Drăgaica sau Sânzienele

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta sub denumirea de Sanziene sau
Dragaică.

Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii
Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult
solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau
considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si
divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei
frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile
intunecate, neumblate de om.

Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele

solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui. Megalitii din
Muntii Calimani pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi
marturii in acest sens.

Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre
24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite,
inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele
oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele
sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul
Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si
florile fara de leac.

In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei
si a norocului in gospodarie.

In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de

Sanziene pe care le impleteau in coronite si le aruncau pe acoperisul caselor. Se considera ca
omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede,
atunci cand coronita aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.

Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea premergatoare
sarbatoarii, in credinta ca isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene
pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele
pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.

Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de

Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre

1
rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumite animale, sau puf / pene de la
pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau
duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata si momentul

optim pentru culegerea plantelor de leac.

În obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc Drăgaica păstreaza amintirea Marii Zeiţe

neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul
roman şi cu Hera sau Artemis în Panteonul grec. Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone
etnografice Dărdaica, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe
Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstiţiului de vara şi s-ar desfăta, cântând şi dansând,
împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri.
Conform tradiției, Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre
24 iunie, cântă și dansează, împart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile căsătorite,
înmulțesc animalele și păsările, umplu de leac și miros florile și tămăduiesc bolile și suferințele
oamenilor. Levitaţia tinerelor Sânziene este marcată prin maramele albe şi voaluri, fiind
augmentată prin mişcările lor diafane ce frizează plutirea, acestea fiind clar elemente
prototeatrale ce dau legitimitate în ochii privitorului.
Cununa de Sânziene care împodobeste Drăgaica în timpul dansului său nupţial are
aceeaşi semnificaţie cu colacul din făină de grâu pus de naşă pe creştetul miresei în timpul
colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi aidoma cununiilor împărăteşti puse de
preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine: transferul fertilităţii divine de la un substitut al
sacrului (colacul, cununa) la omul profan. Acest element ritualistic păstrează totuşi o doză de
teatralitate, legitimat prin participarea maselor.
Moment important al sărbătorii de Sânziene este umblatul cu făclia, ceremonial nocturn
la care participă, ca spectatori, întreaga suflare a aşezărilor. Făclia este lucrată meşteşugit dintr-
un lemn de molid uscat şi crăpat la un capăt, unde se fixează răşina de brad cu surcele uscate de
molid şi fire de cânepă. Odata cu lăsarea serii, copiii şi feciorii urcă pe coama dealurilor, se
strâng în cerc pentru a-şi aprinde facliile şi apoi se aşează în linie dreaptă, la o departare
suficientă unul de altul pentru a nu se arde cu răşina topită ce sare în timpul rotirii făcliilor. Este
interesant că făcliile se rotesc numai într-un singur sens, în direcţia mersului aparent al soarelui
pe bolta cerească. Întregul process este unul eminamente de purificare şi rod, dar ritmicitatea,
simetria mişcărilor participanţilor la horă, poate fi regăsită şi în actul artistic modern.
Ceata era formată din fecioare, două sau patru la număr, din care una sau doua îmbracate
băieţeşte. Când avea şi steag, ceata număra cinci persoane. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea
năframa, marama, basmaua, ce se flutură în timpul dansului. În unele sate din sudul ţării cetele
purtau un steag împodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului
purtat de căluşari. Steagul Drăgaicelor, întâlnit în judetul Teleorman, era făcut dintr-o prăjina de
2-3 m căreia i se ataşa în vârf o cruce de lemn. Pe steag, în vârf, se legau usturoi şi flori de
drăgaică (sânziene), iar pe bratele crucii se agăţau mărgele, brăţări, multe tichiuţe şi hăinuţe de
copii. Pelinul şi florile de sânziene îi confereau steagului calităţi purificatoare captate prin acte
magice în favoarea copiilor.

2
 Muzica era asigurată de un tânăr care nu avea rol definitoriu în desfăşurarea ritualului şi
care folosea fluierul sau cimpoiul.
În unele sate participantele purtau câte o coasă sau o seceră, amănunt important pentru
descifrarea funcţiei rito-magice a dansului.
Ceremonialul avea drept finalitate revenirea cetelor de fete în sat, unde erau stropite de
băieţi cu apa, pentru ca mai apoi să formeze hora fetelor, simbol al păstrării energiilor cabalistice
acumulate în alergarea peste câmpuri. Momentul era unul pur cathartic şi erotic, fiind un prilej
de exprimare a simpatiilor personale. Acest amestec de patos şi senzualiate s-a păstrat, în diverse
forme, în spectacolele moderne.
Timpul care se naste la solstiţiul de iarna, marcat de creşterea zilei "cu cât se mişcă puiul
în găoace", ajunge la maturitate la solstiţiul de vară. Odată cu maturizarea timpului se maturiza
însă şi recolta, în special grâul, care urma să fie recoltat. Apariţia coasei nu poate avea altă
semnificaţie în acest străvechi obicei decât secerarea plantelor care şi-au împlinit menirea
parcurgând drumul de la sămânţa semanată la sămânţa recoltată. De aici până la reprezentarea
morţii cu coasa în spate, cu care seceră neîncetat vieţile omeneşti este numai un pas. Moartea cu
coasa este simbolul introducerii omului în marele ritm al naturii: omul este o sămânţă care
germinează, creşte, se înmulţeşte şi moare.
Duelul cosmic dintre vară şi iarnă, dintre zi şi noapte este câştigat într-un an de două ori
de forţele benefice şi de două ori de forţele malefice. Drăgaicele par a reprezenta cele doua forţe
aflate în permanentă opoziţie, dar care îşi împart victoriile cu exactitate astronomică, perpetuând
astfel acumularea energiilor benefice.
Toate aceste elemente materiale, dar mai ales imateriale, prezentate în comunitate,
constituie în mod evident elemente prototeatrale, care au rolul de a asigura membrilor
comunităţii în care trăiesc funcţia cathartica şi educativă, acţionând ca un liant al relaţiilor
interumane. Costumele drăgaicelor sunt aidoma costumelor teatrale de azi, muzica (deşi la
fluier) are acelaşi scop ca şi azi, subiectele sunt unele destul de elevate, amestecând misticismul
cu realitatea, sugerând şi descriind în detaliu prezenţa unor forte superioare şi imanente, lucru
rar întâlnit chiar şi în spectacolele de azi. Iar nota de senzualitate şi erotism pe care o emană
dansul drăgaicelor, este unul natural, neprelucrat, spre deosebire de multe spectacole moderne
care aduc goliciunea şi erotismul ca element gratuit şi nejustificat.