Brihunet Alexei

,,Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea
înțeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile.
Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească...” (Eliade, Noaptea de
Sânziene).
Sânzienele se sărbătoresc pe 24 iunie, în ziua solstițiului de vară, în ziua cea mai lungă
din an. Pop Mihai în ,,Obiceiuri tradiționale românești” rezumă astfel: ,, Un moment important al
sărbătorilor de vară era cel numit Sânzienele sau Drăgaica. Dimitrie Cantemir prezintă, în
Descrierea Moldovei, Drăgaica, joc care se făcea de Sânziene. Fetele din sat alegeau pe cea mai
frumoasă şi cea mai voinică, pe care o numeau drăgaică, o duceau cu alai la câmp, o împodobeau
cu cunună de spice şi cu panglici şi îi dădeau în mână cheile hambarelor. De la câmp ele se
întorceau în cortegiu în sat, cântând şi dansând. Acest obicei a dispărut aproape cu totul astăzi,
urmele lui se mai găsesc doar în Buzău şi Teleorman”.

Pentru Mircea Eliade, Sânzienele sunt zânele bune ale unui spectacol captivant, în care
puterile protectoare ale plantei, aflată la 24 iunie în plină maturaţie, vor fi legate, în era creştină,
de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul.
Sânzienele sunt, zice R. Vulcănescu, reprezentări mitice ale vegetaţiei, interpretare
corectă în sensul în care Tiberiu Graur numea între izvoarele recuperărilor scenariului folcloric
participanţii, cuvântul, gestul, timpul şi spaţiul.
Sărbătoarea se numește Sânziene în Oltenia, Banat, Transilvania şi Moldova nordică, iar
în Muntenia, Dobrogea şi Moldova sudică - Drăgaica. Totuşi, cultul roman al Dianei, dezvoltat
în Dacia de după cucerirea ei de către imperiali, a determinat opinia lui Mircea Eliade precum că
Sânzienele, derivă probabil din latinul Sanctae Dianae.
Ionel Bota menționează că: ,,În realitate, cum arată cineva, Sânziana e o zeiţă astrală, o
Selene, în gradual etimologic de Sancta Diana. Ca un suprem elogiu adus erotismului
farmacopeic, tinerii (feciori şi fete) se asociază, la Sărbătoarea de Sânziene, într-un cules
ceremonial. Reinvestirea experienţei solare în dansul Sânzienelor are loc printr-un alt scenariu
miraculos. Calul solar, astral, în drumul Soarelui către sora sa Luna sau legând prin zborul său
năzdrăvan lumea de aici cu tărâmul celălalt, e cel din basmul cu valenţe mitice Făt-Frumos, fiul
iepii. Restituirea unui astfel de scenariu poate fi deprivarea de somn din cultul zalmoxian la
strămoşii noştri, cu nesomnul şi postirea într-o peşteră a preotului. Soarele Sfânt şi Luna Sfântă
sunt cele două elemente care dau substanţialitate ritului de vară, ceremoniilor din 24 iunie.
 Brihunet Alexei

