Baltagul de Mihail Sadoveanu. Ciornă de lucru. Prof.

Irina Ciobotaru

- roman publicat în 1930, aparținând realismului antropologic, de observație socială și morală;

- roman tradițional, care „înfățișează o vârstă a iluziilor și a inocenței genului”, în care se remarcă o
„preponderență a moralului asupra psihologicului” (Nicolae Manolescu);
- roman „doric”, în taxonomia propusă de Nicolae Manolescu în studiul critic „Arca lui Noe”;
- reconstituie ficțional viața muntenilor în tiparele tradiției, în Moldova primelor decenii ale secolului al XX-
lea;
- creează fresca satului patriarhal, în care sunt conservate rânduieli arhaice, credințe precreștine și tradiție
creștină, valori morale transmise prin educație strictă, într-un mediu social izolat;
- roman de sinteză tematică asimilând aspecte de → roman mitic (mitul lui Isis și al lui Osiris; mitul
zeităților cabire – v. Theodor Speranția, Victor Kernbach; mitul morții și renașterii naturii)
→ roman baladesc, o replică în viziune cultă a baladei
Miorița (așa cum atestă și motto-ul operei); Mihail Sadoveanu preia motivul câinelui credincios din balada
Dolca, iar motivul femeii justițiare din balada Șalga;
→ „nuvelă cu intrigă polițienească” (G. Călinescu)
→ roman de dragoste, propunând cititorului iubirea ca
responsabilitate morală, legiuită prin căsătorie și extinsă dincolo de viață și de moarte;
→ ca roman inițiatic, Baltagul urmărește trei
experiențe existențiale care se suprapun aceluiași itinerariu:
= drumul lui Nechifor Lipan, periodic, este dictat de ritmicitatea transhumanței. Este, în esență, arhetip
existențial, implicând urcușul și coborâșul turmelor, într-o ciclicitate dictată de anotimpuri.
= = drumul parcurs de Vitoria, pe urmele soțului dispărut, este o inițiere în văduvie. Munteanca învață să
își impună autoritatea într-o „lume a bărbaților” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe), valorificând abilități
native latente și confirmându-și forța morală în comunitate. = = = drumul făcut de Gheorghiță confirmă
aspectul de bildungsroman al operei și presupune maturizarea. Călăuzit de mamă, băiatul recuperează
identitatea tatălui său și reface o legătură frântă brutal, prin crimă. El contribuie decisiv la reechilibrarea
balanței dintre viață și moarte, bine și rău, omor și justă sancțiune, fiind purtător de baltag, obiect totemic și
simbol al dualității.
Titlul sintetic, nominal, indică denotativ un topor cu două tăișuri curbe, unealtă și armă deopotrivă.
În plan simbolic, figurează viața și moartea, amintind de arma celor doi frați cabiri care îl ucid pe al treilea,
mezinul, într-un ritual al trecerii în natură. Între baltagul care ucide și cel care pedepsește crima se
desfășoară inițierea victimei, a văduvei și a fiului, pe un drum ce leagă viața de moarte, atât în plan geografic
real, cât mai ales în plan lăuntric.
Tema căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul călătoriei ca formă de explorare și
cunoaștere, cu scop inițiatic. Obiectivul simbolic al acestei călătorii = restabilirea rânduielii arhaice și a
dreptății.
Compozițional, cele șaisprezece capitole numerotate, fără titlu, se grupează în trei părți,
dezvoltând o acțiune liniară și cronologică, organizată pe momentele canonice ale subiectului. Incipitul
stă sub semnul legendei (prima „rămășiță” recuperată de Vitoria din sufletul bărbatului ei, prin rememorare,
este povestea despre darurile primite de la Dumnezeu, de munteni, ca o compensare pentru viața aspră). De
asemenea, intriga este constituită, la fel ca în basme, de o absență.
Capitolele I-VI prezintă așteptarea, pregătirile sufletești, organizarea gospodăriei. Postind, înlocuind
vorba cu gândul și teama cu nădejdea, Vitoria se pregătește pe timpul iernii grele pentru marea călătorie „în
țara cealaltă din vale”. Ea dă însemnătate viselor și naturii, cere sfat părintelui Daniil și vrăjitoarei Maranda,
rămâne fidelă, dincolo de îndrumările acestora, intuiției ei și presentimentului că bărbatul ei a murit. Se
roagă și postește. Se retrage într-o sănătoasă austeritate a cuvântului. Cere ajutor autorităților, dar își dă

