Universitatea Hyperion, Facultatea de Litere şi Limbi Străine

Anul III

Proiect
Atlas dialectal

Lect.Univ. Dr. Mariana Bara

Studenta: Mirela Raduţă (Chirilă)

Bucureşti, 2018
 Atlas dialectal

Voi porni acest studiu prin a defini termenii titlului: “atlas”, respectiv “dialectal”. Potrivit
dicţionarului explicativ al Limbii Române, termenul “atlas” se defineşte ca o colecție de imagini,
hărți, grafice etc., folosită ca material documentar ilustrativ într-un domeniu științific. ◊ Atlas lingvistic =
lucrare care prezintă pe hărți răspândirea teritorială a diferitelor fapte de limbă; pe când “DIALÉCT
~e” n., ce provine din fr. dialecte, lat. dialectus, este explicat ca fiind o ramificație teritorială a unei limbi
cu trăsături specifice (fonetice, lexicale, gramaticale) față de alte ramificații similare și față de limba
literară.
Dialectologia, ca ramură a lingvisticii, este un termen de origine franceză ce studiază
variaţiile teritoriale ale unei limbi. Ca parte integrantă a istoriei limbii române, dialectologia
arată cum au luat naştere aceste ramificaţii ale limbii comune, cum au evoluat în istoria limbii,
precum şi raportul acestora faţă de limba literară. Dialectele iau nastere în urma procesului de
versificare a limbii din cauza diferenţelor teritoriale ale societăţii; cu cât localităţile supuse
cercetării sunt mai îndepărtate, cu atât se vor întâlni variaţii dialectale mai mari. De asemenea,
cercurile sociale au un rol vizibil în diferenţierea dialectală, în ceea ce priveşte ocupaţia
vorbitorilor, gradul de cultură al acestora, vârsta, sexul, precum şi situaţia de comunicare. De aici
reies două dimensiuni ale variaţiilor dialectale: cea geografică şi cea sociologică.
Eugeniu Coșeriu, lingvist român din exil, şi membru de onoare al Academiei Române,
susţine că ”limba funcţionează sincronic şi se constituie diacronic”. El vorbeşte despre o
dialectologie descriptivă sau sincronică şi una istorică sau diacronică.
Dialectologia sincronică descrie stadiul la care se află o unitate teritorială, la un anumit
moment, evidentiază particularităţile fonetice, gramaticale şi lexicale şi stabileste raporturi
reciproce dintre limba literară şi variantele teritoriale ale limbii.
Dialectologia diacronică cercetează şi explică evoluţia istorică a faptelor dialectale
(vizavi de sunete, forme gramaticale, cuvinte şi sensurile acestora), urmăreşte modul cum s- au
construit în timp, cum evoluează limba literară ţinând cont şi de factorii extralingvistici (istorici,
geografici, demografici, culturali, sociali şi politici).
Există o legatură strânsă între dialectologie şi istoria limbii. Dialectele şi graiurile unei
limbi păstrează uneori stadii de evoluţie pe care limba contemporană le- a depăşit. Astfel se
amiteşte caracterul conservator al dialectelor sud- dunărene , dialecte care pastrează unele
particularităţi fonetice din perioada României comune şi chiar din cea a latinei populare. De
exemplu, africata dentală sonoră ḓ, care caracteriza româna comună, se conservă astăzi în
dialectul aromân, iar la nordul Dunării în Bucovina, Maramureş şi Banat. În dialectele sud-
dunărene se păstrează ǹ, care în dialectul dacoromân (cu excepţia subdialectului bănăţean)
evoluează la ḭ (lat. cuneus> suddun.
În repartiţia graiurilor româneşti schiţată de Emil Petrovici pe baza datelor oferite de
Atlasul lingvistic român, pe primul loc s-a situat, printre criteriile fonetice, pronunţarea
africatelor gi şi ci (în transcriere fonetică, g şi c). Referitor la pronunţarea acestor sunete în
zonele în care se vorbesc graiurile de tip moldovenesc şi bănăţean Emil Petrovici arată că: "În
Moldova, Bucovina şi estul Ardealului, în locul af'ricatei se rosteşte o fricativă apropiată de j, dar
având un puternic timbru palatal, în transcriere fonetică z. Aceeaşi fricativă se aude şi în Banat şi
sud-vestul Ardealului">; " în Moldova şi Banat, în locul africatei se pronunţă o fricativă
apropiată de ş, dar cu un puternic timbru palatal (în transcriere f'o-netică s)" (op.cu., p. 43 şi
harta 5)2. Acestui criteriu i se acordă aceeaşi importanţă de către cercetătorii care au continuat
demonstraţia lui Emil Petrovici afirmând hotărît existenţa a cinci subdiviziuni teritoriale
principale ale dacoromânei sau numai au acceptat această împărţire, chiar cu unele rezerve", Ion
Gheţie, care a supus unui examen critic valoarea criteriilor de la baza acestei împărţiri şi a
analizat posibilităţile de a susţine existenţa a două subdialecte, nordic şi sudic, enumeră
realizarea ca o fricativă a africatei g (notată g).
Continuând seria articolelor privind originea numelor de locuri pe baza Dicţionarului toponimic
al României. Oltenia (DTRO), şapte volume, 1993–2007, totalizând 2 183 de pagini, cu 42 528 de intrări
void a cateva example de de nume de locuri provenite din nume de plante de origine latină. Astfel, de la
nume de plante (şi arbori) de origine latină se înregistrează următorii termeni generici : anin, cireş, corn,
dafin, fag, frasin, măr, nuc(<nucă), pădure, păr, plop, prun, salcie, tei, tufă, ulm, vie. Foarte puţini sunt
termenii generici de la nume de plante (şi arbori) de alte origini. Doi sunt din bulgară/ucraineană : livadă,
mălin(<mălină), unul este din bulgară (slavă) : crâng, unul din sârbă/bulgară : gorun, iar unul este cu
etimologie necunoscută : stejar (cf. bulgară în DEX). In Oltenia intalnim Ceapă < lat. caepa formează
derivatul cepărie, ce stă la baza toponimului Cepăria (articulat sau cu suf. top. -a), grădini în c. Coţofenii
din Dos – Dj. Cer < lat. cerrus formează multe nume de locuri pe teritoriul Olteniei. La forma articulată
Ceru sunt cinci ocurenţe, desemnând moşie, pârâu, deal, vale, loc, 4 Toponime provenite din nume de
plante de origine latină 41 dar şi un sat c. Devesel – Mh, 1833. Ceru este şi primul termen al multor
toponime analitice, al doilea termen fiind determinant adjectival sau substantival cu prepoziţii. Dintre
acestea Ceru Împletit este atestat de la 1869 şi Ceru Înfierat, de la 1886, ambele fiind locuri în Mh.
Diminutivul Ceruleţ, un loc în c. Vlădaia – Mh, este atestat de la 1622.

