Animale sălbatice

din
țara noastră
Material realizat de profesor Cristina Ungureanu
Grădinița cu Program Prelungit “Sfânta Marina”
Câmpulung-Muscel
www.viata-salbatica.ro
 URSUL

Animal corpolent și musculos, ursul carpatin prezintă un cap lat, masiv, de forma rotundă spre ovală.
Fruntea este bombată. Nasul este scurt, conic, urechile rotunjite, iar ochii mici, oblici, cu pupila rotundă.
Gâtul este scurt, gros și musculos. Coada este scurtă și puternică (ciot). Picioarele sunt lungi, puternice,
musculoase și sunt prevazute cu tălpi scurte (pana la 30 cm). Laba picioarelor este prevăzuta cu gheare
curbate, puternice. Ghearele de la nivelul membrelor anterioare sunt mai lungi (formând adevarate
căngi). Ursul calcă pe toata talpa piciorului, similar omului.
Blana este deasă alcatuită din peri moi, mai lungi pe față, abdomen și fața internă a membrelor.
Lungimea firului de păr variază în funcție de anotimp fiind mai lung iarna(8-9 cm) și mai scurtă vara.
Culoarea blănii variază de la cafeniu deschis până la negru. Culoarea labelor poate fi de la negru la maro-
ciocolatiu, cenușiu, roșu sau maro deschis, în funcție de aria de răspândire. 
Văzul este deficitar, însă ursul se orientează după auzului și mirosul care sunt foarte bine dezvoltate.
Masculii sunt mai înalți (până la 1,9-2,5 m) și mai masivi (140-320-850 kg), în comparație cu femelele (100-
200-450 kg). Ursul carpatin prezintă un mers lent, cu capul coborat între omoplați, privind către sol sau într-
o parte. Se poate cățăra în copaci și poate alerga în salturi mari. În coborâre, pe pantele abrupte se
rostogolește, iar în urcare se descurcă binișor.
Urșii sunt animale solitare. Nu au dușmani naturali, cu excepția omului, lupului sau a câinilor
ciobănești, evitând animalele cu care nu se poate hrăni. În lunile reci, urșii carpatini se retrag în zonele
stâncoase, greu accesibile omului, în peșteri sau în gropi săpate în pământ, pentru a hiberna. În interiorul
bârlogului își amenajează patul format din mușchi și cetină, acoperind din interior și intrarea, lăsând doar o
deschizătură pentru aerisire. Fiecare individ are bârlogul lui.
Ursul nu atacă decât dacă se simte amentințat sau dacă este rănit. Ursoaica este mai agesivă, în special
dacă este însoțită de pui. Preferă zonele montane înpădurite, greu accesibile, cu copaci doborâți sau stânci,
dar și pe cele de deal, bogate în livezi cu pomi fructiferi. Urșii își desemnează teritorii, de regulă, foarte largi
(în funcție de sursa de hrană), care includ văi, cursuri de apă, stâncării și desișuri de pădure.
 Ursul carpatin este omnivor, preferând carnea. Urșii tineri se hrănesc cu predilecție cu jir, ghinde,
castane, fructe de pădure, mere pădurețe, măceșe, zmeura, afine, miere de albine, iarbă fragedă, ovaz,
porumb, cartofi, varză și diferite rădăcini (alimentație preponderent vegetală), insecte (furnici), melci, în
timp de urșii adulți (cu experiență în ale vânătorii) consumă pește, păsări și ouăle acestora, oi, vite și
rumegatoare sălbatice –cerbi, căprioare, iar, la nevoie, se hrănesc și cu cadavre care n-au intrat încă în
putrefacție. Când nu-și găsește hrana necesară în pădure, coboară până aproape de orașe sau la
marginea satelor, scotocind prin gunoaie sau făcând adevarate masacre în curțile gospodarilor și în stâni.
Ursul străbate kilometri întregi în căutarea hranei (până la 100 km), revenind întotdeauna pe teritoriul
creat pentru a hiberna. 
Ursul este considerat cel mai mare prădător de la noi din țară, dar, cu toate acestea, are și el
dușmanii săi de temut: omul, lupul, câinii ciobănești.
Ursoaica fată, de regulă o dată la doi ani;  dând naștere la 1-3 pui Speranța de viață a ursului carpatin
este, în medie, de 30-35 de ani, fiind mai scăzută în cazul femelelor (20-25 de ani).
Fiind pe cale de dispariție în Europa, ursul este protejat de lege. În România, ursul se vânează
limitat și numai în cazul în care există o suprapopulație, vânătoarea fiind permisă numai anumite
sezoane. Trofeul este reprezentat de blană și craniu.
www.prowallpapers.ro
 LUPUL

