Sânzîienele

Pe lânga manifestarile tipice fapturilor supranaturale din clasa Ielelor,

Sânzienele au si manifestari oculare: flori de scaieti, tunse de puf, sunt
atârnate peste noapte de streasina si, dupa cât creste puful dimineata, se
stabileste norocul celor care infaptuiesc datina.
Etimologie
Sânzienele sunt o pluralitate anonima, dar exista si o zâna buna: Iana
Sânziana. Dupa Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat
la zeita Diana - Sanctae Dianae:

„Pârvan presupune ca Diana daco-romana (Diana sancta, potentissima) era

aceeasi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33) cultul acestei
zeite a supravietuit dupa romanizarea Daciei si numele de Diana se gaseste în
vocabula româneasca zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit
Sânziana (San(cta) Diana), figura centrala a folclorului românesc
TRADITII SI FOLCLOR
- SARBATOAREA SOARELUI SI A DRAGOSTEI –
Zeita agrara, protectoare a lanurilor inspicate de grau si a femeilor maritate,
sinonima cu Sanziana este, in Muntenia, sudul Moldovei si Dobrogea,
Dragaica. Aceasta se naste la 9 martie, echinoctiul de primavara in Calendarul
iulian, la moartea Babei Dochia, creste si se maturizeaza miraculos pana la 24
iunie, ziua solstitiului de vara in Calendarul gregorian, cand infloreste planta
ce-i poarta numele, sanziana sau dragaica, si este invocata de fecioare la
varsta casatoriei si de neveste cu copii in brate in timpul dansului ei nuptial,
Jocul Dragaicei.
In obiceiurile, credintele si folclorul romanesc, Dragaica pastreaza amintirea
Marii Zeite neolitice, divinitate lunara, echinoctiala si agrara, identificata cu
Diana si Iuno in Panteonul roman si cu Hera si Artemis in Panteonul grec.
Dragaica sau Sanziana, numita in diferite zone etnografice Dardaica,
Imparateasa, Stapana Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa, ar umbla pe
Pamant sau ar pluti prin aer in ziua solstitiului de vara si s-ar desfata, cantand
si dansand, impreuna cu alaiul sau nuptial format din zane fecioare si fete
frumoase, peste campuri si paduri. In cetele de Dragaica din sudul Munteniei,
fata care joaca rolul zeitei este imbracata ca o mireasa, cu rochie alba si cu
cununa impletita din flori de sanziene (dragaica) pe cap, insemn al cununiei.
In timpul ceremoniei nuptiale, zeita „baga bob” spicului de grau si miros
plantelor de leac, vindeca bolile si suferintele oamenilor, in special bolile
copiilor, apara holdele de grindina, furtuni si vijelie, urseste fetele de maritat
etc. Dar, cand i se nesocoteste ziua, ea starneste vartejuri si vijelii, aduce
grindina, ia oamenii pe sus si ii imbolnaveste, lasa florile fara leac si miros.
Dupa Dansul Dragaicei din ziua cand si Soarele joaca pe cer la amiaza, apar
primele semne ca vara se intoarce spre iarna: incepe sa scada lungimea zilelor
si sa sporeasca noptile, se usuca radacina graului paralel cu coacerea bobului
in spic, rasare pe cer constelatia Gainusei (Closa cu Pui), florile isi pierd din
miros si din puterea tamaduitoare de boala, cucul inceteaza sa mai cante,
apar licuricii in paduri, se intoarce frunza pe ulm, plop si tei etc.
Manifestarile cultice de altadata, de cinstire a zeitei agrare, au devenit ocazii
de intalnire si cunoastere a tinerilor in vederea casatoriei si, apoi, vestite
targuri, balciuri si iarmaroace de Dragaica, Sanziene si de Fete. Zeita agrara la
varsta fecunditatii si maternitatii a fost atestata cu numele de Dragaica in
Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei si cu numele de Sanziana in
Oltenia, Banat, Transilvania, Maramures, Bucovina.

CUNUNA DE SANZIENE
Coroana impletita din floarea de Sanziana (Dragaica) si din spice de grau,
reprezentare fitomorfa a zeitei agrare, in dimineata zilei de Sanziene sau de
Dragaica (24 iunie) se numeste Cununa de Sanziene. Aceasta este o efigie
divina cu puteri miraculoase: purtata pe cap de o fecioara, in ceremonialul
numit Dansul Dragaicei, simbolizeaza zeita agrara; agatata la fereastra, in
stalpii portilor, in crucile din hotar si din cimitir are functia de aparare a
oamenilor, animalelor si holdelor de stihiile naturii (grindina, furtuna, vijelie,
inundatie); aruncata pe acoperisul casei sau al surii indica, prin anume semne
(daca va cadea sau se va fixa pe acoperis), daca cel caruia i-a fost menita,
sau cel care a confectionat-o sau a azvarlit-o va trai sau va muri, daca fata se
va casatori in cursul anului si cum ii va fi ursitul (tanar sau batran, frumos sau
urat), daca va fi sanatos sau bolnav, daca va avea noroc sau paguba in casa.

Cununa de Sanziene, care impodobeste capul Dragaicei in timpul dansului său

nuptial, are aceeasi semnificatie cu colacul din faina de grau pus de naşa pe
crestetul miresei in timpul colacariei (inainte de pornirea alaiului nuntii la
biserica) si cu cununile imparatesti puse de preot pe capul mirilor in timpul
cununiei crestine si anume transferul fertilitatii, considerat un dar divin, de la
un substitut al sacrului (colacul, cununa) la omul profan. Impletirea Cununii de
Sanziene si obiceiurile legate de acestea au fost atestate la romanii de
pretutindeni.

Pe 24 iunie s-au sarbatorit Sanzienele, cea mai mare si mai spectaculara

sarbatoare pagana a anului si singura admisa, chiar cu numele ei, in
calendarul crestin-ortodox. Ea marcheaza inceputul verii, pentru ca pe 21
iunie este solstitiul de vara sau vara astronomica. Soarele se afla pe bolta in
cel mai inalt punct deasupra Ecuatorului, iar pe pamant este ziua cea mai
lunga si noaptea cea mai scurta. Cerul se inalta si el dupa soare si ziua se
transforma in eternitate. Timpul se face bun, ingaduitor, creste si cuprinde
gandul omului, purtandu-l peste campurile si poienile pline de flori de
Sanziene, parfumate cu miros de Rai. Este momentul in care orice muritor
care bate la vamile nevazutului si nestiutului poate sa intre, doar purtand pe
cap o coronita galbena de flori sau folosind un fir de Sanziana. Sarbatoarea
este una cu totul speciala, tinand o noapte si o zi. Iar noaptea de Sanziene
este una cu adevarat magica. Este noaptea focurilor de vara, fiindca este vara
in cer si vara pe pamant, este vara in suflete si trupuri, este anotimpul
dragostei si al vietii plenare.

