Marea şi metamorfozele identităţii în opera lui Sebastian Brandt- Narrenschiff

Adriana Cîteia

Popularitatea operei lui Sebastian Brandt s-a datorat stilului uşor şi liber, dar şi
manierei de lucru: scurte poeme satirice, care prezintă „nebuniile naturii umane” 1, spre
amuzamentul şi educarea contemporanilor. Stilul este tipic secolului al XV-lea 2: Brandt
apelează la autoritatea clasicilor, descrierea fiecărui viciu fiind însoţită de trimiteri la
autorii antici sau la sursele biblice, ceea ce dă operei un aspect stromatic.
Dintre autorii greci este preferat Plutarh, (în traducere latină), iar dintre latini,
Ovidius, Iuvenal, Catulus, Vergilius, Seneca, Cicero. Din Vechiul Testament (folosit şi ca
sursă de inspiraţie pentru ilustraţiile cărţii, care s-au bucurat de aceeaşi popularitate ca şi
textul3) sunt preferate pasaje din Proverbe, Înţelepciunea lui Solomon, Eclesiastul4.
Poemul este împărţit în 113 secţiuni care prezintă, cu excepţia unei scurte
introduceri şi a concluziilor, păcatele, viciile, extravaganţele vremii 5, cu un evident scop
pedagogic.
Traducerea lui Alexander Barclay, din 1509, nu este în totalitate fidelă textului
original, după cum însuşi traducătorul o mărturiseşte în prologul ediţiei sale6:
„I exhort ye reders to take no displesour for yt, it is nat translated word by word
acordinge to ye verses as nere as the parcyte of my wyt wyl suffer me, some tyme
addynge, somtyme detractinge and takinge away suche things as semeth me necessary
and superflue”.
Barclay inserează şi o foarte scurtă explicaţie a titlului. Cartea se numeşte
Corabia Nebunilor pentru că această lume nu este altceva decât o mare agitată, pe care
rătăcim, copleşiţi de ispite, „din ignoranţă sau îndărătnicie”7:

1
The Ship of Fools, translated by Alexander Barclay, Edinburgh, William Paterson, London, Henry
Sotheran and Co, 1974. Prezenta ediţie este reeditarea fidela a variantei engleze apărute în anul 1509.
2
Narrenschiff a fost publicată în ediţie princeps în dialect şvab, în anul 1494, tradusă în latină în 1497 şi
1507, în germană, engleză şi franceză; Ibidem, p. 3.
3
Autorii ilustraţiilor provin din şcoala lui Holbein, şi Martin Schön din Colmar, dar cele mai apreciate au
rămas gravurile lui Dürer pentru ediţiile germane. Ibidem, p. 6.
4
Surse utilizate şi de Erasmus din Rotterdam, în Laus Stultitiae.
5
Pasagerii corabiei sunt avarii, delatorii, beţivii, desfrânaţii, trufaşii, mânioşii, gurmanzii, cei care
interpretează greşit Scriptura.
6
The Ship of Fools, ed. cit., p. 68.
7
Ibidem.

1
 „For this worlde is nought els but a tempestous se in the whiche we dayly wander
and are caste inn dyuers tribulations, paynes and aduersitees: some by ignorance and
some by wilfulnes: wherefore suche doers ar worthy to be called foles, syns they gyde
them nat by reason as creatures resonable ought to do”.
Corabia Nebunilor este un spaţiu din care vechea raţiune a lumii dispare:
“I am the firste fole of all the hole nauy
To kepe the pompe, the helme and eke the sayle
For this is my mynde, this one pleasoure haue I
Of bokes to haue grete plenty and aparayle
I take no wysdome by them: nor yet auayle
Nor them preceyue nat: And then I them despyse
Thus am I a foole and all that sewe that guyse8”
Odată cu Brandt şi Erasmus, nebunia intră în universul unui discurs filosofic
având ca repere adevărul şi minciuna, viaţa şi moartea.
Tema nebuniei şi a pierderii de sine, prin pierderea memoriei şi confuzia
identitară a fost viguros conturată în Antichitatea clasică 9 şi reluată în perioada
Renaşterii10. În opera lui Brandt, imaginea nebunului-personaj este rezultatul suprapunerii
a două arhetipuri:
a. Ianus Bifrons, care alătură, la rândul său ipostaza damnatului, a marginalului,
ipostazei ferm conturate a Nebuniei personificate, exilate în afara cetăţii, de unde
îşi strigă monologul despre viciu şi virtute, realitate şi iluzie11.
b. Arhetipul lui Narcis, al refuzului lumii şi iluziei descoperirii de sine, ca unic reper
al periplului individual pe marea ispitelor. Plăcerea complicităţii cu sine şi cu
propriile greşeli este mărturisită într-un pasaj din „Of old Folyes encresynge foly
with age”12 :
„I am a childe and yet lyuyd haue I
An hundreth winter encresynge my foly” .