Este un animal robust și suplu, lung de până la aprox. 1,5 m, la care se adaugă o coadă de până
la cca 0,8 m. Greutatea variază între 30 și 50 kg, depășind în unele cazuri 70 kg.
Capul, similar unui câine de talie mai mare, este prevăzut cu un bot lung (10 cm), triunghiular, ornat
cu mustăți, lungi și dese. Ochii sunt puțin oblici, mai departați în comparație cu câinele, cu pupila
rotundă. Urechile sunt mai mici, în comparație cu câinele, ascuțite și purtate în sus. Caninii sunt foarte
bine dezvoltați. Gâtul este puternic, ornat de un guler în sezonul de iarnă. Pieptul este puternic, adânc
și suficient de lat. Coada este stufoasă, relativ scurtă și groasă. Picioarele puternice și musculoase sunt
acoperite de păr scurt. Picioarele anterioare par mai înalte decât cele posterioare.
Lupul calcă pe perinițele degetelor și are unghii neretractile.Când sunt în haită, lupii calcă unul pe
urma celuilalt, astfel că pe zăpada este greu de estimat numărul membrilor haitei.
În România, lupii prezintă o blană cenușie. Ea se compune din două tipuri de fire de păr: unul
foarte des, lânos, moale, profund, de culoare gălbui-cenușie și altul mai lung, aspru, având vârful
negru, numit spic și care dă coloritul blănii. Năpârlind în general toamna în zonele temperate, lupul
are o "haină" de vară, mai închisă, la culoare, mai scurtă și mai rară și alta de iarnă, de culoare mai
deschisa, mai lunga, mai deasă și cu puf abundent.
Lupul preferă carnea dar mănâncă aproape orice fel de vietate, de la broaște și larve, iepuri,
pârși și alte animale mici, la mistreț, cerb, măgar domestic sau boi și chiar urși. La nevoie este și
omnivor, supraviețuind și cu fructe sau alte vegetale, chiar și scoarță de copac. El se comportă atât ca
vânător cât și ca necrofag, fiind un important factor în păstrarea echilibrul natural.
 Lupul alege vizuina săpată sub rădăcini sau stânci se căptușește cu frunze uscate, mușchi și păr smuls
de pe burtă. Uneori se revine la același culcuș de la an la an, mai ales în regiunile unde locurile potrivite
sunt rare, cum ar fi în apropierea polului. Perechea face rost de hrana necesară, ajutat și de ceilalți indivizi
din haită, care participă atât la hrănirea femelei cât și a puilor. Aceștia acceptă și îngrijirea puilor, când
lupoaica este la vânătoare.
Lupoaica fată 4-6 pui. După două-trei luni puii ies deja împreună cu haita. Nu mai au nevoie de
vizuină, dar rămân cu părinții încă mulți ani . În acest timp învață cum, unde și ce să vâneze, iar în final
părăsesc haita. După aceea, lupii, se adună în haite, care, mai ales în iernile grele, se pot asocia între ele.
Lupul trăiește 15 ani. Are nevoie de un teritoriu întins, de cca. 2400-2500 ha, de zece ori mai mult decât, de
pildă, un urs.
Performanțele fizice ale lupilor sunt cel puțin impresionante. În căutarea hranei ei pot parcurge peste
100 km într-o singură noapte. Viteza de alergare a lupului poate depăși 60km/oră. Simțurile sale sunt
extraordinare. Nu doar mirosul este deosebit de fin, dar și auzul și văzul, lupul putând vâna foarte bine atât
noaptea - timpul său preferat de vânătoare - cât și ziua sau în perioadele de amurg și dimineață. Are o mare
rezistență la durere și un mare curaj în luptă. Dar, mai mult decât performanțele fizice, lupul are și o
inteligență deosebită. La vânătoare folosește felurite tactici, de la strategia de învăluire pe flancuri a prăzii
la mânarea treptată către zone închise. De multe ori izbutește să observe și să ocolească capcanele puse
pentru el. Laponii spun că "ursul are minte cât un om și putere cât șapte, iar lupul are putere cât un om și
minte cât șapte".
www.fanpop.com
 VULPEA

