Luceafărul

Mihai Eminescu
A. IPOTEZA
Poemul romantic Luceafărul a apărut în anul 1883 şi este o alegorie pe
tema geniului, în raport cu lumea, iubirea, cunoaşterea, dar şi o meditaţie
asupra condiţiei umane.
B. SURSE DE INSPIRATIE
Principalele surse de inspiraţie sunt cele folclorice (basmul Fata în
grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch, motivul zburătorului),
alături de care poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice
( antinomile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur
Schopenhauer).
B. ARGUMENTARE
1. viziune romantică,elemente clasiciste
Viziunea romantică este dată de temă (condiţia omului de geniu), de
motivele literare (luceafărul, noaptea, umbra, visul, fereastra, castelul),
metamorfozele lui Hyperion, cosmogonie, amestecul genurilor (epic, liric,
dramatic) şi al speciilor ( idila, elegia, meditaţia, pastelul), în timp ce
elementele clasiciste sunt reprezentate de echilibrul compoziţional, simetrie,
armonie.
2 . compoziţie,structură
Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor terestru şi
cosmic şi a două ipostaze: omul comun şi geniul, poemul constituindu-se din
patru tablouri.
3. incipitul
Incipitul este specific basmului, se face referire la un timp mitic: “A fost
odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, iar visul înlesneşte întâlnirea celor
două spirite, unul aparţinând cadrului cosmic, celălalt cadrului terestru.
4.tablouri
Tabloul I este reprezentat de povestea de iubire dintre fata de împărat şi
Luceafăr, evenimentele fiind proiectate atât în plan teluric, cât şi în plan
astral. La cea dintâi chemare a fetei( Cobori în jos, luceafăr blând/
Alunecând pe-o rază”), Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa
din cer şi mare. Cea de-a doua întrupare va fi din soare şi din noapte. Dacă
fata(omul comun) nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare (ea refuzând să-l
urmeze), Luceafărul (geniul), din iubire, dar şi din dorinţa de a deţine
cunoaşterea absolută, acceptă condiţia de muritor: “Da, mă voi naşte din
păcat/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”).
Tabloul al II-lea, idila dintre Cătălin şi Cătălina, ilustrează o altă ipostază
a iubirii, opusă celei ideale, asemănarea numelor sugerând apartenenţa la
aceeaşi condiţie: a omului comun. Realizat în antiteză cu portretul
Luceafărului, portretul lui Cătălin este este întruchiparea mediocrităţii
pământene: “viclean copil de casă”, “Băiat din flori şi de pripas”. Deşi
acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr, “dorul de moarte” relevând dualitatea fiinţei umane.
Tabloul al III-lea este nucleul filozofic al textului şi poate fi divizat în alte
trei secvenţe poetice: călătoria intergalactică, rugămintea lui Hyperion şi
răspunsul Demiurgului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de
nemurire, pentru a descifra taina iubirii absolute: „Reia-mi al nemuririi
nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O ora de
iubire.../”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion (cel care merge deasupra),
căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa
ar duce din nou la haos.
Tabloul al IV-lea este construit simetric faţă de primul, prin interferenţa
celor două planuri, terestru şi cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un
cadru romantic, tipic eminescian: scenele de iubire se petrec în pacea
codrului, sub lumina protectoare a lunii. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin,
pătimaşa sete de iubire îl înnobilează: “... eşti iubirea mea de-ntâi/ Şi visul
meu din urmă”. Chemarea adresată de fată astrului accentuează ideea că
destinul omului este supus norocului, întâmplării: „Cobori în jos, Luceafăr
blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi
luminează”. Atitudinea din final a Luceafărului este una specifică geniului:
distantă, raţională, vizând ataraxia stoică: ”Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
5. stil, versificaţie
Limbajul artistic al Luceafărului, „poemul-culme” cum îl numea Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, se defineşte prin câteva particularităţi: limpezimea
clasică (nu abundă podoabele stilistice), exprimarea gnomică, frecvenţa
expresiilor populare, muzicalitatea(conferită de ritmul iambic predominant,
alternanţa rimei masculine cu cea feminină).
