupă şi ei cu împodobirea bradului. Din informaţiile culese pe teren, mai
demult bradul era împodobit cu mere, nuci vopsite cu bronz, figurine din ciocolată sau
aluat, uneori şi bomboane şi lănţi;oare din hârtie colorată. Astzi bradul este împodobit cu
bomboane de pom, ciocolăţi, beculeţe colorate şi globuri.
Astfel când vine preotul „cu ajunul” totul este pus la punct şi pregătit pentru
Crăciun. Colindatul cu icoană este un obicei relativ nou, el practicându-se mai întâi în
comuna alăturată, fiind în post, femeile pregăteau pe masă mâncare de post: bob fiert sau
mazăre fiartă, compot de prune uscate, vin. Astăzi mai rar se pregăteşte bob sau mazăre
fiartă pe masă, acestea fiind înlocuite cu salată de vinete, zacuscă, iahnie de fasole, iar la
unele case se pregătesc chiar sarmale de post sau prăjituri.
Preotul vine pe la casele oamenilor însoţit de cântăreţ, pălămar. Preotul intră în casă
cu icoana Naşterii Domnului în mână şi cântă troparul Naşterii. Ceilalţi rămân afară şi
strigă „ciralesa”. Cei care strigă sunt vecinii care se strâng din casă în casă. După ce
preotul cântă troparul le dă gazdelor să sărute icoana şi se aşează cu toţii la masă. După ce
servesc câte ceva din cele puse pe masă, urează sărbători fericite gazdei şi pleacă.
Pentru sărbătoarea Crăciunului gospodinele pregătesc felurite bucate: sarmale,
răcitură, prăjituri şi altele; iar mai demult se făcea şi pâine în cuptor şi cozonaci. Astfel
pentru ziua de Crăciun totul este pregătit pentru a sărbători.
3.1.3.2. OBICEIUL COLINDATULUI
În Ajunul Crăciunului, după ce toată treaba este terminată şi preotul a umblat cu

icoana, în sat încep să se audă glasurile colindătorilor. Copiii între cinci şi doisprezece ani,
în cete de câte trei-patru merg cu colinda pe la case. După ce se îmbracă frumos înfruntă
troienele de zăpadă pentru a aduce în casele oamenilor bucuria naşterii Domnului.
În trecut costumul colindătorilor era costumul popular pe care îl purtau în zilele de
sărbătoare. Astăzi copiii nu mai poartă costum popular, unii, dacă nu 1-au moştenit de la
33
părinţi, nici nu au costum popular pentru că nimeni nu se mai îndeletniceşte cu
confecţionarea acestora.
După ce copiii au invăţat o colindă fie de la părinţi fie din manuale pleacă cu
colinda. Astfel Ajunul Crăciunului răsună de frumoasele colinde până noaptea târziu. După
ce sc întorc acasă de la colindat copiii îl aşteaptă pe Moş Crăciun. Pentru aceasta părinţii
vorbesc din timp cu un vecin sau cu o rudă apropiată şi-i dau cadoul pentru ca în seara de
ajun să fie Moş Crăciun pentru copiii lor. Cel care va fi Moş Crăciun se pregăteşte pentru a
intra în rol. Îşi caută un sac în care îşi pune cadourile, îşi pune barbă şi păr alb din lână, se
îmbracă cu haine vechi şi peticite, îşi ia în mână o bâtă şi pleacă pentru a-şi juca rolul.
Pentru acest lucru el trebuie să-şi schimbe şi vocea pentru a nu fi recunoscut de copii.
După ce-i întreabă dacă ştiu o poezie, dacă au fost cuminţi le dau cadourile şi pleacă.
La noi colindele propriu-zise sunt foarte puţine, cum ar fi cea despre gazda plecată
la vânătoare sau colinda de gospodari, restul fiind cântece de stea. La noi se cântă cântece
de stea dar nu se umblă cu steaua, adică nu se confecţionează acea stea cu care umblă
copiii în alte părţi. În satul Coşna se umblă „cu colinda” dar se cântă cântece de stea. Din
informaţiile obţinute, în trecut copiii colindau la geam şi mai rar la uşă. Astăzi cei care
umblă cu colinda stau în holul casei. După ce îşi cer permisiunea de a colinda întrebând
gazda dacă primeşte cu colinda şi după ce primesc un răspuns afirmativ încep a colinda.
Dacă nu primesc răspuns afirmativ pleacă mai departe. De obicei acest lucru nu se
întîmplă, cei care umblă cu colinda mergând numai la casele unde văd lumină, cei care
primesc colindători ţinând lumina aprinsă şi uşa descuiată. În trecut nu se cerea gazdei
permisiunea de a colinda ci se începea direct colinda la geam. Grupurile de mascaţi
colindau mai întâi la geam după care erau primiţi în casă unde jucau capra.
După ce copiii îşi termină colinda cu urarea adresată gazdei „La anu’ şi la mulţi
ani!” intră în casă. Aici sunt serviţi cu dulciuri, prăjituri, suc şi li se dau bani pentru colindat.
Banii se dau fie la un copil mai mare care strânge banii, fie li se dă câte o sumă egală
fiecărui copil pentru a nu isca certuri între ei.
Împărţirea de daruri colindătorilor este văzută de Petru Caraman ca o practică
magică şi nu ca o simplă răsplătire a colindătorilor pentru colindele cântate. EI spune că la
început dăruirea era reciprocă, astfel la romani cunoscuţii, prietenii, rudele îşi trimiteau
unii altora daruri care aveau puterea magică de a provoca în viitorul an numai bucurii şi
plăcere. Se dăruiau dulciuri pentru ca viaţa în noul an să fie mai dulce, sau bani care să-i
34
asigure celui ce-i primea succes în întreprinderi şi bogăţie89. Cei care umblă cu colinda nu
o fac pentru bani, fiindcă aceştia ar fi nevoiaşii satului, ci pentru că aşa e datina.
Mai demult umblau cu colinda şi flăcăii din sat. Aceştia umblau de fapt „cu capra”
dar mai întâi colindau o colindă la geam după care, dacă erau primiţi în casă, jucau capra şi
ursul. Astăzi colindatul cu măşti de către flăcăi nu se mai face pe la casele oamenilor şi cei
care vor să vadă caprele merg la Căminul Cultural sau în alte locuri în care se primesc
caprele. Aici vin mai multe benzi din diferite localităţi şi-şi prezintă programul.
Astăzi colindatul a rămas în grija copiilor. Petru Caraman este de părere că această
practică a colindatului precum şi practicile de la Anul Nou, pluguşorul şi semănatul, a fost
lăsat în grija copiilor deoarece: „tinerilor li se atribuie cu mult mai multă putere de a vrăji
sănătate, fericire, rodnicie şi chiar bogăţie pentru viitorul an decât celor bătrâni” 90. La
romani copiii umblau pe la case adresând urări scurte cu ocazia sărbătorilor. Astăzi copiii
care umblă cu colinda nu mai adresează numai simple urări de sănătate şi fericire ci cântă
şi câte o colindă.
Cele mai cunoscute şi întâlnite în Coşna sunt cântecele de stea: O, ce veste minunată,
Astăzi S-a născut Hristos. Se mai întâlnesc şi „colinde protocolare”, cum le numeşte Monica
Brătuleseu, cum ar fi: Domn, Domn să-nălţăm, Sus plugari. O altă colindă culeasă pe teren
este cea intitulată Maica Domnului, încadrată de Monica Brălulescu în categoria colindelor
biblice şi apocrife. Această colindă fiind foarte lungă nu pre este cantată de copii şi se
cântă mai des la Biserică în ziua de Crăciun de către femeile de la cor. În ziua de Crăciun,
la Liturghie, în timp ce preotul se împărtăşeşte, precum şi la sfârşitul slujbei când se dă
anaforă, femeile de la cor obişnuiesc să cânte colinde şi cântece dc stea.
După ce am prezentat pe scurt obiceiurile şi credinţele de Crăciun voi zăbovi puţin
asupra colindelor, redând câteva colinde şi făcând o scurtă analiză a lor. Cel mai des se
cântă cântecul de stea O, ce veste minunată:
1. O, ce veste minunată
În Vifleem ni s-arată
Astăzi S-a născut
Cel făr’de-nceput
Cum au spus prorocii
2. Că la Vifleem Maria
Săvârşind călătoria
89 Petru Caraman, op.cit., p.179

90 Ibidem, p.180
35
Într-un mic sălaş
Lâng-acel oraş
A născut pe Mesia
3.Pe Fiul în al Său nume
Tatăl L-a trimis în lume
Să se nască
Şi să crească
Să ne mântuiască.91
În prima strofă este prezentată Naşterea Domnului care fusese anunţată de prorocii
Vechiului Testament. În multe locuri din Vechiul Testament se aminteşte de venirea unui
răscumpărător. Astfel cea mai veche profeţie mesianică este făgăduinţă dată de Dumnezeu
primilor oameni că din femeie se va naşte „Acela” care va zdrobi puterea celui rău (Facere
3,15). În Vechiul Testament profeţiile despre venirea lui Mesia continuă. Şi cuvintele lui
Varlaam din cartea Numeri anunţă venirea lui Mesia: „Îl văd, dar acum încă nu este, Îl
privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacob, un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe
căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi”(Numeri 24,17). Această prorocie se
referă la Mântuitorul Hristos care va pedepsi pe păcătoşi şi va binecuvânta pe credincioşi;
iar profeţiile pot continua.
După cum vedem cântecul de stea O, ce veste miunată este plin de idei dogmatice,
fiind o adevărată Biblie pentru credincioşi. Astfel cântecul de stea este trofic, în limbă
cultă, cu rime nespecifice folclorului, sărac în figuri de stil. Rima folosită este cea
împerechiată (versul unu rimează cu versul doi) şi suficientă cuprinzând numai finalul
versului începând cu vocala silabei accentuate. Verbele folosite în acest cântec de stea sunt
la timpul perfect compus, modul indicativ: „au spus”, „a născut”, „a trimis”; şi la prezent
modul conjunctiv: „să nască”, „să crească”, „să mântuiască”. În strofa a doua apare şi un
verb la gerunziu „săvârşind".
Fiecare strofă se termină cu un vers liber.
O altă colindă, numită de Monica Brătulescu: „colindă de gospodari” şi introdusă în
categoria: „colindelor protocolare” este Sus plugari:
1.Sus plugari nu mai dormiţi
Vremea e să vă gătiţi
Casa să o măturaţi
91 Culeasă de la Silvia Poenaru, 75 ani, localitatea Coşna
36
Hai lerui ler ( refren-Ref)
Şi masa s-o încărcaţi
Ref:
2.Noi umblăm şi colindăm
Şi pe Domnul lăudăm
Din seara ajunului
Ref.
Până-utr-a Crăciunului
Ref.
3.Că S-a născut Domn prea bun
În sălaşul lui Crăciun
Că S-a născut Domn frumos
Ref.
Numele Lui e Hristos
Ref. 92
În această colindă se amintesc gazdelor obligaţiile impuse de obicei, acelea de a
primi colindători şi de a-i aştepta cu daruri iar la rândul lor colindătorii anunţă că vor
colinda gazda.
Această colindă se poate ca în trecut să fi fost adresată numai ţăranilor gospodari
pentru că are şi un destinatar: „plugarii” care au cu ce să-şi „încarce” masa pentru că altfel
nu s-ar fi cerut acest lucru. Se poate observa în această primă strofă o oarecare gradaţie. Se
cere „plugarilor” să se scoale, „să se gătească”, să măture casa şi să „încarce” masa cu
daruri, după cum este obiceiul.
Spre deosebire de O ce veste minunată care nu are refren, în această colindă întâlnim
refrenul „hai lerui ler”. Originile acestui refren au fost mult discutate. Acest refren este
prezent în colindele româneşti într-o multitudine de forme derivate sau abreviate: „hai,
leroi, ler” , „ler Doamne, ler”, „hai lerui Doamne”, „Valerim şi Valer Doamne”. Ovidiu
Bârlea spune că ceest refren a rămas ca un răsunet din străfundul veacurilor, prezent în
tradiţia noastră populară încă înainte de influenţa slavă, care este o prelucrare din latinescul
„alleluia”, după ebraicul „halleluiah” şi care înseamnă „lăudaţi pe Domnul”. O altă
interpretare dată acestui refren este cea legendar mitologică: „astfel, frecventul „Hai leru-i
Doamne” a făcut pe D.Cantemir să asocieze formula de numele împăratului roman
37
Aurelian ... opinia a fost însuşită ulterior şi de alţi cărturari ca Gh.Şincai, At.M. Marinescu
sau Gr.Tocilescu”93. Această interpretare accentuează ideea de romanitate care ar fi pătruns
în conştiinţa poporului şi ar fi păstrată sub forma refrenelor.
Pe lângă această interpretare legendară Nicolaie Costin şi Aron Densuşianu îi
adaugă o altă notă mitologică. Primul spune că termenul „ler” se apropie de slavul „lel” şi
acesta ar elogia pe zeul Cupidon. A. Densuşianu spune că „ler” ar elogia pe zeul Jupiter
Liber, iar Haşdeu îl identifică în Lar-Dominus din mitologia romană. Gheorghe Vrabie
spune referitor la aceste interpretări: „refrenul reprezintă, fără îndoială, o elogie fie a unui
împărat, fie a divinităţii, aliată în centrul acestor poezii ce se făceau auzite în timpul
sărbătorilor de iarnă”94.
În colinda Sus plugari refrenul este repetat după versul al treilea şi al patrulea : „căci
în creaţia folclorică refrenul este întotdeauna legat de melodie care îi determină atât
dimensiunile, numărul de silabe, cât şi locul în care se repetă cu regularitate” 95. În această
colindă refrenul se întâlneşte în forma senilă „hai lerui ler”, nefiindu-i adăugat şi cuvântul
„Doamne”. Ovidiu Bârlea spune că după unii refrenul ar fi luat naştere din cântarea
alternativă, solistul interpreta cântecul şi corul intervenea cu o scurtă replică.
Ca şi O, ce veste minunată şi această colindă este săracă în figuri de stil, rima folosită
este cea împerecheată şi suficientă.
Cu privire la verbele folosite în această colindă putem spune că predomină verbele
la conjunctiv prezent: „să gătiţi”, „să măturaţi”, „să încărcaţi”, etc; şi verbele la indicativ
prezent: „umblăm”, „colindăm”, „lăudăm", acestea din urmă caracterizând vorbirea
directă.
O altă colindă frumoasă întâlnită în zona Dornelor şi cântată mai ales de către femei
la Biserică este colinda Maica Domnului :
1.Sfântă Maica lui Iisus
Rătăceşte-n jos şi-n sus
Ref: Asta-i seara, seara lui Crăciun.
2.Caută loc să odihnească
Şi pe fiul Sfânt să-l, nască.
Ref:
3.Sub un plop cu frunza deasă
93 Gheorghe Vrabie, Din estetica poeziei populare române, Editura Albatros,

94 Ibidem, p.161
38
Jos pe pajişte se lasă.
Ref:
4.Plopii funza-şi clătina
Pace Maica nu-şi afla.
Ref:
5.„Alelei, pleoape-ndurat
Fie-ţi neamul blestemat
Ref:
6.Şi de mine pe pământ
Şi de Dumnezeu cel Sfânt
Ref:
7.Frunza ta să nu stea-n loc,
Zbate-se mereu în joc,
Ref:
8.Şi în soare şi la lună
Ca bătută de furtună”.
Ref:
9.La un grajd cu cai soseşte
Acolo ea poposeşte.
Ref:
10.Caii rod, fac tropot mare
Şi odihnă Maica n-are.
Ref:
11.Supărată Maica Sfântă
Din grai astfel le cuvântă :
Ref:
12.„Firaţi cailor să fiţi
Şi de mine-afurisiţi
Ref:
13.Şi de-a Domnului mânie
Mersul fugă să vă fie.
Ref:
14.Zi şi noapte să mâncaţi
Rar voi să vă săturaţi,
39
Ref:
15.Numa-n ziua de Ispas
Nici atunci decât un ceas”.
Ref:
16.La un grajd de boi soseşte
Jos în iesle poposeşte.
Ref:
17.Boii blânzi la ea privesc
Şi suflând o aburesc.
Ref:
18.Odihnită Maica Sfântă
Din grai astfel le cuvântă:
Ref:
19.”Boulenilor iubiţi
Binecuvântaţi să fiţi
Ref:
20.Şi de Domnul şi de mine
Şi de Fiul care vine.
Ref:
21.La umblat s-aveţi pas lin
La mâncare saţ deplin”.
Ref:
13.Pe la căutători târziu
Preaslăvita naşte Fiu.
Ref:
14.Şi când naşte Maica Sfântă
Îngerii vin în zbor şi-i cântă.
Ref:96
Această colindă povesteşte drumul Maicii Domnului în căutarea unui loc în care să-
L nască pe Fiul său. Este o colindă cu temă religioasă dar: „poartă o pecete atât de
ţărănească, încât se distinge fundamental de izvorul biblic”97. Maica Domnului căutând să