8
Ibidem, p. 84.
9
Er. Dodds, Grecii şi iraţionalul, Editura Polirom, Iaşi, 1998, passim.
10
folies care stigmatizează vicii şi defecte produse de pierderea raţiunii. Michel Foucault, Istoria
Nebunieiîn epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
11
Michel de Certeaux, Fabula mistică, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
12
The Ship of Fools, p. 107.

2
Complicitatea cu sinele suspendă reciprocitatea, legătura cu normele cetăţii, consecinţa
fiind marginalizarea. Nebunul se află într-o stare de ambiguitate etică. Spaţiul stultiferrei
navis capătă semnificaţia unui Purgatoriu, poziţionat între Paradis şi Narragonia.
Corabia Nebunilor exprimă un conflict etic de dimensiuni tragice. Fiecare dintre membrii
echipajului respinge un arhetip comportamental creştin, refugiindu-se într-o lume
interioară, limitată. Tragismul etic se accentuează cu fiecare poem, care mai adaugă o
treaptă la scara descendentă a păcatelor.
În Stultifera Navis, ca şi în Laus-ul erasmian nu există dialog. Fiecare viciu-
personaj respectă regula monologului, adresându-se unui auditoriu imaginar. Poemele par
a fi construite în jurul ideii de responsabilitate individuală. Fiecare personaj este
independent, poziţionat într-un decupaj propiu, intenţia lui Brandt fiind probabil de a
transmite ideea de libertate a deciziei morale. Întreaga operă este structurată de ideea de a
defini virtutea prin ceea ce nu este aceasta.
Arhetipul lui Narcis are în opera lui Brandt dimensiunile personajului colectiv, apărut
prin multipla ipostaziere a viciului. Viciul, rezultat prin suprapunerea sinelui narcisist şi a
sinelui anakastic (definit sub presiunea necesităţii) implică retragerea în spaţiul închis al
dorinţelor personale.
Nebunia este antrenată într-un joc academic de metafore care o întemeiază ca
eboşă a raţiunii. Vechea temă homerică a morţii şi pierderii identităţii în călătoria pe
apele Styxul-ui este suprapusă de tema nebuniei ca modalitate de resemnificare identitară,
şi a voiajului spre un antipod al Paradisului virtuţilor creştine- Narragonia. Moartea şi
nebunia redefinesc interioritatea individului. Spectacolul terapeutic al morţii 13, al
„deşertăciunii deşertăciunilor” a fost înlocuit, până la sfârşitul Evului Mediu, cu
spectacolul nebuniei, al iraţionalităţii sinonime cu moartea şi cu „vânarea de vânt”14.
Nebunul-personaj al literaturii filosofice renascentiste şi post-renascentiste păstrează ceva
din atitudinea nebunului creştin din primele veacuri de după Christos, care îşi înlocuieşte
cuvintele cu hohote de râs moralizatoare15.
Complexa temă antică a psihomahiei, consecinţă a unei complicate hermeneutici a
sinelui16 este desprinsă din contextul filosofico-religios păgân, şi plasată în lista celor
13
Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, passim.
14
Jean Delumeau, Păcatul şi frica, ed. cit., p. 44-50.
15
Michel de Certeau, op. cit., passim.
16
Ibidem.

