Teologia icoanei in Biserica Ortodoxa

Leonid Uspensky
-recenzie-

Aceasta carte reprezinta un tratat foarte bine structurat din punct de vedere al
antropologiei creştine, temei sensibil al dogmei hristologice, răscruce între vizibil şi invizibil,
oglindă epifanică, suport al efectelor taumaturgice, vehicul al harului, culoar al contemplaţiei
rugătoare despre icoana. Specialiştii artelor vizuale, istoricii Bisericii şi filosofii multiplică
aceste atribute, complică terminologiile şi variază profunzimea câmpurilor investigate fără să
fi atins, desigur, capătul misterului. Astfel, icoana a devenit subiect de importanta capitala si
un obiect al gandirii metafizice, datorita semanticii multiple. Intelesul ei originar este confuza
de masivitatea unor hermeneutici adeseori parazite. Nimic surprinzător într-o asemenea
evoluţie. Aşa cum Persoana lui Iisus Hristos a slujit drept pretext nominal atâtor teorii
argumentate metafizic, icoana a fost la rândul ei plasată în sfera gândirii autonome, suferind
nu puţine răstălmăciri şi reducţii analitice, ceea ce insemnat practic dstrugerea si saracirea
spiritualitatii acestea(rolul ei duhovnicesc). Explicarea realităţii iconice a provocat o serie de
deplasări în contextul cărora ambiguitatea şi polisemia îşi dispută permanent întâietatea.
Exemplele ne stau la îndemână: lăsând de o parte metaforizarea (de tipul: „Maica Domnului
este o icoană a feminităţii”), se invocă adesea funcţia iconică inerentă cunoaşterii simbolice,
iar cuvântul „icoană” a trecut până şi în limbajul informatic. Din pricina acestor specializări
abuzive, prăpastia dintre abordarea „populară” a icoanei – ca element al cultului ortodox – şi
transformarea ei într-un obiect al cunoaşterii a continuat să se adâncească. Pe de o parte,
oamenii neinstruiţi sunt convinşi (asemenea multor bizantini din vremea iconoclasmului) că
icoana este un fel de lăcaş „obiectiv” al divinităţii. Pe de altă parte, cei docţi au certitudinea
că icoana rămâne cazul ideal în jurul căruia poate articula o estetică transcendentală: în
preajma ei, se crede, poţi jongla impenitent dacă nu cu sofismele, cel puţin cu formulările
memorabile. Ambele inclinatii se înşeală uitând sau ignorând faptul că esenţa icoanei este una
de ordin dogmatic si duhovnicesc in vederea mantuirii. Astfel spus, icoana este jertfa
iconarului catre ochiul uman, iar altitudinea figurativa este atinsa prin recunoasterea de catre
Biserica ca fiind conforma adevarurilor doctrinare, neavand vreo „pata” in acest sens.
În virtutea relaţiei cu arhetipul, icoana este singura creaţie omenească a cărei
cinstire nu implică idolatria, deoarece nu icoana in sine(ca forma si obiect fizic sau
capodopera artistica) este scop al cinstirii, ci doar imaginea persoanei sau a evenimentului la
care este evocat si pe care intelegandul mai usor il cinstim.
Înainte de a face câteva observaţii referitoare la metoda şi stilistica gândirii prezente
in aceasta carte, mi se pare normal să ne familiarizam pe scurt, cu traseul biografic si
bibliografic al autorului.
S-a născut la 8 august 1902, la Voronej, în Rusia, Leonid Alexandrovici Uspensky
este, alături de un Nicolai Berdiaev, alt mare nume al teologiei ortodoxe care a ajuns la
Hristos trecând prin crunta scurtătură a marxismului pe atunci dominant. Declarându-se ateu
militant, Uspensky frecventează cercurile bolşevice ale epocii şi sfârşeşte, logic, prin a
participa la războiul civil, ca partizan al Armatei Roşii. O dată intrat pe front, tânărul este
capturat de Albi, care – nu mai puţin logic – îl condamnă la moarte. În ultima clipă
pedeapsa capitală este anulată, tânărul înrolându-se în trupele foştilor adversari, pe care le
însoţeşte până la demobilizarea de la Gallipoli. În 1926, după câteva luni petrecute într-o
mină din Bulgaria, Uspensky se instalează în Franţa, unde începe să lucreze la uzinele
metalurgice Schneider, din Creusot. Ca toţi imigranţii, îşi caută identitatea (frecventând
cercurile ruşilor albi) şi pune în practică vise mai vechi, intrând la Academia rusă de pictură
deschisă, în 1929, la iniţiativa Tatianei Tolstoi. Ulterior, va lucra în atelierul compatriotului
său Bondikov, alături de alţi câţiva fervenţi; aici se împrieteneşte cu
G. I. Krug (viitorul monah Grigore) punând bazele unei lungi şi fertile conlucrări plastice.
Între expoziţia rusă de la galeria „La Renaissance” si descoperirea artei egiptene, între vizita
clarificantă pe care o face la Chartres şi sâmburele unei solide amiciţii cu Vladimir Lossky,
Uspensky se apropie, furtiv, de arta icoanei şi, fireşte, de Dumnezeu. Începând cu anii ’30,
gravitează în jurul Asociatiei religioase Sfântul Fotie (echivalentul relativ al „Oastei
Domnului” si altele), începe să picteze câteva iconostase, angajându-se mai apoi în
executarea frescelor de la capela rusă construită la Montfort l’Amaury (nu departe de Paris).
Anii războiului (şi mai precis, teama de a nu fi deportat în Germania) îl obligă să intre într-o
semi-clandestinitate trăită, pe planul credinţei, ca prilej de cufundare în apele smerite ale
