ITU

Curs 05.10.2018

Teatrul grec. Începuturile artei dramatice.

Arta dramatică a apărut o dată cu începuturile civilizației, cu viața socială.

Teatrul face parte din acele instituții care s-au născut o dată cu civilizația.

Există dintotdeauna o legătură istorică între viața religioasă și formele

dramatice: cultul popular și cotidian al zeilor, diferite practici speciale rezervate unei

elite de preoți și de credincioși, anumite credințe în eficacitatea magiei imitativ.

Toate acestea solicitau înlănțuiri și transpoziții simbolice de gesturi, care până la

urmă îmbrăcau un pronunțat caracter dramatic.

Etnologii moderni au identificat urme de teatru chiar și în viața primitivilor:

la incași, înainte de descoperirea Americii, la popoarele africane precum și la

sălbaticii din Oceania; teatrul chinez - a început să existe înaintea erei noastre cu

1700-2000 de ani. La persani la fel, arabi, evrei (Cântarea cântărilor se pare că era în

fond o piesă de teatru, recitată în haremul regelui Solomon).

Atena secolul V-VI. Organizare politică și socială.

 Se afla în fruntea cetăților grecești; principala piață de comerț a lumii elene,

datorită confederației maritime pe care o stăpânea.

 Dezvoltarea industriei - realizarea obiectelor de artizanat care erau apoi

vândute foarte bine în toate bazarele mediteraneene; portul Pireu - loc de

întâlnire și schimb de mărfuri din toate părțile lumii.

 Formă de conducere - democrație moderată, sub Pericle (a guvernat pentru 30

de ani); populație majoritar compusă din sclavi sau meteci (=categorie socială

lipsită de drepturi politice, precum și de posibilitatea de a dobândi proprietăți

imobiliare, alcătuită din străinii stabiliți într-o cetate).

1
 Rolurile în cetate: sclavii erau întrebuințați la munci agricole, metecii erau

lăsați să se îndeletnicească cu comerțul și cu industria, atenienii adevărați,

scutiți de muncile grele, se puteau preocupa de treburile de stat, serbări

publice, participare la viața intelectuală a cetății.

 Ecclesia - instituția legiuitoare, locul unde erau instituite/aprobate legile

cetății

 Atena - cetate cu o activă și impresionantă viață artistică, intelectuală și

culturală, loc în care se întâlneau savanți, artiști, filozofi, sofiști, descoperitori.

Întâlnirea atâtor spirite, ciocnirile dintre ele, influențarea lor reciprocă,

dezvolta inteligența comună, dând vieții publice o febrilitate plină și

comunicativă. Dezvoltarea diferitelor discipline care își depășeau condiția de

discipline teoretice și erau integrate în spiritul cetățenilor: politica, morala,

istoria, poetica, retorica, filozofia.

Religia și teatrul

 Viața politică și socială grecească s-a dezvoltat în strânsă legătură cu viața

religioasă, prin întrepătrunderi reciproce: manifestări publice cu amprentă

religioasă și manifestări religioase cu caractere civice. Religia grecilor conține

germeni ale ideei de teatru, pentru că această religie nu s-a cantonat într-o

viziune mistică asupra lumii și vieții, ci s-a adaptat la nevoile și sentimentele

democrației ateniene. Exista o raportare permanentă la Zei, aproape

umanizați, care intrau în contact direct cu populația.

 Religia grecilor era aplecată asupra umanului și se transmitea mai mult prin

fabulații poetice, prin legende (Legendele Olimpului etc), capabile să unească

elementele sacre cu cele profane, prin opere de artă, mai mult decât prin

dogme, reguli și sisteme. A lăsat o mitologie, nu și o carte sfântă cu sentințele

cunoașterii.

 Religia a cunoscut o posibilitate interioară de libertate și evoluție: integrarea

diferitelor zeități;
2
 Preoții erau funcționari ai cetății; religia = serviciu de stat;

 Statul este preocupat de practica exterioară a religiei: organizează procesiuni,

are grijă ca festivitățile să aibă loc cu regularitate, asigură mijloacele ca

manifestările cultului să se petreacă cu somptuozitate, ia măsuri ca

participarea cetățenească la aceste manifestări să fie cât mai largă,

supraveghează desfășurarea ritualului și, în general, observă cu strictețe

păstrarea calendarului religios al cetății;

 Festivitățile religioase impunătoare - mijloc de a onora zeii, dar și mijloc prin

care era întreținut sentimentul comun al cetății, crearea unei comunități

patriotice.

Prefigurările tragediei

 Grecia Antică - tradiție în manifestarea epopeii, rostirea de versuri frumoase

alcătuia o delectare frumoasă.

 Aed - poet-cântăreț, care își recita versurile în acompaniament de liră

(civilizația miceniană).