Sfintele. Frumoasele. Fata Padurii

Sanzienele sunt in primul rand flori de camp, galbene-aurii, cu inflorescente

marunte, pline de polen aromind puternic a fîn si a miere. La cea mai mica
atingere, din ele se scutura o ploaie fina de aur, pentru ca sunt florile
solstitiului de vara, iubitoare de soare, iar viata lor este scurta, de numai
doua-trei saptamani, atata vreme cat astrul zilei se afla in taria lui. Imaginea
lor suava le-a facut Doamnele Florilor, Sant-zianele (Sfintele zeite sau zane),
poate si pentru ca parfumul lor nu seamana cu al nici unei alte flori si, totusi, il
inglobeaza pe al tuturora. Dar in traditia populara, Sanzienele sunt si niste
fapturi ireale, fantastice, numite Sfintele, Frumoasele, fapturi luminoase de
aer, albe, frumoase, binefacatoare. Din cauza acestei denumiri, sunt adesea
confundate cu Ielele, Maiastrele sau Vantoasele, care de regula sunt zane rele.
Parerile specialistilor, dar si ale taranilor sunt extrem de amestecate cand este
vorba despre Sanziene, incat, pana la urma, totul ramane cat se poate de
neclar. Ca sunt diferite de Iele este absolut sigur, pentru ca au numai insusiri
bune: fuioare de vant usoare in timpul zilei, noaptea se transforma in zane cu
parul galben si rochii albe de abur, ce danseaza sub razele lunii (astrul celor
nascuti in aceasta zi) prin gradini, mutandu-se de la un loc la altul, cantand pe
sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Pentru ca sunt din alta lume si sunt
atat de frumoase, „cine le vede nu le crede si cine le-aude nu le raspunde”.
Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru ca incepand de pe 24 iunie,
cucul amuteste, pleaca in munte si se transforma in uliu pasaresc.
La trei zile dupa solstitiul de vara, ziua incepe deja sa scada; orice inceput
presupunand si existenta unui sfarsit. Intreaga vegetatie isi pierde cate putin
sevele si aromele. De aceea, ultima zi de culegere a plantelor vindecatoare
este ziua de Sanziene, fiind socotita pana la urma si cea mai buna zi din an,
florile potentandu-si puterile si mirosurile inainte sa le inceapa declinul. Se
spune ca din noaptea zilei de Sanziene, Fata Padurii rupe varfurile florilor,
adica le ia puterea si se pisa pe ele, luandu-le mirosurile, ea fiind stapana
absoluta a florilor de leac, a florilor rare, a celor magice, a apelor minerale si
termale, a vanturilor, a muntilor, a codrilor, putand sa apara fie singura, fie
multiplicata. Sanzienele sau sfintele zane ar putea fi ipostaza benefica a Fetii
Padurii, Marea Zeita a vegetatiei - fiindca florile de Sanziene intra tot in
patrimoniul ei. Dupa cum se vede, acest cult precrestin a fost foarte puternic
din moment ce supravietuieste chiar si in zilele noastre.
Sarbatoarea se porneste in ajun, dupa-amiaza, mai ales in satele din lunca
Somesului. Fetele tinere pleaca in grupuri sa culeaga florile galbene de pe
campuri si de pe braturile dintre lanurile de grau date in parg. In timp ce
culeg, ele canta impletindu-si propria coronita, pe care o inchina soarelui si si-
o aseaza apoi pe cap. Pentru cateva ore, pana cand vor impleti cate o coronita
fiecarui membru al familiei, fecioarele sunt chiar Sfintele zane ale florilor
galbene, asa cum sunt Dragaicele in sudul tarii. Ajunse acasa, fetele dau
coronitele tuturor locuitorilor casei si inainte de asfintit, adunati in curte,
incepe dialogul mut cu nestiutul ce va sa vina. Fiecare isi arunca propria
coronita pe acoperisul casei. Fetele, pentru a sti cat de repede se vor casatori
si cu cine, dupa semnele pe care Sfintele le vor lasa in timpul noptii pe flori,
batranii, pentru a sti cati ani mai au de trait sau de vor mai ajunge alte
Sanziene. Daca le cade coronita de pe casa, avertismentul este pentru anul in
curs.
Mai lipsiti de curaj, flacaii prefera uneori o procedura pe cont propriu: pun un
fir de Sanziana in fereastra, lasand-o deschisa, si se culca. In timpul noptii,
Sanzienele aduc pe floare un fir de par sau un alt semn care spune ceva
despre cea ursita, asta insemnand si ca se vor casatori in anul acela. Daca trei
ani la rand nu vine nici un semn, poate ca flacaul n-are ursita.
Noaptea de Sanziene este asemanatoare din acest punct de vedere cu
noaptea Sfantului Andrei sau Andrelusa. Pana nu demult, acum treizeci-
patruzeci de ani, in Tara Codrului, la Asuaj, de Sanziene se tinea un targ de
fete, o serbare cu muzica si joc, la care nu aveau voie sa participe copiii sub
saisprezece ani, fiindca tinerilor li se permitea sa se sarute si sa se imbratiseze
in public, iar ochii copiilor nu trebuiau sa vada asemenea lucruri. Targul si-a
schimbat infatisarea, dar si data, mutandu-se la 14 septembrie, de Ziua
Crucii.
La portile Soarelui. Noaptea focurilor de vara