Vulpea este mai mică decât câinele și decât lupul.Cântărește între 7 și 10 kg. Corpul are sub 1 m
lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm.
Botul este lung și ascutit, prevăzut cu mustăți stufoase. Ochii sunt așezati oblic. Urechile sunt
scurte și late, purtate ridicat. Caninii sunt foarte ascuțiți. Vulpea prezintă membre scurte, cele din față
având cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Blana vulpii este roșcată. Membrele și fața externă a
urechilor sunt negre. Iar sub bărbie, sub gât și pe burtă este albă.Coada lungă și stufoasă, are părul de
culoare sură, puțin roșcat, iar vârful este alb. Blana vulpii este compusa dintr-un păr exterior mai lung și
mai aspru, care dă coloritul acesteia și un puf gri, profund, des, subțire și lânos. Vara, părul este scurt,
coada săracă, în timp de iarna, părul este mai lung și mai aspru, formând un guler bogat în jurul
gâtului. 
Vulpea este un animal solitar. Ziua doarme, iar noaptea iese din vizuină pentru a vâna.
Când este flamandă sau trebuie să-și hrăneasca puii, iese și în timpul zilei . Vulpea mănâncă diferite
vietăți pe care le poate prinde, de la iezi de căprioare până la tot soiul de insecte. Consumă cele mai multe
mamifere mici: șoareci de câmp, popândăi, castori, veverițe, iepuri. În lipsa cărnii, se mulțumește și cu
zmeură, afine, mere, pere, scorușe, faguri de viespi și de albine, puii și ouăle păsărilor care cuibăresc la
mică înălțime. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după
ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot
mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.
Vulpea își alege cu multă iscusință locul în care își va clădi vizuina sa îngustă.
Vulpea dă naștere, în medie, la 4-6 pui. Părinții sunt foarte grijulii: mama este mereu în preajma
puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii.
În cazul in care, din diferite motive, vulpea moare, rolul acesteia este luat de vulpoi.
În raport cu interesele umane, vulpea se dovedește a fi atât folositoare, cât și dăunătoare. Vulpile
distrug rozatoarele dăunătoare agriculturii, curăță natura de cadavre, efectuează selectția naturală,
eliminând viețuitoarele slabe, debile și bolnave. Vulpea este vânată atăt pentru blana sa dar și pentru că
transmite animalelelor și omului boli ca turbarea și râia.
www.peteava.ro
 MISTREȚUL

În țara noastră populează pădurile, începând cu Delta și Lunca Dunării, până în desișurile 

carpaților, prin apropierea locurilor mlastinoase
Capul împreuna cu trunchiul la mistrețul adult au, de regulă, 120-150 de cm.
Greutatea mistrețului mascul este de 200-300 de kg, iar a femelei este de 160-200 kg.
Corpul îi este acoperit cu peri lungi, tari , țepoși, adesea divizați la vârf; între peri se găsește puf ,
mai mult sau mai puțin des, în funcție de anotimp.
Trunchiul său este puternic, îndesat, turtit lateral, mai rotunjit la umeri și mai lat la șale. Râtul lung se
termină cu un disc mobil, susținut de un os cu care poate săpa și pământ tare. Culoarea blănii
mistrețului este neagră cafenie, iar la cei tineri are o culoare cenușie - cafenie, cu dungi galbene de
fiecare parte a corpului. Pe coapse are pete galbene. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale
porcilor domestici.
Este un animal omnivor, hrănindu-se cu legume sau plante, dar și cu carne de la diferite animale.
Noaptea iese dupa hrană și răscoliște culturile de cartofi sau porumb de la marginea pădurilor,
producând stricăciuni mari. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora.
Mistrețul aparține de o turmă , cu care se deplaseaza tot timpul. Turmele sunt alcătuite din
aproximativ 5-12 indivizi , dar au fost văzute și turme cu 20 de indivizi.
Poate ataca omul, de aceea întâlnirea cu aceste animale trebuie evitată. Este vânat
pentru trofeu și pentru carne.
Femela naște o data pe an 4-6 purcei pe care hrănește cu lapte.
toateanimalele.ro
 RÂSUL