Semănatul magic are doi protectori, în zi ori în noapte, soarele şi luna. În tradiţia românească,
Sancta Diana a devenit Iana Sânziana, sora Soarelui, îndrăgită prea mult de acesta, fugară de
teama incestului în „ostrovul mării”, la „mănăstirea Alba. La Sânziene avem şi rămăşiţe din
vechiul cult solar dar prezent şi în evul medieval, epocă unde tradiţiile culturii orale sunt încă
destul de active în aspectele păstrate din vechime. În mucenicia simbolului, de la profan la sacru,
cultul soarelui are echivalenţe la mărţişor şi la Sânziene. Sub acest aspect, al scenariului poporal,
se elogiază, în fapt, forţa naturii, învelişul protector al existenţialului uman. Sânzienele sunt o
sărbătoare de tranziţie, ceremonialul unor schimburi: de lume, de rituri.”
De Sânziene atestăm ritualuri ce ajută la fertilitate, măritiș și sănătate. În Transilvania, de
Sânziene, fetele împleteau coroniţe din flori de sânziene pe care le aduceau acasă în sat cântând,
le aruncau peste case sau le puneau la streaşină. Sensul obiceiului putea fi legat de bunăstarea
casei și de viitorul fericit al fetelor.
I. Ghinoiu în ,,Sărbători și obiceiuri românești” precizează că Sânzienele marcau miezul
în calendarul popular: ,,Pentru a marca miezul verii, poporul a ales ca repere biologice înflorirea
sânzienelor (Galium verum L.) şi a sânzienelor albe (Galium mollugo L.).”
Se considera că anume în această zi, plantele au efect tămăduitor. Tudor Pamfile scria:
„Vremea aceasta, de la Sânzieni, este cea a maturităţii pentru tot soiul de ierburi şi flori. E firesc,
dară, ca gospodinele românce să se îngrijească acum spre a aduna toate acele buruieni şi flori, ale
căror proprietăţi binefăcătoare asupra sănătăţii zdruncinate sunt cunoscute”.
Florile, frumos mirositoare, tulpinile, seminţele şi rădăcinile au numeroase utilizări în
medicina şi cosmetica populară, în obiceiurile şi actele magice împlinite în ziua înfloririi, 24
iunie, solstiţiul de vară. Floarea galbenă a Sânzienelor are petale dispuse în temeiul circularităţii,
cununiţa e împletită circular. Pentru omul mitic, totul e un nonsens în afara cercului.
Sânziana a devenit reper calendaristic pentru aprecierea stadiului de dezvoltare al
culturilor; dacă înfloreşte înainte de ziua care îi este dedicată, 24 iunie, stadiul vegetal al
plantelor este avansat şi invers. Pentru farmacopeea şi cosmetica populară florile sunt culese,
după un anumit ritual, în zorii zilei de Drăgaică (Sânziană), iar tulpinile, seminţele şi rădăcinile
toamna. Plantele de leac recoltate la Sânziene se legau buchete şi, împreună cu o funie de
usturoi, se păstrau afară, sub grinda acareturilor, pentru a fi folosite la nevoie. Planta sau anumite
părţi ale plantei au diverse întrebuinţări: pusă în scaldă întăreşte copiii debili, zeama obţinută din
zdrobirea frunzelor vindecă frigurile, plămădită în rachiu vindecă loviturile şi vătămările, cu roua
 Brihunet Alexei

căzută în noaptea de Sânziene şi recoltată în zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi şi de
piele, fetele şi femeile tinere care se tăvăleau în noaptea de Sânziene în rouă căzută pe iarbă
deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase, femeia care îşi înfăşoară mijlocul cu tulpini de
sânziene este ocolită de dureri de şale în timpul secerişului.
De Sânziene, fetele sperau că îşi vor vedea în vis ursitul şi că vor deveni, scăldându-se în
noaptea sau în zorii zilei, în rouă şi în apa râurilor, „frumoase şi curate ca apa neîncepută".
Tradiţia maramureşeană susţine că în această zi o frumoasă zână, Frumuşeaua Verii, se scaldă în
apa Vişeului şi apoi se îmbracă într-o rochie lungă, de culoare albă şi lucrată din flori de
sânziene. De aceea şi fetele s-ar scălda, la miez de noapte, în apa Vişeului, în locuri tăinuite
Din flori de sânziene şi spice de grâu se împleteşte o cunună, substitut al sacrului: purtată
pe cap de o fecioară în ceremonialul complex numit Dansul Drăgaicei; agăţată la ferestrele
caselor, în stâlpii porţilor şi în crucile de hotar şi din cimitire apără oamenii, mormintele şi
holdele de forţele malefice; aruncată pe acoperişul caselor şi şurilor prezice ceea ce i se va
întâmpla în cursul anului celui care a confecţiont-o, a aruncat- o pe acoperiş sau i-a fost menită
de cineva. Fata care pune floarea sub căpătâi în noaptea de sânziene îşi vede în vis ursitul.
Cununa de Sânziene care împodobeşte Drăgaica în timpul dansului său nupţial are
aceeaşi semnificaţie cu colacul din făină de grâu pus de naşă pe creştetul miresei în timpul
colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunţii la biserică) şi cu cununile împărăteşti puse de preot
pe capul mirilor în timpul cununiei creştine: transferul fertilităţii divine de la un substitut al
sacrului (colacul, cununa) la omul profan. Se obişnuieşte a se face de către fete şi flăcăi, în
dimineaţa Sânzienelor, înainte de a răsări soarele, câte o cunună de sânzieni cu care se duc la
ocolul vitelor unde o aruncă. Dacă cununa este a unei fete şi de cununa se anină mai întâi o vită
tânără, ursitul, adică viitorul soţ al fetei va fi tânăr; dacă se anină o vită bătrână, viitorul ei ursit
va fi om în vârstă. Cununile bărbaţilor sunt împletite în formă de cruce, iar cele împletite pentru
femei sunt rotunde. Fiecare îşi aruncă cununa sa, iar reprezentanţii pe cele ale absenţilor. Dacă
cununa se opreşte pe acoperiş, este semn că acel a cui este sau pentru care a fost aruncată, e
menit că va avea bucurii, îi va merge bine; dacă, dimpotrivă, va cădea, este semn vădit pentru
acela că-i va merge rău şi poate chiar că va muri.
În Dâlja Mică (Petroşani, Valea Jiului de Vest, Hunedoara), înainte cu nouă zile de
Sărbătoarea Sânzienelor, femeile au interdicţie la plăcerile dragostei. Avem, deci, un rit sublimat,
al fertilităţii şi al virtuţilor familiale.
 Brihunet Alexei