 Interes al grecilor pentru lupte - întreceri corporale și spirituale;

 Manifestările rituale ce însoțeau cultul zeilor locali cuprindeau în ele

implicații cu caracter dramatic. Cultul cel mai important a fost cel al lui

Dionisos, cu o alcătuire complexă: misticism orgiastic, beții și revărsări rurale

de bucurie, interpretări ale naturii în notă religioasă.

Ditirambul

 Sec VII î.H., atestat ca gen poetic de către poetul Arion;

 poem liric prin care grecii preamăreau pe zeul Dionisos. Inițial o improvizație

grosolană și dezordonată a cântăreților din instrumente, în onoarea vinului.

 Cântat în cadrul serbărilor dionisiace, de către un cor de satiri, care purta

numele de cor tragic (îmbrăcăminte pe jumătate sălbatică a coriștilor,

denumiți „țapi” de către popor).

3
 Se perfecționează în timp, cântecul vesel de beție se va transforma într-o lecție

de morală și de gândire filozofică, iar subiectele vor glorifica și alte acte

înafară de cele ale lui Dionisos; în desfășurarea poemului se vor defini din ce

în ce mai bine 2 personaje: naratorul și corul - se vor interoga unul pe altul,

transformând recitarea ditirambului într-un dialog, capătă caracter de

spectacol, fără să fie eliminat caracterul de ceremonie religioasă.

 De la ditirambul arhaic, care consta într-o serie de improvizări cu notă comică

și bufonă, se va trece la forma dramatică a tragediei propriu-zise. Este vorba

de un proces îndelungat, fiind dificil de apreciat cu exactitate când a avut loc

transformarea.

 Vechiul ditiramb era scurt, liric, se compunea din lamentații ori din apologii

patetice, improvizații, acțiune nestructurată cu un ton extatic și declamatoriu.

Treptat își asociază cântece dialogate și mimică mai susținută, iar mesajul

ajunge să fie mai profund. Se trece de la declamația de improvizații la o

acțiune constitutivă, cu motivare psihologică și arhitectură dramatică.

Dionisiile

 Piața de desfacere pentru ditirambi și celelalte manifestări închinate cultului

zeului Dionisos (asemănător festivalurilor din ziua de astăzi, cu mențiunea că

acești ditirambi nu se manifestau în alt context înafara acestei sărbători).

 Organizarea serbărilor se făcea cu sprijinul statului și erau cele mai iubite de

popor.

 Scop urmărit (Pericle):

 Prilejuirea de divertisment ptr popor, educație cetățenească și orgoliu

național;

 Sporirea prestigiului personal, ca om și șef politic interesat să-și

apropie sufletește masele;

4
 Dionisii campestre - lunile decembrie-ianuarie, când muncile câmpului se

aflau în repaus. Serbări țărănești, cu cântece obscene și expansiuni

rudimentare;

 Dionisiile urbane - din sec. V î.Hr. primesc numele de Marile Dionisii;

sărbătoare a primăverii; festivitățile începeau cu o procesiune somptuoasă -

cortegiu în care erau reprezentate toate categoriile sociale ale cetății,

indiferent de stare socială: preoți, magistrați, cavaleri, cetățeni împărțiți pe

triburi, meteci. Coincideau cu perioada în care navigația era reluată după

lunile de iarnă, ceea ce aducea în cetate o afluență de străini atrași și de

reputația concursurilor dionisiace;

Marile Dionisii

 Principala manifestare o formau concursurile lirice și dramatice. La început,

poeții trebuiau să prezinte la concursuri o tetralogie (trei tragedii și o dramă

satirică), apoi s-au admis 2 tragedii și o dramă satirică (ptr a se reaminti

originea dionisiacă a teatrului);

 Numărul concurenților era limitat: maxim 3 ptr tragedie și 5 ptr comedie;

 Acestea durau 6 zile și cuprindeau 3 părți:

1. Proagon-ul: se anunțau piesele din competiție, se desfășurau

procesiunile și sacrificiile, se prezentau publicului poeții și actorii, se

țineau concursurile ditirambice (serii de improvizații);

2. Comos-ul: banchet însoțit de dansuri, cântece și mascarade;

3. Reprezentarea propriu-zisă a tragediilor și a comediilor, care dura 3

zile;

 Drama satirică - destindea spiritele, le readucea la situațiile obișnuite ale

vieții; subiectele nu puneau în scenă oameni, ci nimfe și sileni, personaje

mitice, aeriene, nepreocupate de destinul lor. Urmau după tragedii, ptr că

avea misiunea să destindă spiritele, să le readucă în situațiile obișnuite ale

vieții, să le determine ca, prin râs, să-și reia exercițiul atitudinilor normale.
5
 Arhontele eponim (manager proiect) - asigură desfășurarea Marilor Dionisii;

are sarcina să găsească majoritatea participanților la reprezentație, inclusiv

coregii care asigură finanțarea; trage la sorți judecătorii (juriul) care

desemnează câștigătorul;

