Baltagul de Mihail Sadoveanu. Ciornă de lucru. Prof.

Irina Ciobotaru

- roman publicat în 1930, aparținând realismului antropologic, de observație socială și

morală;
- roman tradițional, care „înfățișează o vârstă a iluziilor și a inocenței genului”, în care se
remarcă o „preponderență a moralului asupra psihologicului” (Nicolae Manolescu);
- roman „doric”, în taxonomia propusă de Nicolae Manolescu în studiul critic „Arca lui
Noe”;
- reconstituie ficțional viața muntenilor în tiparele tradiției, în Moldova primelor decenii ale
secolului al XX-lea;
- creează fresca satului patriarhal, în care sunt conservate rânduieli arhaice, credințe
precreștine și tradiție creștină, valori morale transmise prin educație strictă, într-un mediu
social izolat;
- roman de sinteză tematică asimilând aspecte de → roman mitic (mitul lui Isis și al lui
Osiris; mitul zeităților cabire – v. Theodor Speranția, Victor Kernbach; mitul morții și
renașterii naturii)
→ roman baladesc, o replică în viziune cultă a
baladei Miorița (așa cum atestă și motto-ul operei); Mihail Sadoveanu preia motivul câinelui
credincios din balada Dolca, iar motivul femeii justițiare din balada Șalga;
→ „nuvelă cu intrigă polițienească” (G.
Călinescu)
→ roman de dragoste, propunând cititorului
iubirea ca responsabilitate morală, legiuită prin căsătorie și extinsă dincolo de viață și de
moarte;
→ ca roman inițiatic, Baltagul urmărește trei
experiențe existențiale care se suprapun aceluiași itinerariu:
= drumul lui Nechifor Lipan, periodic, este dictat de ritmicitatea transhumanței. Este, în
esență, arhetip existențial, implicând urcușul și coborâșul turmelor, într-o ciclicitate dictată
de anotimpuri.
= = drumul parcurs de Vitoria, pe urmele soțului dispărut, este o inițiere în văduvie.
Munteanca învață să își impună autoritatea într-o „lume a bărbaților” (Nicolae Manolescu,
Arca lui Noe), valorificând abilități native latente și confirmându-și forța morală în
comunitate. = = = drumul făcut de Gheorghiță confirmă aspectul de bildungsroman al
operei și presupune maturizarea. Călăuzit de mamă, băiatul recuperează identitatea tatălui
său și reface o legătură frântă brutal, prin crimă. El contribuie decisiv la reechilibrarea
balanței dintre viață și moarte, bine și rău, omor și justă sancțiune, fiind purtător de baltag,
obiect totemic și simbol al dualității.
Titlul sintetic, nominal, indică denotativ un topor cu două tăișuri curbe, unealtă și
armă deopotrivă. În plan simbolic, figurează viața și moartea, amintind de arma celor doi
frați cabiri care îl ucid pe al treilea, mezinul, într-un ritual al trecerii în natură. Între baltagul
care ucide și cel care pedepsește crima se desfășoară inițierea victimei, a văduvei și a fiului,
pe un drum ce leagă viața de moarte, atât în plan geografic real, cât mai ales în plan lăuntric.
Tema căutării adevărului se întemeiază epic pe motivul călătoriei ca formă de
explorare și cunoaștere, cu scop inițiatic. Obiectivul simbolic al acestei călătorii =
restabilirea rânduielii arhaice și a dreptății.
Compozițional, cele șaisprezece capitole numerotate, fără titlu, se grupează în trei
părți, dezvoltând o acțiune liniară și cronologică, organizată pe momentele canonice ale
subiectului. Incipitul stă sub semnul legendei (prima „rămășiță” recuperată de Vitoria din
sufletul bărbatului ei, prin rememorare, este povestea despre darurile primite de la
Dumnezeu, de munteni, ca o compensare pentru viața aspră). De asemenea, intriga este
constituită, la fel ca în basme, de o absență.
Capitolele I-VI prezintă așteptarea, pregătirile sufletești, organizarea gospodăriei.
Postind, înlocuind vorba cu gândul și teama cu nădejdea, Vitoria se pregătește pe timpul
iernii grele pentru marea călătorie „în țara cealaltă din vale”. Ea dă însemnătate viselor și