De-a lungul anului, exista mai multe nopti ale focurilor, dar nici una ca
noaptea de Sanziene din satele din zona Borsei si, mai ales, in cele trei
Visaua: Viseul de Sus, Viseul de Mijloc si Viseul de Jos din Maramures. Dupa
caderea intunericului, pe fiecare deal se aduna copii, flacai si barbati
„inarmati” cu torte speciale, numite faclii sau fetere, pe care le invart ca sa
arda cat mai tare si sa sara scantei. Cu cat mai multe fetere arzand frumos, cu
atat mai fericit dealul si mai sus in clasament, pentru ca luminile sunt pe
intrecere. Feterele cam de un metru si jumatate lungime se invart pana dupa
miezul noptii, insotite de strigate si chiuituri. Seara, cand facliile se aprind,
lumina se ia de la unul la celalalt, pastrandu-se o distanta de cel putin un
metru si ceva intre om si om. Acest lucru se intampla in noaptea de 23 spre
24 iunie, ziua de Sanziene. Dupa ce feterele au ars aproape in intregime,
barbatii coboara pe malul raului, pe prund, unde au voie sa vina si fete. Acolo
se face un foc mare, peste care sare toata lumea si apoi intra in rau si se
scalda, doi cate doi, perechile de indragostiti. Noaptea de Sanziene fiind si o
mare sarbatoare a dragostei.
Inainte de rasaritul soarelui, pe dealuri si prin holdele de grau, fetele se scalda
goale in roua, fara ca nimeni sa se apropie. Un ritual stravechi, respectat... In
zona Borsei, sanziana galbena creste rar, unde si unde cate un fir, si de aceea
este planta protejata si aproape nimeni nu se indura s-o rupa. In riturile de
Sanziene, se folosesc alte flori, asemanatoare ca forma, dar albe si fara miros,
foarte inalte si care cresc prin tufele de alun din abundenta. Cei din zona le
numesc sanziene pentru a sustrage atentia de la Sanziana cea adevarata, care
nu trebuie sa dispara.
Sarbatoarea de Sânziene (tinuta pe 24 iunie, de ziua nasterii lui Ioan
Botezatorul) e legata de cultul recoltei, al vegetatiei si al fecunditatii, si
pastreaza in ea un amestec fascinant de crestinism, pagânism si magie.
Sânzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin
livezi, pasuni, margini de paduri si poienite. Insotite de muzica si chiuiturile
flacailor, fetele aduna florile de Sânziene in buchete, fac colane si impletesc
cununi circulare si cruciforme sau le strang in buchetele. Aceste coronite si
buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri,
pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si
gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si
belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sânzienele).
In noaptea de Sânziene, femeile pornesc in plina noapte spre locuri
stiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descântece. Multe din
florile si ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca
vor fi sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale
Rusaliilor/Ielelor, zânele rele ale padurilor. Numai astfel vor fi bune de leac.
Sânzienele erau socotite de tinerele fete si un mijloc de a-si afla ursitul si
timpul cand se vor marita. Cununile barbatilor, impletite in forma de cruce, iar
cele ale fetelor in forma de cerc, sunt aruncate pe casa. Daca jerbele se
opresc pe acoperis, e semn de nunta, iar daca nu, ursitul sau ursita mai
trebuie asteptati. In unele sate, e obiceiul ca pe drumul de intoarcere catre
sat, fetele sa priveasca prin cununa, iar in functie de varsta si insusirile fizice
ale persoanei vazute, sa deduca si calitatile morale ale viitorului sot.

Fetele isi pun flori de Sânziene neimpletite sub capatai. In acea noapte,
ele isi vor visa ursitul. Daca cununa va fi purtata in par sau in sân (de fecioare
sau tinere neveste), acestea vor deveni atragatoare si dragostoase. Inainte de
rasaritul soarelui, fetele si flacaii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt
aruncate in coarnele vitelor. Daca gingasa coronita se opreste in cornul unei
vite tinere, fata se va marita dupa un tanar, iar daca se opreste in cornul vitei
batrane, ursitul va fi om in varsta. In ajun de Sânziene, seara, se intalnesc
fetele care vor sa se marite cu flacaii care doresc sa se insoare. Baietii fac
ruguri, aprind faclii si le invartesc in sensul miscarii soarelui, strigand:

"Du-te, Soare, vino, Luna

Sânzienele imbuna,
Sa le creasca floarea - floare,
Galbena, mirositoare,
Fetele sa leadune,
Sa le prinda in cunune,
Sa puna la palarie,
Floare pentru cununie,
Babele sa le rosteasca,
Pana-n toamna sa nunteasca."

A doua zi, in zori, cetele de feciori strabat satele cu florile de Sânziene

la palarie, in semn ca au vazut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor
care-i intereseaza. Ei canta, chiuie si striga:

"Du-te, Luna, vino, Soare,

Ca tragem la-nsuratoare,
Cununile neursite,
Zac sub hornuri azvarlite".

Fetele se imbraca de sarbatoare, isi pun marame albe pe cap si coronite

din floarea galbena si spice de grau. La brau sunt incinse tot cu flori de
Dragaica/Sânziene, iar in maini tin spice de grau si seceri. Dupa ce se intorc in
fuga de la camp, fluturandu-si maramele, la intrarea in sat, le asteapta flacaii
cu ulcele cu apa si le stropesc. Apoi se intinde Hora Dragaicelor, la care se
prind numai fetele ce au participat la datina. Uneori, Dragaicele plimba hora
lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele
poarta o cruce inalta, ce se cheama Steagul Dragaicei. El este confectionat
dintr-o prajina inalta de 2-3 metri, care are la capat o cruce impodobita cu
flori de Sânziene, pelin, spice de grau si imbracata ca o papusa. Pentru a fi
feriti de boala, copiii mici sunt dati de mamele lor in bratele Dragaicelor,
pentru a fi jucati.

În întreaga Germanie era cunoscuta traditia baii de solstitiu sau de ziua Sf.
Ion Botezatorul - Sf. Johannes. Aceasta se facea doar într-o apa curgatoare si
era considerata ca spala toate nenorocirile si supararile anului trecut, precum
si ca ajuta ca sa se împlineasca toate dorintele în urmatorul an. O relatare
interesanta în acest sens o face poetul si umanistul italian Francesco Petrarca
(1304-1374) care, vizitând Kölnul în anul 1330, a vazut pe malurile Rinului
zeci de femei care-si spalau mânile în apa. Întrebând ce semnificatie are
aceasta ceremonie în masa, femeile i-au raspuns: spalam toate necazurile si le
lasam sa mearga pe apa, pentru ca astfel anul care vine sa fie norocos si sa ni
se împlineasca dorintele. - Daca la miezul noptii bei roua cazuta pe floarea de
sânziana, aceasta purifica si este aducatoare de noroc. - În Silezia, se spune
ca, daca faci în aceasta zi o baie în care ai turnat decoctul facut din noua
plante anumite - obligatoriu si sânziana, tot anul vei fi sanatos si-ti va merge
bine.