Râsul este un animal sălbatic de mărimea unui câine. Are între 70 și 150 cm lungime, o coadă relativ
scurtă de 5-25 cm și o greutate de 30 kg. Culoarea părului variază de la castaniu și bej până la alb. Vârful
cozii și smocurile de peri situate în vârful urechilor sunt negre. De asemenea, toți râșii au perii albi la
piept, pe pântece și pe partea interioară a gambelor. Ghearele ascuțite și retractile ajung la lungimea de
4-6 cm.
Lincșii pot fi văzuți mai ales în pădurile din regiunile muntoase, dificil accesibile, bogate în vânat.
Arealul lor ocupă de la 100 la aproxmativ 2.000 km² , însă speciile europene au teritoriul limitat din cauza
activității umane.
 Râșii sunt activi noaptea deoarece, asemenea pisicilor, seara și noaptea pot vedea mai bine.
Se mișcă repede și fără zgomot, ceea ce le permite să atace prada pe neașteptate. Pot sări la o distanță de
4-6 metri, în orice direcție. Auzul și mirosul le sunt foarte dezvoltate. Râșii sunt capabili să se cațăre, dar
de obicei, vânează la nivelul pământului.
Toate speciile de lincși sunt carnivore, prada lor tipică constând în diverse animale forestiere,
animale care trăiesc în câmpuri: șoareci, iepuri, cerbi, și diverse specii ale păsărilor. Uneori consumă și
animalele domestice, cum ar fi: găini, rațe, gâște, curcani, oi, ș.a.m.d., atacând chiar și câini atunci când se
simte în primejdie. La nevoie este necrofag, deși în mod obișnuit își îngroapă hrana pe care nu a putut-o
mânca.
Nu acceptă  în compania lor vulpile și pisicile sălbatice pe care le îndepărtează, manifestând un
comportamentul ostil față de ele.
Sunt animale solitare, împerecherea nu are loc la fiecare an. Femelele nasc 2-4 pui, orbi pentru două
săptămâni. Puii se despart de mama lor când au doi ani de viață.
Lincșii trăiesc aproximativ 20 ani.
www.romaniatv.net
 BURSUCUL

Viezurele (bursucul) este unul din cele mai uimitoare animale din fauna României. Este ușor de
recunoscut datorită aspectului îndesat, al botului alungit și, mai ales, a dungilor albicioase care merg de
la bot spre coadă. Are o lungime de la 60 până la 80 cm, iar coada este de 15-20 cm.
Viezurele este un animal omnivor, hrănindu-se cu fructe, semințe, larve, ouă (furate din cuiburile
păsărilor ce cuibăresc la sol), etc. Este mare amator de porumb, pe care îl îngrămădește în vizuină, în
cantități de până la 50 kg de știuleți. În general, toamna își face provizii, deși iarna are o activitate în
general foarte redusă, deoarece hibernează asemenea ursului, iar grăsimea pe care o câștigă toamna îi
asigură în iernile mai blânde supraviețuirea chiar și fără rezervele din vizuină.
Spre deosebire de alte animale, și mai ales de vulpe, bursucul este un animal deosebit de curat.
Vizuinele aflate chiar și la 2 metri sub pământ, cu galerii lungi, de 7-8 m, sunt prevăzute cu încăperi
separate pentru locuit, pentru provizii și pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate și
înlocuite cu altele noi. Mania viezurelui pentru curățenie este folosită uneori de vulpe care, pentru a
obține o vizuină nouă fără efort, se "ușurează" de câteva ori la intrarea vizuinii viezurelui, făcându-l să
se mute (firește, dacă nu este prinsă "în flagrant"). De altfel, simpla instalare a unei vulpi în apropiere
determină mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost al vulpilor.
Are o inteligență uimitoare și un curaj remarcabil. Bursucul poate atinge vârsta de 15 ani.
  Mormăie și pufăie când este atacat, plânge (țipă) când este prins – similar iepurelui.
Trăiește izolat, femela având singură grijă de pui, deoarece viezurele o părăsește imediat după
împerechere.
www.romanialibera.ro
 CASTORUL