97 Ovidiu Bârlea, Folclor românesc, vol. II, ed.cit., p.369
40
nască ajunge mai întâi sub un plop, locul fiind neprielnic blesteamă plopul şi pleacă
poposind mai apoi la un grajd de cai. Caii făcând zgomot mare şi deranjând-o pe Maica
Domnului îi bleasteamă şi pe aceştia plecând şi ajungând în cele din urmă la un grajd cu
boi unde îl naşte pc Iisus. Gheorghe Vrabie introduce această colindă în categoria
colindelor biografico-legendare care înfăţişează momente din viaţa unor personaje
legendare, pentru acest lucru adoptându-se expunerea în trepte. Episoadele sunt reluate,
repelându- se chiar unele versuri sau sintagme şi este introdus chiar dialogul98. Astfel, când
Maica Domnului blesteamă plopul şi caii şi binecuvintenză boii se foloseşte dialogul.
Personificarea unui obiect neînsufleţit sau a unei fiinţe necuvântătoare, conversaţia cu o
persoană reală dar absentă este o figură de stil numită prosopopee. Această figură de stil
este considerată de către specialişti cea mai importantă dintre figurile de cugetare.
Cu toate că această colindă este una religioasă, nu poate fi opera cărturarilor săteşti,
preoţi sau dieci, căci acest tip de colinde: „au putut fi create numai de analfabeţi care n-
aveau nici un fel de acces la textele biblice, ci preluau din auzite legende izvorâte pe
marginea lecturilor biblice, căci pentru un cărturar care avea mereu sub ochi textul sacru,
asemenea distorsiuni n-ar fi fost câtuşi de puţin plauzibile"99.
Cât privesc originile acestei colinde care înfăţişează pe Maica Domnului ostenită de
drum în căutarea unui loc pentru a naşte, Monica Brătulescu spune că: „ca derivă dintr-o
veche legendă creştină impregnată de atmosfera orientului; în Evanghelia apocrifă care a
slujit de model colindei citate, palmierul era acela care oferea umbră Maicii Domnului"100.
Neîntâlnindu-se palmieri pe teritoriul ţării noastre aceştia au fost înlocuiţi cu plopii, tot
Monica Brătulescu este de părere că această colindă a fost cândva menită unor scopuri bine
determinate. Astfel ca se cânta celor care aveau vile: „prin această colindă se urmărea
asigurarea sănătăţii şi sporului unei categorii de animale"101. Chiar dacă acesta a fost
scopul în trecut, astăzi s-a pierdut, colinda cântându-se pentru frumuseţea ei, vestind
evenimentul Naşterii Domnului.
Din punct de vedere stilistic se pot observa câteva figuri de stil cum ar fi:
imprecaţia, inversiunea, anastrofa, epitete, un verb dicendi. Fie pentru ca versurile să
rimeze, fie pentru a se potrivi cu melodia, inversiunea este folosită destul de des în această
colindă. Astfel autorul în loc să spună: „Din grai le cuvântă astfel" sau „Voi să vă săturaţi
rar", „S-aveţi pas lin la umblat / Saţ deplin la mâncare”, autorul preferă să spună: „Din grai
98 Gheorghe Vrabie, Retorica Folclorului, ed.cit., p.223

99 Ovidiu Bârlea, Folclor românesc, vol. II, ed.cit., p.372
101 Ibidem, p.40
41
astfel le cuvântă”, „Rar voi să vă săturaţi” , „La umblat s-aveţi pas lin / La mâncare saţ
deplin”. Prin aceste inversiuni se crează parcă o fluiditate a poeziei şi este parcă mult mai
uşor de reţinut.
O altă figură ornamentală folosită este imprecaţia sau blestemul. Aceasta este
folosită împreună cu altă figură de stil, prosopopeea. Prin aceasta autorul se adresează
direct plopului şi cailor blestemându-i pentru că nu i-au oferit un adăpost prielnic pentru a
se odihni şi pentru a-L naşte pe Fiul lui Dumnezeu.
În această colindă întâlnim şi aşa-zisele „verba dicendi". Acestea apar mai ales în
colindele care dezvoltă un dialog şi cu ajutorul acestora e introdusă vorbirea personajelor.
Aici verbele dicendi apar sub formă: „Din grai astfel le cuvântă”.
O altă figură de stil pe care o putem întâlni în această colindă este antonomaza.
Autorul în loc să zică „Maica Domnului naşte Fiu” sau ..Maria naşte Fiu” zice „Preaslăvita
naşte Fiu”. Prin aceasta se înlocuieşte numele propriu cu un adjectiv substantival. Ca figuri
de stil mai putem aminti şi epitetul. Se întâlnesc aici căteva epitete: „frunză deasă” , „pas
lin”, „boi blânzi”. Mai poate fi observată în această colindă şi o formă de contrast numită
singularizare. Astfel caii sunt blestemaţi să mănânce tot timpul („Zi şi noapte să mâncaţi /
Rar voi să vă săturaţi / Numa-n ziua dc Ispas”) cu excepţia unei zile. Dar în versul următor
se revine asupra ideii şi se spune că nici atunci nu se vor sătura „decât un ceas”. Se mai
întâlneşte şi o formă de alint în versurile în care Maica Domnului binecuvântează boii.
Astfel ea li se adresează cu apelativul „boulenilor” vrând prin acest lucru să arate
ataşamentul faţă de ei şi recunoştinţa pentru că au ajutat-o la naştere.
Această colindă are şi un refren: „Asta-i seara, seara lui Crăciun” care însoţeşte
fiecare strofă. Acest refren indică momentul colindatului, adică seara de Crăciun. În acest
refren întâlnim o repetiţie. De fapt partea a doua a refrenului, după virgulă, este o apoziţie
în care se specifică despre ce seară este vorba.
3.1.3.3. Obiceiul jocului cu mascaţi
Pe lângă colindele cântate de copii în seara de Ajun în zona noastră se mai întâlnesc
şi jocurile cu mascaţi. Acestea se practică atât în noaptea Ajunului Crăciunului cât şi la
Anul Nou sau Bobotează. În zona Dornelor şi cu precădere în satul Coşna ceata de mascaţi
este numită bandă de capre. Chiar dacă în bandă nu se întâlnesc numai capre ci şi moş,
babă, ţigani, miri, urs, ursar, uneori şi căiuţi şi drac, în zonă se spune că se merge la capre.
Banda are un conducător numit şef de formaţie care se alege în funcţie de calilăţile lui de
42
bun organizator, bun dansator dar şi de bun orator pentru că el este cel care va prezenta
banda. În bandă se adună tineri între 18 şi 40 ani şi sunt distribuiţi pe roluri în funcţie de
cât de bine ştiu să interpreteze acel rol. Trebuie subliniat faptul că în bandă nu se întâlnesc
şi femei, rolurile de babă, ţigancă, mireasă sunt jucate de către băieţi travestiţi. După ce li
s-au dat rolurile fiecare îşi confecţionează masca în funcţie dc propria imaginaţie şi îşi
învaţă rolurile de la cei care au făcut cândva parte din bandă şi astfel totul este pregătit
pentru noaptea Ajunului Crăciunului.
Virgil Halostă, conducătorul benzii de capre din Coşna, întrebat despre semnificaţia
acestor obiceiuri spune că ele se fac pentru alungarea duhurilor rele dar şi pentru a face ca
sărbătorile să fie cât mai frumoase.
În Ajunul Crăciunului se strâng toţi la casa unuia din ei, fac o repetiţie după care
pleacă să colinde după ce în prealabil au primit avizul de la Primărie pentru a merge cu
capra.
Din informaţiile culese pe teren, mai demult caprele umblau din casă în casă. Astfel
ei ajungeau la casa omului, colindau mai întâi o colindă la fereastră, după care întrebau
dacă sunt primiţi să joace capra. Dacă se răspundea afirmativ ei intrau în casă şi jucau
capra. Personajele erau însoţite de câţiva muzicanţi care cântau la muzicuţă, fluier,
armonică, ţiteră, tobă, trişcă. După ce îşi terminau programul gazda le servea cu rachiu,
bani iar uneori îi aşeza şi la masă.
Astăzi obiceiurile s-au mai schimbat, în sensul că banda de capre nu mai merge pe
la casele oamenilor. Astăzi lumea se adună în diferite locuri (Cămin Cultural, şcoli) unde
se ştie că vor veni capre şi aşteaptă să le vadă. Dacă oamenii au răbdare până spre zorii
zilei de Crăciun pot să vadă mai multe capre din localităţiec învecinate. Pentru că distanţele
sunt foarte mari, banda închiriază maşină mai mare pentru a se putea deplasa dintr-un loc
în altul. După ce îşi termină de prezentat programul umblă prin sală pentru a strânge bani
de la oameni, unii dându-le chiar şi băutură. Actorii îşi intră în rol cu adevărat, astfel când
umblă după bani, ei nu îşi dau masca jos. Monica Brălulescu spunea în acest sens:
„atragem atenţia că Ţurca şi Cerbuţul nu se slujesc de mâini, apucă cu botul măştii banii
sau darurile azvârlite de asistentă pe jos, ceea ce indică faptul că personajul mascat adoptă
nu numai atributele dar şi comportamentul animal”102. Dacă sunt Fete tinere le chinuie, le
iau la dans iar ele încearcă să descopere cine se ascunde sub mască. După ce şi-au primit
plata pleacă într-un alt loc unde au fost invitaţi, uneori mergând şi pe la casele oamenilor
43
unde au fost invitaţi. Pe drum se distrează, spun glume deochiate, beau din băutura pe care
au primit-o.
După ce am prezentat pe scurt obiceiurile de iarnă cu mascaţi, o să încerc să prezint
pe larg scenariul. Din informaţiile culese pe teren de la Ana Iuga şi Silvia Poenaru, cele
care intră în scenă prima dată sunt caprele. Dar conducătorul grupului de mascaţi spune că
prima dată intră moşul şi baba. Această eroare a informatorilor s-ar putea să vină din faptul
că, caprele sunt cele care dau şi denumirea obiceiului în zonă. O altă explicaţie ar putea fi
că doar mai târziu caprele au intrat în scenă după jocul babei şi al moşneagului.
În loc de babă şi moşneag la noi se spune ardelean şi ardeleancă. Conducătorul
benzii, întrebat de unde vin aceste denumiri, spune că acestă schimbare a venit din cauză că
pe munţii din împrejurimile satului sunt mulţi ciobani ardeleni care-şi vărează oile, în
Coşna creşterea oilor fiind foarte rar întâlnită.
Din cauza denumirilor de ardelean şi ardeleancă şi costumaţia celor doi a suferit
unele schimbări. Astfel costumul este un amestec între costumul tradiţional bucovinean din
Coşna şi costumul popular ardelenesc. Costumul ardeleanului este alcătuit din: opinci,
ciorapi de lână, iţari, cămaşă moldovenească, bondă din piele de oaie întoarsă pe dos,
pălărie ardelenească. Ardeleanul mai are şi un rucsac în spate şi o bâtă în mână cu care va
mâna caprele. Faţa este acoperită cu o mască făcută din pânză pe care sunt cusute
sprâncene, nas, buze; decupată în jurul ochilor şi a gurii.
Costumul ardelencei este alcătuit din: opinci, ciorapi de lână, cămaşă
moldovenească şi zadii ardeleneşti. Pe spate poartă şi ca bondă iar pe cap are batic. De
asemenea mai are o traistă pe umăr şi un fuior de lână din care toarce, imitând munca
femeilor bătrâne. Ca şi la ardelean faţa este acoperită cu o mască de pânză (vezi Anexa foto
doc. numărul 3 şi 4).
În fiecare an la aceste costume se schimbă câte ceva în funcţie de imaginaţia
fiecăruia.
După cum spuneam, baba şi moşneagul (ardeleanul şi ardeleanca la noi) sunt primii
care intră în scenă. Petru Ţăranu spunea: „baba îşi introduce-n scenă ritmul paşilor săi
târşiţi şi hârşiţi, semn al demnităţii şi înţelepciunii, cu răguşite strigături la adresa
moşneagului care, la rându-i, îşi dansează în paşi domoli dar bine măsuraţi, soţia”103.
Jocul celor doi este acompaniat de instrumente ca: trompetă, acordeon, tobă dar şi
de strigături constituite ca un fel dc dialog între cei doi:
103 Petru Ţăranu, Din constelaţia şi obiceiurile dornene, în „Sentinela”, an II,

