Originea şi evoluţia limbii

române
1.Etnogeneza românească
Formarea limbii române – proces
îndelungat şi complex la care au participat
două straturi etnolingvistice:
 Elementul autohton, geto-dac, bază etnică;
 Elementul roman - armata, administraţia
romană, coloniştii imperiului, purtătorii unei
civilizaţii superioare, vorbitori ai limbii latine;
Procesului major de sinteză daco-
romană i se adaugă unul adiacent, de integrare
şi asimilare a elementului migrator.
 Elementul autohton
Tracii
- grup etnic indo-european, un conglomerat de populaţii
răspândit pe un teritoriu vast, între Carpaţii nordici, Asia
Mică, vestul Mării Negre, Munţii Rodopi, Marea Egee şi
Boemia

Geto-dacii
- grup tracic din ramura nordică, cel mai puternic d p d v al organizării
militare şi cel mai evoluat d p d v al civilizaţiei, după cum îi
prezintă istoricul grec Herodot din Halicarnas (circa 484 – 425 î.
H.), în celebra relatare a expediţiei perşilor lui Darius împotriva
sciţilor din zona Mării Negre(541 î. H.).
Termenul get a fost folosit mai intâi de greci,
iar dac de romani, cu referire la populaţiile din
zona Dunării inferioare, respectiv din regiunea
intracarpatică;
Etimonul şi sensul numelui etnic dac sunt
neclare şi controversate; - un ipotetic etimon
daca – pumnal, cuţit;
-paralelismul lexical dac-daos-
draco-lup, dragon, șarpe( în limba traco-
frigiană) susţinut de steagul dac.
Statul monarhic dac
Întemeiat în anul 82 î. H. sub dominaţia lui
Burebista (82 – 44 î. H.), centrul în M-ţii
Orăştiei;
Caracter militar defensiv şi ofensiv;
Nivel maxim de dezvoltare şi de întindere între
Nistru, Marea Neagră, nordul Munţilor Balcani,
Munţii Slovaciei;
Prosperitatea atestată de reţeaua oraşelor dacice:
Apullum(Alba-Iulia), Drobeta, Dierna (Orşova),
Napoca, Porolissum(sat Moigrad, jud. Sălaj),
Potaissa(Turda), Sarmizegetusa.
 In urma cercetarilor s-a descoperit ca
dacii aveau un calendar care se baza pe
ciclurile de 13 ani, anul dacic avea 47
saptamani, iar numarul de zile din an
varia intre 364 si 367 zile. Secolul dacic
ajungea, in urma calculelor, la 104 ani.