Fig. 1 Inhalt der Karten. übersichtskarten (Continutul cartilor. Prezentare generala)

Interesul pentru cunoaşterea graiurilor populare şi punerea la contribuţie a datelor oferite de

acestea pentru studiile de istorie a limbii şi de analiză a unor aspecte funcţionale ale limbii române l- au
manifestat si urmatorii reprezentanţi de seamă: A. Philippide (Originea românilor, II, 1927), G. Ivănescu
(Problemele capitale ale vechii române literare, 1948, iar apoi, în Istoria limbii române, 2 2000) şi, de
asemenea, la Iorgu Iordan, care, pe lângă folosirea unor informaţii privind graiurile populare în
monografia referitoare la Dialectele italiene de sud şi limba română („Arhiva”, 1923–1928), a publicat
chiar câteva studii consacrate peisajului dialectal moldovenesc (Lexicul graiului din sudul Moldovei,
1921, şi Graiul putnean, 1941), după cum tot el este iniţiatorul cercetărilor de tip onomasiologic pornind
de la hărţi ale atlaselor lingvistice româneşti (Les dénominations du «crâne» d’après l’Atlas linguistique
roumain, 1940).
În concluzie, limba este un fenomen în mişcare, modificându-se de-a lungul timpului atât prin
evoluţia cât şi prin influenţele exercitate de contactele cu alte limbi.
 Bibliografie

Linguistischer Atlas. Des Dacorumanischen Sprachgebietes herausgegeben auf Kosten

der Rumanischen Academie in Bukarest von Prof. Dr Gustav Weigand, Leipzig, 1909

Eugeniu, Coseriu, Sincronie, diacronie si istorie. Probleme schimbarii lingvistice. Editura

Enciclopedica, Bucuresti, 1997, p 238

Repartiţia graiurilor dacoromâne pe baza Atalsului lingvistic român, in voI.Studii de

dialectologie si toponimie, Bucureşti,970, . 42; v. şi harta 5.

http://florinfrunza.com/wp-content/uploads/2017/11/FD2010.pdf

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/B344/pdf/2

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=454

http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/III_1_Dumistracel.pdf