2.3.

Paul Evdokimov
Între teologii ruşi din diaspora, Paul Evdokimov ocupă un loc
însemnat prin contribuţiile aduse la înnoirea teologiei
ortodoxe din secolul XX. Printre aceste contribuţii, un loc
distinct îl ocupă şi teologia icoanei pe care o prezintă ca o
teologie o frumuseţii. În gândirea sa cu privire la teologia
icoanei întâlnim o unitate între fundamentele biblice,
dogmatice şi patristic-liturgice ale icoanei, precum şi
importante elemente de estetică teologică.
Înainte de toate, stilul teologic al lui Evdokimov este clar,
sintetic şi poetic şi prin acesta el cucereşte inima şi mintea
celor care îi citesc cărţile. Teologia icoanei la Paul
Evdokimov este dezvoltată în contextul expunerii
elementelor biblice care stau la temelia acesteia, a
cosmologiei şi a timpului şi spaţiului sacru. Din această
perspectivă, el vorbeşte despre arta şi cultura modernă,
limitele şi metamorfozele acestora, precum şi despre
necesitatea de a reveni la fundamentele biblice-patristice şi
ontologic-liturgice ale icoanei. Această perspectivă o
dezvoltă ca mărturie creştină dată în contextul culturii
moderne, utilizând tendinţele artei moderne căreia îi
identifică limitele şi îi descoperă carenţele.
Evdokimov oferă elemente importante cu privire la icoană în
expresia ei teologică şi liturgică marcând trecerea de la
experienţa estetică la experienţa religioasă. El nu concepe
icoana în afara spaţiului liturgic şi în afara unei teologii a
prezenţei. Tocmai această teologie liturgică a prezenţei
implică termenul de participare şi deosebeşte icoana de
tabloul religios. Subliniază că această unitate dintre
prezenţă-participare distinge perspectiva ortodoxă de cea
occidentală privind icoana, care nu generează simplă emoţie
estetică, ci experienţă mistică şi nu simplă amintire, ci
prezenţă sacramentală. Această prezenţă este strâns
relaţionată de Evdokimov cu teologia slavei şi a luminii care
în- dumnezeieşte. El se bazează şi dezvoltă viziunea lui
Uspensky şi chiar pe cea a lui Lossky. Practic, Evdokimov
reafirmă, în duhul tradiţiei reînnoite de Lossky şi Usppensky,
descoperirea tainei feţei lui Hristos în icoană, dimensiunea
eclesială-liturgică a acesteia, dimensiunea ei experimentală
prin care se revelează taina veacului viitor. Din această
perspectivă, Evdokimov
37 Paul Evdokimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii,
trad. Grigorie Moga, Petru Moga, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1993.
38 P. Evdokimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, pp.
44-84
39 P. Evdokimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, p.
158-159
40 Andrew Louth, Modern Orthodox Thinkers. From the
Philokalia to the present, p. 174. 46