Calendarul dacic era mult mai precis

decat cel iulian, utilizat de romani.
Eroarea calendarului dacic era de 1,78
zile la 34 de ani, adica 1h15’3″pe an, in
timp ce calendarul roman avea o eroare
de 6h 48′ si 46″ pe an.
Micul sanctuar rotund
întruchipeaza un calendar
solar: 
- 1 stâlp = 1 zi 
- 1 lespede = 1 marcaj pentru o
saptamâna si pentru un an 
- numaratoarea poate începe
de lânga oricare lespede 
- un an se atinge prin 3 rotatii
complete + 8 saptamâni 
- se marcheaza anul scurs pe
lespedea la care s-a ajuns 
- se începe noul an de la
stâlpul urmator 
- se efectueaza un ciclu de 13
ani (pâna se marcheaza toate
lespezile) 
- în acest interval anul dacic
ramâne în urma cu 1 zi fata de
anul tropic si se aplica corectia
de o zi 
- din cauza celor 2 saptamâni
de 6 si 7 zile durata anilor
fluctueaza dând urmatoarea
 Elementul roman
Expansiunea puterii Romei începe din sec. al III-lea, î.
H., prin cucerirea peninsulei italice, după care au
urmat Sicilia(241î.H.), Sardinia şi Corsica(238î.H.),
Spania (197 î.H.), Macedonia şi Epirul(169î.H.), Iliria
(167î.H.), Africa(146î.H.), sudul Galiei (120 î.H.),
nordul Galiei(50î.H.), Noricum şi Reţia(16î.H.),
Moesia(15î.H.), Panonia (9 d.H.), Tracia(46 d.H. );
Impunerea limbii latine, limba oficială a statului, în
aceste provincii cucerite, mai puţin în Grecia şi Asia
Mică.
Cucerirea Daciei
În sec. I î. H. stăpânirea romană se impusese în
Peninsula Balcanică, Dunărea fiind frontiera
naturală între romani şi geto-daci.
În anul 15 î.H. reşedinţa prefectului roman al
litoralului Mării Negre se afla în Dobrogea, flota
romană circulând pe Dunăre (dovadă cetăţi
romane, castre, garnizoane, posturi vamale,
puncte de apărare); (încă din sec. al VII-lea î.H.
emigranţii greci întemeiaseră pe malul Mării
Negre importante oraşe-cetăţi: Histria, Tomis,
Callatis).
 Războiul daco-roman
Motive - economice, bogăţia Daciei ar fi
contribuit la redresarea situaţiei economice a
imperiului;
- strategice – Dacia – un zid în faţa
năvălitorilor;
Primul mare război – sub conducerea
împăratului Domiţian - 86 d.H.
101 – 102, 105 – 106 – sub Traian, Dacia este
încorporată Imperiului Roman, devenind
provincie romană.
DACIA TRAIANĂ
teritoriu
Transilvania (fără sud-est), Banatul şi
vestul Olteniei;
Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea au
fost incluse în Moesia inferioară;
Vecini în est şi vest - dacii liberi.
 2.Romanizarea
Consecinţa esenţială a expansiunii Imperiului
Roman;
Proces oficial, organizat şi sistematic cu dublu
caracter: – lingvistic – învăţarea şi folosirea
oficială a limbii latine de populaţia autohtonă,
pentru comunicare
- nonlingvistic – preluarea elementelor
de civilizaţie materială şi spirituală
romană(forme de organizare administrativă,
tipuri de edificii, credinţe, obiecte de uz curent,
artă etc).
 Factorii romanizării
Limba latină era singurul mijloc de înţelegere
între populaţii venite ex toto orbe romano
Limba latină ca mijloc de comunicare oficială
Dezvoltarea reţelei de drumuri imperiale
Instituirea administraţiei romane
Urbanizarea Daciei
Creştinismul de sursă latină(răspândit în sec al
IV-lea)
 Durata romanizării
Durata romanizării nu coincide cu cea a stăpânirii
romane, de aprox. 170 de ani;
Anii 106-275 acoperă faza de maximă eficienţă a
procesului de asimilare şi integrare a geto-dacilor în
sfera de influenţă a civilizaţiei romane;
3 etape: -premisa romanizării Daciei (sec.I îH-I d.H)