F. CONCLUZIE
Ilustrând condiţia omului de geniu, prin armonizarea unor teme, motive,
prin folosirea antitezei ( planurile teluric şi astral, metamorfozele lui
Hyperion etc.), prin amestecul genurilor şi al speciilor literare, poemul
Luceafărul se încadrează în curentul literar numit romantism.
 Plumb
G. Bacovia

A. PORTRET DE AUTOR
Despre G. Bacovia, critica literară a afirmat că depăşeşte prin viziunea
novatoare estetica simbolistă. Nicolae Manolescu vorbeşte despre
antisimbolism, în timp ce Mircea Cărtărescu descoperă în Bacovia din
ultimele volume un precursor al postmodernismului, datorită versurilor
„prozaice, plate, destructurate”.
B. IPOTEZA
Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, publicat în 1916,
se înscrie în universul tipic simbolist prin folosirea simbolului, prin tehnica
repetiţiilor, cromatică, dramatismul trăirilor eului liric, prin muzicalitate.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Titlul poeziei este simbolul central „plumb”, care sugerează apăsarea,
angoasa, monotonia, chiar toxicitatea sau izolarea definitivă, moartea, iar
tema o constituie condiţia poetului într-o lume ostilă, într-o societate
artificială şi lipsită de aspiraţii.
2. structură,compoziţie,imaginar poetic
a. simetrie
Structural, poezia este construită pe principiul simetriei. Simetria este
asigurată de raportul dintre structura strofică şi planurile imaginarului poetic:
prima strofă corespunde universului exterior, iar cea de a doua corespunde
universului trăirilor interioare ale eului liric. Relaţia de simetrie este
asigurată şi de paralelismul sintactic dintre versurile celor două catrene:
Dormeau adânc/ Dormea întors; Stam singur/ Stam singur; Şi-i scârţâiau/
Şi-i atârnau”.
b. Strofa I surprinde elemente ale unui spaţiu al singurătăţii, al captivităţii,
definindu-se astfel starea de angoasă. Lexemele care contribuie la conturarea
cadrului aparţin câmpului semantic al funerarului ( cimitir, cavou, sicriu
etc.,), decorul fiind de o monotonă artificialitate. Prin repetarea epitetului de
plumb se insistă asupra ideii de existenţă mohorâtă, lipsită de transcendenţă
( sicriele de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb).
c. Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de
dispariţia afectivităţii, de neputinţa împlinirii prin iubire: Dormea întors
amorul meu de plumb. Epitetul întors sugerează înstrăinarea, despărţirea sau,
după cum nota Blaga, întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcerea
definitivă. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea
conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice:
Şi-i atârnau aripile de plumb.
d. elemente de prozodie, muzicalitate
Sentimentul înstrăinării şi al angoasei este sugerat, într-o manieră tipic
simbolistă, şi prin muzicalitatea versurilor realizată de tonalitatea minoră a
imperfectelor dormeau, dormea, stam, atârnau, de sonoritatea închisă a
cuvântului-simbol plumb sau a cuvintelor vânt, vestmânt.
D. CONCLUZIE
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului şi a
corespondenţelor, conturarea stărilor sufleteşti de angoasă, de spleen, poezia
Plumb se încadrează în estetica simbolistă.
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga

A. INTRODUCERE
Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui
Eugen Lovinescu, fiind promovat prin intermediul revistei şi al cenaclului
„Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia
tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea
modernistă Ion Barbu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga.
B. IPOTEZA
Poet şi filozof, Lucian Blaga transpune în lirică cele două concepte
filozofice originale: cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Cea
dintâi, de tip logic, raţional se revarsă asupra obiectului cunoaşterii, vrând să
lumineze şi astfel să reducă misterul, iar cea de a doua, pentru care optează
şi poetul, are drept scop potenţarea tainelor lumii.
Cele două concepte filozofice originale sunt transpuse şi în poezia Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii, care deschide volumul Poemele luminii
şi face parte din seria artelor poetice moderne, alături de Joc secund de Ion
Barbu şi Testament de Tudor Arghezi.