Castorul (Castor fiber) este cel mai mare mamifer rozator acvatic. Trăiește atât în Europa și Asia,
cât și în America.
Lungimea corpului este de aproximativ 90 de cm, iar greutatea între 10 și 30 de kg. Corpul
alungit este acoperit de o blană brun-roșiatică și se termină cu o coadă mare și lată. 
Castorii trăiesc în râurile și pârâurile care au în apropiere pășuni. Recunoscuți pentru abilitatea
de a face tot felul de construcții au fost supranumiți "inginerii regnului animal”. Atunci când nu găsesc
un lac unde să-și poată ridica adăposturile, castorii construiesc un baraj din lemne pe un râu, pentru a-
ZIMBRUL
și face propriul lac. Pentru aceste complicate construcții, ei lucrează în comun. Rod (folosindu-se de
incisivii puternici și tăioși), copacii de pe malul râului, pentru a-i face să cadă de-a latul acestuia, iar
apoi întăresc barajul cu pietre, nămol și crengi. Uneori aceste baraje ajung la o înălțime de 3 m și o
lungime de până la 30 de m. După ce termină barajul, castorii construiesc în apropierea lui o vizuină cu
două încăperi: una pentru depozitarea hranei și una ca locuință. Aceste locuințe au forma unui cuptor ,
o înălțime de 1,8 m și un diametru de 12 m. Intrarea se face pe sub apă pentru a fi feriți de prădători. 
  Castorii sunt printre puținele animale care rămân cu același partener pentru întreaga viață.
Numărul puilor născuți sunt de obicei de 5-8, iar de când se nasc, până la perioada de maturitate, rămân
alături de părinții lor. 
Deoarece activitatea lor se desfășoară în tot cursul anului, castorii reușesc să transforme aproape
în întregime peisajul populat de ei, astfel că, pe întinderi vaste, malurile apelor au rămas despădurite.
Pagubele provocate de castori, precum și goana pentru obținerea blănii lor prețioase au condus la o
vânare intensă și chiar la eliminarea lor în unele locuri, inclusiv în țara noastră. Abia în anul 2006,
România a important din Germania un număr de 21 de castori în vederea repopulării zonei Văii
Argeșului cu exemplare din acestă specie.
 ZIMBRUL

Zimbrul este cel mai greu animal european de pe uscat, cântărind de la 300 la 920 kg.
Are o lungime de 2,9 - 3 metri și o înălțime de 1,9 metri.
Zimbrii sunt pe cale de dispariție. În captivitate, ating vârsta de 28 de ani, dar în sălbăticie
trăiesc mai puțin. Zimbrul trăiește în păduri, fiind un animal ierbivor. Teritoriul poate ocupa și 200
km, iar unele turme preferă pajiștile și poienile din pădure. Au foarte puțini dușmani naturali: lupul
și ursul.
Ultimul zimbru din Tara Valahiei a disparut pe la începutul secolului XVI-lea, din Moldova a
fost ucis în 1762, iar din Transilvania, în 1790.
Zimbrii au fost reintroduși în România în anul 1958 și pot fi admirați în rezervații și la grădini
zoologice (Târgoviște, București). Ideea zimbrilor în libertate, pe teritoriul României, s-a născut abia
în 1999, printr-un program susținut de Banca Mondială și Uniunea Europeană.
Chiar dacă sunt asemănători ca aspect, zimbrii nu sunt aceeași specie cu bourii,
simbolul Moldovei fiind bourul și nu zimbrul.
www.info-delta.ro
 CĂPRIOARA