Drăgaica se naşte la 9 martie, echinocţiul de primăvară în Calendarul iulian, la moartea

Babei Dochia, creşte şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară în
Calendarul gregorian, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, sânziana sau drăgaica, şi este
invocată de fecioare la vârsta căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe în timpul dansului ei
nupţial. Drăgaica sau Sânziana, numită în diferite zone etnografice Dârdaica, împărăteasa,
Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasă, ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua
solstiţiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din
zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. În cetele de Drăgaică din sudul
Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cu cunună
împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei. în timpul ceremoniei
nupţiale zeiţa bagă bob spicului de grâu şi miros plantelor de leac, vindecă bolile şi suferinţele
oamenilor, în special bolile copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele de
măritat etc. Dar, când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia
oamenii pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fară leac şi miros. Manifestările cultice de altădată,
de cinstire a zeiţei agrare, au devenit ocazii de întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea
căsătoriei şi, apoi, vestite târguri, bâlciuri şi iarmaroace de Drăgaică, Sânziene şi de Fete.
Jocul Drăgaicelor a fost atestat pentru prima dată în Moldova de către Dimitrie Cantemir
şi apoi în Muntenia şi Dobrogea de răspunsurile primite la chestionarul lansat de N. Densuşeanu.
Ov. Bîrlea aprecia că ritualul Drăgaicei a fost reconstituit numai din informaţiile de natură
etnografică. Versurile, atunci când apar, sunt numai un îndemn la joc.
Ceata era formată din fecioare, două sau patru la număr, din care una sau două îmbrăcate
băieţeşte. Când avea şi steag, ceata număra cinci persoane. Fetele se numeau Drăgăicuţe sau, în
Teleorman, Drăgan şi Drăgaica. Flăcăul care le cânta din fluier sau cimpoi nu avea niciun rol în
desfăşurarea jocului. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea năframa (marama, basmaua), ce se flutura
în timpul dansului. În unele sate din sudul ţării cetele purtau un steag împodobit cu basmale
colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului purtat de căluşari. Steagul Drăgaicelor, era
făcut dintr-o prăjină de 2-3 m căreia i se ataşa în vârf o cruce de lemn. Pe steag, în vârf, se legau
usturoi şi flori de drăgaică (sânziene), iar pe braţele crucii se agăţau mărgele, brăţări, multe
tichiuţe şi hăinuţe de copii. Când jucau Drăgaicele, mamele le dădeau diferite piese de
îmbrăcăminte ale copiilor să le pună pe steag şi să le joace. În unele sate, participantele purtau
câte o coasă sau o seceră. Apariţia coasei nu poate avea altă semnificaţie în acest străvechi obicei
 Brihunet Alexei