-intensificarea romanizării(106-275)
-generalizarea şi definitivarea romanizării
(sec. al III –lea - al VII-lea).
3.Teritoriul de formare a poporului şi a limbii
române
 Teoria imigraţionistă - limba şi poporul român s-au format exclusiv
în sudul Dunării, susţinută de lingviştii Al. Philippide, O.
Densuşianu, Franz Joseph Sulzer, Johann Christian Engel, Robert
Roesler;
 Argumente: - românii ar fi imigrat spre nord abia prin secolele al
XII-lea şi al XIII-lea;
- populaţia băştinaşă ar fi fost în întregime exterminată în
timpul celor două războaie cu romanii;
- părăsirea Daciei odată cu retragerea lui Aurelian;
- imposibilitatea ca Dacia să se fi romanizat în cei 165 de
ani de stăpânire romană;
- inexistenta unor ştiri despre o populaţie daco-romană în
nordul Dunării până în sec. al XI-lea(1025);
- inexistenţa unei toponimii de origine latină în nordul
Dunării;
- existenta grupurilor etnice de români în Peninsula
Balcanică;
- existenţa în limba română a elementelor comune cu
albaneza;
-lipsa elementelor vechi germane din limba română.
Teritoriul de formare a poporului şi
a limbii române
Teoria continuităţii -limba şi poporul
român s-au format exclusiv la nord de
Dunăre, susţinută de D.Cantemir,
reprezentanţii Şcolii Ardelene,
B.P.Hasdeu;
 -susţine existenţa
populaţiei daco-romane între sec.al III-lea
şi al XIII-lea pe teritoriul romanizat al
fostei Dacii.
Teritoriul de formare a poporului şi
a limbii române
Teoria originii nord şi sud-dunărene
Procesul de constituire a poporului şi a limbii
române a avut loc pe un întins teritoriu
romanizat, care cuprindea regiuni situate la
nordul şi sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea,
sudul Panoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi
Moesia Superioară.
Teoria este susţinută de istorici şi filologi ca:
A.D.Xenopol, N.Iorga, S.Puşcariu, Al.Rosetti.
 Dovezi istorice şi arheologice
- Istoriografii antici(Criton, medicul lui Traian, în Getica şi Dio Cassius (aprox 155-236
d.H.), în Istoria romană, au sesizat, cu referire la cel de al II-lea război de cucerire a
Daciei, pactizări ale dacilor cu romanii; şapte scene sculptate pe columna lui Traian
reprezintă acte de supunere, nu de nimicire a dacilor;
- 15 corpuri de armată, menţionate documentar, erau alcătuite din daci, funcţionând în
diferite zone ale imperiului contestă că dacii ar fi fost exterminaţi;
- Interpretarea greşită a pasajului din Breviarium ab Urbe condita de Eutropius( istoric
din sec IV): Căci Dacia, datorită războiului îndelungat fusese sleită de bărbaţii lui
Decebal.
- Inscripţiile latine din Dacia (aprox. 4000, datând din sec. I-III), oferă informaţii
despre viaţa socială, administrativă, spirituală a populaţiei; apar antroponime dace
(Scorilo,Tarsa,Mucatra), latine (Marcelina Valerius,Ingennus) şi mixte(Aurelius
Daza); cimitire dace la Breţcu, lechinţa de Mureş, Orheiul Bistriţei, Stolniceni;
ceramica specifică, ceaşca dacă.
- Izvoare istorice mai târzii, în anul 976 cronica bizantină a lui Kedrenos din sec XI
semnalează existenţa vlahilor; în sec al XIII-lea cronica anonimă maghiară Gesta