 Coregi (event manager și sponsor) - persoanele însărcinate să organizeze

serbările de teatru; recrutau corul, suportau cheltuielile aferente, găseau sală

de repetiții, asigurau cu luni înainte repetarea pieselor, plăteau salarii,

angajau instructor scenic (chorodidascal), desemnau poeții, se ocupau de

promovare; sarcină costisitoare, îndeplinită de cetățenii bogați;

 Poeții - nu aduceau doar textul, ci făceau instrucție scenică, inventau mișcări,

coordonau montarea spectacolului, eventual jucau rolul protagonistului;

 Actorul - la început erau înșiși autorii; la toți precursorii teatrului, inclusiv

Thespis, găsim actorul unic. Al doilea actor va apărea doar la Eschil și al

treilea la Sofocle. O dată cu apariția mai multor actori, poeții și-au rezervat

dreptul de a-și alege colaboratorii. Alegerea se făcea în cadrul unui concurs în

care arhontele avea un cuvânt de spus.

 Șefii de trupă = protagoniștii (cei mai talentați, cei mai capabili);

aduceau pe deuteragoniști și tritagoniști (actorii de ordinele al doilea și

al treilea).

 Femeilor nu li se atribuiau roluri; rolurile feminine erau jucate de

actori-bărbați;

 Inițial erau independenți unii de alții, apoi s-au organizat în confrerii

 Aveau statut privilegiat, atâta timp cât se implicau în munca de

pregătire și desfășurare a spectacolelor

 În timp, au apărut actori finanțați din fondurile cetății, încadrați în

sistemul de slujitori permanenți ai acesteia.

 Premii: coregul, poetul și protagonistul erau încununați în public cu frunze

de iederă; pentru tragedie, premiul de valoare simbolică era un țap; pentru

comedie, un vas de pământ cu vin. În unele situații, se acordau și onorarii.

6
 Publicul: activitățile cetății erau suspendate în perioada desfășurării

sărbătorii, pentru a putea participa întreaga populație. Intrarea nu era liberă:

doi oboli pentru fiecare spectator. Celor săraci, statul le mijlocea intrarea

gratuită. Femeile și copiii nu aveau acces la drama satirică; aprox. 30 000 de

persoane;

Arhitectura teatrului.

 Teatrele grecești aveau ca prototip teatrul de la Atena, care cuprindea trei

părți distincte:

 Orchestra: esplanadă circulară de pământ bătut, cu două intrări

laterale (parodoi), ptr cor și ptr public.; în mijlocul ei se afla thymele-

ul, un altar pe care în timpul reprezentațiilor se afla așezată statuia

zeului Dionisos.

 Skene: bordură în dosul orchestrei ce servea ptr costumarea actorilor și

a corului, înainte de a-și face apariția în orechestră (backstage).

 Koilon: partea destinată publicului, ce încadra scena ca un vast

hemiciclu, în amfiteatru.

 Concepția de bază a construcției de teatru, pe care o regăsim în epocile

viitoare și pe alocuri și în prezent, a fost preluată din Grecia Antică;

 Decoruri: realizate din materiale ușoare. La început, aspectul scenei era

sărăcăcios, scânduri goale, apoi acoperite cu perdele roșii. Decoruri propriu-

zise târziu, în ultimii ani ai lui Eschil.

 Decor ptr tragedie: templu sau palat central, flancat de două aripi;

decor ptr drama satirică: intrarea unei grote, cu arbori, stânci, peisaj

campestru; decor ptr comedie: stradă sau o piață, cu fundul scenei

ocupat de case particulare cu ferestre și balcoane.

 Periacte: sisteme de decoruri mobile, purtate de prisme triunghiulare

de lemn;

 Mașini scenice:
7
  Ekkyklema - platformă rulantă care putea să aducă și să retragă din

scenă platouri încărcate de personaje;

 Theologeion - balcon învăluit de nori, supranumit „estrada de unde

vorbesc zeii”, necesar ptr a figura apariții celeste;

 Mechane - mașină de zburat;

Costume, măști.

 Umerii, pieptul, abdomenul, șoldurile, brațele și picioarele erau umflate prin

perne camuflate (ptr un aspect mai impunător);

 Încălțări: coturni înălțați pe tălpi groase, triunghiulare;

 Comedii: costume obișnuite, cu o notă de exagerare, uneori caricaturală.

 Dramele satirice: costum cu forme grotești sau indecente cerute de natura

textelor respective (piei de țapi, sileni cu coadă de cal, piei de animale

sălbatice etc);

 Corul: urma indicația textului;

 Masca: toți actorii jucau cu măști, prelungire tradițională a machiajului ritual

pe care credincioșii și-l aplicau în dansurile magice și în diferite manifestări

din cadrul serbărilor dionisiace;

 Necesitatea măștii: nevoia de a face ființa actorului vizibilă, chiar și din

punctele îndepărtate, nevoia de a i se întări glasul, funcționând ca o pâlnie de

rezonanță;

 Sublinia prin impersonalizare înțelesul general uman, sintetic al dramei

grecești; reflecta situații umane mai tipice; contura rezumativ calitatea socială

a personajului;