decât secerarea (omorârea) plantelor care şi-au împlinit menirea parcurgând drumul de la
sămânţa semănată la sămânţa recoltată. Moartea cu coasa este simbolul introducerii omului în
marele ritm al naturii: omul este o sămânţă care germinează, creşte, se înmulţeşte şi moare. În
scenariul ritual care însoţea cultivarea grâului, începând cu aratul şi semănatul şi terminând cu
recoltatul şi pregătirea pâinii, Drăgaicei îi aparţinea secvenţa când holdele de grâu erau „în pârg“,
înainte de recoltat. Semnificaţiile iniţiale ale obiceiului sunt legate de compararea fecioarelor din
ceata Drăgaicei cu holdele de grâu aflate în pragul rodirii şi transferul fertilităţii în dublu sens:
vegetal şi uman. Jocul Drăgaicei a devenit un ritual care are mai multe funcții: ajută „să bage bob
grâul“, „să coacă holdele“, să apere copiii de boli şi altele. După informaţiile mai vechi ceata
colinda mai multe sate, în timp ce sursele documentare recente limitează acţiunea ei la nivelul
unui singur sat, în vatra sau în vatra şi moşia acesteia. Drăgaicele făceau paşi dansaţi, săreau şi
duelau cu coasele, mai ales atunci când se întâlneau două cete, rupeau bucăţi din năframele
purtate şi le împărţeau pe la casele colindate.
Un alt ritual este umblatul cu Făclia. Făclia este lucrată dintr-un lemn de molid uscat şi
crăpat la un capăt, unde se fixează răşina de brad cu surcele uscate de molid şi fire de cânepă.
Odată cu lăsarea serii, copiii şi feciorii urcă pe coama dealurilor, se strâng în cerc pentru a-şi
aprinde făcliile şi apoi se aşează în linie dreaptă, la o depărtare suficientă unul de altul pentru a
nu se arde cu răşina topită ce sare în timpul rotirii făcliilor. Feciorii strigă: ,,Făclia, mă!”. În
satele din Bistriţa, în timp ce rotesc faclele, băieţii chiuiesc: „du-te soare, vino lună, / Sânzienele
îmbună, / să le crească floarea floare, / galbenă mirositoare, / fetele să o adune / să le prindă în
cunune, / le pună la pălărie / struţuri pentru cununie(…).”
Se crede că focul purifică natura și oamenii care-şi trec făcliile printre picioare. Când
făclia este pe cale de a se stinge, tinerii coboară spre sat înconjurând ţarina şi livada, intră în curţi
şi predau făcliile părinţilor pentru a le împlânta în mijlocul grădinilor, între straturi. Rotocoalele
de foc şi învârtirea făcliei de la răsărit la apus ţin, cu siguranţă, de un pronunţat cult solar care ar
putea exprima fie bucuria victoriei luminii asupra întunericului, fie speranţa oamenilor că pot
ajuta Soarele să se menţină la aceeaşi înălţime pe cer.
În satele bistriţene, R. Vulcănescu găsea aceste versuri: „Du-te lună, vino soare, / Că
tragem la-nsurătoare. / Cununile neursite / zac sub hornuri azv’rlite. / Pânî-n miezi cu steagu-n
frunte / trec ficiorii după slute, / c-alde alea nedirese / nu vor să fie mirese.” Ceremonia poate fi
remediul, purificarea prin focurile rituale. Zânele bune, zâne agreste dar şi silvestre, cum nota R.
 Brihunet Alexei

Vulcănescu sunt „moştenitoarele” cultului marilor traversări de la moarte la înviere/renaştere, de