nr.5, Vatra Dornei, 1992, p.2
44
„- Hai, moşnege, să jucăm.
Pe bătute să ne dăm
Numai lin şi lin şi lin
Ca soarele pe senin.
- Tot pe loc, babă, pe loc
Să răsară busuioc
- Tot pe loc şi pe hodină
Ca ursul la rădăcină.
- Şi iar verde de-un dudău
Toi pe loc moşneagul meu,
Cu mâna pe lângă brâie
Şi cu loc pe sub călcâie.
- Hai băbucă, hai la joc
Făr-de tine n-am noroc
Hai, babă, pe Podirei
Ca să-ţi joc cioareci mei.
- Măi, moşnege, nu fi prost
Nu mergem că n-are rost,
Cioarecii ţi-s rupţi în fund
Tu n-ai vlagă, eu asud...
- Foaie verde busuioc,
Hai, băbucă, ţine-n joc,
- Joacă, joacă hop şi una
Tu eşti soarele, eu luna.
- Măi, moşnege, moşnegele,
Eşti ca luna printre stele.
Eu cu tine-aş tot juca
Toată ziua şi noaptea.
- Ţine babă, ţine bine
Treci cu spatele la mine
Ţine, ţine nu te lăsa
Că nici eu nu m-oi lăsa.
- Hai, moşnege, că eu mor
Pasul tău îi spălător.
45
Opinteşte şi mă strânge
Că n-ai să mă poţi ajunge.
- Verde, verde de mărar
Cu băbuca mea mă car.
Vă urăm ca să vă fie
La mulţi ani cu bucurie!”104
Dialogul dintre cei doi este constituit de fapt din îndemnuri adresate unul altuia. La
început cei doi se alătură într-un dans „lin / Tot pe loc şi pe hodină / Ca ursul la rădăcină".
Se foloseşte această comparaţie pentru a descrie dansul încet al moşilor. Chiar dacă au o
anumită vârstă, moşul îi face curte babei, invitând-o „pe Podirei / Ca să-ţi joc cioarecii
mei". Baba intervine imediat aducându-i aminte moşului că au trecut de prima tinereţe:
„Tu n-ai vlagă, eu asud...". Din dialogul ce urmează rezultă că baba este mai „în putere"
decât moşul: „Pasul tău îi spălător / Opinteşte şi mă strânge / Că n-ai să mă poţi ajunge”.
Dialogul celor doi se încheie cu o urare adresată gazdelor: „Vă urăm ca să vă fie / La mulţi
ani cu bucurie".
Aceste strigături, fiind opera unor autori populari, sunt pline de cuvinte regionale şi
arhaisme, cum ar fî: hodină, cioareci, asud, etc. Acestea dovedesc faptul că: „limbajul
poetic al folclorului îşi are rădăcinile ancorate puternic în limba vorbită a colectivităţii.
Prin meşteşugul colpoltorilor anonimi se depăşeşte însă acest stadiu prin, rudimentar.
Autorii anonimi, deşi analfabeţi şi necunoscători ai unor reguli literare, devin mari artişti
prin profundele lor intuiţii înnăscute”105. Astfel autorul, poate fără să-şi dea seama, a
folosit în aceste strigături numeroase comparaţii, cum ar fi : „ Numai lin şi lin şi lin / Ca
soarele pe senin", „Tot pe loc şi pe hodină / Ca ursul la rădăcină” şi „Măi, moşnege,
moşnegele / Eşti ca luna printre stele”.
În aceste strigături mai apare şi cuvântul „busuioc", un termen ce are o simbolistică
în limbajul popular. Astfel, în lumea satelor, busuiocul simbolizează nădejdea. Prin
introducerea versului: „foaie verde, busuioc" vrea să se sugereze poate nădejdea bătânilor
într-o viaţă mereu tânără.
Cu privire la versul: „frunză (foaie) verde de ...” Ovidiu Bârlea spune: „acest vers,
dar numai în funcţie de formulă iniţială, apare şi în lirica italiană. Spre deosebire de
cântecele româneşti, unde frunza este mai frecventă, pe când floare apare mai rar, italienii
invocă mai des floarea... Se poate ca în poezia populară latină invocarea frunzei să fi avut
104 Culeasă de Petru Ţăranu de la Nichifor Cocean, 43 ani, satul Gârle, 1945
105 Gheorghe Vrabie, op.cit., p.19
46
iniţial un substrat ritual cu scopul de a asigura prosperitatea vegetaţiei şi în special a
recoltelor"106. După cum am moştenit multe obiceiuri de la romani, s-ar putea să fi
moştenit şi această formulă, dar cert este că semnificaţia s-a pierdut, astăzi folosindu-se
atât la începutul cât şi în cadrul cântecului (stigăturilor) pentru a oferi rima necesară. În
dialogul strigat al moşilor apare în cadrul textului sub diferite forme: „foaie verde
busuioc”, dar şi sub formele prescurtate: „Şi iar verde de-un dudău” şi „Verde, verde de
mărar”. Acest vers este o formulă închegată reprodusă la locul potrivit pentru a se putea
forma rima. Astfel se folosesc diferite „frunze" de arbori sau plante ca: dud, busuioc,
mărar, pătrunjel, etc.
Mai poate fi observată în acest dialog şi repetiţia. Gheorghe Vrabie spune că:
„repetiţia izvorăşte în primul rând dintr-o necesitate estetică, pulsul adăugat de ficare dată
măreşte, pe de o parte puterea expresivă a fragmentului respectiv”107. Pe lângă acestea
repetiţia unor cuvinte mai poate fi folosită şi pentru a întregi structura versurilor.
Dansul moşilor se încheie cu urările adecvate pentru Anul Nou adresate
ascultătorilor. Dansul bătrânesc se încheie pentru a face loc dansului caprelor.
Astfel, pentru a face legătura între cele două dansuri, dar şi pentru a simula munca
dc zi cu zi a bătrânilor, moşul o trimite pc babă să aducă turma de capre. Baba este cea care
introduce caprele în scenă iar moşul le primeşte cu strigături şi muzica, cântă melodia
specifică dansului caprelor. Caprele sunt în număr de două, trei iar costumaţia acestora este
aceeaşi ca şi în trecut, compusă din cap, corp şi „picior”, adică un băţ care o sprijină în
pământ. Corpul măştii caprei este confecţionat din lemn de foioase cu un bot nedefinit de
animal (lup, cal, iepure, capră) pe care purtătorul măştii îl închide şi îl deschide,
clămpănind ca o barză, cu ajutorul unei sfori ascunse108. Capul are şi două coarne frumos
împodobite cu oglinzi şi canaci roşii. Corpul măştii este confecţionat dintr-un covor ţesut cu
motive naţionale, cusut în formă de sac, care trasă peste cap lasă să se vadă partea de jos a
băţului şi picioarele celui care o îmbracă. Pe spate este cusută de covor o salbă cu clopoţei
cu care jucătorul măştii face multă gălăgie în timpul jocului (vezi Anexa foto doc., numărul
5 şi 6).
Moşul sau ardeleanul este cel care dirijează jocul caprelor cu ajutorul strigăturilor:
.. Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa
Şi cu lapte ş-a făta
106 Ovidiu Bârlea, op.cit., p.435-436

107 Gheorghe Vrabie, op.cit., p.21
47
Ş-a fata pe la Crăciun
Când îi laptele mai bun.
Vine capra de la munte
Cu steluţă albă-n frunte.
Foicică, foi de fag
Sai căpriţă peste prag.
Caprele de la Dorna
Şi-ntr-o parte şi-n alta.
Caprele din Dorohoi
Şi-nainte şi-napoi.
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa
Uite ursu-n urma ta
Nu te temi că te-a mânca?
Ţa căpriţă cu mărgele
Pune capu la podele.
Ţa căpriţă cu hurmuz
Ia ridică capu-n sus”109
Prin această strigătură rimată şi ritmată, moşul dirijează jocul caprei: „Si- ntr-o
parte, şi-n alta / Şi-nainte, şi-napoi”, pe care în prealabil o introduce în scenă prin
îndemnul: „Sai căpriţă peste prag”. Din punct de vedere fonostilistic putem observa aici
folosirea sincopei „sai”, adică contragerea cuvântului la modul dialectal, în locul verbului
„sari”. Mai apare şi apocopa adică suprimarea sunetului final, este cazul cuvântului „capu”,
unde este suprimat articolul hotărât „l”. De asemenea, pentru a se adresa caprei, moşul
foloseşte diminutivul „căpriţă”. Aceasta lasă să se vadă o apropiere foarte mare între
animal şi om şi merge până acolo încât personifică animalul şi vorbeşte cu el ca şi cu o
fiinţă raţională. Acest procedeu se numeşte în literatura de specialitate prosopopee.
În timp ce moşul rosteşte strigăturile la capre se simulează şi mulsul acestora,
hrănirea lor cu făn.
După ce şi-au terminat programul, în scenă intră ţiganul şi ţiganca. Ei sunt:
„substitut al norocului dătător de belşug şi de fericire şi-şi încep evoluţia prin ameţitoare
ritmuri şi strigături hazlii”110. Ca şi strigăturile moşului şi ale babei şi strigăturile acestora
sunt constituite sub formă de dialog:
109 Culeasă de subsemnata de la Virgil Halostă, 36 ani, localitatea Coşna, 2005

48
„- Luaţi aminte amu, amu
Eu-s ţiganul Purandu,
Cel mai mare de la şatră
Joc cu ursul la comandă.
Piranda-i ţiganca mea
Eu cu ursul după ea
- Auleu, ţiganul meu,
Tare-i prost şi nătărău
Nu el e ţiganul mare
Eu-s ţiganca cea mai tare
Eu îl bat de îl usuc
Ca toporul pe butuc.
- Tacă-ţi fleanca, nu fi rea
Că tu eşti ţiganca mea
Când te prind şi când te ţuc
Stai ca cioarsa pe butuc.
După ce te purandesc
Nu-s în stare să-ţi vorbesc.
- Că purandul se făleşte
Zău, că nu mă purandeşte.
Toată ziua bate toba
Seara nici nu vine vorba,
Toată ziua bate-n veşcă
Noaptea toată cântă-n trişcă.
- Măi ţigancă cu surtuc
Mămăligă ţi-am făcut,
Halmeş, balmeş tu mănâncă,
Ca să nu rămâi flămândă,
Eu cu ursu amu mă duc
Şi la noapte-am să te ţuc.
- Mânioasă-s pe ţigan
Nu mi-aduce-un gologan,
Ţiganul meu cu ursul joacă
N-are bani, dar vrea oleacă.
49
- Hâtră-i bre ţiganca mea,
Cere bani pe bidinea
Bidineaua-i tare-n păr
Şi se-ndoaie din răspăr
Şi se face la frecat
Ca un spălător muiat.
- Auleu şi ţine minte,
Ţigane m-ai scos din minte.
Când te-o apuca damblaua
N-am să-ţi mai ţin bidineaua
Să pui băţul sub curea
Şi să strigi: Piranda mea...
Vină, vezi şi stai colea
Că-ţi dau para pe bidinea.
- Piranda şi pirandu
Stau cu jocul amu, amu
La gazdă verde busuioc,
Fericire şi noroc,
Casa-n belşug să fie
Prin armonia gesturilor şi prin arta interpretării dansurilor, prin incisivitatea
strigăturilor, momentele artistico-comice ale jocului ţiganilor oferă o distinsă atmosferă
sufletească (Anexa foto).
În timp ce ţiganca-şi joacă „fustele”, ţiganul nu se lasă mai prejos, fiecare se laudă
că este „cel mai bun”; ţiganul se laudă că-i „cel mai mare de la şatră”, iar ţiganca se laudă
că „eu-s ţiganca cea mai tare”.
Cei care joacă aceste roluri încearcă să le interpreteze cat mai bine. Pentru aceasta
folosesc vocabularul pestriţ al ţiganilor, dar încearcă să imite şi unele gesturi, de cele mai
multe ori posesia sexuală, dar şi unele îndeletniciri specifice ţiganilor: dresatul ursului
(„Ţiganul meu cu ursul joacă”), confecţionarea diferitelor obiecte („Toată ziua bate-n
veşcă”), cântatul la diferite instrumente („Noaptea toată cântă-n trişcă”), precum şi
111 Culeasă de Petru Ţăranu de la Nichifor Cocean, 43 ani, satul Gârle, 1945
50
comercializarea diferileloi produse de proastă calitate („Cere bani pe bidinea / Bidineaua-i
tare-n păr / Se-ndoaie din răspăr / Şi se face la frecat / Ca un spălător muiat”).
Cei doi ţigani au şi nume: Piranda şi Pirandu, nume specifice ţigăneşti. Cei doi
folosesc şi un vocabular nu tocmai literar, plin dc regionalisme: „amu”, „colea”; cuvinte
populare: „dambla”, „halmeş balmeş” şi cuvinte familiare: „ţuc”, „fleanca”.
Ca şi celelalte personaje din bandă şi ţiganii sunt costumaţi adecvat rolului pe care
îl joacă. Astfel costumul ţiganului este alcătuit din haine cât mai peticite sau cusut pe ele
tot felul de fâşii de pânză de diferite culori. Pe cap poartă un fel de pălărie pe care sunt
cusute pene, oglinzi. Costumul lui ca şi al ţigăncii este cât mai colorat pentru a putea ieşi în
evidenţă. Ţiganca este îmbrăcată colorat, cu fustă creaţă, cu batic pe cap iar pe sub batic îşi
scoate „cozile” (din păr de cal) cu bănuţi prinşi în ele. Cei doi au feţele acoperite cu măşti
confecţionate din pânză (vezi Anexa loto doc., numărul 7 şi 8).
După ce îşi termină spectacolul, nu înainte ca ţiganca să ghicească în ghioc unei
fete, lucru care provoacă râsul, se retrag pentru a lăsa loc din nou ardeleanului şi ardelencii
care-i introduc în scenă pe miri. Ardeleanul îi strigă „miresei”, fata lui care se mărită:
„ Ia-ţi mireasă ziua bună
De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori,
De la grădina cu flori.
Mireasă, draga mea.
Nu ştiu când te-oi mai vedea
Cu rochiţă de mătasă
Şi cu floare de mireasă.
Mireasă dragă-mi eşti
Pentru că te-mpodobeşti.
Casa-n belşug să vă fie.
Această stigătură este o parte din strigătura care se spune la nunta a doi tineri.
„Mireasa” este îndemnată aici de către „tată” să-şi ia rămas bun de la părinţi, fraţi, dar şi de
la „grădina cu flori”. „Grădina cu flori” ar putea fi spus aici atât în sens propriu cât şi în
sens figurat. Dacă luăm această sintagmă în sens figurat ne putem gândi la grupul de fete
din care a făcut şi ea parte până atunci. Este ştiut faptul că în poezia populară fetele sunt
112 Culeasă de Virgil Halostă, 36 ani, localitatea Coşna, 2004
51
numite flori. Ca procedeu literar aceasta este o personificare. Strigătura se încheie cu
urarea adresată: „tinerilor căsătoriţi” de belşug şi bucurie.
Măştile mirelui şi ale miresei sunt cele mai simple. Dacă mirele este îmbrăcat în
costum popular specific zonei Dornelor, cu o floare de mire în piept, mireasa este
îmbrăcată cu rochie de mireasă albă şi cu coroniţă pe cap. Uneori îşi pune şi o perucă, după
imaginaţia şi posibilitatea fiecărui interpret. Spre deosebire de celelalte personaje acestea
nu au faţa acoperită (vezi anexa foto doc. numărul 9 şi 10). Vasile G. Popa spune şi care ar
fi motivul : „ mirele şi mireasa sunt îmbrăcaţi în haine luminoase şi nemascaţi, formând un
plăcut contrast cu mascaţii care sunt negrii şi urâţi. Mascaţii par să reprezinte forţele oarbe,
primare şi neevoluate, mirii - lumea senină şi echilibrată, paradisiacă”113.
Spectacolul se încheie cu jocul ursului, menit să aducă noroc „tinerilor căsătoriţi”.
Ursul intră în scenă în ritmul trepidant al tobelor, cu paşi înceţi, apăsaţi de masivitatea
corporală, fiind condus de către un ţigan ursar prin diferite strigături:
„Ursul meu din Spania
L-am adus cu sania
L-am hrănit cu biberonul
Şi l-am dus cu avionul.
Scoală Martin în picioare
Să te văd cât eşti de mare.
Scoală ursul cât pădurea
Ca să-l vadă toată lumea Sus,
Martine ispăşit
Că şi jocul s-a gătit”114.
După ce ţiganul spune originile ursului, că l-a adus cu avionul din Spania, pentru a
impresiona lumea, îl pune să facă tumbe, să se ridice în picioare pentru a arăta lumii îutregi
ce a făcut el din acest animal fioros. Mai spune că: „l-a hrănit cu biberonul”, deci l-a luat
de când era mic, ajungând acum: „cât pădurea”. Se foloseşte comparaţia hiperbolică pentru
a sublinia mărimea şi masivitatea ursului. Ursului i se mai spune şi Martin. Ovidiu Bârlea
încearcă să dea o explicaţie pentru înlocuirea numelui de urs cu Martin: „în concordanţă cu
concepţia arhaică despre simpatia generală a fiinţelor şi lucrurilor, se credea că există o
legătură cauzală între o fiinţă sau un lucru şi cuvintele care le denumeşte: pronunţarea lor
ar fi provocat pe dată prezenţa acelei fiinţe. Ca atare, numele spiritelor şi forţelor nocive
113 Vasile G. Popa, op.cit., p.855

114 Culeasă de Virgil Halostă, 36 ani, localitatea Coşna, 2004
52
era socotit de rău augur, de evitat în vorbire şi astfel s-au folosit cuvinte aluzive la unele
însuşiri sau forme de manifestare ale acestora, care căpătau în consecinţă acest înţeles
convenţional”115. Astfel ursul este numit: Martin, Neblea, Bele.
Costumaţia ursului este alcătuită din piei negre de oaie cusute ca un fel de salopetă.
Pe cap se pune o mască care imită capul de urs. Ursarul are aceeaşi îmbrăcăminte ca şi
ţiganul din jocul ţiganilor dar are în mână o tigaie în care bate în ritmul muzicii (vezi
Anexa foto doc. numărul 11 şi 12).
Aceasta este componenţa de bază a benzii din Coşna. Uneori pot apărea şi
personaje noi în funcţie de câţi îşi exprimă dorinţa de a face parte din bandă. Astfel mai pot
apărea căiuţi, moşnegi (vezi subcapitolul anterior), dar şi un urs mai mic jucat de către un
copil iar uneori şi drac. Acesta face tot felul de năzbâtii, „îşi bagă coada” peste tot. Această
mască s-ar putea să fi luat fiinţă în urma diferitelor concepţii legate de Anul Nou. Se spune
că această perioadă de tranziţie de la un an la altul este deosebit de propice spiritelor ostile
omului. Acesta (dracul) s-ar putea să fie unul dintre aceste spirite. Costumaţia dracului este
complet neagră iar faţa dată cu cărbuni pentru a deveni „negru ca dracul”.
După ce şi-au terminat toate reprezentaţiile, banda îşi împarte banii, plăteşte
muzica, după care beau şi dansează până în zorii zilei de Crăciun.
Banda din Coşna, condusă de Virgil Halostă, a participat an de an şi la festivalul de
datini şi obiceiuri din Vatra Doinei „ Porniţi plugul, feţi frumoşi" (vezi Anexa foto doc.
numărul 13).
„Animalele mirifice, motivaţia mitologică care le însoţeşte, alura şi pantomimica
animalului imitat, valoarea expresivă a muzicii ... imprimă rangul de unicat, de ansamblu şi
de varietate întregului spectacol, copleşeşte prin anvergura şi prin diversitatea
dimensiunilor şi a desăvârşitelor calităţi artistice”116.
În această atmosferă de bucurie, de dans şi voie bună, se încheie sărbătoarea
Crăciunului, pentru ca peste o săptămână, la Anul Nou, voia bună şi speranţa într-un an
mai bun să fie din nou pe primul loc.
115 Ovidiu Bârlea, Poetică folclorică, ed.cit., p.67