Hungarorum atestă nu numai existenţa vlahilor, ci şi descendenţa lor romană:
Pământul [Panoniei] era locuit de slavi, bulgari şi blahi [vlahi], adică păstorii
romanilor.
- Difuzarea creştinismului de sursă latină anterioară sec. al IV-lea: donariumul(ofranda)
din sec IV, descoperit la Biertan (jud Sibiu), conţine o inscripţie creştină, decupată pe
o plăcuţă de bronz: Eu, Zenovius am depus ofranda.
Dovezi lingvistice
În daco-română, nu şi în dialectele româneşti
sud-dunărene, au supravieţuit cuvinte de origine
latină, care desemnează realităţi specifice
Daciei: aur, păcură.
Conservarea unor vechi termeni latini: ai, june,
nea, păcurar, pedestru, numai în vestul
teritoriului românesc actual confirmă
permanenţa populaţiei de limbă latină;
Numele apelor mari: Dunăre, Criş, Someş, Olt,
Mureş, Tisa, Siret, Prut etc, nume transmise
romanilor.
Dovezi prin raţionament
 Cuceritorii romani n-au exterminat populaţia autohtonă
în nicio parte a imperiului lor; Dacia a fost intens
colonizată cu oameni deplasaţi aici din toată lumea
romană;
 Exterminările masive ar fi slăbit forţa de apărare a unui
teritoriu
 N-ar fi fost de înţeles nici exodul sau abandonarea
completă a unui teritoriu cu pondere strategică în calea
migratorilor;
 Inexplicabil ar fi şi revenirea după secole a aceleiaşi
etnii pe teritoriul nord-dunărean de unde s-ar fi
strămutat; din perspectivă istorică, deplasările masive de
populaţie pe direcţia sud-nord sunt complet
nespecifice,marile migraţii confirmând două trasee
urmate de la nord la sud, de la est spre vest.
4.Epoca de formare a limbii române
Limba latină s-a transformat în limbă
română într-un proces de durată(câteva
secole), cu fazele sale progresiv-
diferenţiate: - faza de început- extinderea
autorităţii romane în regiunile dunărene şi
înglobarea Daciei în Imperiul Roman,
urmată de perioada romanizării, adoptarea
latinei ca mijloc de comunicare şi
absorbirea limbii autohtone.
Epoca de formare a limbii române
La limita dintre sec al IV-lea şi al V-lea,
romanitatea sud-est europeană intră în
faza dezvoltării sale independente, rupte
de romanitatea occidentală, prin
repartizarea diocezelor Dacia(Dacia
Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia
Superioară, Dardania, Praevalitana)
Imperiului de Orient, moment decisiv
pentru că se consolidează particularităţi
lingvistice regionale.
Epoca de formare a limbii române
În sec. al V-lea şi al VI-lea, se
individualizează latina dunăreană, în
timp ce relaţia intermitentă a provinciilor
răsăritene cu Apusul este asigurată pe cale
exclusiv religioasă şi cultă; până în sec. al
VII-lea, latina şi-a menţinut statutul de
limbă oficială.
 Epoca de formare a limbii române
Epoca de la care se poate admite existenţa de sine stătătoare
a limbii române este fixată diferit de savanţi:
Sec VI – VII - O. Densusianu
Sec. VII – Al. Philippide
Sec.VII- VIII – Al. Rosetti
Argumentul de cronologie şi de logică lingvistică în
favoarea sec. al VII-lea şi al VIII-lea, îl furnizează
evaluarea influenţei slave care nu a afectat structura
gramaticală esenţial latină a românei; principalele legi de