Căprioara sau ciuta este cea mai mică specie de capre salbatice originare din Europa. Masculii
(căpriorii) sunt mai mari și mai robuști. Lungimea corpului este de 95-135 cm. Înălțimea la greabăn este de
63-67 cm. Iar greutatea corporală-de 18-29 kg.
Capul este mic, mai mult lung decât lat. Botul, în general, este de aceeași culoare ca restul
corpului, dar nasul este întotdeauna de culoare neagră. Adesea prezintă diferite pete de culoare albă pe
obraji și în partea superioară a gâtului. Urechile sunt mari, ovale, fiind conturate cu păr de culoare neagră,
iar interiorul este căptușit cu păr moale, de culoare albă. Coada este foarte scurtă, de câțiva centimetri
lungime. Picioarele sunt suple și prevăzute cu copite înguste și scurte ale căror degete laterale sunt bine
dezvoltate. Numai masculii prezinta coarne, care le cad în octombrie-noiembrie, dar le cresc din nou, până
vara atingând lungimea de 30 cm. Ele prezintă până la 6 vârfuri la căpriorii adulți, la cei tineri, numărul
este mai redus. Coarnele sunt utilizate de masculi în disputele pentru femele, din timpul perioadei de
împerechere.
Blana este diferită, în funcție de sezon. Iarna este mai deasă, mai lungă, având culoare cenușie sau
maro-cenușiu. vara, este mai scurtă și mai rară, având culoarea maro sau castaniu aprins. Năpârlește de
două ori pe an: primăvara și toamna
Căprioarele, în general, trăiesc singure sau în grupuri mici alcătuite dintr-o femelă și puii acesteia.
Se organizează în turme alcătuite din 20-40 de membri, numai iarna. Teritoriul lor este destul de mic, de
circa 1 km2. Se adaptează foarte ușor, de aceea o veți întâlni de la șes, până în pădurile subcarpatice. Preferă
zonele împădurite, cu multă vegetație.
Căprioarele se hrănesc cu predilecție dimineața sau seara târziu, odihnindu-se în restul zilei.
Ele nu sunt foarte pretențioase, dar preferă vegetalele bogate în apă. Consumă cu plăcere ramuri tinere,
muguri, frunzele diferiților arbori și arbuști, scoartță de copac, lucernă, etc. Se hrănesc, de asemenea, cu
recolta terenurilor agricole și dacă au posibilitatea intră în livezile de pomi fructiferi, delectându-se cu
frunzele și fructele acestora. Toamna, căprioarele preferă alimentele concentrate (semințe, fructe).
Dau naștere, în mai-iunie în general, unui singur pui o dată, și, mai rar, la 2 pui, care au ochii deschiși
și sunt complet acoperiți cu păr. Iezii prezintă de-a lungul laturilor corpului un șir de pete albe, care le
asigură camuflarea în iarba înaltă. Acest desen se estompează la vârsta de aproximativ 2 luni. Puii cresc
rapid și pot fi înțărcați la vârsta de 2-3 luni. Ei rămân alături de mamă până când aceasta dă naștere altei
generații, anul următor. Speranța medie de viață a căprioarei este de circa 8 ani, cu o maximă de 14-16 ani.
 CAPRA NEAGRĂ

Capra neagră este un animal asemănător caprei, sălășluiește pe crestele alpine, greu accesibile chiar
și celor mai experimentați alpiniști. Vara urcă la altitudini de peste 1800 metri, iar iarna coboară la
altitudini mai mici (sub 1100 metri), unde se poate adăposti în pădurile montane, dar va rămâne aproape
de pantele stâncoase ale munților.   Capra neagră are o lungime a corpului in jur de 110-130 cm și o
înălțime la nivelul greabănului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge până la 10-15 cm.
Greutatea corporală a unei capre negre poate atinge 15-60 kg. Femelele sunt mai mici și mai slabe decât
masculii.
   Blana de vară este scurtă și moale, de culoare maro-roșcat, în timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie și
este formată din fire de păr de protecție, groase și lungi , ce acoperă un strat profund de puf dens.
Picioarele sunt de culoare mai închisă. Maxilarele, obrajii și partea superioară a nasului caprei negre sunt
alb imaculat. De la nivelul ochilor spre bot, se sesizează o dungă neagră. Coarnele negre și ascuțite sunt
prezente la ambele sexe, ridicându-se vertical din vârful capului și arcuindu-se spre spate, în treimea lor
superioarî. La masculi, coarnele sunt mult mai goase și mai arcuite în comparație cu femelele. Coarnele
caprelor negre pot atinge o lungime de până la 32 cm.
   Capra neagră, sfioasă și sperioasă, își face rareori simțită prezența. Trebuie să te consideri nocoros dacă
ai avut vreodată ocazia să-i distingi silueta pe vreunul din piscurile din Carpați. Își desfășoară majoritatea
activităților în timpul zilei, retrăgându-se la asfințit în locuri greu accesibile pentru prădători.
 Femelele și tineretul alcătuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, în timp ce masculii adulți sunt
solitari.
  Caâd sunt în pericol sau sunt avertizate de alți semeni, caprele negre se retrag cu repeziciune în locurile
cel mai puțin accesibile, executând salturi de până la 2 metri înălțime și 6 metri lungime. Extrem de
sprintene și rezistente, caprele negre pot călători până la 50 km/oră pe terenurile abrupte sau accidentate.
   Capra neagră se hrănește cu diferite ierburi, lucernă, licheni, mușchi, foioase și lăstari. Pot consuma o
multitudine de plante care sunt otrăvitoare pentru om, cum ar fi tisa, degețelul roșu și mătrăguna, dar
evită urzicile și feriga.
  De regulă, femela dă naștere unui singur pui.  Dacă mama este ucisă, alte femele îi iau locul, îngrijind
iezii.
  Speranța de viață la capra neagră este de 14-22 ani.
zoolander-reports.blogspot.com
 IEPURELE