3
douăsprezece perechi de contrarii care scindează sufletul: Credinţă-Idolatrie, Speranţă-
Disperare, Milă-Avariţie, Castitate-Desfrânare, Prudenţă-Nebunie, Răbdare-Mânie,
Blândeţe-Severitate, Înţelegere-Dezbinare, Ascultare-Nesupunere, Perseverenţă-
Delăsare17.
În Narrenschiff, tema sfârşitului lumii este redusă la dimensiunile apocalipsei
individuale, fiecare viciu-personaj fiind o ipostază a acesteia18.
În opera lui Sebastian Brandt se întâlnesc şi se completează poetic complexul
arhetipal clasic şi cel biblic, structurate pe arhetipul corabiei, arhetipul insulei şi tema
nebuniei. Narrenschiff (alegoria călătoriei) se dezvoltă ca antitip al aventurii argonautice
şi al modelelor etice de eroi imaginari, furnizate cu generozitate de antichitatea clasică, şi
înlocuite ulterior de literatura agiografică creştină.
Călătoria din Narrenschiff are două puncte de referinţă: corabia şi insula către
care se îndreaptă. Corabia şi ţinta sa, Narragonia, sunt coordonatele unui spaţiu
psihogeografic în care devine posibilă deconstrucţia imaginii de sine. Narragonia este
oglinda externă care reflectă etapele retragerii într-un spaţiu subiectiv, distopic. Voiajul
devine astfel simbolul deschiderii şi intrării în sine, iar corabia şi insula devin simboluri
ale imaginii de sine şi dublului său monstruos. Naraţiunile construite în jurul ideii de
călătorie, explorare au fost interpretate ca forme de manifestare ale nevoii psihologice de
autocunoaştere, care au avut drept rezultat naşterea subiectului şi subiectivităţii în Europa
premodernă19.
Brandt descrie un itinerariu psihogenetic descendent, dominat de mecanismele
negative de formare a conştiinţei de sine. Narragonia este un contra-Paradis, un spaţiu al
abandonului de sine.
Corabia nebunilor este aşadar, o excepţie într-un peisaj arhetipal dominat de
corabia Argonauţilor20, sau de corăbiile lui Odiseu21, Enea22, Cosmas Indicopleustes23
17
Sebastian Brant, Stultifera Navis, p. 21.
18
Sebastian Brant, Stultifera Navis...cântul CXVII, vs.21-22, 57.
19
Tom Conley, The Self-Made Map. Cartographic Writing in Early Modern France, University of
Minnesota Press, Minneapolis, Londra, 1996, p. 2-11.
20
Apollonius din Rhodos, Argonauticele, Editura Univers, Bucureşti, 1976.
21
Homer, Odiseea, trad. George Murnu, Studiu introductiv şi comentarii de D. M. Pippidi, Editura de stat
pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956.
22
Vergilius, P. Maro, Eneida, trad. Dan Sluşanschi,Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
23
Wanda Wolska, La Topographie chrétienne de Cosmas Indicopleustès, Théologie et science au Vie
siècle, Presses Universitaires de France, Paris, 1962.