C. ARGUMENTARE
1. artă poetică modern(ist)ă
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre
poezie şi rolul poetului; este o artă poetică modernă, întrucât viziunea
despre menirea poetului presupune raportarea la concepţia sa filozofică,
metafora „lumina mea” semnificând cunoaşterea luciferică, iar „lumina
altora”, cunoaşterea paradisiacă.
2. semnificaţia titlului, tema
Titlul, o metaforă revelatorie, este reluat în incipitul poeziei şi fixează
prin marca eului liric „eu” atitudinea poetului faţă de misterele lumii. Poezia
se construieşte în jurul motivelor luminii şi misterului, care definesc tema
cunoaşterii.
3. structură,compoziţie, semnificaţii
Compoziţional, se identifică trei secvenţe, marcate în general prin
scrierea cu majusculă a versurilor. Prima secvenţă exprimă prin verbe la
forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid”) asociate metaforei „calea mea”
(destinul poetic asumat) refuzul cunoaşterii logice, raţionale. Universul este
identificat cu metafora „ corola de minuni”, care sugerează ideea de univers
armonios. Metaforele enumerate în finalul secvenţei întâi surprind temele
majore ale creaţiei poetice: „flori” – frumosul, viaţa; „ochi” – cunoaşterea,
contemplaţia poetică; „buze” – iubirea, rostirea (poetică); „morminte”-
moartea, eternitatea.
A doua secvenţă, cea mai amplă, este construită pe baza unor relaţii de
opoziţie: „eu-alţii”, „lumina mea – lumina altora” . Sintagmele poetice se
asociază cu serii verbale antitetice: „lumina altora” – „sugrumă vraja” şi „eu
cu lumina mea” – „sporesc”, „îmbogăţesc”. Ideea poetică este susţinută de
elemente ale imaginarului poetic blagian, precum lumina, luna, noaptea,
fiorii, misterul etc.
Secvenţa finală( „căci eu iubesc/ şi flori, şi ochi, şi buze, şi
morminte”) oferă explicaţia atitudinii asumate: misterul este protejat din
iubire, iubirea fiind convertită în instrument al cunoaşterii luciferice.
D. CONCLUZIE
Prin utilizarea versului liber (alături de tehnica ingambamentului),
care corespunde ritmului interior al poetului fascinat de misterele lumii, prin
valorificarea temei cunoaşterii sau ilustrarea rolului poetului şi al poeziei, Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică
modern(ist)ă.
 Joc secund
Ion Barbu

A. INTRODUCERE
Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui
Eugen Lovinescu,aceasta fiind promovat prin intermediul revistei şi al
cenaclului „Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru
poezia tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea
modernistă, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi Ion Barbu.
B. IPOTEZA
În studiul consacrat operei poetului-matematician, Introducere în
poezia lui Ion Barbu, Tudor Vianu propune trei etape ale creaţiei:
parnasiană, baladic-orientală şi ermetică.
Poezia Joc secund de Ion Barbu, care deschide volumul al cărui titlu
ulterior l-a împrumutat, face parte din seria artelor poetice moderne, alături
de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Testament de
Tudor Arghezi.
C. ARGUMENTARE
1. artă poetică modern(ist)ă
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre
poezie şi rolul poetului: este o artă poetică modernă, creatorul optând pentru
ermetism şi poezia pură, pentru un limbaj abstract, original.
2. semnificaţia titlului, tema
Pornind chiar de la titlu, discursul propune o cale de acces spre lumea
ideilor pure, prin joc. Creaţia este „joc secund”, mai pur decât cel prim, care
reflectă materialul, contingentul.
3. structură,compoziţie, imaginar poetic
Compoziţional, se remarcă două catrene, cu rimă încrucişată, ritm
iambic, măsura versurilor fiind de 13-14 silabe.
Poezia, definită prin construcţia oximoronică „adâncul acestei calme
creste” presupune filtrare, concentrare a esenţelor, se caracterizează prin
profunzime, vizează formele absolute ale intelectului. Semnificativă este
metafora „calmă creastă”, cu trimitere la categoria estetică a apolinicului,
inducându-se ideea că poezia este produs al raţiunii, al contemplării senine.