Lungimea corpului este de 48-52 cm, la care se adaugă coada de 8-9 cm. Greutatea este de 4 kg,
iar în unele cazuri poate ajunge și până la 6 kg. Culoarea blănii variază în funcție de loc și anotimp,
nuanța generală fiind cenușie-roșcată. Năpârlirea are loc primăvara.
Este răspândit din deltă până la munte. Se hrănește cu iarbă, morcovi, cereale, iar iarna cu
scoarța copacilor. Femela naște pui vii pe care îi hrănește cu lapte. Chiar și după o săptămână, puii pot
părăsi culcușul pentru a-și căuta singuri hrana.
Aproximativ 64% dintre iepuri nu apucă vârsta de un an de zile. Mortalitatea așa mare a
iepurilor de câmp se datorează în principal numeroșilor dușmani din lanțul trofic cât și intervenției
nechibzuită a omului.
 VEVERIȚA

Veverița este un animal micuț și foarte activ. Măsoară doar între 18 si 23 de cm, iar coada este
cuprinsă între 7 - 9 cm. Cântărește doar câteva sute de grame. Culoarea blăniței diferă în funcție de
specie, având culorile neagră sau gri și roșie-maro, unele specii având și dungi. 
Are 2 urechi mici, 2 ochi, 4 lăbuțe și o coadă lungă și stufoasă, prezentă numai la veverițele care
trăiesc în copaci. Unele dintre ele, care poartă numele de "veverițe zburătoare" au o membrană care
leagă fiecare labuță din față cu cea din spate. Această membrană le este folositoare pentru a zbura
dintr-un copac în altul cu mare ușurință. Coada este folosită în comunicarea cu alte veverițe, în
păstrarea echilibrului în timpul salturilor, pentru a se încălzi iarna, dar cel mai important rol rămâne
acela de "parașută" în săriturile din copaci.
Locuința veveriței este o vizuină în pământ sau în copaci, dacă nu găsește scorburi pe care
să le folosească drept casă. Puii trăiesc cu mama lor până la maturitate, după care locuiesc singuri.
Numai în cazul în care este foarte frig este acceptată o a doua veveriță în aceeași vizuină, dar aceasta
trebuie să plece de îndată ce se încălzește. 
Veverița se hrănește cu numeroase plante, dar îi place și carnea. Printre preferințele sale se
numără alunele, semințele, nucile, ouăle, viermii, insectele, ciupercile și păsările mici, rădăcinile de
copaci. Își ascunde mâncarea. Memoria nu o ajută, însă, are un miros foarte sensibil, care o ghidează
către hrana ascunsă. Acest simț dezvoltat al mirosului îi permite să-și dea seama dacă o alună sau nucă
sunt mâncate în interior de insecte.
Pentru că este foarte mică și firavă are mulți dușmani (vulturii, urșii, coioții, vulpile și ulii)
împotriva cărora nu are nici o armă. Nu-i rămâne decât să fugă și să se ascundă.
wariss.com
 ARICIUL

Ariciul este un animal cu un corp rotund și picioare scurte. Are mărimea aproximativ cât a
unui iepure și cântărește între 0,9 - 1,4 kg. Spatele acestuia este acoperit cu multe ace, dar burta este
pufoasă și moale. Culoarea blăniței care o acoperă este alb. Are pe corp culori închise (gri, negru sau
maroniu) iar țepii au culoarea maro închis cu alb.
Își caută hrana numai noaptea și, datorită faptului că este foarte rezistent la toxine, poate
consuma o serie de insecte toxice care pentru om ar fi dăunătoare (viespi, cărăbuși, albine și șerpi
veninoși, ouă de păsări, broaște și viermi), având astfel un rol important în menținerea controlului
asupra înmulțirii acestora.
Pentru a se apara de prădători ariciul se folosește de un mușchi poziționat de-a lungul
stomacului care îi dă aspectul unui ghem țepos, acoperit în totalitate de țepi, putând să se facă sul,
descurajând astfel orice tentativă de atac asupra lui.
Interesant în ceea ce privește ariciul este faptul că are un simț auditiv foarte dezvoltat și este
capabil să recunoască culorile.
Ariciul poate naște de la 1 la 7 pui. Puii se nasc cu țepii chiar sub piele, aceștia începând să
apară în 24 de ore de la naștere.
www.sciencenews.org
 ȘOARECELE DE CÂMP

Este foarte asemănător cu șoarecele de casă.