53
3.2. Obiceiurile de Anul Nou
3.2.1. Istoria pluguşorului
Pluguşorul este o colindă cu caracter agrar. „Caracterul de colindă al Pluguşorului

rezultă din însuşirea sa principală de a fi prezentat cu ocazia Anului Nou de la o familie la
alta, de cete anume constituite, după un ritual anume, cu numeroase note care îl deosebesc
de celelalte forme ale colindei”117. El se deosebeşte de colinda propriu-zisă atât în ceea ce
priveşte conţinutul, cât şi modalitatea de prezentare. Spre deosebire dc colinde care se
cântă, Pluguşorul se declamă. Pe lângă recitarea textului se folosesc tot felul de
instrumente care fac cât mai multă gălăgie: buhaiul, clopoţelul, în unele locuri harapnicul.
Acestea se folosesc pentru a speria duhurile rele, deosebii de periculoase, care bântuie
printre oameni în noaptea dintre ani.
Textul Pluguşorului prezintă muncile câmpului, de la aratul pământului, semănatul,
seceratul grâului şi până la scoaterea colacilor din cuptor de către gospodine. Ceea ce
frapează este rostirea acestui text în toiul iernii şi nu primăvara sau toamna când se
seamănă grâul. După cercetări îndelungate s-a ajuns la concluzia că în vechime, la romani,
Anul Nou se sărbătorea la întâi martie, când începeau muncile agricole. Mai târziu Anul
Nou mutându-se iarna, a luat cu el şi obiceiurile practicate cu această ocazie. Ion Ghinoiu
spune că: „Fără reforma calendarului roman din anul 153 î.H., majoritatea populaţiei lumii
ar fi celebrat probabil şi astăzi Anul Nou în cursul primăverii, nu în miezul iernii”118.
Moştenind atâtea obiceiuri de la romani s-ar putea ca şi noi să fi sărbătorit Anul
Nou primăvara. B. P. Haşdeu spunea că poporul nu a încetat a serba începutul anului la
întâi martie, printr-o rămăşiţă de tot arhaică.
Când s-a schimbat data de serbare a Anului Nou din martie iarna, a fost fixat mai
întâi pe 25 decembrie, când se sărbătorea Crăciunul. Ion Ghinoiu spune: „mai mult de un
mileniu, creştinii au sărbătorii Anul Nou civil în ziua de Crăciun, în imediata apropiere a
solstiţiului de iarnă, la Roma până în secolul al XVII l-lea, în Franţa până în anul 1564, în
Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul secolului al
XlX-lea”119. Fixând Anul Nou pe întâi ianuarie, creştinii sărbătoresc atunci şi ziua
Sfântului Vasile cel Mare dar şi Tăierea împrejur a Mântuitorului.
117 Vasile Adăscăliţei, Istoria unui obicei. Pluguşorul, Editura Junimea Iaşi, 1987,
p.7
119 Ibidem, p.9
54
Dacă urmărim ciclul sărbătorilor romane care se desfăşurau în perioada 24
noiembrie - 5 ianuarie ne dăm seama că Anul Nou continuă direct sărbătoarea Calendelor
lui Ianuar. Această sărbătoare era închinată zeului Janus, promisiune stranie a recoltelor,
zeul luminii şi deschizătorul anului. Petru Caraman spune că „această zi se petrecea in
vizite, dăruiri recipioce, iar pe lângă acestea o trăsătură caracteristică a întregii sărbători
erau urările pentru noul an ce începea”120. Miloşescu Pantelimon spune că existau şi unele
vrăji de pură divinaţie. Erau cercetate foarte mult soarta şi norocul: „încât devenise chiar o
obigaţie oficială pentru consuli de a merge la împărat, spre a afla prin ajutorul prorocilor
dacă anul care începe a se desfăşura va fi cu belşug sau cu războaie”121. Aceste obiceiuri se
mai practică şi astăzi facându-se calendar de ceapă pentru a afla cum vor fi lunile anului,
ploioase sau secetoase, fetele fac diferite vrăji pentru a afla dacă se vor mărita anul ce vine
şi cum va fi ursitul.
La romani Pluguşorul era o datină strict agricolă şi se practica de Anul Nou care
cădea primăvara. Ca urmare a schimbării Anului Nou la întâi ianuarie s-a schimbat şi
această practică. Şi semănatul cu boabe de grâu este identificat în cadrul practicilor care
aveau loc cu ocazia sărbătorii Saturnalia. Mai târziu această practică a trecut la Anul Nou,
când se practică „aratul ogorului" care trebuie mai apoi semănat. Romulus Vulcănescu este
de părere că: „datina Pluguşorului prezintă un fapt istoric mitizat asupra împăratului Traian
care extinde la maximum agricultura în Dacia cucerită, ce trebuia să devină grânar al
Imperiului Roman”122. Acest lucru ar putea să aibă o parte de adevăr de vreme ce şi numele
celui care ară ogoarele este Traian: „S-a sculat mai an / Bădica Troian”. Şi documentele
arheologice arată că odată cu ocuparea Daciei cultivarea meiului a fost înlocuită cu cea a
grâului. Romulus Vulcănescu spune că s-au descoperit urme de grâu carbonizat în locuinţe
sau morminte. Chiar dacă grâul se cultivă pe teritoriul ţării noastre încă de pe vremea
împăratului Traian, Vasile Adăscăliţei crede că : „ obiceiul nu poate fi împins în trecut mai
departe de secolul X-XI”123.
Cu privire la geneza textului Pluguşorului lucrurile sunt mult discutate Vasile
Adăscăliţei spune ca textul Pluguşorului s-a format pe teritoriul Moldovei, acolo unde are
şi cea mai mare răspândire iar cei din Transilvania: „cunoscând scenariul moldovenesc al
Pluguşoiului l-au făcut sporadic şi incomplet din poezia agrară proprie, apropiindu-l de
celelalte rituri înrudite ca sens (închinatul colacilor) ... şi ar fi pătruns în Transilvania prin
120 Petru Caraman, op.cit., p.102

121 Miloşescu Pantelimon, op.cit., p.31
123 Vasile Adăsăliţei, op.cit., p.15
55
intermediul păstorilor”124. Pentru susţinerea acestei idei el mai spune că numai în Moldova
textul Pluguşorului îşi găseşte completare prin obiceiul practicat în dimineaţa Anului Nou,
semănatul. Şi Dumitru Pop este de părere că textele de închinare a colacului de la sfârşitul
colindelor ardeleneşti au derivat din urătură, datorită apropierii obiceiului125. În Folclorul
romanesc, Ovidiu Bârlea susţine contrariul. El spune că : „Pluguşorul n-ar fi decât oraţia
colacului detaşată din contextul colindatului şi înscrisă într-un nou scenariu în concordanţă
cu aplecarea funciară a moldovenilor spre reprezentări dramatice”126. Totuşi el merge mai
departe şi spune că această afirmaţie rămâne o simplă ipoteză plauzibilă.
După cum spuneam la început, textul Pluguşorului este declamat. Se pune
întrebarea : aşa a fost dintru început sau versiunea sa colindă s-a transformat în timp în
declamaţie? Petru Caraman este de părere că încă de la început textul a fost recitat iar prin
preluarea lui de către ardeleni şi ataşat la colindă el a devenit cântec. Dumitru Pop contestă
cele afirmate de Petru Caraman, zicând : ,,fenomenul transformării unor cântece în piese
recitative, declamate, a fost surprins frecvent la noi şi acesta este fenomenul general şi nu
invers”127. Oricum ar fi fost la început, el se găseşte astăzi sub amândouă formele:
declamat în Moldova şi colindat în Transilvania.
În Moldova Pluguşorul se mai numeşte şi „Urătură". Vasile Adăscăliţei spune că:
„denumirea de urat ar veni de la aceea că Pluguşorul nu se cântă, ca şi celelalte colinde, ci
numai se declamă, se urează”128. Denumirea de Urătură s-ar putea să vină şi de la urările
de sănătate şi belşug din finalul Pluguşouilui.
Texul Pluguşorului din Moldova are în jur de 200-300 versuri şi prezintă procesul
de fabricare a pâinii de la aratul pământului până la scoaterea pâinii din cuptor. Dumitru
Pop crede că textul Pluguşorului poate fi comparat cu cel al Mioriţei, nu din punct de
vedere estetic pentru că nu conţine idei filozofice ca acesta, ei în ceea ce priveşte bogăţia
fondului său folcloric şi capacitatea de a dezvălui aspecte importante ale modului de viaţă
al înaintaşilor noştiii, al concepţiei arhaice care l-au însoţit. Dacă Mioriţa constituie o
dovadă pentru îndeletnicirile păstoreşti ale poporului nostru, Pluguşorul arată că şi
plugăritul a făcut parte din îndeletnicirile înaintaşilor noştrii129. Textul Pluguşorului ne
arată şi cum se făcea aratul, cu ce unelte. În unele părţi şi astăzi se mai merge cu un plug
124 Ibidem, p.20

125 Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românescă, Editura Dacia Cluj
Napoca, 1989 p.51
127 Dumitru Pop, op.cit., p.78
129 Dumitru Pop, op.cit., p.26
56
tras de boi şi se trage o brazdă în curtea gazdei. Dar în cele mai multe părţi plugul propriu-
zis a fost redus la unele recuzite agrare: biciul (cu care se mână boii), clopotul sau talanga
(care se află atârnată la gâtul animalelor), precum şi buhaiul care imită mugetul boilor de
la jug.
Simion Florea Marian, spune referindu-se la folosirea acestor obiecte: „buhaiul
precum şi plugul nu sunt de neapărată lipsă la umblatul cu uratul, ci acestea se iau numai
pentru a atrage mai tare atenţia, pentru a face mai mare alai şi a imita mai bine aratul. De
aceea nu fiecare ceată de băieţi le ia cu sine când umblă a ura. Insă clopoţelul nu lipseşte
numănui; chiar şi numai un singur băiat, de merge a ura, ia cu sine un clopoţel sau talangă, cu
sunetul cărora acompaniază versurile. Fără acestea datina pluguşorului nu s-ar mai numi
Pluguşor"130. Clopoţelul care se ia la Pluguşor reprezintă clopotul care se pune de obicei la
gâtul animalelor. T.T.Burada crede că obiceiul de a atârna un clopot la gâtul animalelor care
trag la plug este de provenienţă romană. Se spune că romanii aveau o lege care pedepsea pe
cei care furau talanga sau clopotul de la gâtul animalelor131. Buhaiul este un instrument care se
foloseşte numai la Pluguşor pentru că scoate un sunet fioros ca cel de bou. El este
confecţionat dintr-un butoi de lemn care are „ gura"' acoperită cu o bucată de piele de animal
foarte bine întinsă prin mijlocul căreia se trag câteva şuviţe de păr de cal. Acestea sunt udate
pentru ca buhaiul să scoată un sunet cât mai gros şi asemănător boului. În trecut oficianţii
acestui obicei erau flăcăii tineri. Astăzi el a rămas în giija copiilor şi de aceea este mult
simplificat. Copiii învaţă de obicei numai prima parte sau o variantă prescurtată. Dacă în
trecut fetele erau excluse de la practicarea acestui obicei, astăzi ele umblă împreună eu băieţii
sau separat. Semănatul este tot un obicei, strâns legat de Pluguşor, de fapt este o continuare a
acestuia. În dimineaţa zilei de Anul Nou copiii merg pe la casele oamenilor cu semănatul,
obicei care constă atât în aruncarea cu boabe (grâu, orez) cât şi în rostirea unui text adecvat în
care se doreşte gazdei belşug şi fericire. Vasile Adăscăliţei spune că: „nici într-o altă provincie
românească decât Moldova, semănatul-colindă (în formă independentă) nu a fost semnalat
vreodată”132. Textul semănatului se recită ca şi Pluguşorul şi este asemănător finalului
acestuia. Chiar dacă semănatul se practică astăzi şi de către persoane de sex feminin, oamenii
în amintirea vremurilor când umblau numai băieţii, încă mai cred că este bine să semene întâi
băieţii şi apoi felele. În trecut era o anumită superstiţie legată de aceasta şi anume oamenii care
aveau animale gestante sau dacă soţia aştepta un copil ştiau sexul acestora în funcţie de prima
persoană care intra în casă în ziua de Anul Nou. Sorcova, chiar dacă astăzi se întâlneşte în
130 Simion Florea Marian, op.cit., p.28

131 T.T. Burada, op.cit., p.41
132 Vasile Adăscăliţei, op.cit., p.112
57
Moldova şi Bucovina: „obiceiul nu e tipic pentru Bucovina, răspândindu-se într-o măsură
mică pe calea cărţii şi a televizorului”133. În Moldova obiceiul sorcovei s-a suprapus peste
obiceiul semănatului.
3.2.2. Obiceiurile de Anul Nou din comuna Coşna
Ca şi sărbătoarea Crăciunului şi sărbătoarea Anului Nou este plină de obiceiuri şi

tradiţii folclorice. Printre acestea ar fi de amintit Pluguşorul şi Semănatul dar şi diferite
credinţe legate de Anul Nou.
3.2.2.1. Obiceiul pluguşorului

