Veveriţa

 Veveriţa se găseşte pe întregul glob pământesc. Locuinţa

veveriţei este o vizuină în pământ sau în copaci, dacă nu găseşte
scorburi pe care să le folosească drept casă.
Acest animal micuţ si foarte activ are 2 urechi mici, 2 ochi, 4
lăbuţe şi o coadă lungă şi stufoasă.
Culoarea blăniţei diferă în funcţie de specie, având culorile
neagră sau gri şi roşie-maro, unele specii având şi dungi.
Acest mamifer măsoară doar între 18 şi 23 de cm, iar coada este
cuprinsă între 7- 9 cm, cântărind doar câteva sute de grame.
Când se nasc, puii sunt sensibili (nu au păr şi sunt orbi) şi trăiesc
o perioadă împreună cu mamele lor, dar când ajung la
maturitate locuiesc singuri. Numai în cazul în care este foarte
frig este acceptată o a doua veveriţă în aceeaşi vizuină, dar
aceasta trebuie să plece de îndată ce se încălzeşte.
Nou-născuţii la naştere nu sunt mai mari decât o monedă.
Micuţele veveriţe au blană. Dar cozile lor nu sunt atât de
stufoase cum vor fi mai târziu. Puii de veveriţă trebuie să
doarmă mult. Peste câteva săptămâni se vor juca şi vor alerga
cât e ziua de lungă.
 Veveriţa se hrăneşte cu numeroase plante, dar îi
place şi carnea. Printre preferinţele sale se numără
alunele, seminţele, nucile, ouă, viermi, insecte,
ciuperci şi păsări mici. Îşi ascunde mâncarea şi de
aceea are un miros foarte sensibil, care să o ghideze
către hrana ascunsă, având în vedere faptul că
memoria nu o ajută. Acest simţ dezvoltat al mirosului
îi permite să-şi dea seama dacă o alună sau nucă
sunt mâncate în interior de insecte. Pentru a-şi
mentine dinţii curaţi, veveriţa ronţăie rădăcini de
copaci.
Pentru că este foarte mică şi firavă are mulţi
duşmani (vulturii, urşii, coioţii, vulpile) împotriva
cărora nu are nici o armă. Nu-i rămâne decât să fugă
şi să se ascundă. Din această cauză nu este foarte
atentă la ce mănâncă, fiind cu ochii în patru pentru a
nu fi atacată de vreun prădător .
Veveriţele strâng hrană în magaziile lor de alimente.
Însă ele nu adună numai alune, ci şi…ciuperci. Şi
pentru că ciupercile crude s-ar strica în scorbură,
isteaţa veveriţă le pune la uscat afară, între crengile
copacilor.
Iepurele
 Iepurele se găseşte în aproape toate continentele. S-a adaptat la diferite
Iepurele se găseşte în aproape toate continentele. S-a adaptat la diferite
climate şi temperaturi (în păduri, câmpii, regiuni înzăpezite şi chiar în
mlaştini). Acest animal îşi construieşte casa în pământ, săpând adăposturi
numite vizuine. Uneori iepurele preferă să folosească vizuinele altor animale
pentru a evita să-şi construiască una a lui.
Este un animal drăgălaş, acoperit cu blană deasă şi moale. Are urechi mari
şi moi dar la unele specii acestea pot fi şi mici şi scurte. Corpul este
durduliu, iar picioarele din spate sunt mai lungi şi mai puternice decât cele
din faţă. Pentru a se apăra de prădători se foloseşte de capacitatea sa de a
alerga foarte repede.
Culoarea acestor animale diferă în funcţie de specii şi de locul în care
trăiesc. Astfel, ei pot fi gri, maro, roşcat, dar şi alb sau negru.
Nu este foarte mare, având lungimea cuprinsă între 25-50 cm şi cântărind în
jur de 7 kg. Iepurii de casă depăşesc această greutate, datorită faptului că
sunt mai bine hrăniţi şi nu aleargă în comparaţie cu cei sălbatici.
Poate trîi singur sau în colonii. Se hrăneşte cu morcovi (preferaţii lui), iarbă,
salată, varză şi alte plante. Pentru a ajunge la alimente intră de multe ori în
grădinile oamenilor. Deşi îi place să ronţăie, iepurele nu face parte din
categoria rozătoarelor, având 4 dinţi în faţă, spre deosebire de rozătoare
care au doar 2 dinţi în faţă.
Este un animal nocturn, ieşind din vizuină când se lasă seara şi pitindu-se la
loc la primele ore ale dimineţii.
În cazul unui pericol, iepurii se folosesc de piciorul din spate pentru a bate
toba cu el în pământ, avertizându-i astfel pe ceilalţi.