la noviciatul vieţii la măritiş/însurătoare. Ritul denaturează cronologia, deformează timpul. Dar
ideea fertilităţii lasă deschisă povestea, subliniază continuitatea. Ceremonialul Sânzienelor
impune şi el asumarea ideii de spaţiu mitic (ori mitizant) pentru toţi participanţii cu funcţiuni
mitice cognitivontologice. Pentru moment regulile societăţii arhaice revin în actualitatea
scenariului sărbătoresc.
,, Orice sărbătoare veche se recuperează pe sine în prezent fiindcă îşi prezervă identitatea
mitogonică într-un trecut al cutumei. La Sânziene, în misterul zilei de 24 iunie, discursul
ceremonios ţine de evocare şi confesiune, detalii şi etape acaparând, la capitolul reiterărilor, un
farmec aparte, rustican, inspirator, cum există şi multe demonstraţii ale creatorilor de artă (scrisă,
vizuală). Sărbătoarea Sânzienelor marchează şi sub acest aspect, al scenariului poporal, un elogiu
adus existenţialului uman. După cum derularea unui scenariu mitic şi prelungirea lui în exerciţiul
actualităţii ţine de asumarea unor determinaţii participative, magice. Sânzienele sunt o sărbătoare
de tranziţie, ceremonialul unor schimburi: de lume, de rituri. O istorie tăinuită, misterioasă, gata
să se dezvăluie, pregătită să se lase descifrată, explicată. ”(Ionel Bota).
În continuare vom enumera câteva ritualuri din anumite zone ale țării pentru o înțelegere
mai profundă a sărbătorii, preluate din ,,Cartea Sânzienelor”.
În Stăneşti (Gorj), se joacă „în Zăvoi” o horă în tăcere. Un mit empiric a sedus de veacuri
comunitatea fiindcă, în documente medievale, hora aceasta era jucată muteşte doar de fetele
purtând pe cap cununiţa de Sânziene dar feciorii se întreceau în chiuituri.
În Hondol (Hunedoara), în dimineaţa sărbătorii, în drum spre holda satului, grupurile de
feciori simulează încăierare cu secerile. „Realitatea” ceremonialului e estetizată. În Bistriţa-
Năsăud, textul insistă pe fizionomii. „Purificarea”, limpezirea sunt datorii spirituale iar versurile
tinerilor au o ţinută fulgurant-sarcastică: „Toate slutele-s grăbite, / toate vor să se mărite/ cualde
unii dintre noi, / feciori mândri, vai de noi!/că la nuntă ştim hori, / la praznice ştim prânzi/ şi la
dragoşti şi mai şi.”
Zvârlind cununiţele pe case, fecioarele vor ca acestea să rămână agăţate şi de hornul casei
în care sălăşluiesc feciorii iubiţi, în anul menit organizându-se apoi nunta. Hornul, coşul,
hogeacul ne trimite la aspectele inspirate din vechile erotogonii, la centaurii libidinoşi, la inorog
(unicorn, licornă).
 Brihunet Alexei

În Zbughiţeşti (Argeş), feciorii caselor ale căror hornuri agăţaseră cununiţe scoteau boii
la un soi de procesiune pe uliţele satului până în curtea bisericii unde fata trebuia să-şi
recunoască, desigur, cununiţa atârnând în coarnele animalului. O astfel de defilare ceremonială
are loc şi în satele din podişul transilvan. În Bistriţa, dimineaţa de 24 iunie e rezervată cetelor de
feciori cu „struţuri de sânziene la pălărie”, fiecare arătând hornul casei unde a rămas agăţată de
horn o cununiţă aruncată de fecioara iubită.
În Brebu (Caraş-Severin) se „ştie” că Sânzienele vin din cer să aducă vestea despre noile
căsnicii din sat şi despre roada noului an. Oamenii simpli circulă între lumi în anumite momente
din calendarul anului poporal cum ar fi 24 iunie, când se deschid cerurile, omul ştie, brusc, să
înţeleagă graiul dobitoacelor, vânturile sunt legate.
În Lonea (Valea Jiului de Vest, Hunedoara), se obişnuia ca în sala căminului cultural, în
zori, după revenirea de la ritualul secerării holdei, să se joace scena dialogului dintre om şi
animale, mai mulţi feciori deghizându-se în urşi, lupi, vulpi, iepuri. Se urcă la cer pe ramurile
arborelui cosmic, pe la marginile pământului, pe torţile cerului, pe Calea Laptelui.
În Urleasca (Brăila), dar şi în Şandra (Timiş), băieţii plantează un arin pitic (la originea
ritului, în străvechimi, se prea poate ca arborele să fi fost un brad), în preajma focului de
Sânziene, dansând în jurul. Cununiţele de sânziene se pun nu doar lângă horn, pe acoperiş dar şi
la porţi, ferestre, lângă troiţe, la răscrucea drumurilor. Tot la o răscruce, în centrul satului unde
pleacă şi vin în/din varii destinaţii toate drumurile, are loc hora drăgaicelor, o horă închisă, care
poate fi reluată şi la case de gospodari vrednici.
În Golăieşti (Iaşi), hora se plimbă la casele fetelor proaspăt măritate, adică fostele ortace
ale dansatoarelor.
În Cărbunari (Caraş-Severin), după un obicei adus din Oltenia străbună de bufeni, fetele
culegătoare de flori de sânziene pentru cununiţele rituale nu trebuie văzute de feciori până în
dimineaţa zilei de sărbătoare, ele fiind „pitulate” într-o poieniţă, la liziera pădurii.
În Mociu (Cluj), între grupurile de tineri, feciori şi fete, survine un pasaj dialogic pe tema
roadelor câmpului şi ale livezii. Băieţii, grupul lor, au un coş cu cireşe, vişine, mere timpurii şi
alte fructe coapte la vremea sărbătorii Sânzienelor iar fetele au şi ele, în grupul lor, un coş, un
paneraş, cu spice date în rod. Dialogul tinerilor reconstituie vechile „negocieri” dintre
anotimpuri, în mitologia anticilor. Se desfăşoară, în etapele ceremonialului de la 24 iunie,
secvenţele unui realism viguros al cutumei. În dualismul antagonic bine-rău, Fărtatul roadelor
 Brihunet Alexei