4
asociate ideei de călătorie întemeietoare, şi de itinerariu al regăsirii sinelui, de Paradis
interior. Ithaca şi Roma, coordonate ale sinelui axial, eroic, nu au nimic în comun cu
Narragonia, paradisul iluzoriu al nebunilor, din poemul lui Brandt. Stultifera navis este,
mai degrabă, un eshatip al corabiei lui Charon, pornită într-un itinerariu al uitării de sine.
În contextul religios iudaic (arca lui Noe- tebâh24, gr. kibotos25, lat. arca - plutind în
căutarea centrului lumii- muntele Ararat), şi creştin, corabia a devenit simbolul periplului
spiritual, al traversării lumii către limita eshatologică, viitorul paradisiac. În opera lui
Tertulian26, tema corabiei se concretizează în imaginea Bisericii. Corabia este asociată şi
cu simbolismul botezului: Noe este simbolul botezatului, imagine suprapusă de cea a lui
Christos ieşind din apa Iordanului şi din mormânt.
Arca (verbul arceo, înseamnă „a conţine”27) este şi simbolul îngrădirii, al
circumscrierii într-un spaţiu sigur, salvator. În iudaism şi creştinism simbolismul arcei, al
corăbiei este legat de călătoria soteriologică 28, fiind profund diferit de „complexul lui
Charon” structurat pe ideea călătoriei funerare. Izomorfismul corabie-biserică poate fi
explicat prin nevoia de protecţie, de siguranţă eshatologică. Pentru Gilbert Durand,
corabia face parte dintr-o constelaţie de simboluri izomorfe (coş, recipient mobil,
habitaclu) derivate dintr-un arhetip al spaţiului protector29.
Singurul element comun al naraţiunilor amintite, cu opera lui Brandt, este
caracterul metairetic30 al călătoriei, ideea de abandon al unui orizont de semnificaţii, de
asumare a unei stări intermediare, de căutare, de incertitudine. Tema navigării către o
insulă paradisiacă se suprapune cu tema trecerii spre Lumea de Dincolo. În imaginarul
medieval occidental spaţiul dintre lumi este un teritoriu al nimănui, lipsit de coordonate31.
Corabia atrasă de mirajul Narragoniei este simbolul cunoaşterii subiective, o
cunoaştere rezumată la propriile limite, trasate prin autocontemplare. Narrenschiff devine
astfel un spaţiu al protecţiei autodistructive, al pierderii într-o interioritate autonomă în
raport cu realitatea.
24
Termenul tebâh este utilizat şi pentru coşul în care a fost abandonat Moise.
25
Matei 24, 38; Luca 17, 27.
26
Despre botez, XII, 8, apud Frederick Tristan, op. cit, p. 129.
27
Gh. Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 46.
28
Exod, 6, 5-9, 17.
29
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1998, p. 243.
30
verbul metairein (Matei, 13, 53) indică traversarea, trecerea dintr-un topos în altul.
31
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imginarului, ed.cit., p. 154 -171.

5
 Stultifera Navis poate fi interpretată ca alegorie a închiderii în sine, a
autoclaustrării care suspendă reperele clasice ale reciprocităţii, alteralizându-le şi mărind
în mod constant distanţa faţă de ceilalţi. Nebunul este neinteligibil, devenind astfel un
„prizonier al trecerii”32.
„He that his tunge can temper and refrayne
And asswage the foly of hasty langage
Shall kepe his mynde from trowble, sadnes and payne
And fynde therby great ease and auauntage
Where as a hasty speker falleth in great domage
Peryll and losse33.”
Condiţia sa parepidemică este profund diferită faţă de cea a creştinului „străin şi călător
pe pământ”. Spaţiul pe care îl străbate nu este o punte spre Împărăţia lui Dumnezeu, ci un
spaţiu intermediar, al înstrăinării de sine şi de lume, un interval între un ţărm abandonat şi
unul necunoscut. În acest context, tema călătoriei şi a înstrăinării capătă o conotaţie
contrară celei biblice34. Călătoria îşi pierde scopul soteriologic, şi implicit legătura cu
tema arhetipală a sufletului-luntre, construită în secolul al XV-lea pe naraţiunea clasică a
eroului-copil încredinţat valurilor35 sau pe tema iudaică a abandonului şi călătoriei
mântuitoare36.
Stultifera navis porneşte într-o călătorie care suprapune vechile teme ale exilului
şi exodului, încărcându-le cu o profundă negativitate. Viciile personificate sunt alungate
de pe ţărmul creştin, exilate în Narragonia, ţinut ambiguu, distopic, din perspectiva
moralei creştine. Drumul spre Narragonia este transformat din exil, în exod spre un
paradis eliberat de constrângerile Cetăţii, un antitopos al „Pământului Făgăduinţei”.
Exilul-exod al Corabiei Nebunilor este consecinţa pierderii unor repere
axiologice. Corabia preia negativul lumii şi evadează într-un spaţiu fără sisteme de
referinţă, în care „afirmarea răsturnată” a umanului devine posibilă37.
“I am the actour of myschefe and of stryfe