naturii, cere sfat părintelui Daniil și vrăjitoarei Maranda, rămâne fidelă, dincolo de
îndrumările acestora, intuiției ei și presentimentului că bărbatul ei a murit. Se roagă și
postește. Se retrage într-o sănătoasă austeritate a cuvântului. Cere ajutor autorităților, dar își
dă seama că bărbatul ei nu va fi găsit de oameni care nu sunt motivați de responsabilitate și
dragoste în investigațiile lor. Hotărăște să pornească ea pe urmele lui Lipan. Capitolele VII-
XIII surprind călătoria ce reface drumul străbătut de Nechifor Lipan în toamna precedentă
(Bicaz, Călugăreni, Fărcașa, Borca, Cruci, Vatra Dornei, Broșteni, Borca, Sabasa și Suha).
Vitoria pleacă pe 10 martie, „în zodia primăverii”, însoțită de Gheorghiță, după ce a dus-o pe
Minodora la Mănăstirea Văratic. Drumul ei este un mijloc de recuperare a chipului moral și
sufletesc al soțului. Oamenii întrebați despre Lipan îl definesc succint, drept om cinstit, care
nu se teme de hoți, cu „mare plăcere la vorbă”, care se închină și cere preotului să sfințească
turmele. Secțiunea mediană a romanului culminează cu descoperirea rămășițelor lui
Nechifor, în râpa de la Crucea Talienilor. Capitolele XIV-XVI urmăresc înfăptuirea actului
dreptății. Vitoria organizează înmormântarea și demascarea vinovaților, gestionând abil justa
sancționare a criminalului și a complicelui său.
Structura narativă este perfect echilibrată, obiectivă, cu viziune „din spate” și
focalizare „zero”, fapt care confirmă caracterul tradițional al romanului. Naratorul, deși
extradiegetic, restrânge unghiul observației la perspectiva și înțelegerea Vitoriei.
Planul narativ principal se concentrează pe existența individuală ca parte din
existența familiei. Aventura văduvei care caută adevărul confirmă asprimea vieții
muntenilor, dar mai ales fidelitatea față de valori fundamentale, arhaice. În plan secundar se
află comunitatea, prilej de observație monografică. În lumea creată de Mihail Sadoveanu,
sunt respectați oamenii cinstiți. Calistrat Bogza și Ilie Cuțui nu inspiră încredere ori prețuire
chiar dacă au turme și avere, întrucât se compromit prin vicii și slăbiciuni.
Personajele = construite pe fondul unei trăsături de caracter dominante
= definite prin coerență morală și tipicitate
= portretele individuale corespund unui portret colectiv și unui arhetip uman
Vitoria Lipan = personaj protagonist, reprezintă comunitatea „locuitorilor de sub brad”;
= portretul fizic este esențializat, construit din unghiul naratorului (patruzeci de
ani, ochi căprui, expresivi, cu gene lungi, părul castaniu) – „frumusețe neobișnuită în
privire”; privirea „dusă departe” – frumusețe sobră, spiritualizată.
= fire energică și hotărâtă, reprezentare a puterii omenești care se împotrivește
asprimilor naturii;
= apără cu strășnicie vechile norme (a se vedea maniera în care își îndrumă
copiii);
= reprezentare a unui arhetip uman, îmbină aspecte canonic atribuite
femeilor (grijă generoasă, preocupare pentru ordine, intuiție) și trăsături canonic masculine
(hotărâre, autoritate)
+ scena descoperirii osemintelor, în
râpă______________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
_________________
+ scena demascării făptașilor, la
parastas______________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________
____

Lumea sadoveniană este „omogenă, coerentă și plină de sens” (Nicolae Manolescu).

Romanul „Baltagul” ilustrează proza tradițională interbelică, într-un context istoric și
cultural în care se pledează pentru modernizare și sincronizare cu noutățile estetice de
sorginte occidentală. Mihail Sadoveanu propune o lume în care adevărul obiectiv este
tangibil, fiind recunoscut în planul individului și al comunității. Este o lume în care dreapta
măsură primează.