Sânzienele - când cerurile se deschid

Imediat după solstiţiul de vară, considerat apogeul Soarelui şi al Luminii, urmează cea
mai mare sărbătoare populară din sezonul cald: Sânzienele sau, cum mai este ea numită în
zonele sudice ale tării, Drăgaicele.
Această sărbătoare începe la asfinţitul soarelui din ziua de 23 iunie şi se termină la
miezul nopţii, în data de 24 Iunie. În acest interval are loc o succesiune de ritualuri magice, cu
origini preceştine şi cu o intensitate fără echivalent, atât la români, cât şi la alte popoare
europene.
Aceste obiceiuri ancestrale vizează punerea în consonanţă cu ritmurile naturii,
însănătoşirea, chemarea iubirii statornice, obţinerea recoltelor bogate, protecţia de necazuri şi
accidente, punerea în acord cu Divinitatea. Cu alte cuvinte oamenii încercau să obţină ....totul în
această sărbătoare şi îndrăzneau acest lucru, ştiind că acum ”cerurile se deschid, iar cele nevăzute
se arată privirii şi inimii omeneşti”.
Natura - la Sînziene, spuneau bătrânii, că ierburile şi vieţuitoarele trebuie privite cu
luare aminte, pentru că ele se schimbă şi vestesc întoarcerea mersului timpului. Acum cucul se
opreşte din cântat, motiv pentru care sărbătoarea se mai numeşte şi Amuţirea cucului, iar
păsările cântătoare, urmându-i exemplul, încep să-şi domolească trilurile în săptămânile care
urmează.
Tot acum se întoarce frunza pe ulm, plop şi tei, iar holdele dau în pârg, vestind apropiatul
seceriş. Vacile şi olile încep a da lapte mai gras, pentru că „ s-au îndestulat cu mană lăsată pe
firele de iarbă, după jocul sânzienelor”.
Frumuseţea – sporeşte la femeile care ţin sărbătoarea Sânzienelor după datină. Ele nu
trebuie să coasă, să spele sau să gradinărească în această zi binecuvântată.
La răsărit de soare, fetele şi femeile trebuie să se spele cu rouă de pe iarba necălcată,
privind înspre soarele care se iveşte. Apoi trebuie să vorbească cu o bătrînă cuvincioasă, care să
ia cu o năframă nouă, roua dimineţii, dintr-o poiană necălcată, rouă pe care să o stoarcă într-o
ulcică nouă. Cu roua aceasta se scaldă obrazul, nouă dimineţi şi nouă seri la rând, pentru ca
frumuseţea să sporească şi odată cu ea, dragostea.
Dragostea – în noaptea de Sânziene, la fel ca şi la Dragobete, iubirea era nu doar
permisă, ci şi încurajată. În unele sate era obiceiul ca perechile căsătorite să se îmbăieze
împreună la râu, chiar la apusul soarelui. Apoi, se strângeau în jurul focului şi dănţuiau „până
se adunau stelele cu toatele pe cer”, moment când jocul se încheia, iar perechile de retrăgeau, ca
să se iubească.
În ziua de Sânziene, fetele de măritat, făceau cununi de flori şi le aruncau pe acoperiş.
Dacă rămâneau aninate şi nu cădeau, însemna că în anul acela se vor mărita. În unele zone,
flăcăii işi făceau cruci din sânziene, pe care le puneau lângă pernă, ca să li se arate în vis, care
este fata ce le e hărăzită.
 Plantele de leac – au putere înzecită de Sânziene, când trebuie culese cu grijă şi mare
smerenie. Puterea lecuitoare le creşte, pentru că acum cerurile se dechid şi coboară zânele –
sânziene, cu straiul luminos şi părul despletit. Se strâng cu zecile prin poiene, pe campuri sau
fîneţe, jucând toată noaptea la lumina stelelor şi dând, astfel, din puterea şi din harul lor
buruienilor, tufelor şi frunzelor de leac.
Vindecarea - nu se limitează la plantele de leac, ci este chemată prin multe alte ritualuri.