Nunta celesta
Casatoria Soarelui cu Luna, care a fost figurata pe steagurile voievozilor din
Tara Româneasca, nu poate fi interpretata decât în sensul sfidarii mortii, prin
trecerea în planuri superioare. Perechea Soare-Luna înseamna armonizarea
contrariilor din fiinta umana. Luna, prin excelenta, „masoara, tese leaga între
ele planuri cosmice distincte si realitati eterogene”. (M.Eliade). Sânzienele
sunt totodata stapânele apelor. De altfel, apa, alaturi de foc, este un alt
element important al acestei sarbatori. Apa a jucat întotdeauna un rol
considerabil în ritualurile solstitiului de vara, cea ce explica de ce Biserica,
aruncându-si pelerina peste vechea sarbatoare pagâna o consacra Sf. Ioan
Botezatorul. Sarbatoarea aceasta, cu semnificatii mitico-magice este de
origine pre-dacica. Cunoscuta si sub numele de Nedeia ea a fost transmisa
romanilor de catre sacerdotiul geto-dac. Cunoscatori ai virtutilor magice ale
acestui moment, constienti de puterea ascunsa a celor nevazute, romanii
continua si astazi sa marcheze prin datini stravechi ziu

Noaptea de Sânziene

In vreme ce pe bolta, Soarele trece din semnul Gemenilor in acela al

Racului (Aer-Apa), pe pamant puterile naturii se afla la apogeu, iar fortele
elementelor sunt vitale, exuberante. Totul se intampla in ziua in care incepe
vara (solstitiul), pe care astronomia il "adjudeca" la 21 iunie; cam in acelasi
timp, magia isi celebreaza micile si "stravechile" ritualuri ale noptii numite "de
Sanziene", intre 23 si 24 (Nasterea Sf. Ioan Botezatorul). magicienii cei mai
iscusiti, in aceste ore pline de vraja, in care se deschid portile dintre noi si
toate celelalte lumi paralele, isi rostesc invocatiile; regatul spiridusilor si al
Sanzienelor isi deschide larg portile; sunt cu putinta contactele cu entitati din
alte dimensiuni. Oricine poate practica mici rituri cu succes; in afara de asta,
in aceasta noapte este momentul cel mai potrivit pentru a culege flori si plante
ce pot fi intrebuintate ca leacuri si dupa aceea, dar care acum sunt in
deplinatatea virtutilor lor curative si magice

Apa de Stele

Si roua din noaptea de Sanziene are tainice virtuti; in multe parti ale lumii
se crede ca daca te stropesti cu ea pe trup, acesta va deveni frumos si suplu,
iar daca te speli cu ea pe fata, vei fi chipes si mandru. Daca roua se aduna pe
frunze de sanziene si o culegi dimineata, ea va indeparta de mana care a
atins-o artroza si durerile osoase.

Orice obiect impregnat cu pretioasa "Apa de Stele" devine un talisman:

este de ajuns sa-l lasi in seara de dinainte si sa-l iei dimineata, inainte de a-l
vedea Soarele.

Culese inainte de ivirea primei raze de soare, atunci cand sunt inca pline
de roua (apoi se usuca si se tin intr-un saculet de matase alba), frunzele de
dafin si ierburile capata proprietati magice: zarna (sau iarba de dragoste),
maghiranul salbatic, salvia, musetelul, sporisul, levantica, rozmarinul,
varnantul, nalba, pelinarita (care, in unele parti ale Americii de sud, mai precis
in Costarica, este socotita una dintre cele sapte plante magice. Indeparteaza
fortele raului: indienii din America o foloseau, arzand-o in timpul ceremoniilor
lor).
Puterea ierburilor

Cea mai cautata planta, pentru puterea ei, este cea cunoscuta ca "iarba
Sfantului Ion": este vorba de sanziana, cea cu florile de culoarea soarelui,
cunoscuta la unele popoare ca "iarba ce alunga diavolii si duhurile necurate".
Uscata la focul Sfantului Ion si agatata la fereastra, indeparteaza de casa
strigoii si pe toti cei cu ganduri rele; arsa, ea alunga spiritele si diavolii. "Pusa
sub perna, floarea de sanziene ii va arata in vis fetei cine va fi viitorul ei sot".

De dragoste

Cand doi tineri se iubesc si vor sa nu se mai desparta in veci, n-au decat
sa faca baie-n mare, in aceasta noapte, chiar si cateva clipe, si pot fi siguri ca
dragostea lor ii va lega toata viata.

In 23 iunie, dupa apusul soarelui, se culeg 9 flori de maslin, se pun intr-un

lighean cu apa (mai bine sa fie de izvor) si se lasa in timpul noptii, expus
influxurilor astrale. Dimineata in zori, se va urmari desenul format: acesta
corespunde initialelor viitorului sot. O varianta poate fi si aceasta: se umple un
recipient - de argint sau de teracota, nu prea inalt si larg - cu apa de fantana.
Se va aprinde o lumanare rosie si se lasa sa picure 23 de stropi de ceara,
observand ce initiale se vor forma...
Leac de boli
In noaptea de Sanziene, femeile pornesc in plina noapte spre locuri stiute
numai de ele pentru a aduna ierburi de leac si descantece. Multe din florile si
ierburile care se culeg in aceasta zi, se duc la biserica, cu credinta ca vor fi
sfintite si prin aceasta vor fi curatite de influentele negative ale Rusaliilor, un
fel de zane rele ale padurilor. Numai astfel, se zice, vor fi bune de leac.

Noaptea Sanzienelor, Intre cer si pamant…Iubite de Luna si

vant,Plutesc peste plaiuri… Alaiuri de zane cantand. Cunune-
mpletesc……din razele Lunii, Din florile-alese Proaspat culese…Din
roua de seara… Cunune-mpletite. Soarele si Luna…de-or purta
cununa… Fi-vor numai Una, Apoi…, in padurea batrana…Zane la
fantana Aseaza pe ape, Iubiri arzatoare, din raze de floare.In noaptea
minunata… Se-arata atunci....odata… Din dragoste-ntrupat,
Stejarul fermecat… Razele Lunii,I-au despletit cununa, Si zanele-i
teasa Din lumina-aleasa.
La radacina lui te-astept,Zburator purtat de vise. In miez de noapte un
sarut, Pe buze iti voi pune. In brate sa ma tii… In ochii-ti sa ma
pierd……pana-n zori de zi… Si zane sa ne cante, Pe aripi sa ne poarte,
De mana sa ne tinem, Iubind in miez de noapte,In noaptea fermecata.