2
 seama că bărbatul ei nu va fi găsit de oameni care nu sunt motivați de responsabilitate și dragoste în
investigațiile lor. Hotărăște să pornească ea pe urmele lui Lipan. Capitolele VII-XIII surprind călătoria ce
reface drumul străbătut de Nechifor Lipan în toamna precedentă (Bicaz, Călugăreni, Fărcașa, Borca, Cruci,
Vatra Dornei, Broșteni, Borca, Sabasa și Suha). Vitoria pleacă pe 10 martie, „în zodia primăverii”, însoțită
de Gheorghiță, după ce a dus-o pe Minodora la Mănăstirea Văratic. Drumul ei este un mijloc de recuperare a
chipului moral și sufletesc al soțului. Oamenii întrebați despre Lipan îl definesc succint, drept om cinstit,
care nu se teme de hoți, cu „mare plăcere la vorbă”, care se închină și cere preotului să sfințească turmele.
Secțiunea mediană a romanului culminează cu descoperirea rămășițelor lui Nechifor, în râpa de la Crucea
Talienilor. Capitolele XIV-XVI urmăresc înfăptuirea actului dreptății. Vitoria organizează înmormântarea
și demascarea vinovaților, gestionând abil justa sancționare a criminalului și a complicelui său.
Structura narativă este perfect echilibrată, obiectivă, cu viziune „din spate” și focalizare „zero”,
fapt care confirmă caracterul tradițional al romanului. Naratorul, deși extradiegetic, restrânge unghiul
observației la perspectiva și înțelegerea Vitoriei.
Planul narativ principal se concentrează pe existența individuală ca parte din existența familiei.
Aventura văduvei care caută adevărul confirmă asprimea vieții muntenilor, dar mai ales fidelitatea față de
valori fundamentale, arhaice. În plan secundar se află comunitatea, prilej de observație monografică. În
lumea creată de Mihail Sadoveanu, sunt respectați oamenii cinstiți. Calistrat Bogza și Ilie Cuțui nu inspiră
încredere ori prețuire chiar dacă au turme și avere, întrucât se compromit prin vicii și slăbiciuni.
Personajele = construite pe fondul unei trăsături de caracter dominante
= definite prin coerență morală și tipicitate
= portretele individuale corespund unui portret colectiv și unui arhetip uman
Vitoria Lipan = personaj protagonist, reprezintă comunitatea „locuitorilor de sub brad”;
= portretul fizic este esențializat, construit din unghiul naratorului (patruzeci de ani, ochi
căprui, expresivi, cu gene lungi, părul castaniu) – „frumusețe neobișnuită în privire”; privirea „dusă departe”
– frumusețe sobră, spiritualizată.
= fire energică și hotărâtă, reprezentare a puterii omenești care se împotrivește asprimilor
naturii;
= apără cu strășnicie vechile norme (a se vedea maniera în care își îndrumă copiii);
= reprezentare a unui arhetip uman, îmbină aspecte canonic atribuite femeilor (grijă
generoasă, preocupare pentru ordine, intuiție) și trăsături canonic masculine (hotărâre, autoritate)
+ scena descoperirii osemintelor, în râpă
+ scena demascării făptașilor, la parastas

Lumea sadoveniană este „omogenă, coerentă și plină de sens” (Nicolae Manolescu). Romanul
„Baltagul” ilustrează proza tradițională interbelică, într-un context istoric și cultural în care se pledează
pentru modernizare și sincronizare cu noutățile estetice de sorginte occidentală. Mihail Sadoveanu propune o
lume în care adevărul obiectiv este tangibil, fiind recunoscut în planul individului și al comunității. Este o
lume în care dreapta măsură primează.