În Teleotman şi în unele zone din Oltenia, există dansul drăgaicelor – cinci sau şapte fete mari,
dintre cele mai frumoase şi cuminţi din sat, joacă în horă, ore în şir, înveşmântate în alb şi cu
cununi de sâziene galbene pe cap. La hora drăgaicelor participă tot satul, cu mic, cu mare. În
toiul jocului, mamele care au un prunc bolnav, pun în mijlocul horei, o haină de-a copilului,
pentru că drăgaicele sunt – între altele – şi ocrotitoarele copiilor, vindecându-i numaidecât. Apoi,
bătrânii şi cei bolnavi primesc, la sfârşitul jocului, o floare din cununa drăgaicelor, pe care o vor
pastra până anul viitor, ca să-i apere de dureri şi să le vindece bolile.
Sacrul – apare la fiecare pas al acestei sărbători, care a fot suprapusă cu cea a naşterii
Sfântului Ioan Botezătorul. Din moşi strămoşi, se ştie că ziua de Sânziene este sfântă. În timpul
ei este interzisă cu desăvârşire orice sfadă, omorârea oricărei vietăţi, chiar şi lucrul cu obiecte
ascuţite sau cu focul. Era un moment privilegiat, când omul se smerea în faţa Creaţiei, pe care o
putea contempla în toată măreţia sa. Această smerenie însă era completată de o bucurie frenetică,
manifestată în modurile cele mai diverse, ca o descătuşare a incredibilei puteri ascunse în sufletul
omenesc, de Dumnezeu.

Sânzienele sau Drăgaica - o tradiţie multimilena (articol luat de pe net) În calendarul popular, ziua de 24
iunie este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau Drăgaică. Sânzienele îşi au originea într-un
străvechi cult solar, fiind considerate nişte femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinităţi
nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om. În celebra lucrare ”Descrierea Moldovei”,
învăţatul voievod moldovean Dimitrie Cantemir se referă la sărbătoarea românească a Sânzienelor sau
Drăgaicelor de două ori şi presupune că provine din ”vechii idoli ai dacilor: ”... toţi ţăranii moldoveni se
scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui, şi cum ochiul nu suferă prea
mult această lumină şi – tot din pricina ei – începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama
Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încercare”;
”După cum se vede, prin ea (Drăgaica – n.n.) o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului, când
încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai
frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o
cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun pe mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica
împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în
vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cântând şi jucând
laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele
alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinste
sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate
mărita decât abia după trei ani.” Cercetări ulterioare au demonstrat că sărbătoarea închinată solstiţiului de
vară pe teritoriul de astăzi al României este chiar mai veche decât perioada dacică, aflându-se urme chiar
în Neolitic, reprezentate prin aşa-numitele ”hore”; cea mai cunoscută dintre ele, o adevărată capodoperă,
este ”Hora de la Frumuşica”, în care sunt prinse şase dansatoare sacre. Şi astăzi, în ţara noastră se ţine
”Hora Drăgaicelor”. Astfel, în unele locuri, în ziua de 24 iunie, fete foarte tinere, numite Sânziene sau
Drăgaice, o aleg crăiasă pe cea mai frumoasă dintre ele, care trebuie însă să fie şi foarte harnică. Ele se
îmbracă de sărbătoare, îşi pun marame albe pe cap şi coroniţe din florile zise sânziene sau drăgaice
(Galium verum). La brâu sunt încinse cu acelaşi soi de flori, iar în mâini ţin spice de grâu şi secere. După
ce se întorc în fugă de la câmp, fluturându-şi maramele, la întoarcerea în sat le aşteaptă flăcăii cu ulcele
de apă şi le stropesc. Apoi se întinde Hora Drăgaicelor, amintire a horei antice a preoteselor Soarelui, în
care se prind numai fetele care au participat la datină. Uneori, Drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case
din sat, mai ales la casele plugarilor cei mai vrednici, cântând astfel: Hai, Drăgaică, să sărim, Să sărim,
să răsărim, Că ştii iarna ce păţim, Cu mălai din râşnicioară, Cu peşte din undicioară... Mi-au venit