Ursita apare în vis

Prin diferite practici, fetele sperau ca îsi vor vedea în vis ursitul si ca vor
deveni, practicând un ritual magic, „frumoase si curate ca roua, ca apa
neînceputa”. Ritualul era o baie purificatoare realizata în noaptea de Sânziene,
în roua florilor si în apa râurilor. În acea noapte, sustine traditia
maramuresana, toate apele curgatoare se afla sub protectia unei zâne numite
„Frumusetea verii”. De altfel, unii carturari considera Sânziana ca fiind o zâna
a recoltelor si grânelor.
Astfel, sarbatoarea zilei de Sânziene devine o participare plina de bucurie si
recunostinta a omului la procesul de crestere si înflorire a naturii, care îl
hraneste si i se ofera.
Chiar si astazi, desi multe din obiceiuri s-au pierdut, la sate, în seara de
sânziene oamenii se îngrijesc sa îsi împodobeasca hainele si camera cu flori
proaspete de Sânziene si sa aprinda la capatâiul patului o lumânare cu ocazia
acestei sarbatori.
În noaptea magica de Sânziene se deschid cerurile
Noaptea de Sânziene este o noapte magica, un moment de liniste, de
echilibru, în care se deschid portile cerului si lumea de dincolo vine în contact
cu lumea pamânteana. Se spune ca mai ales în aceasta noapte (23-24 iunie,
noaptea premergatoare zilei Sfântului Ioan Botezatorul) cei norocosi pot
întâlni Sânzâienele.
Numite în traditia populara si Sfintele, Frumoasele, Maiastrele, Sânzienele sau
Sânzâienele sunt fiinte ireale, fantastice, fapturi luminoase din aer, albe,
frumoase, binefacatoare, care au numai însusiri bune. Fuioare usoare de vânt
în timpul zilei, noaptea se transforma în zâne cu parul galben si rochii albe de
abur, ce danseaza hore ametitoare prin gradini, mutându-se dintr-un loc într-
altul, cântând în aer cu glasuri nemaiauzit de armonioase. Sunt entitati ale
aerului, transparente, pure si nobile, foarte greu de perceput, data fiind natura
lor instabila, fluida, predispusa la miscari foarte rapide.
Spre deosebire de alte personaje mitice, ca Ielele si Rusaliile, Sânzienele
(Dragaicele) sunt binevoitoare omului, aduc fertilitate culturilor agricole,
femeilor casatorite, pasarilor si animalelor, dau miros si puteri tainice florilor,
tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor si apara lanurile de intemperiile
naturii. Sub un nume sau altul, aceste fapturi mitice exista în folclorul tuturor
popoarelor, nu numai în Europa, ci pe toate continentele.

Sarbatoarea Sânzienelor are loc la trei zile dupa Solstitiul de Vara, cea mai
lunga zi din an, moment de rascruce situat la mijlocul anului si înscris sub
semnul focului, al Soarelui. În cinstea acestuia se aprind focuri uriase pe
culmile dealurilor. Încinsi cu brâuri din pelin, oamenii se rotesc în jurul focului,
apoi arunca în foc aceste brâuri ca sa arda odata cu toate posibilele necazuri
viitoare. La final, se rostogolesc la vale roti aprinse, si ele simboluri ale
Soarelui, care se îndreapta odata cu vara catre toamna si care au rolul de a
alunga spiritele rele. Uneori, sunt lasate sa pluteasca pe ape mici ambarcatiuni
cu lumânari. Se practica saritul peste focul purificator. Se crede ca cine va
trece prin foc sau va sari peste el în aceasta noapte, se va purifica si întregul
an care urmeaza va fi aparat de duhurile rele, de boli si va fi fericit. Traditiile
acestea, care exista si acum în tarile Europei Centrale si de Nord dateaza de
secole, cu mult înaintea crestinismului.
Dupa ce se trece de miezul noptii si focurile se sting, oamenii se îndreapta în
liniste spre casele lor, lasând locul spiritelor care, dupa credinta populara, în
noaptea aceasta ca si în toate noptile importante ale anului, hoinaresc hai-hui
prin lume. De aceea, cu aceasta ocazie se realizeaza si practici de pomenire a
mortilor, numite Mosii de Sânzâiene: se face curatenie la morminte, se pun
flori, se aprind lumânari si se da de pomana la cimitir.
În aceasta zi, florile de sânzâiene, împletite în cununi, sunt atârnate, pâna în
anul urmator, la ferestre, la porti, la stresinile caselor, cu credinta ca vor
apara oamenii, animalele si recolta de fortele nefaste, malefice si vor aduce
noroc si belsug. Aceste cununi sunt folosite si pentru prevederea viitorului, în
functie de felul în care cad dupa ce sunt aruncate pe casa.
Floarea de Sânziana (Gallium verum sau Gallium mollugo – dupa
culoarea galbena sau alba) este o floare de câmp cu inflorescente marunte,
pline de polen, frumos mirositoare, care înfloreste în preajma solstitiului de
vara, în perioada coacerii cerealelor. Ea are numeroase întrebuintari în
medicina si cosmetica, drept pentru care mitologia populara i-a acordat si
proprietati mistice, fiind folosita în practicile magice efectuate în noaptea
premergatoare zilei Sfântului Ioan Botezatorul
În medicina populara, Sânziana are numeroase întrebuintari, dar pentru a
avea eficienta dorita trebuie culeasa dupa un anume ritual: florile se culeg în
zorii zilei de Sf. Ioan Botezatorul, în timp ce tulpina si semintele, cum este si
firesc, toamna. Daca sunt culese corespunzator, proprietatile lor sunt
miraculoase. Astfel, întaresc copiii debili si limfatici, daca se pun în apa lor de
baie; vindeca frigurile; puse în alcool vindeca ranile si urmele loviturilor; roua
cazuta pe flori în noaptea de Sf. Ioan Botezatorul este leac sigur pentru bolile
de ochi si piele.

În acelasi timp, floarea de Sânziana este un reper calendaristic agrar. Daca

înfloreste înainte de Sf. Ioan Botezatorul, înseamna ca vegetatia plantelor este
prea avansata. La trei zile dupa Solstitiul de Vara, ziua începe deja sa scada.
Întreaga vegetatie îsi pierde cîte putin sevele si aromele. De aceea, ultima zi
de culegere a plantelor vindecatoare este ziua de Sânzâiene, fiind considerata
cea mai buna zi din an pentru aceasta, florile potentându-si puterile si
mirosurile înainte sa le înceapa declinul. Multe din florile si ierburile care se
culeg în aceasta zi, sunt duse la biserica, cu credinta ca vor fi sfintite
Pentru tarani aceasta zi este foarte importanta pentru prognoza vremii. În
credinta populara se crede ca daca ploua de Sf. Ioan Botezatorul sau dupa
Sânziene,este de rau augur, deoarece urmatoarele 40 de zile va ploua
neîncetat.
Dintru început precizez ca sub numele „sînziene" se ascund trei elemente
strîns legate între ele. Primul se refera la zînele, de obicei bune, extrem de
active în noaptea de 23 spre 24 iunie, adica noaptea Sînzienelor; al doilea este
reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori
avînd importante atribute divinatorii si apotropaice, aceste flori fiind substitute
vegetale ale zînelor cu acelasi nume; în fine, ultimul element vizeaza chiar
sarbatoarea de pe 24 iunie, sarbatoare numita, mai ales în sudul României, si
Dragaica.

Imaginatia populara a închipuit Sînzienele ca (pe) niste fete foarte frumoase,

care traiesc îndeobste prin paduri sau pe cîmpii, aici, cel mai adesea, jucînd;
sînt socotite zîne ale cîmpului, dînd puteri deosebite florilor si buruienilor,
astfel încît acestea, în preajma sarbatorii de pe 24 iunie, devin plante de leac.
Nu întîmplator, dupa sarbatoarea Sînzienelor, toate plantele dau îndarat, adica
nu mai cresc deloc.