evoluţie şi-au încetat activitatea şi influenţa slavă s-a grefat,
nu pe latina în curs de transformare, ci pe un nou idiom,
autonom de însăşi descendenţa lui latină şi stabil d p d v al
trăsăturilor majore.
5.Elementul autohton în limba
română
Limba dacilor nu a fost conservată şi
transmisă în texte;
Cunoaşterea fondului lingvistic autohton s-a
făcut pe baza unui număr redus de izvoare
fragmentare şi incerte:
57 de nume dacice de plante medicinale;
Numele proprii;
Inscripţiile traco-dace;
Comparaţia între română şi albaneză;
Tratate de botanică şi de medicină, de provenienţă
greacă şi latină ale unor autori din sec I şi al III-lea,
precum Dioscoride şi Pseudo-Apuleius din care
numai 10-15 denumiri botanice sunt sigure şi permit
explicaţii etimologice şi semantice: aniarsexe-iarbă
săracă, dyn-urzică, guolete-ghindă.
Toponimele, hidronimele şi antroponimele,
conservate de inscripţii şi monede greco-latine,
formează un material lingvistic bogat(aprox.2000 de
cuvinte), însă disparat şi greu de analizat ca
semnificaţii.
Inscripţiile traco-dace, gravate pe diferite obiecte cum
ar fi: -inelul de la Ezerovo, Bulgaria, care prezintă un
şir continuu de 61 de litere greceşti, ordonate pe opt
rânduri. Textul, ipotetic de origine tracă, redactat sub
formă de scriptio continua, nu a putut fi segmentat în
cuvinte şi nici citit;
-inscripţia Decebalus, per Scorilo,
( C. Daicoviciu traduce Decebal, fiul lui Scorilo), cu
litere latine, pe un vas de ceramică descoperit la
Grădiştea Muncelului este considerată de unii savanţi
de origine latină, per ar veni din lat. puer-fiu.
Comparaţia între română şi albaneză este principalul
mijloc de identificare a limbii autohtone; vocabularul
de substrat conţine un nr. restrâns de termeni(între 84
şi 200 de unităţi); 40 dintre termenii de substrat fac
parte din fondul lexical principal, ceea ce le atestă
viabilitatea în timp şi forţa de circulaţie lingvistică:
referitoare la om, casă, ocupaţii: baci, brâu, buză,
cătun, copil, gard, groapă, grumaz, guşă, moş,
strungă, vatră;
la faună: balaur, barză, căpuşă, cioară, mânz,
năpârcă, pupăză, raţă, şopârlă, ţap, viezure;
la natură: baltă, brad, brusture, coacăză, copac, mal,
mazăre, măgură, mărar, pârâu.
Hidronime: Argeş, Criş, Dunăre, Motru,
Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş etc;
Fonetică: dezvoltarea vocalei specifice ă, a
consoanei ş, existenţa consoanei h;
Morfosintaxă: structura numeralului cardinal
format prin adiţiune, de la 11 la
20(unsprezece) şi prin multiplicare în
desemnarea zecilor(treizeci, patruzeci);
postpunerea articolului hotărât.
 6.Transformarea limbii latine în
limbă română
Asemănările dintre vechea limbă indiană şi
latină, greacă, slavă, germană etc., au dus la
concluzia existenţei unei limbi comune, pe care
specialiştii au numit-o convenţional limbă indo-
europeană.
metoda comparativ-istorică
Din familia limbilor indo-europene fac parte
grupurile de limbi: romanice, germanice, slave,
celtice, baltice, indiene şi iraniene, ca şi limbile
greacă, albaneză şi armeană.
Vocabular panromanic