Drăgaicele Să reteze spicele; Drăgăicoiul – drugile. Drăgaicele mititele Au plecat la floricele, Îmbrăcate în
boşcele - Mor băieţii după ele... Mi-a venit vara bogată Cu tichii De la copii, Cu mărgele de la fete, Cu
brăţări de la neveste. Românii le mai spun Drăgaicelor sau Sânzienelor şi Zânele, Frumoasele,
Minunatele, Doamnele etc. Sărbătoarea acestor făpturi suprafireşti se mai numeşte şi Sânzenii, Ziua
Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului etc. În unele sate, tradiţia cere ca, în seara din ajunul Sânzienelor,
fetele care vor să se mărite să se întâlnească cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri,
aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând: Du-te, Soare, vino, Lună,
Sânzienele îmbună, Să le crească floarea floare, Galbenă, mirositoare; Fetele să le adune, Să le prindă
în cunune, Să pună la pălărie Struţuri pentru cununie; Boabele să le răstească, Până-n toamnă să
nuntească! Fetele fug şi culeg flori de sânziene sau de drăgaică din care împletesc cununi. Cu aceste
cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita
chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în
semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care îi interesează. Ei chiuie şi strigă: Du-
te, Lună, vino, Soare, Că tragem la-nsurătoare; Cununile neursite Zac sub hornuri azvârlite. Până-n
miezi, cu steagu-n frunte, Trec feciorii după slute, C-alde alea nedirese Nu vor să fie mirese. Câte
bordeie, atâtea obiceie! Astfel, pentru unii această zi este ”Miezul Verii”, iar pentru alţii – ”Cap de Vară”.
Oamenii nu lucrează nimic, ”fiindcă şi Soarele se odihneşte”, sau muncesc doar până la amiază. ” În
această zi, dis-de-dimineaţă, Soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului; cine se uită la el cu atenţie
vede curgând apă jos, pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase.” Se mai spune că
de Drăgaică arde piatra-n apă. Sânzienele sunt fete sfinte, care iau în ziua lor din toate roadele
pământului. În acelaşi timp, Drăgaica este doamna florilor, şi se ţine de toţi pentru dragoste şi plăcerea
florilor. Mai-marea Sânzienelor sau Drăgaicelor se mai numeşte şi Crăiasa, Împărăteasa, Stăpâna
Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa etc. Se spune că ea umblă pe pământ sau pluteşte prin aer în ziua
solstiţiului de vară şi că se desfată, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne
fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi
vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi-i îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi fără miros. Minunatei
crăiese i se adresează şi acest cântec ritual de la Stroieşti, judeţul Gorj: Iană, Iană-Sânziană, Ţ-oi face
pomană, Să dai ploaie fără mană; Holda să rodească, Să se veselească, Porumbul să crească! Rod cu
mâna pun, Îl strâng de pe drum; Tot porumbul meu Rodi-l-ar Dumnezeu, Fir pe fir s-apuce, Drugile să-
ncurce; Peste locul tot, Drugile di-un cot! Iană-Sânziană, Fereşte-l de mană Şi de uscătură Şi de udătură,
Căci şi eu la toamnă Ţ-oi da turtă caldă, Cu sita cernută, De jar curăţită, Cu spuză-nvelită! Zice-se ca
”Drăgaica e o fiinţă sfântă, care e mai mare peste o ceată de bărbaţi, numiţi Circovi.” Cum scriam mai
sus, sărbătoarea se mai numeşte şi ”Amuţitul Cucului”, căci se mai spune că pasărea respectivă nu cântă
decât până la Sânziene, când se îneacă cu orz sau cu cireşe, din care pricină răguşeşte şi nu mai poate
cânta. Iată şi o reţetă magică: ”Dacă cineva va împuşca un cuc, pe care-l va frige şi-l va mânca fără pâine
şi sare, iar capul i-l va purta cu sine, va fi îndrăgit de toată lumea”. Se crede că uliul se face din cuc; cântă
un an şi apoi se face uliu. Alţii spun că el numai până la Sânziene e cuc, iar alţii că tocmai la şapte ani se
face uliu. Prin unele locuri, de Sânziene, femeile duc ramuri de arin şi alte plante, numite ”rod”, printre
semănături, ca să atragă rod şi spor în holda fiecăruia. Se mai pune drăgaică în putinei, spre a avea lapte
bun şi mult. Se împart tot soiul de fructe, pentru rodirea pomilor. Drăgaica se ţine şi de cei ce au roiuri de
albine. Se crede că, pe la miezul nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor, dar numai pentru câteva
clipe. Cu această plantă se poate descuia orice încuietoare, drept care este foarte căutată de tâlhari.