32
Michel Foucault, Istoria Nebunieiîn epoca clasică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 16.
33
The Ship of Fools, p. 175.
34
Geneza 12, 1: şi a zis domnul către Avraam: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău, şi
vino în ţara pe care ţi-o voi arăta eu”.
35
Mitul lui Perseu.
36
Avraam, Iosif, Moise.
37
The Ship of Fools, ed.cit., p. 107.

6
The foly of my youth and the inconuenyence
In age I practyse, techynge by experyence
I am a fole and glad am of that name
Desyrynge lawde for eche vngracious dede
And of my foly to spred abrode the same
To showe my vyce and synne, as voyde of drede
Of heuen or hell. therfore I take no hede
But as some stryue disputynge of theyr cunnynge
Right so do I in lewdnes and myslyuynge.”
Aventură tragică, renunţare, abandon, drumul spre Narrragonia este o ieşire, o
expulzare din realitatea constrângătoare, şi din ordinea lumii.
La sfârşitul Evului Mediu, Stultifera Navis stigmatizează vicii şi păcate capitale
produse de pierderea raţiunii. Sebastian Brandt a fost un catolic devotat, şi un susţinător
al lui Maximilian I, devenit, în anul 1491 împărat al Imperiului Romano-German. Brandt
a fost convins că Germania era destinată să conducă lumea creştină, dar şi că poporul său
trebuia să-şi asume moral acest rol.
Corabia ca metaforă a identităţii metairetice poate fi interpretată în două sensuri,
aparent opuse, dar al căror rol nu este acela de a se exclude reciproc, ci de a contura
împreună imaginea unei identităţi integratoare. Dublul sens al simbolului metairetic se
construieşte prin alăturarea sensului pozitiv şi a celui negativ al stultiferei navis. Sensul
iniţial, al itinerariului ascendent, salvator, construit pe substratul metaforic al
parepidemiei creştine, este dublat de alternativa metairetică, a căutării de sine, pe un
itinerariu subiectiv, independent de cel paradisiac, general acceptat.
Inversiunea38, transmutaţia valorică, se face la Brandt prin construirea negativului
pe substratul pozitiv al simbolului, după dialectica recunoscută a coincidenţei
contrariilor. Modelul parepidemic- al ascensiunii personale către Paradis este înlocuit cu
cel metairetic, al itinerariului spre sine. Drumul spre sine poate căpăta dimensiunile unei
aventuri care păstrează componenta entuziastă a demersului parepidemic creştin sau
poate fi o cale nesigură, întâmplătoare, labirintică39.

38
G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, ed. cit., p. 250.
39
Ibidem, p. 276.

7
 Metafora navigării are două sensuri aparent contradictorii: sensul creştin al
Parousiei, pentru care literatura patristică foloseşte expresia „a doua navigare” 40, şi sensul
odiseic al deplasării către sine, al întoarcerii la sine ca la un liman protector 41. Ideea
pilotării navei de un cârmaci nebun îndepărtează însă textul lui Brandt de textele
literaturii greco-latine, structurate în jurul autoguvernării de sine ca tehne.
Traiectoria incertă spre sine este o căutare a subiectivităţii, a autonomiei
individuale. La începutul secolului al XVI-lea, tema antică a convertirii la sine pare a se
reconstitui stromatic, fără a-şi recăpăta coerenţa clasică, greco-romană, pierdută prin
infuzia de idei creştine. Brandt pare să ridice un semn de întrebare în legătură cu
posibilitatea reconstituirii unei etici a sinelui care să îmbine elemente de provenienţă
clasică cu elemente creştine42. În acest sens, convertirea la sine ar comporta trei direcţii: -
constituirea de sine ca obiect şi domeniu de cunoaştere, şi
-mărturisirea de sine (simultană cu descifrarea de sine),
-urmată de iertarea de sine.
Corabia a devenit metafora distanţării de sine, necesară demersului autodiegetic, a
acomodării cu sinele şi întoarcerii la sine. Dacă în secolele I-II p.Chr. convertirea la sine
a fost sinonimă cu capacitatea de a practica tihna cultivată, înţeleasă ca segregare prin
cultură, (sens redescoperit în perioada premodernă), din secolul al III-lea până în epoca
Renaşterii, anahoreza a definit segregarea prin credinţă.
Brandt a utilizat, probabil, metafora dublă şi pentru a atrage atenţia asupra temei
inversiunii punctului de vedere uman cu cel divin, în ochii lui Dumnezeu, valorile fiind
inversate (“să se facă nebun cel ce vrea să fie înţelept” 43). Ideea de inversiune şi de
dublare a identităţii este susţinută şi de metafora de fundal a apei. Apa reflectă, dublează,
redublează corabia (simbol al sinelui şi al lumii), astfel încât coborârea in sine devine
sinonimă cu înălţarea în realitatea exterioară. Abisul sinelui ca loc al întâlnirii cu