Poporul crede ca, în noaptea Sînzienelor, zînele umbla pe pamînt sau plutesc
prin aer si împart rod holdelor si femeilor casatorite, înmultesc pasarile si
animalele, tamaduiesc bolile oamenilor, apara semanaturile de grindina
.aceasta sarbatoare solara a bucuriei trebuie sa ne faca mai buni si mai
îngaduitori cu ceilalti si cu natura care ne înconjoara.

Din seria obiceiurilor legate de aceasta zi face parte si traditia baii de solstitiu
(21 iunie) sau de ziua Sf. Ioan Botezatorul (24 iunie). Aceasta se face într-o
apa curgatoare si se considera ca spala toate nenorocirile si supararile anului
trecut, precum si ca ajuta ca sa se împlineasca toate dorintele în urmatorul
an. Exista de asemenea obiceiul unui scaldat ritual pentru pastrarea sanatatii.
Pentru acest lucru sunt alese locuri anume, ape din salbaticie. Se mai spune
ca daca la miezul noptii bei roua cazuta pe floarea de Sânziana, aceasta
purifica si este aducatoare de noroc, iar daca faci în aceasta zi o baie în care ai
turnat decoctul facut din noua plante anume – obligatoriu si Sânziana, tot anul
vei fi sanatos si-ti va merge bine.

Lista credintelor populare legate de aceasta sarbatoare este foarte bogata:

- În aceasta noapte, ca si în noaptea de Craciun, se spune ca animalele stau

de vorba. Cine le pândeste le poate întelege graiul si poate afla multe taine.
- Tot în aceasta noapte se spune ca rasare în mod magic floarea alba de
feriga, care aduce noroc celui care o va culege, înfruntând curajos duhurile
care o pazesc; acesta va putea citi gândurile oamenilor si va descoperi comori
ascunse.

- În aceasta noapte se înconjoara casa cu facliile aprinse, la fel câmpurile cu

cereale, fânetele, grajdurile, aceasta pentru ca anul urmator sa fie mai bogat.
În acelasi timp, se fac puternice zgomote nocturne pentru a alunga duhurile
rele.

- Daca o fata arunca un buchet de flori de Sânziene prin usa deschisa sau prin
fereastra, atunci îsi va gasi în acest an ursitul. Alteori buchetul se pune sub
perna, caci se spune ca visele din aceasta noapte se împlinesc.

- Perioada solstitiului de vara este si prilej pentru organizarea târgurilor,

bâlciurilor si iarmaroacelor, pentru întâlnirea tinerilor în vederea casatoriei
(Târgurile de Fete).

- Una dintre plantele deosebit de folosite în medicina populara este verbina.

Pentru ca sa aiba eficienta, verbina se culege doar în noptile de Sânziene, de
Înaltarea la Cer si de Sf. Petru si Pavel. Acestei plante i s-a acordat o
importanta si un respect deosebit, înca din antichitate: romanii îsi împodobeau
cu ea templele. Se considera ca este sub influenta planetei Venus, de aceea
era folosita în ritualurile pentru dragoste. Daca se punea pe câmp, atunci
aducea prosperitate si recolta bogata. Daca se punea în pantofi, îti lua
oboseala pe loc. Se spune ca nu e voie sa o scoti din pamânt cu un obiect din
fier, ci doar cu unul din argint. Însa înainte de a o scoate se toarna pe pamânt
ceara si miere. Dupa ce este scoasa (în noaptea sarbatorilor amintite) trebuie
sa fie pusa usor pe pamânt si sa fie vegheata pîna la rasaritul zorilor. În
medicina populara se mai spune ca daca culegi aceasta planta înainte de
asfintitul soarelui, tot anul urmator nu vei avea dureri de cap.

- La solstitiul de vara se atârna crengi de artar la usi si la ferestre, pentru ca

exista credinta ferma ca în acest fel vor fi îndepartate toate fortele malefice.
Frunzele de artar culese în aceasta zi si puse la uscat vindeca orice rana si
înlatura durerea de cap.
- Daca hainele, covoarele si asternuturile sunt expuse în 24 iunie la soare, ele
nu vor fi mâncate de molii.

-Daca în aceasta zi vezi o furnica rosie, aceasta este de foarte bun augur. Iar
daca gasesti o furnica în portmoneu, este un semn indubitabil ca vei avea un
an foarte bogat.

- În unele zone se obisnuieste ca în aceasta zi sa se manânce turte din

aluat cu flori de soc, în felul acesta întregul an care urmeaza vei fi
 sanatos. Crengute de soc sunt atârnate la ferestre si la usi, pentru a
apara în felul acesta casa de orice necazuri si boli si pentru a se asigura
astfel bunastarea în tot anul urmator. Din cele mai vechi timpuri, socul
este plantat lânga casele oamenilor deoarece se crede ca în el
salasluieste un duh sau o zâna buna care-i apara pe oameni de
nenorociri. E considerat un sacrilegiu sa tai un soc, copacul despre care
taranii spun ca „în fata lui trebuie sa-ti scoti palaria”.
Feeria (tinutul zinelor)

Miturile si legendele despre regatul ZINELOR sunt numeroase si variate,

adesea contradictorii. Un lucru este însa cert: nimic nu este sigur...
Din cele mai vechi timpuri s-au facut numeroase speculatii în ceea ce priveste
aceasta lume zinelor: unde se gaseste, ce sunt fiintele care o populeaza,
etc... La un moment dat oamenii i-au atribuit chiar si o localizare geografica
chiar daca aceasta avea tendinta sa se deplaseze. Galezii au situat-o la
început în nord, apoi s-ar fi mutat în vest existînd sub forma unei suite de
insule misterioase. Numele de Avalon este probabil cel mai cunoscut legat
fiind de legenda Regelui Artur. Lydgate, un poet din secolul al XV-lea spune
despre Artur ca fiind "Regele îincoronat în Feerie" unde, ranit de moarte, a
fost dus si îngrijit de patru regine ale Zînelor. Legenda spune ca acesta
odihneste si astazi în Feerie, înconjurat de cavalerii sai, în inima unei coline,
cuprins de un somn adînc, dar ca se va trezi într-o zi pentru a domni din nou.

De fapt tinuturile Feeriei sunt peste tot si niciunde, pot aparea oriunde în mod
surprinzator în toata frumusetea lor si apoi sa dispara la fel de repede.
Granitele lor ne înconjoara si sînt facute din umbre si ceata, himere si lumini,
si se pot retrage oricînd ca valurile marii pentru a dezvalui aceasta lume înca
atît de putin cunoscuta noua.