În zona Dornelor, ca în aproape întrega Bucovină, în seara ajunului Anului Nou se
umblă cu pluguşorul. În Coşna la colindatul pluguşorului se spune „urătura”. În seara de
ajun copiii îmbrăcaţi frumos în haine de sărbătoare merg din casă în casă cu uratul. Unii
dintre ei iau şi buhaiul, dar nelipsit este clopoţelul pe care îl sună în timpul refrenului. Din
cauză că obiceiul uratului a trecut în ritualul copiilor, el s-a simplificat mult faţă de trecut.
Dacă în trecut, când umblau oameni maturi, textul era foarte lung, peste 200 versuri, astăzi
copiii rostesc doar primele strofe şi încheie cu o urare. Totuşi textul integral se mai
păstrează, fiind cules de cei ce s-au ocupat dc culegeri de folclor şi organizare de
spectacole folclorice şi păstrat în publicaţii conform bibliografiei. Aşa este şi textul de faţă,
cules din Dorna Candrenilor şi păstrat într-o antologie Dornă, Dornă, vad cu dor134 :
Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi!
S-a sculat, mai an,
Bădica Troian
Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat.
Cu nume de Graur,
Cu şeaua de aur
Cu frâu de mătasă
133 *** Folclor din ţara fagilor, Editura Hyperion Chişinău, 1983, p.189
134 *** Dorna, Dornă, vad cu dor, editată de Centrul de Îndrumare a Creaţiei
Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Suceava, 1983
58
Cât viţa de groasă...
Şi în scări s-a ridicat,
Peste câmpuri s-a uitat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat...
Şi curând s-a apucat
Câmpul neted de arat
În lungiş
Şi-n curmeziş...
S-a apucat într-o joi,
Cu-n plug cu doisprezece boi,
Boi, bourei,
În coadă codălbei.
În frunte ţintăţei.
Ref.: Mânaţi,măi!
-Hăi, hăi!
Ziua toată a lucrat,
Brazdă neagră-a răsturnat
Şi prin brazde-a semănat
Grâu mărunt şi grâu de vară.
Să răsară până-n sară !
Ref.:
Şi când lucrul a sfârşit,
Iată, mări, s-a stârnit
Un vânt mare pe pământ
Şi ploi multe după vânt,
Pământul l-a răcorit
Şi sămânţa a-ncolţit.
Ref.:
La luna, la săptămâna,
Îşi umplu cu aur mâna
Şi se duse ca să vadă
De i-o dat pământul roadă
Şi de-i grâul răsărit
59
Şi de-i spicul aurit,
Era în spic ca vrabia,
Era-n pai ca trestia.
Ref.:
El voios a-ncălecat
Şi oţel a cumpărat,
Ca să facă seceri mari
Pentru secerători tari;
Şi să facă seceri mici
Pentru copilaşi voinici;
Şi-altele mai mărunţele,
Ca mănunchi de viorele.
Pentru fete tinerele
Şi neveste ochişele.
Ref.:
S-au strâns fine şi vecine
Şi vreo trei babe bătrâne,
Care ştiu rândul la pâne.
Şi pe câmp i-a adus
Şi pe toţi i-a pus
La lucrul pământului,
În răcoarea vântului.
Ref.:
Şi cu stânga apuca
Şi cu dreapta secera
Şi prin lan înainta;
Alţii-n urma lor lega,
Snopul i-nalte aduna
Şi clăi mândre ridica,
Ce la soare se usca.
Ref.:
Apoi carele-ncărca
Şi pe toate le căra
Şi jirezi-nalte dura
60
În capul pământului,
În steriţa vântului.
Apoi arie-şi făcea
Şi din grajd mai aducea
Zece iepe,
Tot sirepe
Şi de par că le lega
Şi pe toate le mâna
Împrejurul parului.
Deasupra făţarului.
Ref.:
Iepele mereu fugea,
Funia se tot strângea
De par iute ajungea
Şi grâul se treiera
Şi flăcăii-l vântura,
Dimerlia scutura,
Harabale încărca
Şi la moară le pleca.
Ref.:
Iară hoaţa cea de moară
Când văzu atâtea cară
Încărcate cu povară,
Puse coada pe spinare
Şi plecă în fuga mare
La cea luncă de scăpare;
Lunca mare, frunză n-are,
Lunca mică, frunza-i pică,
Iar morarul, meşter bun,
Zărea moara prin cătun
Şi-şi lua cojoc milos
Şi mi-l îmbrăca pe dos
Şi-şi lua ciocanu-n brâu
Şi mai lua şi-un frâu,
61
Apoi iute alerga.
Moara cu frâu o lega
Şi-i apuca de călcâi
De-o punea pe căpătâi
Şi-i da cu ciocanu-n şele
De-o aşeza pe măsele.
Ref.:
El o lua din lădoc
Şi-o da iar în vad la scoc
Şi turna deasupra-n coş
Grâu mărunţel, de cel roş,
Grâul s-aşeza pe vatră
Şi din coş cădea sub vatră,
De sub piatră în covată
Curgea faina curată.
Ref.:
Troian mult se bucura,
Zeciuială morii da,
Pe morar îl dăruia,
Apoi călare suia
Şi voios se înturna
Cu flăcăii ce mâna;
Iar boii se opintea
Şi roţile scârţâia.
Ref.:
Iară mândra jupâneasă,
Dochiana cea frumoasă,
Auzea tocmai din casă
Chiotul flăcăilor,
Scârtâitul carelor;
Şi-n cămară ea mergea
Şi din cui îşi alegea
Sită mare şi cam deasă,
Tot cu pânza de mătasă,
62
Sufleca ca mâneci albe
Şi-arăta braţele dalbe
Şi cernea, mări, cernea,
Ninsoarea se aşternea,
Pe sus tobele bătea,
Negurile jos cădea.
Ref.:
Apoi mană plămădea
Şi-o lăsa până dospea...
Şi-apoi colaci învârtea,
Pe lopată mi-i culca
Şi-n cuptor îi arunca,
Apoi iară cu lopata
Rumeni îi scotea şi gata;
Atunci ca-mpărţea vreo cinci
La flăcăii cei voinici
Şi-mpărţea trei colăcei
La copiii mititei.
Iară mândrului bărbat
Îi dădea un sărutat.
Ref.:
Cum a dat vremea-n cel an
Holde mândre lui Troian,
Astfel să dea şi la voi,
Ca s-avem parte şi noi.
Să vă fie casa casă,
Să vă fie masa masă,
Tot cu mesele întinse
Şi cu feţele aprinse,
Tot cu casele-ngrijite,
Cu buni oaspeţi locuite
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,
Ca merii, ca perii
63
În timpul primăverii
Şi ca toamna cea bogată
Şi de toate-ndestulată.
De urat am mai ura,
Dar ni-i că vom însera
Pe la curtea dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Dumneavoastră aveţi parte
De curţi înalte, luminate,
Văruite, şindrilite
Şi cu fereşti stecluite.
Noi avem bordeie mici,
Bune de plugari voinici,
Vălătucite şi lipite
Şi cu stuh acoperite.
Câtă draniţă pe casă,
Atâţia galbeni pe masă;
Câtă şperlă şi cenuşă,
Atâţia peţitori la uşă;
Câtă cenuşă în vatră,
Atâţia peţitori la fată;
Câte pietre în fântână,
Atâtea oale cu smântână.
De urat am mai ura,
Şi avem a trece-n cale
O dumbravă rea de vale,
Unde sunt fete nebune
Ce azvârle cu alune
Şi se leagă de feciori
Ca albinele de flori
Şi le-ncurcă cărările
Tot cu dezmierdările!
64
La anul şi la mulţi ani!135
Această urătură descrie cu umor, dar şi cu cuvenita ridicare în plan fabulos, toate
muncile agricole de la arat până la coptul colacului şi dăruirea lui urătorilor. Textul
Pluguşorului începe cu o interjecţie „aho” repetată de două ori, strigăt cu care se opreşte
mersul boilor. Urătorul opreşte aratul şi se adresează „copiilor şi fraţilor” cărora vrea să le
povestească procesul de fabricare al pâinii. El începe să povestească cum „bădica Troian” a
căutat „ un loc curat / De arat şi semănat” , a semănat grâul iar după ce s-a copt grâul a
strâns oameni şi l-au secerat, apoi l-a măcinat şi soţia lui, „Doehiana cea frumoasă”, a făcut
pâine. „Bădica Troian” poate să fie gazda care este lăudată pentru pricepere şi hărnicie.
Bădica a încălecat „Pe-un cal învăţat / Cu nume de Graur, / Cu şeaua de aur. / Cu frâu de
mătasă / Cât viţa de groasă...” Toate aceste formulări amintesc de basm. Calul este
„învăţat”, deci nu este un cal obişnuit şi are un nume semnificativ. Graurul este o pasăre
migratoare cu penele negre-verzui, stropite cu alb. Având acest nume semnificativ, ne
putem da seama că acest cal al lui Troian de culoare neagră este foarte iute, ca un graur.
Din descrierea următoare reiese şi starea socială a lui Troian. El este bogat pentru că pune
pe cal „şea de aur”. Ovidiu Bârlea spune că metalele preţioase folosite cu predilecţie în
creaţiile folclorice sunt un indiciu de arhaism şi au menirea de a impresiona o minte naivă.
Metalele preţioase au şi conotaţii biblice, naivitatea la care se referă Ovidiu Bârlea este
aparentă, textul folcloric cuprinzând adâncimi semantice nebănuite. În mentalitatea
populară metalele preţioase sunt asociate şi cu ceea ce este durabil, sunt atribute ale
longevităţii, chiar ale eternităţii pentru că nu-şi pierd niciodată strălucirea şi valoarea136.
Calul mai are apoi „frâu de mătasă / Cât viţa de groasă". Se foloseşte comparaţia
pentru a pune în evidenţă bogăţia gazdei dar şi bunul gust, rafinamentul de îngrijire a
animalului şi de împodobire a frâului cu care îl struneşte. Gazda pleacă apoi în căutarea
unui loc potrivit pentru a cultiva grâu, îl ară „În lungiş / Şi-n curmeziş / Cu-n plug cu
doisprezece boi / Boi, bourei, / În coadă codălbei, / În frunte ţintăţei”. În descrierea boilor
apare diminutivul, astfel ei sunt numiţi „bourei”, în frunte sunt „ţintăţei”. Acestea au
menirea de a particulariza comunicarea poetică şi de a accentua relaţia omului cu animalele
cu care lucrează pământul. Diminutivarea evidenţiază afecţiunea omului faţă de animale.
După această descriere se adresează însoţitorilor cu îndemnul „Mânaţi, măi!” iar ei răspund
„Hăi, hăi” şi atunci se sună din zurgălăi şi se pocneşte biciul. Acest refren - interjecţie cu
135 Informator Gavril Ursu, 48 ani, localitatea Dorna Candrenilor, 1960, în Dornă,
Dornă vad cu dor, p.301-307
65
caracter limitativ simulează aratul. Se apelează la acest refren şi pentru ca urătorul să-şi
poată trage sufletul, să se relaxeze pentru a continua povestea facerii pâinii. Mai departe
spune că Troian a lucrat toată ziua răsturnând „brazdă neagră”. Acest epitet este folosit
pentru a arăta că pământul este prielnic semănării grâului. Se ştie că pământul negru este
cel mai bun pentru semănat. După ce a semănat „grâu mărunt şi grâu de vară” natura îl
ajută pe plugar dând o ploaie mare şi astfel sămânţa a încolţit „La luna, la săptămâna” el
merge să vadă dacă i-a dat pământul roadă, dar mai întâi „îşi umple cu aur mâna”, vers care
face aluzie la parabola biblică a talantului înmulţit cu vrednicie. Ca figură de stil este
folosită aici rima interioară. Aceasta este uşor de perceput cu urechea datorită apropierii ei
foarte strânse. Când Troian ajunge pe câmp constată că grâul „ Era-n spic ca varbia / Era-n
pai ca trestia”. Se foloseşte aici comparaţia hiperbolică spre a scoate în evidenţă mărimea
grâului. Hiperbola ocupă un loc important în colinda pluguşorului. Monica Brătulescu
spune că : ,,descrierile şi micronaraţiunile se sustrag contingentului şi măsurii obişnuite,
impunâudu-se ca ipostaze ale potenţialităţii maxime”137. După ce Troian a constatat că
grâul era gata pentru recoltă a cumpărat cu aur oţel să facă seceri pentru secerători. El a
făcut mai multe tipuri de seceri pentru mai multe categorii de secerători. „Seceri mari”
pentru „secerători tari”, „seceri mici” pentru „ copilaşi voinici” şi altele „cu mănunchi de
viorele / Pentru fete tinerele”. Viorelele semnifică gingăşia fetelor tinere. Din punct dc
vedere stilistic observăm aici enumeraţia prin înşiruire de epitete, dar şi folosirea câtorva
diminutive: „copilaşi”, „tinerele”, „ochişele”, care sugerează coeziunea familiei. După ce
Troian a făcut secerile „S-au strâns fine şi vecine / Şi vreo trei babe bătrâne „şi au mers pe
câmp să secere grâul. Vasile Adăsăscăliţei observă că este vorba aici „de o adevărată clacă,
formă de întrajutorare deosebit de veche”138. Din punct de vedere stilistic se poate
identifica aici folosirea pleonasmului: „babe bătrâne”. Aceasta este o greşală de exprimare
foarte des întâlnită în vorbirea curentă ce constă în folosirea inutilă a unor cuvinte care
repetă aceeaşi idee. Prin folosirea acestui pleonasm vrea să se sublinieze plenitudinea
ştiinţei în rânduiala facerii pâinii, pentru că se spune mai departe: ”...babe bătrâne / Care
ştiu rândul la pâne”. Se foloseşte arhaismul „pâine” pentru hrana generică dar şi „rând” cu
sens de rânduiala. Mai departe se laudă priceperea şi hărnicia lucrătorilor: „şi cu stânga
apuca / Şi cu dreapta secera / Şi prin lan înainta / Alţi-n urma lor lega”. Se poate observa
aici ritmul alert cu care se desfaşoară treaba. Chiar dacă se vorbeşte despre mai multe
persoane care seceră, verbele sunt puse la singular, persoana a treia ca şi cum toate aceste

66
lucruri le-ar face (gazda) Troian singur. După ce au terminat de secerat au făcut „clăi
mândre” şi „jirezi-nalte / În capul pământului / În steriţa vântului" pentru ca să se usuce
spicele. Se observă aici priceperea lui Troian de a alege un loc potrivit unde vântul este
puternic pentru ca grâul să se usuce repede. Apoi, cu ajutorul a „zece iepe / Tot sirepe”,
formulare care ne aduce aminte de baladă, se treieră grâul în acelaşi ritm rapid cum s-a şi
secerat. Stilul baladesc este caracteristic de altfel textelor ritual ceremoniale de urătură.
Balada face istorisire cvasi documentară, în timp ce urătura face istorisire fabulală de
cvasi-proorocire folclorică respectiv „proorocirea” obligatorie a unui nou an îmbelşugat.
Flăcăii încărcau grâul în căruţe mari, „harabale” şi-l duceau la moară să-l macine.
Dar aici, surpriză... moara „Când văzu atâtea cară / încărcate cu povară / Puse coada la
spinare / Şi plecă în fuga mare...”. Această parte stârneşte întotdeauna râsul ascultătorilor:
„ea reprezintă parte îmbinarea între descrierea sobră, rituală a muncilor pentru pâine, cu
nota veselă care apare simbolic la foarte multe dintre riturile vechi”139, veselie care
caracterizează perioada sărbătorilor de iarnă, bunăvoia pe care o dă omului belşugul şi
bunăstarea. Moara, care este întruchipată ca o făptură vie, ca un animal domestic care se
sperie de mulţimea carelor şi fuge, este prinsă de morar şi pusă la loc. Ca procedeu stilistic
este folosită aici personificarea. Morarul îşi ia obiecte potrivite: ciocan, frâu şi prinde
moara: „Şi-i dă cu ciocanu-n şele / De-o aşeza pe măsele”. Se laudă aici priceperea
morarului. După ce moara este pusă la loc se prezintă mai departe modul de măcinare a
grâului: „O lua din lătoc / Şi-o da iar în vad la scoc / Şi turna deasupra-n coş / Grâu
mărunţel, de cel roş, / Grâul s-aşeza pe vatră / Şi din coş cădea sub piatră / De sub piatră în
covată / Curgea făina curată”. Troian se bucura că treba merge aşa de repede şi plătea
morarul. Era obiceiul să se plătească în natură, a zecea parte era dată morii. După ce dă şi
morarului un dar pleacă spre casă unde-l aşteaptă soţia pentru a face pâine. În această parte
se întălneşte suprimarea lui „u” , astfel se spune „mâna” în loc de „mânau” (pentru că
verbul se referă la flăcăi şi nu la Troian), „boii se opintea” în loc de „opinteau”, „roţile
scârţâia” în loc de „scârţâiau”. Acest procedeu de suprimare a sunetelor finale sc numeşte
apocopă. Trebuie observat că acest procedeu se foloseşte numai la verbe, nu şi la alte părţi
de vorbire, ca şi cum urătorul nu ar şti să facă acordul perfect între subiect şi predicat.
Troian se îndreaptă spre casă cu carele pline de făină iar „Dochiana cea frumoasă” îl
aşteaptă. Jupâncasa are un nume semnificativ, dar şi pur românesc „ Dochiana”. Acest
nume ne aminteşte de Dochia (de fapt este un derivat de la Dochia cu sufixul „na”), baba
67
cu douăsprezece cojoace, care se sărbătoreşte în nouă martie. Ion Ghinoiu spune că:
„denumirea de babă, precizează că Dochia, zeiţă neolitică, maternă, lunară şi echinocţială a
ajuns la pragul morţii, la cumpăna dintre Anul Vechi şi Anul Nou”140. Se spune că ea
moare la începutul lunii martie pentru a renaşte şi a muri iar în anul următor. Astfel la
Sânzâiene ea este o tânără frumoasă iar spre toamnă, când se seceră grâul, ea este în floarea
vârstei. Se spune despre Dochiana ca avea: „braţe dalbe”. Această sintagmă este un epitet
encomiastic. Ovidiu Bârlea spune că: „Cu ajutorul lui se exprimă admiraţia, uneori
neţărmuită, faţă de calităţile personajului adus în scenă”141. Dalb este culoarea prin
excelenţă albă care provine de la alb prin punerea acelui „d” eufonic în faţa cuvântului.
Prin folosirea acestui epitet se elogiază priceperea Dochianei la facerea pâinii.
După ce îşi alege sita şi cerne faina, colportorul ne spune că ea a plămădit „mană”.
Se poate vedea aici ce semnifică pâinea pentru ţărani, fiind considerată mana lui
Dumnezeu pe care au primit-o evreii în pustie: iar dimineaţa, după ce s-a luat roua
dimprejurul taberei, iată se află pe faţa pustiei ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios, ca
grindina pe pământ. Şi văzând fiii lui Israel, au zis unii către alţii: ce e aceasta?, că nu ştiau
ce era. Iar Moise le-a zis: aceasta e pâinea pe care v-o dă Dumnezeu să o mâncaţi” (Ieşirea
16,13-15). Pentru ţărani pâinea este mâncarea de bază şi de aceea nu o risipesc.
Se prezintă mai departe modul de fabricare a pâinii „mână plămădea / Şi-o lăsa
până dospea / Şi-apoi colaci învârtea / Pe lopată mi-i culca / Şi-n cuptor îi arunca / Apoi
iară cu lopata / Rumeni îi scotea şi gata". Descrierea acestui proces de coacere a pâinii se
încheie cu cuvântul „gata”, adică terminaţi. Se foloseşte aici pentru a arăta că procesul de
fabricare a pâinii de la aratul şi cultivatul pământului până la scoaterea colacilor din cuptor
s-a terminat. Mai departe colacii sunt pregătiţi pentru a fi dăruiţi, după obicei,
colindătorilor. După prezentarea poveştii grâului urmează mai departe urările adresate
gazdei cu ocazia începerii unui nou an. Vasile Adăscăliţei spune că: „mările de belşug şi
fericire, chiar de la prima vedere schimbă caracterul narativ, de pluguşor, al textului, căci,
în contrast cu tot ce le-a precedat, dominant epic, sunt integral lirice. Avem stăruitor
senzaţia că s-a trecut la sorcovă sau la semănat, de unde acestea şi provin în majoritatea
lor. Această stare de lucruri pare să nu fie numai un accident şi înclinăm să credem că, mai
ales în cazul cetei mari, existând certitudinea imposibilităţii revenirii, a doua zi, cu
semănatul, contragerea acesteia în finalul pluguşorului s-a făcut în mod conştient şi necesar