40
Deuteros plous- Henricus Stephanus, Thesaurus linguae Graecae, Paris, 1842-1847, vol. 6, col. 1240-
trezirea conştiinţei ca efect al meditaţiei asupra Scripturii. „A doua navigaţie” este şi o metaforă pentru
Parousia- a doua venire a lui Iisus Christos, urmată de Judecata universală.Tommas Špidlik, Spiritualitatea
Răsăritului Creştin, vol. II. Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 129-130.
41
Epictet, Entretiens, I, 4, 18, trad. J. Souilhé, Paris, Les Belles Lettres..: in se recedere (ef’ heauton
epistrefein, eis heauton anahorein), ad se redire, se reducere in tutum; Seneca, Despre viaţa scurtă, V, 3,
Trad. Elena Lazăr, p. 43; Idem, Scrisori către Lucilius, VIII, Ep. LXXIV, 29, p. 212.
42
“of sinners that prolonge from daye to”, “of bodily lust”, “of predestinacyon” în Sebastian Brandt, The
Ship of Fools, ed. cit.
43
1 Corinteni 1, 25.

8
realitatea ultimă, ca şi metafora oglindirii narcisiste în sine se constituie în etape
necesare autocunoaşterii, locuri comune ale literaturii mitice clasice, dar şi mistice 44
creştine:
And of my foly to spred abrode the same
To showe my vyce and synne, as voyde of drede
Of heuen or hell. therfore I take no hede.
Somtyme I bost me of falshode and dysceyt
Somtyme of the sede that sawyn is by me
Of all myschefe, as murder flatery debate.45
Brandt redefineşte relaţia arhetipală Paradis-Infern, Narragonia fiind o metaforă
eufemizată a Infernului. Drumul spre paradisul nebunilor este o opţiune subiectivă,
“ispita” schismatică a cunoaşterii binelui şi răului.
Corabia Nebunilor ascunde un itinerariu dublu al căutării de sine:
- narcisist, eliberat de constrângerile instanţelor interioare de cenzură,
surse ale sentimentului de culpabilitate şi de dependenţă faţă de o
autoritate superioară: Eu ideal, conştiinţă morală46, divinitate, şi
- anaclitic, care redefineşte nevoia individuală de protecţie, independent
de sistemul de referinţă creştin47. Mijloace anaclitice pot fi ipostazele
identitare, identităţile de rol, autoficţionalizarea sinelui.
Brandt sparge arhetipul paradisiac creştin în eshatipuri subiective, fiecare din cele 113
monologuri fiind descrierea unui paradis subiectiv.

44
Tommas Špidlik, op. cit., p. 211-220.
45
Sebastian Brandt, The Ship of Fools, „Of olf folys that is to say the longer they lyue the more they ar
gyuen to foly, p. 86.
46
S. Freud, Opere, vol. III, Psihologia Inconştientului, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p. 236-237.
47
Ibidem, p. 47.