Versul al doilea al primei strofe îşi ordonează sugestiile în jurul motivului
oglinzii, conturându-se imaginea artei ca oglindire a realităţii în forma
superioară a Ideii ( „Intrată prin oglindă în mântuit azur”). Poezia devine un
mijloc de transfigurare a realităţii brute, act de cunoaştere şi autocunoaştere,
un spaţiu al esenţelor pure („ un joc secund mai pur”).
 Misiunea artistului-nadir, ale cărui aspiraţii nu sunt similare celor ale
omului obişnuit („zbor invers”) este de a redescoperi frumuseţea, sublimul,
armonia lumii („harfe resfirate”). Epitetul „invers” poate sugera şi ideea că
poezia nu reprezintă înălţare în realitate, ci coborâre în imaginar, spre
protunzimile gândului. Finalul dezvoltă o idee întâlnită şi la Arghezi, aceea
că actul creator înseamnă trudă ( „cântec istoveşte”), şi relevă trăsături ale
poeziei precum muzicalitatea („cântec”), ermetismul („ascuns”),
ambiguitatea.
4.stil
La nivel stilistic, abundenţa metaforelor („ceas dedus”, „calmă creastă”,
„nadir latent”), a inversiunilor, epitetelor susţin concizia şi ermetismul
textului.
D. CONCLUZIE
Limbajul original, intelectualizat, ermetismul, ambiguitatea, conceptul de
poezie pură, ilustrarea viziunii poetului despre menirea creatorului şi a
creaţiei conferă textului caracter de artă poetică modernă.
 Testament
Tudor Arghezi
A. INTRODUCERE
Modernismul românesc se constituie ca doctrină estetică în lucrările lui
Eugen Lovinescu, fiind promovat prin intermediul revistei şi al cenaclului
„Sburătorul”. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru poezia
tradiţionalistă rămân Vasile Voiculescu, Ion Pillat etc., iar pentru cea
modernistă Ion Barbu, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi.
B. IPOTEZA
Poezia Testament de Tudor Arghezi , care deschide primul volum al
creatorului, „Cuvinte potrivite”, face parte din seria artelor poetice moderne
alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga şi Joc
secund de Ion Barbu.
C. ARGUMENTARE
1. artă poetică modern(ist)ă
Textul este o artă poetică, deoarece ilustrează concepţia autorului despre
poezie şi rolul poetului; este o artă poetică modernă, pentru că tratează o
triplă problematică: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului şi
raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
2. semnificaţia titlului, tema
Titlul are atât o semnificaţie denotativă, cât şi una conotativă: pe de o
parte, desemnează un act juridic, pe de alta, face trimitere la cele două părţi
ale Bibliei: Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt adunate
învăţăturile prorocilor şi apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie
religioasă derivă şi sensul conotativ al termenului, care desemnează şi tema
poemului, cea de moştenire spirituală, creatorul adresându-se urmaşului:
cititor sau viitor truditor al cuvântului.
3. structură, compoziţie, imaginar poetic
Textul poetic este organizat în cinci strofe, cu un număr inegal de
versuri.
Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu
spiritual şi concentrează ideea moştenirii literare, relevând totodată şi
condiţia poetului: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un nume
adunat pe-o carte.” Discursul liric este organizat în jurul termenului-cheie
„carte”, element de recurenţă, care în strofa întâi are semnificaţia unei
„trepte” în dobândirea cunoaşterii.
Elaborată cu trudă de poet, cartea este o punte între generaţii şi are
valoarea unui document fundamental, asemenea Bibliei: „ Aşaz-o cu
credinţă căpătâi/ Ea e hrisovul vostru cel dintâi”.
 Materialul poetic din strofa a treia este organizat în jurul versului
„ Eu am ivit cuvinte potrivite”, care ilustrează menirea creatorului, aceea de
descoperi cu harul său, dar şi prin trudă „cuvinte potrivite”, metaforă ce
desemnează poezia nu doar ca inspiraţie divină, ci şi ca meşteşug. În
viziunea poetului, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă forţa
expresivă: „ Veninul strâns l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă
dulcea lui putere”.