latină dicere florem homo aurum

română zice(re floare om aur

franceză dire fleur homme or

italiană dire fiore uomo oro

spaniolă decir flor hombre oro

portu- diger flor homem ouro

gheză
Există un fond lexical latin, însumând aproximativ 500
de cuvinte, moştenit în comun de toate limbile
romanice:
L. română: Soarele zice: “Pe mine mă
cheamă soare, eu luminez foarte tare...”
L. spaniolă: El sol dice: “Mi nombre es
sol, brillo mucho...”
L. franceză: Le soleil dit: “Je m’ appelle
soleil, je suis trés brillant…”
L. italiană: Il sole dice: “Io mi chiamo
sole, sono molto lucente...”
Limba latină,
denumire abstract-generică, acoperind un nr. de variante
temporale, funcţionale ale aceluiaşi idiom.
Latina clasică şi latina vulgară (populară),
variante ale latinei, departajate prin opoziţia
scris/vorbit, care disociază aspectul cultivat,
literar, guvernat de reguli severe, de cel popular,
formă utilizată în conversaţia curentă, spontană,
acceptând inovaţiile în exprimare;
Latina vulgară – limba care asigura comunicarea
între populaţiile diferite etnic şi lingvistic ale
Imperiului Roman.
Limbile romanice moderne continuă
latina populară
Ptr termenii verde şi cald etimoanele sunt
virdis şi calda, din latina populară, nu
corespondenţii clasici viridis şi calida;
Cal provine din caballus,latina populară,
unde însemna mârţoagă, nu din equus;
A mânca – din popularul manducare, cu
sens comico-ironic, nu din eděre.
 Perioada de trecere de la limba latină populară la
limba română se caracterizează prin existenţa
unor legi fonetice:
a+n+consoană=î blandus=blând
e+n=i dentem=dinte
e accentuat=ie pellis=piele
o+silabă cu a sau e=oa rota=roată
consoana finală – dipare lupus=lup
l intervocalic – r gula=gură
b, v intervocalici – dispar caballus=cal
ct, cs, gn – pt, ps, mn lacte=lapte,
coxa=coapsă,
lignum=lemn
 Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% de
origine latină.
 Substantivele româneşti se declină în funcţie de gen (feminin,
masculin şi neutru), număr (singular şi plural) şi caz
(nominativ/acuzativ, dativ/genitiv şi vocativ). Articolul, asemenea
adjectivelor şi pronumelor, se acordă în gen şi număr cu
substantivul pe care îl determină.
 Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este
enclitic, adică este ataşat la sfârşitul substantivului. Articolele au
evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.
 Gradele de comparaţie ale adjectivelor şi pronumele sunt de origine
latină.
 Adverbele, prepoziţiile şi conjuncţiile, cu puţine excepţii sunt de
origine latină.
 Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru
moduri personale, şi anume (indicativ, conjunctiv, condiţional-
optativ şi imperativ şi patru moduri impersonale (infinitiv,
gerunziu, supin şi participiu).
Dialectele limbii române
dacoromâna, vorbită în România;
macedoromâna (var. armâna sau aromâna , vorbită pe
arii relativ largi din Macedonia, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia şi
România, unde există importante comunităţi aromâne, mai ales în
Dobrogea) – c. 700.000 de vorbitori;
meglenoromâna (vorbită pe o arie relativ mică în
regiunea Meglen din sudul Peninsulei Balcanice) - între
5 000 şi 12 000 de vorbitori;
istroromâna (vorbită în câteva sate din nord-estul
peninsulei Istria din Croaţia, geografic mult mai
apropiată de Italia decât România, are sub 1 000 de
vorbitori); UNESCO a inclus ultimele două dialecte pe
lista limbilor aflate în pericol de dispariţie.
Româna comună
mai este numită:
româna primitivă (O. Densusianu, S. Puşcariu, Al.
Philippide, G. Ivănescu)
străromâna (S. Puşcariu)
româna primitivă comună (D. Macrea)
protoromâna, traco-romanica (I. Coteanu)
 se dezvoltă din latina dunăreană
 este limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor,
meglenoromânilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură
dintre ei să fie întreruptă. (S. Puşcariu)
Româna comună
(nu e atestată, nici cunoscută documentar)
Reprezentarea ipotetică a protoromânei s-
a realizat prin metoda reconstrucţiei
lingvistice.
Comparaţia cu etimoanele latineşti şi
analiza concomitentă a formelor
lingvistice rezultate în dialectele
româneşti în varianta actuală.
 Cel mai vechi eşantion al protoromânei:
„Torna, torna, fratre!” (sec VI)

Citat de cronicarul bizantinTeophanes Confessor

(sec. VIII-IX) în Cronografia unde relatează despre
o expediţie armată bizantină din anul 587 d. H.
Ar fi fost rostite de un soldat în limba părinţilor ptr
a semnala unui camarad pierderea bagajului de pe
animalul de povară; oştirea a auzit îndemnul şi l-a
interpretat ca strigăt de retragere şi-l sperie şi pe
chagan (conducătorul avarilor).
Numele etnic „vlah”
Etinomul medieval ptr român
Pus în circulaţie de popoarele Europei
Occidentale şi Răsăritene
Îndepărtată origine celtică, reapare în
germana veche: Walh = „roman, gal
romanizat”, Wälscher = „italian”
Este preluat şi difuzat de slavi
Semnificaţia de „străin la origine şi de
limbă romanică”
Vlah
Vlah – la bizantini şi slavii de răsărit
Valah – la slavii din est
Valachus – în Europa Occidentală
Blach, olach – la unguri
Atestat de istoriograful bizantin Kedrenos
– sec. XI
Romanus – se opune lui - Barbarus