 Ursul
 Urşii bruni trăiesc în păduri. Înoată şi pescuiesc în vecinătatea
râurilor. Toamna, urşii trebuie să mănânce mai mult ca să se
pregătească pentru hibernare. Ursul ştie că va veni iarna şi nu se va
mai găsi de mâncare, dar el nu adună nimic în vizuină, ci se îndoapă
vara cât poate. Toată iarna el va domi, iar ,,hrana” lui vor fi
rezervele de grăsime acumulate în timpul verii. Chiar dacă au un
aspect greoi, urşii se pot căţăra cu uşurinţă în copaci cu ajutorul
ghearelor lor foarte ascuţite. De asemenea, în ciuda sutelor de
kilograme, pot alerga foarte repede. Ursoaica dă naştere la unul sau
doi pui. Când se nasc, puii de urs sunt la fel de mici ca o veveriţă.
 Cel de-al doilea pui supravieţuieşte foarte rar, el fiind practic lăsat
să moară, pentru că mama-ursoaică se ocupă numai de unul, cel
mai puternic şi mai sănătos.
Vulpea roşie
• Această vulpe este de culoare roşu
închis pe spate şi albă pe faţă.
Seamănă ca şi aspect cu un câine,
având urechi ascuţite, buze late şi o
coadă stufoasă, cu dunguţe fine
albe. Pavilionul urechilor şi labele
sunt, adesea, negricioase. Este un
animal activ în principal noaptea şi
nu hibernează.
Se reproduce o singură dată pe an,
dând naştere la 3-8 pui, care se
nasc într-o vizuină subterană.
Habitat: aproape orice mediu care le
poate asigura ăi ascunzişuri. S-a
adaptat şi zonelor urbane.
Mărime: 60-90 cm, plus o coadă de
până la 60 cm.
Hrana: în principal mamifere mici;
de asemena, fructe şi păsări de
curte.
Răspândire: extrem de răspândită
în Europa.
 Există 10 rase de vulpi, nu foarte diferite între ele, dintre care cea
mai mare şi cea mai răspândită este vulpea roşie. De altfel, vulpea
roşie - care trăieşte şi în România - este considerată vulpea
comună, chiar dacă nu toate exemplarele acestei rase obişnuite au
blana roşcată. Vulpile trăiesc în aproape toate zonele globului: peste
tot în Europa, în Asia, America de Nord, şi, bineînţeles, la Pol - unde
întâlnim vulpea albă (argintie).
Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al
câinelui, dar iese în evidenţă datorită cozii lungi şi stufoase, care are
vârful alb. Masculii sunt, de obicei, puţin mai mari decât femelele.
Vulpile adulte cântăresc între 4 şi 7 kilograme (cu puţine excepţii),
iar lungimea lor este între 90 şi 135 cm (media fiind de un metru).
Vederea şi auzul - ambele extrem de bune - sunt două calităţi de
bază pentru prădătorul care este vulpea, vânătoarea având loc - de
obicei - pe întuneric, de la lăsarea nopţii până în zori. Vulpea
mănâncă, probabil, cele mai multe mici mamifere: şoareci de câmp,
popândăi, castori, veveriţe, iepuri etc. Detectează prada chiar şi fără
să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci
sare asupra sa, cu labele din faţă, ca pisicile. Majoritatea vulpilor
ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă şi
ingroapă ce le prisoseşte, urmând a reveni altă dată la locul cu
“provizii”.
 Vulpile trăiesc în păduri şi savane, dar
există exemplare care şi-au făcut vizuini
chiar în grădinile din jurul zonelor locuite.
Nu formează familii mari, perechile
mascul-femelă “stăpânind” o suprafaţă de
câţiva kilometri pătraţi. Puii se nasc în
vizuinile subterane, o singură dată pe an,
din martie până în mai. De obicei, vin pe
lume câte cinci “fraţi”, dar au fost studiate
şi cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la
o singură naştere! Puii de vulpe sunt orbi la
naştere, ochii lor deschizându-se abia dupa
a doua săptămână de viaţă. Părinţii sunt
foarte grijulii cu micuţii: mama este mereu
în preajma puilor pentru a -i apăra, iar
tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura
hrană întregii familii. Este vorba despre
maturi, căci în prima lună puii se hrănesc
doar cu laptele supt de la mama lor.
Dupa această vârstă, “părinţii” încep să facă
schimb de roluri: unul vânează, iar celălalt
rămâne să aibă grijă de pui, să se joace cu ei şi să
le dea primele lecţii de supravieţuire (cum
miroase prada, cum se mănâncă, de cine trebuie
să se ferească etc.). Începând cu a doua lună, puii
de vulpe sunt luaţi la vânătoare de către adulţi,
pentru a începe primele încercări pe cont
propriu. Bineînteles că aceste tentative de
începători au ca “ţintă” animale foarte mici, cum
ar fi şoarecii. Nu va trece mult pâna când puii vor
putea vâna singuri (cam dupa a treia lună de
viaţă). Atunci, ei vor părăsi vizuina fără să mai fie
însoţiţi de maturi.