Fiecare colina, fiecare cîmpie, padure, rîpa, pestera sau lac este o "insula" a
Feeriei populata de fiinte sau spirite diferentiate dupa rolul si sarcina pe care o
au. Exista spirite ale colinelor, padurilor sau grotelor, exista spirite acvatice
care salasluiesc în mari lacuri sau rîuri, exista chiar si spirite domestice,
protectoare ale familiilor ce se gasesc în casele oamenilor. Aceste entitati sunt
împartite si ele în diferite "specii" si forme de organizare mergînd de la spirite
singuratice pîna la familii si adevarate comunitati, toate de veghe asupra
naturii si comorilor de tot felul pe care le pastreaza în pîntecele ei Mama-
Terra.
Feerie este de asemenea o lume în care trebuie patruns cu cea mai
mare prudenta caci spiritele ce o populeaza îsi îndeplinesc sarcinile fara
abatere si le displace curiozitatea gratuita a oamenilor si a turistilor bagareti.
Decaderea de care sufera lumea noastra în acest moment si ofensele aduse de
oameni Terrei purtatoare de viata, degradeaza în acelasi timp si relatiile cu
populatia Feeriei ca entitati ale naturii. Ar fi însa timpul sa distingem realitatea
de legende si a primi învataturile, atît de pretioase, pe care ni le poate oferi
natura înconjuratoare si entitatile ei.
Zanele (elfii si silfii)
Zânele sunt spiritele subtile ale aerului, elementul cu cea mai înalta vibratie
din cele patru. Se spune ca traiesc în paduri sau pe vârfurile muntilor. Ele iau
forme umane, dar numai pentru scurte perioade de timp. Sunt volatile si
schimbatoare ca si elementul pe care îl reprezinta.

Vântul este vehiculul lor special. Ele opereaza cu substantele gazoase si

eterurile de pe Pamânt. Au aripi, semanând cu heruvimii. Datorita legaturii lor
cu aerul, care este asociat aspectului mental, una din functiile lor este de a-i
ajuta pe oameni sa primeasca inspiratia divina în toate domeniile, dar în
special în cel artistic.

Rudolf Steiner spune despre ele: “Planta care creste astfel, învaluita în visul
ondinelor, intra acum într-un nou domeniu, cel al spiritelor aerului si caldurii.
Vechea spiritualitate a numit aceste spirite ale aerului, silfe. Ele sunt
cunoscute si sub multe alte denumiri.
Mediul propriu silfelor este aerul si caldura, dar aerul fiind impregnat din toate
partile de lumina, ele tind cu toate fortele lor spre aceasta, unindu-se cu ea
pâna la un anumit punct. Ele sunt foarte sensibile la modificarile si miscarile
de natura subtila, dar de mare anvergura, care se produc în sânul atmosferei.
Zborul rândunelelor, pe care le vedem primavara sau toamna, brazdând aerul,
propaga în aer o puternica vibratie. Acest curent de aer nascut astfel, nu
numai de fiecare pasare, ci de întreaga atmosfera ce le înconjoara, este
perceputa de catre silfe ca o sonoritate. Ceea ce aud ele, apare ca o “muzica a
sferelor”. Si din zborul pescarusilor ce se joaca în jurul unei nave care
înainteaza pe mare emana pentru ele un sunet spiritual, o muzica spirituala.
Silfele traiesc în acest sunet. Vibratia aerului este patria lor. Absorbind
sonoritatea produsa de curentii de aer, ele se impregneaza de fortele luminii,
de tot ceea ce transmite lumina astfel aerului. Silfele cufundate, mai mult sau
mai putin într-o stare de somnolenta, resimt o stare de multumire la
apropierea pasarilor care zboara. Când sunt lipsite de aceasta prezenta, ele
par ca pierd simtul de orientare, se simt pierdute.

Pentru ca îsi aprind eul de la lumina exterioara, silfele pot fi purtatoarele iubirii
cosmice. Ele sunt mesagerele dorintelor si a dorului, si a gândurilor de
dragoste din univers.

Daca am întreba o pasare cine a învatat-o sa cânte, ea ar raspunde ca silfele

sunt inspiratoarele ei. Aceste spirite ale aerului trebuie sa aduca plantelor nu
doar lumina, ci si iubirea. Astfel, lumina din planta este forta silfelor.
Substantele urca în plante, sunt elaborate de ondine si transformate de silfe
cu ajutorul luminii, extragând astfel planta arhetipala, ideala.
Asa cum spiritele focului au corespondent lumea insectelor, spiritelor aerului li
se asociaza lumea pasarilor.
Pasarile murind au ca misiune sa transporte în lumile superioare substanta lor
spiritualizata, sustrasa pamântului. Pentru aceasta, pasarile au nevoie de
ajutorul silfelor. Acestea strabat în toate sensurile aceasta substanta astrala,
zboara prin ea, planeaza, se daruiesc oarecum ei si culeg ultima suflare a
pasarilor care mor. Însufletite apoi de o nostalgie arzatoare, ele poarta
aceasta substanta spre cer, oferindu-se îngerilor.

Clarvazatorul participa în astfel de momente la un spectacol grandios: în timp

ce pasarea îsi da ultima suflare, aceasta substanta astrala launtric luminoasa
se înalta în aer. Silfele, ca niste strafulgerari albastrii, o absorb, iar albastrul
se transforma atunci în verde, apoi în rosu. Ele se înalta, cu rapiditatea
fulgerului, catre sferele înalte. Acolo, sus, devin substanta subtila pe care o
respira îngerii.
Îndemnul lor pentru fiintele umane este:
„Traieste cu bucurie, creând respiratia existentei!”
Totodata, despre ele însele spun:

„Noi aspiram forta vitala a aerului,

Ce ne umple cu iubirea lui a fi”.

Pretutindeni în lume, batrânii povestesc despre întâlniri frecvente cu aceste

fiinte misterioase, asemanatoare oamenilor, dar mai micute. Ele aveau în
vremurile de demult un rol activ în existenta de zi cu zi a oamenilor si se
punea mare pret pe pastrarea unor legaturi de prietenie cu acestea. În
societatile tribale si în toate regiunile lumii în care civilizatia nu a patruns înca,
existenta zânelor si a altor spirite ale naturii este unanim acceptata, existând
chiar diferite metode traditionale de a le contacta. Pe masura ce legaturile
dintre oameni si natura (si implicit, spiritele ei) au slabit, se pare ca rasa
micutelor zâne s-a retras în regiunile mai salbatice si putin locuite ale planetei.