Aceştia o poartă la brâu sau încolăcită împrejurul degetului mic de la mâna stângă. Tot la miezul nopţii de
Sânziene se spune că înfloreşte feriga, că asupra comorilor dansează flăcări albăstrui şi că se deschide
cerul. Solstiţiul de vară se serbează nu numai de români ci de aproape toate popoarele din emisfera
nordică, din vremuri imemoriale. Vechii celţi aduceau mulţumiri zeiţei Litha, care asigura fertilitate, bogăţie
şi ordine. La rândul lor, vechii germani aprindeau focuri pe munte şi rostogoleau la vale roţi aprinse care
simbolizau Soarele. Aceste datini aveau menirea de a-l cinsti pe Wotan, zeul suprem, având în acelaşi
timp şi menirea de a alunga duhurile rele. În vechea Galie, celebrarea solstiţiului de vară era denumită
”Sărbătoarea Eponei”, după numele unei zeiţe a cailor, personificând fertilitatea, independenţa şi
agricultura. În fine, în China antică, această zi, cea mai lungă a anului, era dedicată pământului, forţei
feminine şi principiului Yin. În România, s-a conservat, fără întrerupere, vestitul Târg de Drăgaică. Se
încearcă, de mai mulţi ani, ca solstiţiul de vară să fie serbat în cetăţile dacie, cu precădere la
Sarmizegetusa Regia. Ideea vine, probabil, de la cei ce-şi spun ”druizi” şi se întâlnesc în fiecare an, la 24
iunie, la celebrul templu-calendar de la Stonehenge. În dimineaţa de Sânziene, înainte de răsăritul
soarelui, oamenii strângeau buchete de Sânziene pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe
acoperişul caselor. Se considera că omul va trăi mult în cazul în care coroniţa rămânea pe casă sau,
dimpotrivă, că va muri repede, când coroniţa aluneca spre marginea acoperişului sau cădea. Tradiţia
spune că Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi
dansează, împart rod holdelor, înmulţesc animalele şi păsările şi tămăduiesc bolile şi suferinţele
oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele
sunt zâne bune. Ele pot deveni însă şi dăunătoare, pot stârni vijelii şi pot aduce grindină, lăsând câmpul
fără rod şi florile fără leac. Fetele strângeau flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea de
dinaintea sărbătorii, în credinţa că-şi vor visa ursitul. Sărbătoarea Sânzienelor era considerată şi
momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. (Z.U.) Sânzienele - istoric și obiceiuri arhaice
Sânzienele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători agrare ale lunii iunie. Deși sunt asociate
sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan, după unii specialiști, sărbătoarea Sânzienelor își are originea
într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui. Această sărbătoare de vară este cunoscută sub denumirea
de Sânziene dar se mai folosesc și denumirile: Sf. Ioan de Vară și Ziua Soarelui, în satele de pe Valea
Mureșului. In calendarul popular sarbatoarea Sanzienelor este un moment al solstitiului de vara, marcat
de numeroase credinte si practici magice. Prima semnalare etnofolclorică a sărbătorii îi aparține lui
Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” unde realizează o descriere amănunțită a obiceiului de
Sânziene asimilând-o culturii zeiței Ceres: „.Prin ea (Sânziană, Drăgaică) o înțeleg pe Ceres. Căci în
această vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate
se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele și îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu
mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice și cu multe basmale colorate și-și prind de mâini
cheile din hambarele lor. Astfel împodobită, cu mâinile întinse și cu panglicile bătute de vânt, încât să se
înfățișeze ca o zburătoare, se întoarce de la câmp acasă, cântând și jucând, trecând prin toate satele de
unde sunt însoțitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora și stăpâna lor”. Mai
departe Dimitrie Cantemir menționează și onomasticul Sânziene: „Numele este premergător Sântului
Ioan. Țăranii sunt convinși că în ziua dinaintea acestui sfânt soarele nu-și urmează drumul său drept ci
merge cu sărituri. În ziua aceasta toți țăranii se scoală înainte de răsăritul zorilor și privesc cu ochii țintă
răsăritul soarelui și lumina lui face să tremure ochii lor nerăbdători, ei atribuie soarelui mișcarea care se
petrece în ei și intră în casă bucuroși de ceea ce au văzut” (Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei).