141 Ovidiu Bârlea, Poetica folclorică, p.47
68
în epoca de accentuată creştere a colectivităţii rurale”142. Urătorii îşi încep urarea cu o
comparaţie de tip homeric (cum spune Gheorghe Vrabie) care conţine două părţi: prima
introdusă prin „cum”, a doua prin „astfel”. Prin această comparaţie se doreşte gazdei ca şi
ea să aibă recolte bogate cum a avut şi Troian în acel an. Dar mai departe spune şi motivul
pentru care le doreşte acest lucru: „ca s-avem parte şi noi”, deci şi ei să primescă din
roadele pământului. De fapt, acest vers este un fel de cerere indirectă a răsplatei, adică
tradiţionalul colac. Şirul urărilor continuă: „Şi la anul să trăiţi / Să vă găsim înfloriţi / Ca
merii, ca perii / În mijlocul primăverii / Şi ca toamna cea bogată / Şi de toate-ndestulată”
Prin aceste comparaţii se doreşte gazdei belşug în toate. Urările continuă apoi cu versurile:
„De urat am mai ura / Dar ni-i că vom însera..." cu toate că urătura a fost destul de lungă
până acum ei spun că ar mai ura dar că îi împiedică venirea serii şi trebuie să se întoarcă
acasă. Acest vers este reluat de două ori. Ovidiu Bârlea spune, referitor la acest vers: „este
folosit uneori pentru a atrage luarea aminte asupra darului cuvenit, dar este şi pretext
pentru a motiva plecarea”143. Mai departe se face comparaţia între curţile şi casele gazdei şi
„bordeiele mici” ale plugarilor. Comparaţii care au menirea de a elogia bogăţia gazdei în
defavoarea plugarilor şi pentru a stârni mila ca gazdele să fie mai generoase.
După aceste comparaţii urmează iarăşi un şir de urări: „Câtă draniţă pe casă / Atâţia
galbeni pe masă / Câtă şperlă şi cenuşă / Atâţia peţitori la uşă / Câtă cenuşă în vatră / Atâţia
peţitori la fată / Câte pietre în fântână / Atâtea oale cu smântână”. Vasile Adăscăliţei
spune că aceste versuri finale au caracter de incantaţie şi datorită acestora finalul
Pluguşorul nu seamănă cu descântecul. Urătorii „descântă” gazdei să aibă noroc şi să fie
bogată. Deasemenea, de aici, din aceste urări finale, ne putem da seama că gazda avea şi
fete, pe care urătorii nu le uită şi le descântă şi lor să aibă parte de peţitori.
Se reia iarăşi versul „De urat am mai ura” dar motivul pentru care termină este că
se lasă seara: „Şi avem a trece-n cale / O dumbravă rea de vale / Unde sunt fete nebune /
Ce azvârle cu alune / Şi se leagă dc feciori / Ca albinele de flori / Şi le-ncurc’ cărările / Tot
cu dezmierdările”. Aceste „lele nebune” sunt spiritele care bântuie în noaptea dintre ani,
mai ales că în această noapte când se merge cu uratul se practică atâtea vrăji şi farmece,
încât întrega atmoşferă este plină de spirite. Urătura se încheie cu tradiţionalul La anul şi la
mulţi ani”.
Se poate observa că autorii acestor urături de mare extensiune sunt dotaţi cu o
natură psihică, poetică şi cu o memorie deosebită faţă de semenii lor din colectivităţile din

143 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, op.cit., p.384
69
care ei fac parte. Cei mai mulţi dintre aceştia au darul expunerilor colorate, sunt mai
talentaţi decât ceilalţi, „sunt buni de gură”, cum se spune la Coşna. Nu oricine ar putea să
alcătuiască un asemenea Pluguşor, ci numai cel ce are ca punct de plecare spontaneitatea şi
naturaleţea limbii cotidiene. În acest Pluguşor versul popular este făurit pentru a fi cât mai
uşor de memorat. Vestirile decurg în chip firesc, întocmai ca vorbirea de toate zilele.
Aproape întreg Pluguşorul este ridicat în plan hiperbolic. Ovidiu Hârlea spune:
„hiperbola din creaţia populară e călăuzită de alte mobiluri decât cea din creaţia cultă.
Exagerarea, hiperbolizarea unor trăsături sau fapte nu e pură speculaţie a imaginaţiei, ea
are întotdeauna în vedere tărâmul realităţilor, dimensiunile normale, cotidiene, tocmai
pentru a pune şi mai mult în lumină ceea ce este neobişnuit, situat pe alt soclu pentru a fi
vrednic de admiraţia şi venerarea mulţimii. Hiperbola creşte până la ceea ce se numeşte
fantastic... Fantasticul folcloric se vădeşte doar o prelungire familiară a realului, perceput
de concepţia arhaică drept o altă ipostază a acestuia, adică verosimilul, posibil în anumite
limite şi aici intervine nivelul colectivităţii care îl circumscrie în timpii trecuţi, odinioară,
mai demult”144.
Textul Pluguşorului este plin de figuri de stil precum: comparaţii hiperbolice,
epitete, personificări, folosite toate pentru a omagia calităţile de bun gospodar ale gazdei.
În ceea ce priveşte rima se poate observa folosirea rimei împerechiate dar şi
folosirea aceleiaşi rime la trei sau patru versuri. Majoritatea rimelor sunt suficiente,
cuprinzând numai finalul cuvântului începând cu vocala accentuată. Cele mai multe versuri
sunt hexasilabice dar există şi excepţii: versuri cu opt silabe (primul vers), cu cinci silabe
(„S-a sculat, mai an”), cu trei silabe („În lungiş”), cu patru silabe ( „Boi, bornei"). Toate
aceste versuri se îmbină spre a scoate la iveală o frumoasă creaţie folclorică.
Cercetând mai multe texte ale pluguşoarelor, foarte asemănătoare între ele, am găsit
printre ele şi următoarea „urătură” despre care aş putea spune că nu este tocmai folclorică.
Vasile Adăscăliţei spune despre aceste texte: „în timp ce obiceiul pluguşorului este mereu
folcloric, textele literare care se spun cu acest prilej, mai ales în ultimul secol, sunt în mare
parte creaţii individuale”145. Aşa este şi următorul text, care nu mai prezintă munca
propriu-zisă a aratului până la scoaterea pâinii din cuptor, ci se aminteşte doar obiceiul de a
merge cu plugul şi a trage o brazdă în ciuda gazdelor:
„Frunză verde de mărari
Bună seara, gospodari,