În penultima strofă este prezentă ideea transfigurării socialului în
estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie,
simbolul ei fiind „vioara”. Arghezi introduce în literatura română estetica
urâtului, concept pe care îl preia de la Charles Baudelaire, autor al Florilor
răului. Poetul român consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât,
sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: „ Din bube, mucegaiuri
şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.
În finalul poeziei este sugerată ideea transformării versului clasic
(„Domniţa suferă în cartea mea”), precum şi faptul că poezia este o
îmbinare de har („slova de foc”) şi trudă („slova făurită”). De asemenea,
poetul reliefează condiţia creatorului, „rob” al cuvântului, care trudeşte
pentru cititorul său: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
4. stil
Respectul pentru cuvânt, pe care poetul îl culege din toate registrele
limbii ( arhaisme: „hrisov”, regionalisme : „grămădii”, termeni religioşi:
„Dumnezeu”, „icoane” etc.), chiar şi dintre cele considerate nepoetice
(„bube”, „mucegaiuri”, „noroi”, „zdrenţe”), conferă textului poetic vigoare,
originalitate şi modernism.
D. CONCLUZIE
Poetul văzut ca un artizan al cuvintelor, creaţia poetică- îmbinare
desăvârşită între har şi trudă, valorificarea esteticii urâtului, incălcarea
regulilor prozodiei clasice sunt argumente în favoarea modernităţii artei
poetice argheziene, Testament.
 În Grădina Ghetsemani
Vasile Voiculescu

A. INTRODUCERE
Ideologia tradiţionalistă din perioada interbelică se cristalizează în
jurul revistei „Gândirea”, preluând elemente din orientările antebelice
sămănătorismul şi poporanismul şi se manifestă în opoziţie cu modernismul
susţinut de E. Lovinescu. Din perspectivă lovinesciană, reprezentativi pentru
poezia modernistă sunt Ion Barbu, Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, iar
pentru cea tradiţionalistă, Ion Pillat sau Vasile Voiculescu. Lirica
tradiţionalistă gândiristă valorifică teme precum satul, dezrădăcinarea,
revolta socială, universul biblic.
B. IPOTEZA
Reprezentativ pentru lirica tradiţionalistă este poemul de inspiraţie
religioasă ( iconografic) În Grădina Ghetsemani, de Vasile Voiculescu,
poem care face parte din volumul „Pârgă”.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Titlul poeziei face trimitere la cadrul fizic al rugăciunii lui Iisus, sursa de
inspiraţie constituind-o motivul biblic al rugăciunii acestuia pe Muntele
Măslinilor, după Cina cea de taină, scenă relatată de Evangheliile după
Matei, Marcu şi Luca. Tema este reprezentată de suferinţa şi moartea lui
Iisus, care prin jertfa sa împlineşte predicţiile Scripturii şi preia păcatele
omenirii, oferindu-i astfel mântuirea.
2. structură,compoziţie, imaginar poetic
Compoziţional, se identifică trei secvenţe, care surprind natura duală a
lui Iisus, constituită ditr-o latură umană şi una divină.
Incipitul poemului redă zbaterea lui Iisus , aflat în luptă cu moartea şi cu
propriul destin: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...” Gestul
îngenuncherii, verbele „nu primea”, „se-mpotrivea”, relevă latura
omenească a lui Iisus, în faţa unui destin nemilos, în timp ce versul
„Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna” vizează şi dimensiunea sa
divină, prin hiperbola utilizată sugerându-se ideea de suferinţă resimţită la
nivel cosmic.
Materialul poetic din secvenţa a doua se organizează în jurul metaforei
„grozava cupă”, semnificând păcatele omenirii şi iminenţa sacrificiului, cu
care îl îmbie divinitatea inflexibilă (sinecdoca „ o mână nendurată”).
Metafora „ sete uriaşă” desemnează latura divină a lui Iisus, care doreşte
împlinirea menirii, înţelegând scopul jertfei sale(„Şi sub veninul groaznic
simţea că e dulceaţă”).