Ariciul
Ariciul este un animal cu un corp rotund şi picioare scurte. Spatele acestuia este
acoperit cu multe ace, dar burta este pufoas ă şi moale. Culoarea blăniţei care o
acoperă este albă. Are pe corp culori închise (gri, negru sau maroniu) iar ţepii au
culoarea maro închis cu alb. Are mărimea aproximativ cât a unui iepure şi cântăreşte
între 0,9 - 1,4 kg.
Îsi caută hrana numai noaptea şi, datorită faptului că este foarte rezistent la toxine,
poate consuma o serie de insecte toxice care pentru om ar fi d ăunătoare (viespi,
cărăbuşi, albine şi şerpi veninoşi, ouă de păsări, broaşte şi viermi), având astfel un rol
important în menţinerea controlului asupra înmulţirii acestora.
Pentru a se apăra de prădători ariciul se foloseşte de un muşchi poziţionat de-a lungul
stomacului care îi dă aspectul unui ghem ţepos, acoperit în totalitate de ţepi, putând
să se facă sul, descurajând astfel orice tentativă de atac asupra lui.
Interesant în ceea ce priveste ariciul este faptul că are un simţ auditiv foarte dezvoltat
şi este capabil să recunoască culorile. Ariciul poate naşte de la 1 la 7 pui. Puii se nasc
cu ţepii chiar sub piele, aceştia începând să apară în 24 de ore de la naştere.
Ariciul întră în hibernare când afară sunt 15 grade. El îşi sapă galerii sub pământ,
adâncimea acestora depinzând de cât de grea o să fie iarna. Primăvara, deşi este
foarte slăbit, poate să mănânce foarte mult, refăcându-se astfel într-o perioadă
scurtă.
 Ariciul îşi face cuibul din crenguţe şi frunze uscate, hrănindu-se cu insecte, şoareci şi
şerpi.

Lupul
Lupii trăiesc în pădurile, în munţii şi în tundrele din Europa,
Asia şi America. Ei vânează în haite şi se hrănesc cu iepuri,
şoareci şi cu cerbi. Lupii seamănă foarte mult cu câinii. Cea
mai mare specie din familia câinilor, având o statură de 100-
150 cm şi o greutate cuprinsă între 12 şi 80 kg, lupul este
unul dintre animalele cele mai inteligente şi adaptabile. Are
aspectul asemănător cu al unui câine, ochii rotunzi, coadă
groasă şi un bot alungit, în care se ascund colţi puternici.
Poate avea blana de culoare albă (lupul polar din tundrele
nordice), roşie (lupul roşu, odinioară răspândit pe teritoriul
Nord-American, iar acum pe cale de dispariţie) sau sură.
Lupii care atacă în haită pot vâna chiar animale mari, de circa
500 kg sau chiar mai mari. Un lup poate consuma până la 10
kg de carne odată; animalele mici sunt mâncate în intregime.
Cum rata eşecurilor la hăituit este de 90%, lupii sunt adaptaţi
să rabde de foame zile-n şir. Vânează diverse vietăţi, de la
rozătoare şi insecte până la animale mari ca elanul, bizonul
sau boul moscat.
 Lupul are puţini duşmani, dar cei care se încumetă totuşi
sunt alungaţi de colţii ascuţiţi ai acestui animal. El devine mai
puternic şi mai de temut în cadrul haitei din care face parte şi
de care se desparte foarte rar.
Habitatele sunt mici (în jur de 100 km pătrat) şi bine
delimitate pe teritoriile unde există hrană din belşug. Dacă
prada este puţină, habitatul este de cel puţin zece ori mai
mare.
Lupii singuratici, de obicei masculi tineri, străbat drumuri
foarte lungi până ce îşi fac rost de propriul teritoriu.
Datorită faptului că face parte din familia câinilor, lupul are
mirosul şi auzul bine dezvoltate. Este un animal inteligent,
comunicând cu semenii prin diverse sunete (urlete, lătrături,
scâncituri, mârâieturi, etc) sau prin diferite poziţii ale corpului
şi ale cozii. De pildă, coada lupului în poziţie verticală
semnifică faptul că acel animal este şeful haitei, iar poziţia
orizontală a cozii se traduce prin intenţia acestuia de a vâna.
Lupul poate ajunge la vârsta de 15-16 ani, dar datorită
faptului că a fost vânat în exces, a dispărut de pe teritoriul
multor ţări.