70
Gospodari şi gospodine
Şi voi tinere copile!
Daţi-vă lângă fereastră
Şi-ascultaţi povestea noastră!
Că de mult e povestită
Şi de bătrâni pomenită
Pomenită din strămoşi
Şi de tinerei frumoşi!
Că ni-s vorbele pe-ales,
Ca spicul de grâu des,
Că ni-s vorbele alese
De la inimă culese.
Zurgălăi şi clopoţei,
Porniţi plugul, măi, flăcăi!
Hăi! Hăi!
Aho, aho, copii şi fraţi,
Staţi puţin şi nu mânaţi,
Şi cuvântu-mi ascultaţi !
Am pornit cu pluguşorul
Să-l asculte-ntreg poporul,
Pluguşor cu patru boi
Cum e datina la noi.
Noi păstrăm, precum ştiţi bine,
Tot ce din străbuni ne vine:
Hora, doina românească
Şi balada haiducească
Portul înflorit cu flori
Seara-n clăci şi şezători.
Să urăm cu mic cu mare,
Pentru ţara-nfloritoare,
Pentru viaţă, pentru spor
Pentru-al nostru drag popor!
Zurgălăi şi clopoţei
Ia mai îndemnaţi, flăcăi!
71
Hăi! Hăi!
Daţi-i bici, sunaţi tilinci,
C-a pornit plugul de-aici
Mândru plug bucovinesc
Tras de zimbrul românesc.
Să brăzdăm în glia groasă
De la Ştefan Domn rămasă.
C-am pornit, mare ni-i graba,
De la Dorna la Suceava
Şi-am ajuns la dumneavoastră,
S-ascultaţi urarea noastră,
O urare din străbuni.
Din străbuni, din oameni buni,
Cu zâmbete de copii
Cu hori mândre, rapsodii.
Porniţi plugul năzdrăvani
Pe plaiul bucovinean,
Sus, gazdă, ulcelele
Să-nchinăm cu stelele
Să urzim vorbă aleasă,
Pădurilor de mătasă
Unde-s brazii poleiţi,
Cu stele împodobiţi
Pentru Anul Nou gătiţi.
Mânaţi plugul, măi flăcăi
Şi sunaţi din zurgălăi!
Hăi! Hăi!
De urat am mai ura,
Că mai ştim câte ceva
Pe la curtea dumneavoastră,
Departe de casa noastră.
Frunză verde busuioc
Da-v-ar Dumnezeu noroc!
72
Şi iar verde mentă creaţă
Noi vă dorim multă viaţă!
La mulţi ani, cu mic, cu mare,
Vă dorim la fiecare!
La mulţi ani şi veşnicie.
Mândră ţară, Românie
Să trăieşti, să-ntinereşti,
Visele să-ţi împlineşti!
Ia sunaţi din clopoţei
Şi stigaţi cu toţii : Hăi!
Opriţi plugul, măi, flăcăi!146
Spre deosebire de primul text de pluguşor, unde se prezintă pe larg muncile
agricole, aici se spune doar că au plecat cu pluguşorul, dar nu apare nici un text. Se
amintesc doar obiceiurile folclorice de pe teritoriul ţării noastre iar în final apare o urare
adresată gazdei. Faţă de pluguşorul anterior, cu care se puteau face legături şi cu alte genuri
folclorice: basmul (prezentarea cailor, a grâului), descântecul (urările din final), despre
textul de faţă nu putem spune acelaşi lucru. La textul acesta, de provenienţă cultă, un
indiciu de neautenticitate folclorică sunt formulele - slogan, de felul: „c-aşa-i datina”,
„ţara-nfloritoare”, „mândră Românie” multe preluate de la radio şi televizor.
Urătura începe cu o cunoscută formulă „frunză verde de...”, formulă cu o frecvenţă
foarte ridicată în Moldova în cântecul propriu-zis şi nu în urătură. Se foloseşte aici frunza
de „mărari”. Din punct de vedere fonostilistic se observă aici folosirea epentezei, adică
adăugarea unui sunet, aici vocala „i”. Acest cuvânt nou format este un regionalism.
După această formulă urmează salutul adresat gazdei unde întâlnim folosirea
anadiplozei: „Bună seara gospodari / Gospodari şi gospodine / Şi voi tinere copile"”.
Aceasta este un prilej de a insera noi date despre acel aspect repetat şi se înfăţişează ca o
enumerare trunchiată. Se atrage apoi atenţia gazdelor să se tragă lângă fereastră pentru a
asculta „povestea": „Că de mult e povestită / Şi din bătrâni pomenită / Pomenită din
strămoşi” se foloseşte aici anadiploza dar, de fapt, se repetă aceeaşi idee inversată. Urătorul
îşi laudă povestea: „Că ni-s vorbele pe-ales / Ca spicul de grâu des / Că ni-s vorbele alese /
De la inimă culese”. Primele două versuri se constituie într-o comparaţie metaforică pentru
ea următoarele două versuri să amintească ascultătorilor că cele spuse vin din inimă.
146 Gavril Moroşan, La fântâna dorului, Editura Axa Botoşani, 2003, p.25
73
Vesurile unu şi trei sunt identice, cu excepţia cuvântului final, primul cu prepoziţie, al
doilea iară. Acest procedeu se numeşte repetiţie paralelistică.
Spre deosebire de primul pluguşor, unde îndemnul adresat urătorilor este acelaşi, în
tot pluguşorul şi se întâlneşte destul de des, aici îndemnul se întâlneşte rar şi diferă în
funcţie de momentul în care se află colportorul cu urătura. Astfel, primul îndemn este:
„porniţi plugul, măi, flăcăi” mai departe, după ce au pornii plugul le cere să mai îndemne
boii şi să-i mai mâne pentru ca în finalul urăturii să le ceară să oprească plugul.
Partea a doua a pluguşorului începe cu tradiţionalul „Aho, aho”, cu care se opresc
boii, strigăt pe care l-am întâlnit la începutul celeilalte colinde. Urătorul se adresează
„copiilor şi fraţilor” să stea puţin să-i asculte cuvântul pentru că el „a pornit cu pluguşorul /
Să-l asculte-ntreg poporul”. Dar spre surprinderea noastră, mai departe nu ascultăm
tradiţionalul pluguşor unde se prezintă procesul de facere a pâinii ci se continuă cu
descrierea pluguşorului „cu patru boi” şi a altor tradiţii pe care le păstrăm din străbuni:
hora, doina românească, balada haidncească, portul, organizarea clăcilor şi şezătorilor. Se
face deci o enumerare a datinilor româneşti şi apare aici o comparaţie subînţeleasă: cum
am păstrat aceste datini din străbuni la fel păstrăm şi obiceiul pluguşorului. Pe lângă aceste
obiceiuri păstrate se mai păstreză şi cel de a ura cu mic cu mare în seara ajunului Anului
Nou. Dar mai departe se continuă cu un vers care seamănă foarte mult cele din perioada
comunistă: se spune că au plecat să ureze ,,pentru ţara-nfloritoare”. În continuare apare
iarăşi o enumeraţie: „pentru ţara-nfloritoare / Pentru viaţă, pentru spor / Pentru-al nostru
drag popor!” Partea a treia începe cu un îndemn adresat însoţitorilor: „Daţi-i bici, sunaţi
tilinci” unde se prezintă obiectele care se iau de către urători pentru a acompania textul şi
pentru a imita cât mai bine aratul. Biciul este folosit pentru mânatul boilor iar tilinca sau
talanga se atârna la gâtul boilor. Acum se spune că au plecat cu pluguşorul „tras de zimbrul
românesc” iar în partea a doua se spunea că pluguşorul era cu patru boi. Se prezintă
obiceiul de a trage o brazdă în curtea gazdelor în loc să se prezinte povestea facerii pâinii,
se spune: „să brăzdăm glia groasă / De la Ştefan Domn rămasă”. În continuare se spune că
au plecat de la Dorna la Suceava şi că au ajuns şi la casa respectivă pentru ca gazda „să
asculte urarea noastră”, urare despre care se spune iarăşi că au primit-o din străbuni. Ni se
aminteşte de mai multe ori de unde au primit urarea, dar nu ne-o spune şi nouă. Se
foloseşte aici procedeul stilistic numit anadiploza explicativă: „O urare din străbuni / Din
străbuni, din oameni buni”. Versul următor „Cu zâmbete de copii” se referă, cred, la cei
care umblă astăzi cu pluguşorul, dar nu văd nici o legătură cu următorul vers: „Cu hori
mândre, rapsodii”. Urmează iarăşi îndemnul adresat însoţitorilor să pornească plugul
74
pentru că au ajuns la o nouă gazdă unde trebuie să se repete ritualul. Urătorul încearcă
iarăşi „să urzească vorbă-aleasă”, dar despre ce să urzească? ... despre „pădurile de
mătasă”? Se foloseşte această metaforă pentru a pune în evidenţă frumuseţea pădurilor.
Pădurea nu este una obişnuită ci este „ de mătasă / Unde-s brazii poleiţi / Cu stele
împodobiţi / Pentru Anul Nou gătiţi". Dacă luăm aceste versuri în sens figurat ne putem
gândi la brazii poleiţi cu argintul zăpezii şi împodobiţi cu stele de zăpadă, pregătiţi pentru
Anul Nou, un an nou plin de zăpadă spre bucuria copiilor dar şi pentru ca anul ce vine să
fie plin de belşug (o vorbă din bătrâni spune că dacă este zăpadă mare, anul ce vine va fi
îmbelşugat).
După ce se mai sună odată din zurgălăi, urătorii atrag atenţia gazdei asupra
darurilor pe care trebuie să le primească (cum spune Ovidiu Bârlea), prin versurile „ De
urat am mai ura / Că mai ştim câte ceva / Dar ni-i că vom însera...” , dar aceste versuri sunt
şi un pretext pentru a grăbi plecarea. Urătorii spun că „Ar mai ura că mai ştiu câte ceva",
dar ne punem întrebarea unde este urătura pe care ne-au spus-o până acum? Până acum s-
au amintit doar câteva obiceiuri păstrate din bătrâni, printre care şi obiceiul pluguşorului.
Doar refrenul este caracteristic pluguşorului şi, în partea a doua, primele trei versuri cu
care se începe pluguşorul tradiţional, în rest este doar o poezie rimată. După ce se scuză
pentru că trebuie să plece pentru că sunt departe de casă, urătorii apelează iarăşi la formula
„frunză verde...” pentru a face câteva urări gazdelor. De data aceasta frunza este de
busuioc, plantă ce simbolizează norocul, iar în versul următor se foloseşte chiar cuvântul
„noroc” : „Da-v-ar Dumnezeu noroc”. Se mai fac câteva urări la adresa gazdelor dar şi
către: „mândra ţară, Românie”. După ce se adresează urările cuvenite cu ocazia noului au,
se cere urătorilor să oprească plugul.
Chiar dacă textul clasic de pluguşor, unde se povestesc muncile agricole până la
măcinarea făinei, facerea pâinii şi scoaterea ei din cuptor, acest text prezintă mai mult
obiceiul de a merge cu plugul cu boi şi a trage o brazdă în curtea gazdei.
Dacă în textul pluguşorului anterior numărul silabelor dintr-un vers varia între patru
şi opt, aici versurile sunt de şapte-opt silabe. Rimele sunt suficiente şi împerechiate dar
întâlnim şi rime bogate ca: „străbuni” cu „buni”, „dumneavoastră” cu „ noastră".
3.2.2.2. Obiceiul semănatului
Acest obicei se practică în dimineaţa zilei de Anul Nou de către copiii mici, între
cinci şi doisprezece ani. Ei îşi pregătesc de cu seară un coşuleţ cu grâu sau orez pentru ca
75
în ziua următoare să poată pleca cât mai dimineaţă la semănat. Grâul se seamănă în lungiş
şi-n curmeziş pe măsură ce se succed versurile. Acest obicei este ultimul din ciclul
obiceiurilor de Anul Nou, la noi în zonă neîntâlnindu-se obiceiul sorcovei. Nu se întâlneşte
obiceiul propriu-zis în care copiii merg din casă în casă cu o ramură înflorită de măr sau cu
o ramură artificială şi sorcovesc dar textul sorcovei a fost preluat de obiceiul semănatului,
poate prin intermediul mass-mediei şi al şcolii. Într-o antologie se spune referitor la acest
obicei: „obiceiul acesta nu e tipic pentru Bucovina. S-a răspândit într-o măsură mică pe
calea cărţii şi a televizorului”147. Dacă astăzi textul sorcovei se confundă cu cel al
semănatului, în trecut lucrurile nu stăteau la fel. Cu ajutorul chestionarelor aplicate pe teren
am aflat de la Aurel Todaşcă, un scurt text de semănat care se spunea în urmă cu mai bine
de şaptezeci de ani:
„ Sămăn grâu,
Sămăn săcară,
Dă-ie Domnul să răsară!
La anul şi la mulţi ani!”148
Acest text este foarte scurt pentru că şi cei care umblă cu semănatul sunt copiii
mici. Acest text prezintă semănatul care urmează firesc după aratul care s-a făcut în ajunul
Anului Nou. Primele două versuri prezintă cerealele semănate : grâu şi secară, iar versul al
treilea este o scurtă rugăciune adresată lui Dumnezeu pentru ca sămânţa să încolţească.
Textul se încheie cu o urare caracteristică Anului Nou. Din punct de vedere stilistic putem
observa aici folosirea arhaismelor „samăn” în loc de „semăn" şi „săcară” în loc de
„secară”.
Textul care se spune astăzi de către copiii care merg cu semănatul este cel
caracteristic sorcovei:
„Sorcova,
Vesela,
Să trăiţi,
Să-nfloriţi,
Ca un măr.
Ca un păr,
Ca un fir de trandafir.
Tare ca piatra,
147 *** Folclor din ţara fagilor, Editura Hyperion Chişinău, 1983, p.192
148 Culeasă de către subsemnata de la Todaşcă Aurel, 78 ani, localitatea Coşna, 2011
76
Iute ca săgeata,
Tare ca fierul,
Iute ca oţelul.
La anu şi la mulţi ani !”149
Acest text se recită în timp ce se seamănă în cruciş şi îu curmeziş grâul sau orezul.
Textul are caracter de urare şi se aseamănă cu finalul urăturii. Textul de sorcovă este o
înşiruire de comparaţii cu caracter de urare, adresate gazdei. Aici întâlnim comparaţia
simplă în care fenomenul este comparat cu o suită de unităţi în ordine descrescătoare.
Astfel, se urează gazdei: „Să trăiţi / Să înfloriţi” precum merii, perii şi în final „Ca un fir de
trandafir". Se pleacă astfel de la o multitudine de flori pentru a ajunge la un fir de trandafir.
În continuare se doreşte gazdei să fie „tari”, şi pentru a scoate şi mai mult în evidenţă acest
lucru se compară cu piatra şi fierul. Se doreşte gazdei să mai fie „iute" şi se compară cu
săgeata şi oţelul. În aceste versuri putem observa şi o formă de repetiţie numită repetiţie
paralelistică enumerativă, adică versurile trei şi patru repetă versurile unu şi doi.
Textul se încheie cu tradiţionala urare „La anu şi la mulţi ani" unde observăm
folosirea nearticulată a substantivului „an".
După ce copiii termină de „semănat” şi primesc bani din partea gazdei, mulţumesc
respectuos, urează sărbători fericite gazdei şi pleacă mai departe înfruntând nămeţii.
Aceste obiceiuri, legate de muncile câmpului, nu sunt singurele care se practică în
zona Dornelor cu ocazia Anului Nou. În afară de acestea se întâlnesc diferite vrăji şi
farmece precum şi obiceiul vergelului.
3.2.2.3. Obiceiul vergelului
Acest obicei nu se mai întâlneşte în ziua de astăzi, însă din informaţiile primite pe
teren am putut afla că el se mai practica în urmă cu circa cincizeci de ani. Acest obicei a
fost consemnat şi de către Sim.Fl. Marian în Sărbătorile la români, unde are ca informator pe
Petru Ursul, cantor în Dorna Candrenilor.
Se spune că feciorii din ţinutul Domelor, precum şi părinţii fetelor de măritat se
interesau din timp unde se ţine Vergelul. Se pregăteau cele trebuincioase iar după ce se
strângeau toţi la casa unui consătean se punea pe masă un ciubăraş cu apă neîncepută şi
fiecare arunca în apă câte un obiect: cercei, inel, o cheiţă, etc. Se rânduia apoi un copil
149 Culeasă de către subsemnata de la Ivan Marius, 9 ani, localitatea Coşna
77
pentru a scoate obiectele din ciubăr şi se apropia împreună cu vergelătorul de ciubăr.
Vergelatorul era un om „bun de gură” care „interpreta” obiectele scoase din apă. După ce
„descântă” începe a scoate obiectele din apă iar vergelatorul întreabă al cui este semnul şi
proprietarul şi-l revendică. Atunci vergelatorul îi spune cum îi va fi viitorul. Sim. FI.
Marian spune că uneori vergelatorului i se legau ochii şi trebuia să prorocească fără a
cunoaşte mai înainte numele persoanei. Atunci unele le nimerea iar altele le spunea aşa de
întortocheate încât stârnea râsul auditoriului. Sfârşind de scos toate semnele din vasul cu
apă, vergelatorul încheie cu o urare asemănătoare sfârşitului pluguşorului. După acest ritual
toţi petreceau şi dansau până dimineaţa. Pentru acest lucru flăcăii se îngrijeau să tocmească
şi muzică.
Sim. Fl. Marian spune care este rolul acestui vergel: „vergelul, pe lângă profeţirea
norocului din anul viitor, mai are şi scopul, după cum spun românii din ţinutul Dornei, ca
oamenii să facă cunoştiinţă mai de aproape unii cu alţii şi ca feciorii să peţească pe fetele
cele mari”150. Întrebaţi cu ce scop se făcea Vergelul în vremea lor, cei chestionaţi au
răspuns că se făcea pentru distracţie.
Astăzi acest obicei a dispărut dar în locul lui se ţine astăzi Revelionul. Atunci
oamenii se distreză, dansează, mănâncă, beau, îşi urează unii altora un an mai bun, lipsind
practica ghicitului. Pe lângă această practică a Vergelului, care avea menirea de a uni
oamenii, dar şi de „a afla viitorul”, se mai întâlneau la Anul Nou şi alte practici de a afla
viitorul, mai ales de către fetele nemăritate. Aceste practici sunt amintite şi de către Sim.Fl.
Marian şi sunt încadrate în categoria vrăji lor şi farmecelor.
3.2.2.4. Vrăji şi farmece
O astfel de „vrajă”, amintită de Sim.FI. Marian în Sărbătorile la români, care se

practica în noaptea de Anul Nou am putut-o afla şi de la Silvia Poenaru, în urma
chestionarului aplicat. Aceasta mi-a spus că atunci când era tânără se obişnuia ca felele să
iasă în noaptea de Anul Nou afară şi să meargă la un gard să numere parii iar pe al nouălea
îl legau cu o aţă. A doua zi de dimineaţă mergeau să vadă parii legaţi şi „interpretau”
semnele: dacă parii aveau scoarţă atunci viitorul soţ va fi bogat, dacă parul era strâmb
atunci soţul va fi ghiboşat, dacă parul era subţire atunci soţul va fi slab, etc151.
150 Simion Florea Marian, op.cit., p.45-48

151 Culeasă de către subsemnata de la Silvia Poenaru, 75 ani, localitatea Coşna,
2011
78
Sim.Fl. Marian ne dă chiar şi un text care se spunea atunci când se legau parii:
„ Eu nu leg parul
Ci-mi leg ursitul,
De trei ursite ursat ,
Şi de Dumnezeu dat,
În vis să-l visez
Aieve să-l văz!”152
Acest text este ca un fel de descântec care se face asupra parului ce închipuie
ursitul. Din punct de vedere stilistic se observă în primele două versuri folosirea unei
comparaţii complexe. „întrucât multe descântece sunt construite după procedeul analogiei,
prin care fenomenul dorit poate fi provocat sau anulat printr-o imitare a lui la proporţiile
descântecului, comparaţia se vădeşte drept primul instrument lingvistic menit să-l
realizeze”153. În acest descântec de măritat întâlnim comparaţia directă, adică ursitul este
comparat cu parul pe care-l leagă fata. Dar ursitul nu este un oarecare ci este cel dat de
Dumnezeu şi „ursat” de „trei ursite”. Din punct devedere gramatical putem observa
folosirea incorectă a verbului „a ursi”, poate şi pentru a rima cu următorul vers se foloseşte
acest procedeu. Se mai poate observa aici folosirea cifrei trei, cifră cu o semnificaţie aparte
ce simbolizează deplinătatea.
După cum ştim, poporul român este înclinat, atunci când doreşte să obţină ceva, să
apeleze atât la Dumnezeu, forţa pozitivă, cât şi la forţele negative reprezentate aici de către
ursite. Dar fata nu se roagă ca ursitele să-i fi rânduit pe cel pe care-l visează, ci se roagă lui
Dumnezeu ca să i-l arate în vis. Deducem de aici nerăbdarea fetei de a-şi întîlni ursitul, ea
vrând să-l vadă nu numai în vis ci şi „aieve”. Ca element fonostilistic acest cuvânt este o
apocopă.
Sfârşind de legat parii, Sim.Fl. Marian spune că, fetele mergeau apoi la coteţul
porcilor că de la tăcerea sau grohăirea acestora să cunoască dacă se mărită în acel an sau
nu: „Când ajung la coteţul porcilor strigă „haţa în anul acesta”. Dacă un porc grohăieşte,
atunci fata se va mărita în anul ce vine. Dacă nu grohăieşte e semn că fata nu se va mărita
anul ce vine şi atunci repetă. Dacă nici a treia oară porcul nu grohăieşte e semn rău şi nu se
va mai repeta vraja”154.

79
O altă vrajă care se făcea în noaptea de Anul Nou, pe care am aflat-o tot de la Silvia
Poenaru este şi următoarea. Ea spune că în noaptea de Anul Nou o femeie punea pe masă
cu gura în jos nouă farfurii iar sub fiecare farfurie punea căte un obiect: ac, pâine, inel, etc.
Fata, fără să fi văzut unde au fost ascunse obiectele, alege o farfurie. Dacă sub farfurie se
află un ac se spunea că viitorul soţ va fi croitor, dacă era o bucată de pâine va fi brutar,
dacă era un inel se va căsători în anul ce vine.
Alt obicei care se practica în noaptea dintre ani era şi confecţionarea calendarului
din foi de ceapă pentru a şti cum va fi anul. Astfel, femeile pregăteau de cu seară
douăsprezece coji de ceapă, corespunzătoare celor douăsprezece luni, iar în fiecare coajă
puneau câte puţină sare. Dimineaţa „interpretau'' semnele astfel: dacă în coajă era apă
atunci acea lună va fi ploioasă iar dacă în coajă nu se strângea apă atunci acea lună va fi
secetoasă.
Multe dintre aceste „vrăji şi farmece”, mai ales descântecele de fată mare nu se mai
practică astăzi. Chiar şi în urma chestionarelor aplicate pe teren doar o singură persoană a
putut să-mi spună de existenţa acestor vrăji practicate în noaptea de Anul Nou în zona
Dornelor, practici care sunt amintite de altfel şi de către Sim.Fl. Marian. Despre
confecţionarea calendarului de ceapă aveau cunoştinţă toţi cei chestionaţi, unii spunând că
el încă se mai face de către unii bătrâni.
Acestea sunt obiceiurile şi tradiţiile întâlnite în localitatea Coşna cu ocazia Anului
Nou, dar ciclul sărbătorilor de iarnă nu se încheie cu Anul Nou ci cu Boboteaza.
3.3. Obiceiurile de Bobotează
Pentru că la început Boboteaza era sărbătorită împreună cu Crăciunul, obiceiurile

de la Bobotează sunt aceleaşi ca şi la Crăciun. Astfel, la noi, în ajunul Bobotezei se umblă
cu colinda, mai ales la casele la care copiii nu au ajuns la Crăciun şi tot de Bobotează se
mai întâlnesc şi jocurile cu mascaţi. Mai deosebite ar fi unele obiceiuri religioase care se
întâlnesc cu ocazia acestei sărbători, dar înainte de a vorbi despre acestea trebuie să spun
câteva cuvinte despre originea acestei sărbători.
3.3.1. Consideraţii despre originea sărbătorii
Sărbătoarea Botezului Domnului sau Boboteaza, cum mai este numită , este una
dintre cele mai populare şi mai importante, alături de Crăciun şi Paşti, atât la poporul
80
român cât şi la celelalte popoare ortodoxe. Bobotează, cum este cunoscută această
sărbătoare în popor, este un cuvânt format din fuziunea a doi termeni: unul slav bogu =
Dumnezeu, cu unul latin baptizare = a boteza.
Această sărbătoare este aşezată în amintirea botezului primit de Mântuitorul Iisus
Hristos din mâna lui Ioan Botezătorul în râul Iordan. Această sărbătoare se mai numeşte şi
Epifanie, adică arătarea Domnului, pentru că în această zi s-a arătat Sfânta Treime: Tatăl
vorbeşte din cer, Fiul se botează şi Duhul Sfânt coboară peste Fiul în chip de porumbel:
„iar botezându-se lisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi duhul lui
Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din
ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 16-17).
Ca şi celelalte sărbători împărăteşti, sărbătoarea Botezului a fost prăznuită
întotdeauna cu mare solemnitate, mai ales că la Bobotează este singura dată când se
sfinţeşte Agheazma Mare. Pentru a sublinia importanţa acestei sărbători, dar şi în amintirea
catehumenilor care se pregăteau sufleteşte prin post şi ajunate, s-a păstrat până astăzi
obiceiul de a posti în ajunul Bobotezei. Pr. Prof. dr. Ene Branişte spune că această
sărbătoare era numită în vechime şi Luminare şi din această cauză sărbătoarea a mai primit
şi numele de „sărbătoarea luminilor sau a luminării”155. Acelaşi autor spune că lingviştii
pun originea acestei sărbători în legătură cu medicul gnostic al adepţilor lui Basilide, care
sărbătoreau în noaptea de cinci spre şase ianuarie la Alexandria, naşterea Eonului
corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris, zeul egiptean protector al Alexandriei,
precum şi sărbătoarea „Dios Teodosia”, celebrată la Andros, în onoarea lui Dionysos156.
Aceste sărbători erau de origine solară şi data acestora se explică prin reforma
calendaristică a faraonului egiptean Amenem I care fixase solstiţiul de iarnă la şase
ianuarie. Odată cu reforma calendarului efectuată de Sosigene, data solstiţiului s-a mutat pe
25 decembrie, la fel şi sărbătoarea solară. Ca sărbătoare creştină este menţionată abia în
secolul III d.Hr. În ajunul acestei sărbători se întâlneşte obiceiul ca preoţii să meargă cu
„Botezul”, stropind casele credincioşilor cu apă sfinţită. După cum spune şi pr.prof.dr. Ene
Branişte acest obicei este destul dc vechi157.
3.3.2. Obiceiuri şi tradiţii folclorice - religioase din localitatea Coşna
155 Ibidem, p.135