Șoarecii sunt animale de talie mică ( 4,5 - 12,5 cm) la care coada are aceeași lungime ca și
corpul. Animalele ating o greutate de 30 grame, cazuri excepție fiind 60 de grame. Șoarecii au
culoarea cenușie brună, pe partea inferioară a corpului sunt de culoare albă, coada este acoperită cu
perișori fini.
Trăiesc în marii colonii, în galerii săpate în pământ la 30-40 cm adâncime. Galeriile comunică la
exterior prin mai multe găuri.
Șoarecii au activitate atât ziua cât și noaptea, pe toată durata anului. O femelă naște până la 8
pui, de 4-7 ori pe an. 
Când au populații mari, șoarecii de câmp produc pagube mari în culturi atât la suprafață prin
roaderea părților aeriene ale plantelor cât și în sol prin distrugerea rădăcinii plantelor. Atacul de
toamnă se manifestă imediat după răsărirea grâului ( sau altei culturi), plantele sunt roase având
aspect de pășunare. Acesta se poate continua și în iarnă dacă solul nu este acoperit cu zăpadă, iar
temperaturile sunt mai mari de 0 grade C, precum și la desprimăvarare. O altă perioadă a atacului
este între formarea bobului și recoltare. În lan se pot observa fire de grâu cu spicul retezat de la bază.
În lanurile atacate se evidențiază cărările pe unde circulă șoarecii. 
www.animale.ro
 ȘARPELE

Șerpii sunt reptile cu solzi, cu corp lung și lipsiți de membre. Capul, trunchiul și coada sunt
acoperite de solzi duri. Șarpele își poate mișca gura în toate direcțiile și o poate deschide extrem de larg,
reușind să înghită o pradă mult mai mare decât propriul său cap. Dinții îl ajută să muște și să fixeze
prada, dar nu pot mesteca, prin urmare , trebuie să își înghită prada întreagă. Ochii au ploapele unite,
privirea fixă și nu clipesc. Văzul este dezvoltat.Ei văd infra roșu, adică văd căldura corpului.Urechile nu
au pavilioane. Șerpii nu aud, ci doar simt vibrațiile cu ajutorul limbii. Mirosul este foarte bine dezvoltat.
Limba este lungă, bifurcată și servește la miros.
Toți șerpii sunt carnivori. Se hrănesc cu broaște, șoareci, șopârle, insecte, cu alti șerpi și animale mai mari.
Șerpii se deplasează cu ajutorul mușchilor: urcă și coboară printre crengi, se cațără, înoată și se
scufundă cu o agilitate extraordinară, tocmai datorită excepționalei mobilități a coastelor și vertebrelor.
Deplasarea lor generală este cea în zig-zag, cu ajutorul mușchilor și al vertebrelor. În repaus poziția lor
este orizontală.
Șerpii au aspecte foarte diferite și s-au adaptat astfel încât trăiesc în aproape orice nișă ecologică,
excepție făcând doar regiunile polare.
Majoritatea speciilor sunt neveninoase. Deși mici la număr, șerpii veninoși sunt și ei răspândiți în
întreaga lume, cu precădere în regiunile tropicale, și sunt echipați cu colți special adaptați, pe care îi
folosesc pentru a injecta veninul în pradă.
Șerpii se înmulțesc prin ouă pe care le depun în găuri în nisip, pentru a fi protejate și încălzite. Unii
dintre ei nasc pui vii. Spre deosebire de ouăle păsărilor, cele de șarpe au învelișul flexibil, pielos.
Puii au un fel de dinte ascuțit pe bot, cu ajutorul căruia ies din ou.
Chiar și în zonele cu ierni grele și perioade îndelungate de frig, există multe specii de reptile care rezistă
datorită capacității de hibernare.
Spre deosebire de multe alte animale terestre, care produc căldura vitală a corpului din energia pe
care și-o iau din alimente, reptilele nu își pot genera propria căldură corporală. De aceea, pentru a-și
menține temperatura corpului la parametri constanți, multe specii își petrec intervale lungi de timp
făcând băi de soare, adesea aplatizându-și corpul, pentru a putea crește suprafața care este încălzită de
soare.
Bibliografie:

www.animale.ro
www.clopotel.ro
www.ro.wikipedia.org
www.zooland.ro