Suprapunându-se peste sarbatoarea creștină a ”Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoarea
păstrează un amestec fascinant de culturi arhaice, precreștine și agrare sub semnul magiei și vrăjitoriei.
Obiceiuri arhaice – Sânzienele (Drăgaicele) Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din
clasa ielelor dar care atunci când nu le este respectată sărbatoarea devin surate cu Rusaliile care sunt
zâne rele. În credintele asociate Sanzienelor, predomina funcțiile punitive. Dacă nu li se respectă ziua,
Sanzienele vor aduce furtuni si vor face rau oamenilor. De asemenea, daca se întamplă să descoperi
locul în care acestea dansează in hore, te vei imbolnavi și nu vei scăpa decât dacă te vei reîntoarce acolo
anul urmator. Uneori Sânzienele sunt sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiției, în
ziua sf. Ioan Botezătorul. Desi acestea sunt două denumiri diferite ale unor divinități similare (Sanziene in
Transilvania, Maramures, Banat, Oltenia si Bucovina si Dragaice în Muntenia, Oltenia si Moldova), se pot
deosebi nuanțe oarecum diferite. Etnograful Marcel Lapteș menționează în cartea ”Anotimpuri magico-
religioase” că Sânzâiana sau Drăgaica a fost identificată ca fiind zeița Diana din panteonul latin, Hera sau
Artemis din panteonul grec și zeița Bendis din cultura traco-getică ca având aceleași atribute ale fertilității
naturii și ale protecției grânelor. Fiind miezul calendaristic al verii, în apropierea solstițiului de vară,
Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lungă și cu noaptea cea mai scurtă din an. Conform
cercetărilor etnografului Marcel Lapteș, în unele zone etnofolclorice hunedorene s-au mai păstrat în
sărbătoarea Sânzienelor motive din miturile străvechi ale geto-dacilor. Sărbătoarea este ținută aproape în
exclusivitate de femei, fiind destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea.
Sânzienele sunt înțelese și ca o sărbătoare a florilor sub protecția soarelui dătător de viață care acum se
pregătește pentru lungul drum către iarnă. În Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înțelese ca Ălea
frumoase, adică niște zâne frumoase, imateriale, niște năluci care „unde li-e drag, acolo joacă; vara la
stânile din munte încâlcesc coama cailor și nu-i bine să o descâlci; prin livezile unde au umblat Ălea
Frumoase, prin pruni și meri sunt smocuri de ramuri subțiri și dese folosite ca leac pentru vita bolnavă.
Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia și petrec în jurul izvorului și nu-i bine să le superi sau să le
privești drept că ți se strămută uitarea de nu mai vezi” (Lucia Apolzan – Carpații tezaur de istorie.
Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi). Obiceiuri agrare de Sânziene – Cununa Boului Conform
cercetărilor si etnografului Marcel Lapteș, în satul Hărțăgani, spațiu etnofolcloric interferent cu Țara
Zarandului, exista un obicei asemănător obiceiului descries C. Clemente la Silvașul de Jos, o variant mai
simplificată a împodobirii (înstruțării) boului (de Rusalii), realizată în ziua de Sânziene. Dimineața după ce
mergeau cu boii la adăpat, gospodarii împleteau cunune din sânziene pe care le așezau în coarnele
animalelor zicând: „Bouleu cu ochi de soare / Umple-mi grâul în hambare / Și ți-oi da colac frumos / Ca
pielița lui Cristos”. Apoi scoteau din traistă colacul boului, frământat numai cu apă și sare, copt de
gospodină cu o zi înainte, îl rupea în bucăți hrănind boul, iar fărâmiturile rămase le arunca, în pășune,
acolo unde au înflorit sânzienele. Conform prezentării obiceiului, din cartea ”Anotimpuri magico-
religioase”, transcrise de Marcel Lapteș, cununa boului este pregătită în ziua de Sf. Ioan Botezătoriu (la
Sânziene) pentru a obține recoltă bună și pentru a păstra vitele sănătoase.