Ultima secvenţă reprezintă proiecţia suferinţei interioare asupra
cadrului natural, suferinţă sugerată printr-o imagine apocaliptică, realizată cu
ajutorul personificării şi al hiperbolei: „Deasupra fără tihnă se frământau
măslinii”. Sugestia morţii este reiterată în final prin imaginea „uliilor de
seară”, păsări de pradă, asociate simbolic cu un act de cruzime.
D. CONCLUZIE
Prin temă, sursa de inspiraţie religioasă, prin lexicul poetic şi prin
versificaţia clasică, poezia În Grădina Ghetsemani de Vasile Voiculescu
aparţine tradiţionalistmului.
 Către Galateea
Nichita Stănescu

A. INTRODUCERE
Neomodernismul este o orientare care se manifestă în anii 60-70 şi
propune redescoperirea emoţiei estetice, întoarcerea la un lirism pur,
dominat de puterea metaforei.
B. IPOTEZA
Poemul Către Galateea de Nichita Stănescu, face parte din volumul
Dreptul la timp şi este o artă poetică neomodernistă, datorită ilustrării
concepţiei autorului despre poezie şi rolul poetului, cu accent pe relaţia
artist-creaţie, precum şi datorită unor particularităţi precum: reinterpretarea
miturilor, insolitul imaginilor, subtilitatea metaforei etc.
C. ARGUMENTARE
1. semnificaţia titlului, tema
Titlul este sugestiv pentru o artă poetică în care se înfăţişează relaţia
dintre artist şi operă, prin aluzia la mitul lui Pygmalion, artistul din Cipru,
care, îndrăgostit de una din statuile sale de fildeş, o roagă pe Afrodita să îi
dea viaţă. În strânsă relaţie cu titlul, tema poemului este aceea a cunoaşterii-
naştere relevate în procesul de creaţie.
2. structură,compoziţie, imaginar poetic
Compoziţional, se identifică trei secvenţe, incipitul fiecăreia
constituindu-l verbul „ştiu”, iar finalul, imperativul „naşte-mă”, ceea ce
conferă simetrie textului.
Prima secvenţă redă, în enumeraţie, atributele operei dezvăluite doar
artistului, acestea reprezentând totodată înseşi tainele iubirii:
„timpurile”(geneza), „mişcările”( transformările), „umbra” (semnificaţia),
„tăcerile” (ermetism, ambiguitate), mersul” (evoluţia), „melancolia”
(sentimentele transmise).
A doua secvenţă depăşeşte concretul, artistul conştientizează şi
inefabilul operei, indicii spaţio-temporali precum „după-amiaza”, „după-
orizontul”, „dincolo-de-marea” constituindu-se în metafore ale
abstracţiunilor ireprezentabile.
Ultima secvenţă îl înfăţişează pe creator ca suflet al operei , între
„bătaia inimii” şi „silaba” cuvântului fiind un paralelism organic pe care
numai poetul îl percepe.
În poem se ţese însă şi un alt paralelism, mult mai subtil: în toate
strofele se repetă, gradat, gestul prosternării către operă: în prima strofă,
„genunchiul” şi „piatra”, elemente de recurenţă, doar se ating, sugestia de
trecere a viului către statuar fiind doar schiţată. În strofa a doua, sugestia
este că „genunchiul pietrelor” este un mimesis al genunchiului omenesc. În a
treia strofă este însă exprimată ideea unui mimesis invers: natura, materia se
nasc din operă, sunt „umbre” ale ei ( „Copacii – umbre de lemn ale vinelor
tale”), artistul însuşi e „umbră” a operei sale. El cunoaşte („ştie”), iar opera
„naşte” totul, însă numai prin intermediul artistului.
D. CONCLUZIE
Prin insolitul imaginilor artistice, reinterpretarea miturilor, ilustrarea
concepţiei creatorului despre rolul poeziei şi al poetului, poemul Către
Galateea de Nichita Stănescu este o artă poetică ce aparţine
neomodernismului.