Dr. Ingram, un faimos predicator care a murit la vârsta de 103 ani, în 1879,
se spune ca le-a alungat pe ultimele zâne din Insulele Shetland, fortându-le sa
se mute în Insulele Faroe. John Nicholson, autorul unei culegeri de povesti si
legende din tinutul Shetland, detine aceasta informatie de la un locuitor al
insulei, care, la rândul sau, o aflase de la o batrâna zâna, prea slabita sau
prea încapatânata pentru a pleca împreuna cu ceilalti ai ei.

O teorie destul de raspândita referitoare la spiridusi si zâne a fost propusa de

David MacRitchie, în 1890. El a presupus ca misteriosul popor Fin, cunoscut în
traditiile din nordul Scotiei (spiridusii), precum si celelalte “spirite ale naturii”
sunt reminiscente ale popoarelor finice sau ale eschimosilor, ori ale altor rase
aborigene scunde, care nu s-au stins, ci s-au retras în tumuli stravechi si în
locuri subterane din zone îndepartate. Aceasta teorie ar fi plauzibila, în unele
cazuri, dar nu explica majoritatea aparitiilor zânelor. O alta sugestie a fost
data de reverendul Sabine Baring-Gould, un folclorist din sec XIX. În copilarie,
el vedea zâne alergând si jucându-se printre cai, atunci când statea la soare,
pe capra trasurii tatalui sau. El i-a spus acestuia despre cele vazute, iar acesta
l-a luat în trasura, unde razele soarelui nu mai patrundeau, iar viziunea a
palit. Aceasta l-a facut pe baietel sa creada ca aparitiile zânelor erau cauzate
de soare sau lumina. Totusi, nici aceasta ipoteza nu justifica pe de-a-ntregul
de ce oameni diferiti au vazut zânele în aceleasi forme; explicatia lui a fost ca,
de obicei, copiii vad zânele sub formele pe care ei le cunosc din povesti si din
ilustratiile acestora.

În sprijinul teoriei lui Baring-Gould vin numeroase cazuri de aparitii care

debuteaza cu viziunea unei lumini stranii. Un exemplu este povestea relatata
lui W.Y.Evans-Wente, un bun cunoscator al traditiilor celtice si tibetane, de
catre T.C.Kermode, un membru al parlamentului din Insula Man. Acesta se
plimba însotit de un tânar prin tinut, într-o noapte de toamna, când însotitorul
sau privi înspre râulet si exclama: ”Uite zânele! Le-ai mai vazut vreodata?”
Kermode s-a uitat si a vazut ”un cerc de lumina supranaturala, despre care
acum stiu ca este lumina astrala sau Lumina Naturii, asa cum este numita ea
de catre mistici, si în care spiritele devin vizibile.”
În cercul de lumina el a vazut venind câte 2-3 “o mare multime de fiinte
micute îmbracate în rosu. Ele se miscau înainte si înapoi prin cercul de lumina
“. Când prietenul lui Kermode a strigat si si-a agitat bastonul, zânele au
disparut.
Alte aparitii totusi nu pot fi explicate de aceasta teorie a lui Baring-Gould. Vom
relata în continuare o astfel de întâlnire.

Zânele produc transformarile cele mai extraordinare si satisfac sau risipesc

într-o clipa dorintele cele mai arzatoare. Sunt de multe ori considerate a fi
mesagere între lumi (lumea fizica si astrala). Ele sunt înzestrate cu darul
magiei. Materializari de obiecte, telekinezie, calatorii instantanee în plan fizic
sau în tarâmurile subtile prin intermediul faliilor temporale, sunt doar câteva
din initierile pe care cel pregatit le poate primi prin intermediul zânelor.
Asociati aerului, elfii sunt de origine nordica si sunt corespondentii zânelor. Se
spune ca obisnuiesc sa danseze pe pajisti, în poiene, în paduri, în timpul
noptii, parând a-i chema pe oameni a li se alatura. Sunt descrisi ca fiind mici
ca dimensiuni, încântatori, capriciosi, vaporosi. Stârnesc vise de iubire si
pasiuni pline de candoare. Au o mare forta de fascinatie si puterea de a
deschide porti zavorâte, de a trece dintr-un univers în altul. Este necesara
manifestarea unui bun control de sine si a spiritului de discernamânt pentru a
mentine o legatura armonioasa cu aceste entitati ale elementului aer.
O alta relatare legata de zâne se refera la anul 1998. Atunci, cu ocazia unei
expozitii a muzeului Maux din Douglas (Ins. Man), au fost înregistrati câtiva
dintre ultimii vorbitori ai dialectului celtic Maux. Un batrân fierar, care nu-si
parasise niciodata satul, se plângea ca de când acest dialect celtic nu mai era
folosit, oamenii încetasera sa mai vada zâne asa cum le vedeau în trecut. El
însusi recunostea ca nu le mai vazuse de peste 30 de ani.
Maurice Magre spune în cartea sa Cheia lucrurilor ascunse: “Legendele
vorbesc întotdeauna despre dansurile zânelor padurii sau ale piticilor
Pamântului; toti acei carora li s-a îngaduit sa vada Spiritele Naturii spun ca au
o fire vesela. Natura îsi desavârseste opera în bucurie, sentiment care
predomina pe masura ce constiinta se dezvolta în dimensiunile superioare.
Germinarile si înfloririle sunt opere de bucurie. Patrunderea radacinii, urcarea
sevelor, cresterea frunzelor sunt simtite afectiv de sufletul copacului, ca o
dilatare euforica si aceasta fericire are virtuti comunicative. Ea se poate
transmite omului; daca el poate gasi un punct de contact între fericirea
vegetala si propria lui inima”.
El adauga: “În vremea când padurile erau linistite si când vegetatia se
dezvolta liber, chintesenta vie a copacilor se materializa si putea deveni
vizibila pentru anumiti oameni ajunsi la clarvederea lumii mai subtile care ne
înconjoara. Toti oamenii primitivi vorbesc despre aceste creaturi timide,
binevoitoare, care sunt spiritele Naturii. Nimfele, driadele sau zânele sunt
astfel de fiinte, dar ne-am obisnuit sa le consideram pur mitologice.”
Un exemplu ilustrativ de mod de comunicare cu Spiritele Naturii, dar si cu
entitatile angelice este dat de Peter Caddy, familia sa si prietena acestora,
Dorothy MacLean. Acestia a fondat comunitatea de la Findhorn, iar mesajele
transmise lor de catre spiritele naturii au fost publicate în trei volume:
Gradinile de la Findhorn, Magia de la Findhorn si Spiritul Findhorn, la editura
Harper &Row.

Findhorn ramâne o dovada vie a faptului ca entitatile angelice si spiritele

Naturii exista si ca ele pot coopera cu oamenii care le invoca pentru a da
nastere unor adevarate miracole palpabile, chiar în lumea fizica.