bune şi Nefărtatul roadelor rele sunt liderii (pozitiv, negativ) planului mitic de a se cumula
spiritul energizant dintr-o ceremonie inspirată, totuşi, de rituri străvechi ale fertilităţii. Altminteri,
Fărtaţii sunt înţeleşi, totdeauna, ca iniţiatori ai muncilor agricole.
În Densuş (Hunedoara), se face colacul de sânziene. Conform tradiţiei, noaptea, pe lună
plină, jumătate din colăcel e purtată de fecior la el, când mimează secerişul pentru „hrana
Fârtatului” iar cealaltă jumătate o primeşte înapoi de la fata care, hărăzită fiindu-i, îi va fi
parteneră la hora din curtea bisericii.
În Iratoşu (Arad), revenirea din ogor în sat e oprită la o fântână (aceeaşi de decenii bune,
spun bătrânii localităţii). Una din fete scoate apa iar flăcăii, cu această apă, stropesc ritualic fetele
dansatoare.
În Priboieni (Argeş) tinerele fete participante la Sărbătoarea Sânzienelor se spală pe faţă,
în zorii zilei, cu apă în care s-au pus, din ajun, fire de cimbrişor. Florile de sânziene sunt plantele
unei consacrări colective, cununiţa fiind dedicată Sfântului Ioan Botezătorul.
În unele regiuni etnofolclorice ale ţării noastre, mai ales unde ritualul de sorginte arhaică
şi-a îmbinat anumite manifestări cu ceremonialul Drăgaica, fetele virgine, participante la
împlinirea datinii, poartă veşmintele de sărbătoare iar pe cap marama albă şi cununiţa de
sânziene. Dar în Ştefăneşti (Călăraşi), „fuga” fetelor din ogor în sat, în răcoarea dimineţii, are
aspectul unei competiţii. Fetelor care nu li se clinteşte, nu le cade marama şi cununiţa de pe cap,
li se oferă privilegiul de a inaugura hora drăgaicelor.
În Ohaba Lungă (Timiş), alergarea în cerc a băiatului după fata care-şi păzeşte cununiţa
de sânziene să nu-i fie atinsă e completată, spre seara zilei, de stropirea simbolică a tuturor
participanţilor.
În Sudiţi (Ialomiţa) tinerele trec cu barca un iaz spre o insuliţă în care îşi vor împleti,
fiecare, cununiţele de sânziene. La revenire, pe mal, le aşteaptă tinerii care le vor însoţi spre sat.
Nici ei, nici fetele n-au voie să vorbească nimic.
În Lunca Cernii (Hunedoara), fetele sunt „salvate” simbolic de feciori din apa râului.
În satele din Clisura Dunării se mai practica, încă, obiceiul de a arunca pe apa fluviului
(cu trimitere spre Apa Duminecii) cununiţa, gest simbolizând integrarea tinerei în scenariul
cronologic al lumii şi vieţii.
 Brihunet Alexei

În Răchitova (Caraş-Severin), la vechiul teren „poştaloc”, târgul local de 24 iunie

prilejuia şi înfiriparea de prietenii între tineri şi tinere. Ei erau apreciaţi de comunitate şi se
considerau ursiţi şi norocoşi din „născare” cei care, până la anul următor, se căsătoreau.
Într-un veşmânt de arhaitate se află ceremonialul de Sânziene din Iablaniţa (Caraş-
Severin) unde feciorii şi fetele (pregătiţi de îmsurătoare), dacă nu parcurg la 24 iunie drumul
ritualic de la holdă în sat, la miezul nopţii, nu se pot vedea la faţă decât seara, la jocul din avlia
bisericii.
În Ciuperceni (Gorj), fetele şi băieţii e bine să nu se vadă la faţă decât în seara jocului de
Sânziene.
În Ţaga ( Cluj), băieţii stau în apa lacului la miezul nopţii până când şi ultima dintre fete
(de regulă 12) va termina de împletit cununiţa proprie.