subliniază şi dimensiunea apofatică a icoanei şi implicit pe

cea antinomică. Părintele Stăniloae integrând teologia
icoanei în contextul formulării dogmei hristologice subliniază
paradoxul Persoanei lui Hristos şi a dogmei de la Calcedon,
atât de importantă pentru înţelegerea icoanei ortodoxe.
El surprinde sintetic subtilităţile şi nuanţările teologice ale
Părinţilor iconoduli Ioan Damaschin, Nichifor Mărturisitorul şi
Teodor Studitul, dogma de la Calcedon şi realitatea unirii
ipostatice şi afirmă fundamentul dogmatic paradoxal al
icoanei care unifică Întruparea cu Ziua a Opta: „nu firea
divină, nici cea umană, ci tocmai Ipostaza lui Hristos ne este
arăta- tă pe icoane. Astfel, cultul icoanelor este începutul
vederii Zilei a Opta”41. Plecând de la nuanţările teologice ale
Părinţilor şi de la realitatea cultului şi Liturghiei, Evdokimov
expune ceea ce el numeşte „arta divină” în contextul unui
„iconoclasm generalizat” generat de
„pierderea treptată a simbolismului liturgic şi din abando-
narea viziunii patristice”42. În acest context, arta „pierde
legă- tura organică dintre conţinut şi formă, se desparte de
cunoaş- terea mistică şi se înfundă în noaptea rupturilor (...)
Principiile sale sunt funcţie a lumii decăzute, a stării ei de
exterioritate, de separare, de distanţă şi izolare”43.
În contrast cu această imagine a artei, Evdokimov arată că
iconografii nu ignoră nicio tehnică, dar nici nu fac din
tehnicile moderne condiţia ar- tei lor aşa încât icoana, în chip
real, tratează spaţiul şi timpul cu o deplină libertate, într-o
perspectivă răsturnată şi transfigurată în raport cu arta
modernă.
Concluzii
Teologia icoanei s-a bucurat de o atenţie remarcabilă în
secolul al XX- lea, în contextul înnoirii teologiei ortodoxe, al
dialogului ecumenic şi al re- descoperirii izvoarelor biblice şi
patristice. Cea mai mare atenţie a avut-o în contextul
teologiei ruse din diaspora, teologia icoanei fiind prezenta- tă
Occidentului ca un tezaur teologic-duhovnicesc în care este
exprimat dogma-spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe. În
gândirea teologilor
Vladimir Lossky, Leonid Uspensky şi Paul Evdokimov,
teologia icoanei este
41 P. Evdokimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, p.
181.
42 P. Evdokimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, p.
189.
43 P. Evdokimov, Arta icoanei o teologie a frumuseţii, pp.
189-190.
47

Pr. Prof. Univ. Dr. Cristinel Ioja

exprimată cu profunzime şi acurateţe teologică, fiind
depăşită atât concep- ţia sofiologică a lui Bulgakov, cât şi
estetismul artei religioase specific mo- dernităţii şi dezvoltat
sub influenţele nefaste ale Occidentului. O influenţă majoră
asupra gândirii lui Leonid Uspensky a realizat Georges
Florovsky. Dar, teologia icoanei s-a bucurat de o contribuţie
substanţială şi în teologia ortodoxă română. Părintele
Dumitru Stăniloae pe parcursul a trei dece- nii publică câteva
studii remarcabile prin care aduce clarificări esenţiale în
ceea ce priveşte teologia icoanei. Pe de o parte valorifică în
contextul teo- logiei moderne gândirea teologică a Părinţilor
iconoduli, Ioan Damaschin, Nichifor Mărturisitorul şi Teodor
Studiul, iar pe de altă parte se delimitea- ză de viziune
sofiologică a lui Serghei Bulgakov în ceea ce priveşte
teologia icoanei. Mai mult, cu o forţă creatoare specifică,
reuşeşte să exprime im- portanţa teologiei palamite în
înţelegerea teologică şi experimentală a icoa- nei în lumea
modernă. Părintele Dumitru Stăniloae se foloseşte selectiv şi
creator de ideile teologilor ruşi din diaspora, valorifică
nuanţele teologice ale Părinţilor iconoduli şi exprimă
dogmatic-experimental importanţa teo- logiei icoanei în
context eclesial şi teologic. Sinteza neopatristică în privinţa
teologiei icoanei reprezintă un proces neîncheiat, mai ales în
contextul lu- mii actuale marcată de provocarea imaginii şi
de implicaţiile hedoniste şi egoiste ale verbului a apărea. De
aceea, icoana ortodoxă poate reprezenta prin ea însăşi, dar
şi prin hermeneutica teologică inteligibil-duhovnicească din
jurul ei o alternativă la idolatria şi politeismul lumii actuale,
redând nu doar originea şi modelul omului, ci şi sensul şi
scopul acestuia în această

Trimis de pe iPhone-ul meu