anonimatului. După eliberarea Franţei, devine profesor de iconologie la nou înfiinţatul
Institut Saint-Denis, unde îl regăseşte, ca decan, pe Vladimir Lossky. Va rămâne în această
postură magisterială timp de peste patru decenii, până la moartea sa, survenită în decembrie
1987.
Astfel, Teologia icoanei este, în fond, o carte scrisă de-a lungul unei vieţi. Ea nu
marchează o etapă, un stadiu oarecare al cercetărilor întreprinse de autor, ci uneşte global
preocupările unui laic pasionat, până la sacrificiu, de propria aventură spirituală. Leonid
Uspensky – acest profesor de teologie care, ca şi Vladimir Lossky, nu avea diplome de
„specialitate” – ba chiar a fost ateu declarat dupa cum se poate observa din viata acestuia - a
îmbrăţişat arborele disciplinelor duhovniceşti ca pe o fiinţă perfect integrată, în care partea
reflectă întregul şi reciproc. Pasionat în egală măsură de arheologia creştină, de istoria
Bisericii universale, de patrologie, de teologia dogmatică şi liturgică, el a înţeles că icoana nu
este un epifenomen estetic, un apendice decorativ, ci o transpunere sensibilă a misterului
trinitar, un suport gracil în care se reflectă totuşi, pe deplin, Întruparea Fiului.
În Teologia icoanei, Uspensky nu visează cu ochii deschişi, evită conjecturile gratuite,
recurge minuţios la autoritatea izvoarelor bisericeşti. Alături de Georges Florovsky, el
împărtăşeşte convingerea că o teologie cu adevărat eclesială nu se poate elabora decât în
perspectivă „genetică”. „Divino-umanitatea – scria Florovsky în Căile teologiei ruse – este
un fapt istoric şi nu doar un postulat al credinţei... Teologul trebuie să ştie şi să poată retrăi
istoria Bisericii ca proces teandric...” Prin urmare, nu avem de a face cu un istoricism plat,
determinat de o cauzalitate factologică şi mărginit la recitativul evenimenţial al „cronicii”
tradiţionale, ci mai degrabă cu reconstituirea unui mister care îşi desfăşoară genealogia între
Geneză şi Apocalipsă. Dintr-un asemenea unghi, istoria dogmelor şi teologia icoanei sunt
versanţii unei temporalităţi ascendente, pe care iminenţa-mereu-amânată a Parusiei o pune
constant în criză.
Mai mult: de vreme ce – aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul chipul lui
Hristos a devenit, prin Schimbarea la Faţă, „propriul Său simbol”, icoana aboleşte orice
simbolism, instituind realitatea imediată şi veşnică a unei Persoane Care ştie să convertească
complexitatea evenimentelor istorice si a dogmelor, intr-o icoana care devine astfel chip atat
al macro-cosmosului, cat si al micro-cosmosului.
O dată captivat de lectură, cititorul cărţii lui Uspensky este, rând pe rând, cucerit de
temeinicia pedagogică a expunerii şi exasperat (poate) de ritmul tihnit, am spune chiar
„bătrânesc”, în care autorul înţelege să-şi însăileze fişele, citatele, comentariile personale şi
foarte benignele digresiuni polemice. Că volumul reprezintă, după cum sugeram adineaori,
efortul unei vieţi, se vede mai cu seamă din natura cvasi-completă, aproape exhaustivă a
demersului: nici un document teologic, nici o normă prescrisă în erminii, nici o hotărâre
sinodală, nici un pasaj patristic – care vor fi putut însemna ceva în devenirea icoanei nu au
 lipsit din imensul laborator al autorului. Astfel, pentru el, legitimitatea cultului consacrat
icoanelor nu face obiectul unor negocieri speculative, ci se deduce din experienţa reală a
Bisericii, din învăţăturile ei dogmatice, din natura însăşi a Revelaţiei. Altfel spus, Uspensky
nu face greşeala de a socoti că icoana poate face miza unor abile operaţiuni persuasive;
desigur că în sistemul iconografic ortodox totul este coerent, explicabil, ajustat cu inteligenţă,
dar „teologia frumuseţii” scapă, asemenea teologiei pur şi simplu, oricărui spirit ateu.
Ansamblul sensurilor iconice se clarifică negreşit, dar numai atunci când accepţi logica
(antinomică, paradoxală, supra-raţională) a credinţei.
E bine să avem în vedere faptul că Leonid Uspensky şi-a gândit textul în perspectiva
întâlnirii cu publicul occidental, căruia înţelege să-i modifice percepţia iconică atât prin
deplasarea accentului de la „frisonul ezoteric” către intuiţia teologică, cât şi prin
transfigurarea mistică a „emoţiei estetice”.
Cu toată această orientare restrictivă, Teologia icoanei atinge dimensiunea
mărturisirii, reuşind să iasă din clasorul hermetic al categoriilor confesionale, pentru a se
instala, elocvent, pe terenul Tradiţiei unice. În acest sens, Teologia icoanei transcende
deopotrivă particularismele şi pledoariile unilaterale, pentru a propovădui iconicitatea
adevărului christic.
In concluzie, nimeni şi pentru foarte multă vreme nu va mai putea intra în universul
icoanei fără a-l citi pe Leonid Uspenskyn numai dacă ignori cu totul acest domeniu(si o
accepti ca atare sau o respingi din motive pur-subiective). Până la publicarea cărţii lui
Uspensky ne puteam obţine informaţiile despre istoria icoanei doar prin intermediul
disciplinelor istorice si al diferitelor studii ale unor eruditi profesori dar care nu acoperau
intreaga problema.

Dumitru Marian
An II - Gr. 4
Teologie Pastorala