156 Ibidem, p.135
157 Ibidem, p.136
81
Aceste obiceiuri sunt legate în principal de practica religioasă din ajunul Bobotezei
când preotul merge pe la casele oamenilor pentru a le stropi cu agheazmă. După cum spune
şi Sim.FI. Marian: „este datina de a merge cu preotul o mulţime de băieţi, ba în unele
locuri chiar şi oameni bătrâni, care strigă chiraleisa, dând prin aceasta de ştire că preotul s-
a pornit deja cu crucea prin sat”158. Dar la noi chiar dacă aceştia nu umblă tot satul este
obiceiul ca măcar vecinii să se viziteze între ei. Mai înainte de a sosi preotul, gazda se
îngrijeşte să pregătească pe masă un vas cu apă în care unul dintre însoţitorii preotului care
duce cana cu agheazmă va turna puţin peste această apă pentru a lăsa şi gazdei agheazmă.
În acest vas se mai pun şi nişte cruci făcute din lemn, de aproximativ 15 cm. lungime, care,
după Bobotează, se pun deasupra uşii casei, la grajdul cu animale şi la celelalte clădiri de
pe lângă casa omului. Este credinţa că aceste cruci păzesc clădirile de trăsnete, de foc, de
inundaţii. Dacă preotul vine în ajunul Bobotezei când este zi de post, atunci gospodina
pregăteşte pe masă mâncare de post. Astfel, când vine preotul, totul este pregătit şi după
cum spune şi Sim.FI. Marian: „cum aude că preotul nu e departe, pune pe unul dintre
căseni să-l pândească când are să iasă din casa vecinului, iar când i se dă de ştire că a ieşit
şi vine la dânsul, aprinde degrabă o lumină de ceară curată şi cu lumina aprinsă iese până
în pragul uşii spre întâmpinarea preotului”159. După ce termină de stropit dă crucea
gazdelor pentru a o săruta, se aşează puţin la masă, serveşte ceva, după care pleacă mai
departe. În trecut era credinţa că dacă te aşezi pe scaunul pe care a stat preotul îţi va merge
bine tot anul.
Agheazma Mare de la Bobotează se păstrează în casă pentru diferite trebuinţe: se
stropeşte prin casă când este vreme rea pentru a păzi casa de trăsnete, etc.
După ce a trecut preotul cu crucea, spre seară, copiii merg cu colinda. În trecut
acest obicei era des întâlnit, astăzi el tinde să nu mai fie practicat. În ziua de Bobotează
merge foarte multă lume la Biserică iar după Liturghie se merge „la gheaţă”, adică lângă
un pârâu unde s-a făcut o cruce de gheaţă, pentru a se săvârşi Agheazma Mare. Este o
vorbă din bătrâni că: dacă un flăcău sau o fată lunecă şi cade, se crede că respectivul sau
respectiva se va mărita sau însura în acel an. După ce se săvârşeşte agheazma bărbaţii, în
grupuri de şase-opt, încep să strige „ciralesa” iar unii îşi aduc arme şi trag câteva focuri.
Aceste obiceiuri sunt cele care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă care au început în
postul Crăciunului. „Tradiţia dorneană conservă şi pune în valoare elemente din substratul
primar al unei interesante psihologii şi al unei culturi îmblânzite de mitologii şi de o înaltă

159 Ibidem, p.129
82
demnitate ritualică. Difuziunea cu caracter competitiv, de tip primitiv sau arhaic, îşi
interferează valenţele cu elemente din cultul soarelui, al bradului asimilând, într-o stranie
concepţie, virtuţile unor animale (capră, urs) al căror demers şi finalitate întregeşte
imaginea arhaică şi viziunea mitică a obiceiurilor şi datinilor, forţa şi complexitatea culturii
populare din Dorna”160.
160 Petru Ţăranu, Din constelaţia obiceiurilor de iarnă, ed.cit.,, p.3
83
CONCLUZII
Zona Drnelor este locul unde s-au zămislit şi s-au conservat credinţe interesante şi
obiceiuri arhaice spre deosebire de alte locuri unde tradiţia este mult alterată de metodele
contemporaneităţii, dintre care amintesc doar manelismul ţigănesc generalizat ce a înflorit
vertiginos în ultimii ani ai comunismului şi apoi în democraţia tranzitorie post-
revoluţionară.
După cum spune şi Petru Ţăranu: „când în temperamentul şi dispoziţia colportorilor
de datini primează goana după bani, sacrele valori de autentică spiritualitate pălesc în
intensitate sau mor în chinurile profanării şi al unei oarbe şi inexplicabile nepăsării”161.
În lucrarea mea am făcut o paralelă între modul de desfăşurare a obiceiurilor în
trecut şi cel de astăzi. Am reconstituit obiceiurile existente în localitatea Coşna în trecut pe
bază de chestionare şi bibliografie şi am constatat că unele obiceiuri nu se mai practică ci
au fost uitate în întregime sau parţial cum sunt: obiceiul Vergelului, diferite vrăji şi
farmece, înlocuirea textului semănatului cu cel al sorcovei. Alte obiceiuri sunt de mare
vitalitate, investite cu funcţie spectaculară prin performare în festivaluri de datini şi
obiceiuri. În acest sens este de lăudat festivalul de obiceiuri şi datini „Porniţi plugul, feţi
frumoşi!” care se desfăşoară în fiecare an la Vatra Dornei între 26-28 decembrie. La acest
festival pot fi văzute şi obiceiuri din judeţele învecinate: Bistriţa- Năsăud, Bacău, Iaşi,
Neamţ, Botoşani.
Şcoala are şi ea un rol important în cultivarea interesului în rândul tinerilor pentru
a-şi îndrepta atenţia asupra folclorului, pentru păstrarea nealterată a lui şi transmiterea mai
departe. Ar fi bine ca aceştia să fie îndemnaţi să culeagă folclor din zonele lor şi să nu
înveţe colinde, cântece de stea şi pluguşoare din manuale.
161 Ibidem, p.3
84
BIBLIOGRAFIE
Adăscăliţei, Vasile, Istoria unui obicei. Pluguşorul, Editura Junimea, Iaşi, 1987
Bîrlea, Ovidiu, Poetică folclorică, Editura Univers, Bucureşti, 1979.
Bîrlea, Ovidiu, Metoda de cercetare a folclorului, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1969.
Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, I, II, Editura Mincrva, Bucureşti ,1983.
Bratu, Florin, Cultura populară sau virtuţile permanenţei, Editura Junimea, Iaşi, 1983.
Brătulescu, Monica, Colinda românească, Editura Minerva, Bucureşti ,1981.
Butada, T.T., Istoria teatrului în Moldova, Editura Minerva, Bucureşti, 1975
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tinerelului, Bucureşti, 1967.
Caraman, Petru, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Editura Minerva, Bucureşti,
1983.
Ghinoiu, Ion, Obiceiuri populare de peste ani. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997.
Lăzurcă, M. loan, Monografia localităţii Coşna, Editura Autorului, Coşna, 1962.
Marian, Simion Florea, Sărbătorile la români, I, II, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1994.
Moroşan, Gavril, La fântâna dorului, Editura Axa, Botoşani, 2003.
Miloşescu, Pantelimon, Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru Turism,
Bucureşti, 1990.
Muşlea, Ion, Bîrlea, Ovidiu, Tipologia folclorului, din răspunsurile Ia chestionarele lui
B.P.Haşdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.
Nichituş, Mircea, Vatra Dornei, Editată de Asociaţia pentiu Cultură, Istorie şi Turism
„Sentinela”, Vatra Doinei, F.A.
Pop, Dumitiu, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1989.
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura Univers, Bucureşti, 1999.
Popa, Nicolae, Vatra Dornei - schiţă monografică, editată de Asociaţia pentru Cultură,
Istorie şi Turism „Sentinela”, Vatia Doinei, F.A.
Popa, G. Vasile, Folclor din Ţara de sus, Editura Minerva, Bucurcşti, 1983.
Simion, Victor, Imagine şi legendă. Editura Meridiane, Bucureşti, 1983
Ţăranu, Petru, Memoria Dornelor- Oameni de seamă, Editura Ţara Fagilor, Suceava, 1998
Ţăranu, Petru, Memoria Dornelor- Folclor, Editura Tipogialia Centrală, Chişinău, 1995.
85
Ţăranu, Petru, Memoria Dornelor - Repere istorice, Editura Biblioteca Bucovinei.
Suceava, 2002.
Voronea, Elena-Niculiţă, Datinile şi credinţele poporului român, Editura Polirom, laşi,
1998.
Vrabie, Gheorghe, Din estetica poeziei populare române, Editura Albaltos, Bucureşti,1990.
Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului. Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie româna, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
*** Dornă, Dornă, vad cu dor, Editată de Centrul de îndrumare a Creaţiei Populare şi a
Mişcării Artistice de Masă, Suceava, 1983.
*** Folclor din ţara fagilor, Editura Hyperion, Chişinău, 1993
I. Studii şi articole.
Marin, Gh. Marin, Folclor în manualele şcolare dintre cele două războaie mondiale, în „Revista
de folclor”, an VI, nr. 1-2, Bucureşti, 1961.
Ţăranu, Petru, Din constelaţia obiceiurilor şi datinilor dornene, în „ Sentinela”, an III, nr.5,
Vatra Doinei, 1992.
86
ANEXA FOTO
Foto 1. Festivalul de datini şi obiceiuri „Porniţi plugul feţi frumoşi”
Foto 2. Jocul caprei
87
Foto 3. Jocul cerbului
Foto 4. Jocul cu mascaţi
88
Foto 5. Jocul ursului
Foto 6. Mascaţi
89
Foto 7. Port popular
Foto 8. Port popular din com. Coşna
90
Foto 9. Port popular din com. Coşma
Foto 9. Mascaţi ţigani
91

UNIVERSITATE1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATE1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR”

DIN TÂRGU MUREŞ

DINAMICA OBICEIURILOR DE IARNĂ DIN COMUNA

Cap. 1 Comuna Coşna – prezentare generală 5

Cap. 2 Obiceiuri şi tradiţii folclorice-religiuoase din comuna Coşna 12

Cap. 3 Obiceiurile de iarnă din comuna Coşna în dinamica lor 18

3.1 Obiceiuri de Crăciun 18

1.1. AŞEZARE GEOGRAFICĂ ŞI DATE DEMOGRAFICE

Coşna este o frumoasă localitate aşezată în depresiunea Dornelor la o depărtare de

1 Lăzărucă M. Ioan, Monografia localităţii Coşna, Editura autorului, Coşna, 1962,

1.2. TRECUTUL ISTORIC AL LOCALITĂŢII COŞNA

6 Petru Ţăranu, Memoria Dornelor-repere istorice, Editura Biblioteca Bucovina,

10 Mircea Nichituş, Vatra Dornei, editată de Asociaţia pentru Cultură, Istorie şi

1.3. OCUPAŢIILE TRADIŢIONALE ŞI RELAŢIILE ECONOMICE

14Petru Ţăranu, op.cit., p.198

22 Ţăranu, Memoria Dornelor-oameni de seamă, Editura Ţara Fagilor, Suceava, 1998,

2.1. LOCAŞURI DE ÎNCHINARE

28 Ţăranu, Memoria Dornelor-repere istorice, Editura Biblioteca Bucovina, Suceava,

2.2. OBICEIURI RELIGIOASE

35 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967,

2.3. OBICEIURI ŞI TRADIŢII FOLCLORICE

38 Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Editura Fundaţiei Culturale Române,

3.1. OBICEIURILE DE CRĂCIUN

3.1.1. CONSIDERAŢII DESPRE ORIGINEA SĂRBĂTORII

Sărbătoarea Crăciunului este de origine precreştină, iar în creştinism prăznuieşte

39 Miloşescu Pantelimon,Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru

41 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Editura Minerva,

45 Miloşescu Pantelimon,Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru

51 Miloşescu Pantelimon,Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru

52 Elena Niculiţă-Voronca,Datinile şi credinţele poporului român, Editura Polirom

3.1.2. OBICEIURILE DE CRĂCIUN - PREZENTARE GENERALĂ

Sărbătoarea Crăciunului esle însoţită în popor de o mulţime de datini şi obiceiuri

53 Miloşescu Pantelimon,Datini strămoşeşti de Crăciun şi Anul Nou, Editura pentru

62 Ovidiu Bârlea, op.cit., p.391

67 Romulus Vulcănescu, op.cit., p.94

74 Ovidiu Bârlea, op.cit., p.275

78 Ion Ghinoiu, op.cit., p.98

3.1.3. OBICEIURILE DE CRĂCIUN DIN COŞNA

În fiecare an de Crăciun, pe lângă frumoasele rânduieli bisericeşti, în popor se

3.1.3.1. OBICEIURI ŞI CREDINŢE POPULARE

86 Romulus Vulcănescu, op.cit., p.243

3.1.3.2. OBICEIUL COLINDATULUI

În Ajunul Crăciunului, după ce toată treaba este terminată şi preotul a umblat cu

89 Petru Caraman, op.cit., p.179

91 Culeasă de la Silvia Poenaru, 75 ani, localitatea Coşna

92 Culeasă de la Silvia Poenaru, 75 ani, localitatea Coşna

93 Gheorghe Vrabie, Din estetica poeziei populare române, Editura Albatros,

96 Culeasă de la Silvia Poenaru, 75 ani, localitatea Coşna

98 Gheorghe Vrabie, Retorica Folclorului, ed.cit., p.223

3.1.3.3. Obiceiul jocului cu mascaţi

102 Monica Brătulescu, op.cit., p.24

103 Petru Ţăranu, Din constelaţia şi obiceiurile dornene, în „Sentinela”, an II,

106 Ovidiu Bârlea, op.cit., p.435-436

109 Culeasă de subsemnata de la Virgil Halostă, 36 ani, localitatea Coşna, 2005

112 Culeasă de Virgil Halostă, 36 ani, localitatea Coşna, 2004

113 Vasile G. Popa, op.cit., p.855

115 Ovidiu Bârlea, Poetică folclorică, ed.cit., p.67

3.2.1. Istoria pluguşorului

Pluguşorul este o colindă cu caracter agrar. „Caracterul de colindă al Pluguşorului

120 Petru Caraman, op.cit., p.102

124 Ibidem, p.20

129 Dumitru Pop, op.cit., p.26

130 Simion Florea Marian, op.cit., p.28