CAPITOLUL 2 PERSONAJE FEMININE MALEFICE IMPLICATE ÎN RITUALURI 2.1.

EXCURS
TEORETIC DESPRE DAIMONOLOGIE 2.1.1. Definiţia şi istoricul daimonologiei mitice
“Daimonologia este partea mitologiei care studiază prefigurările unor forţe supranaturale ale naturii
şi reprezentările lor mitice ca duşmani şi prieteni ai omului, caracterele lor funcţionale şi
semnificaţiile lor axiologice”6. Istoria daimonologiei mitice la români are o tradiţie scrisă care
coboară până la Dimitrie Cantemir. Acesta trece în revistă nume necunoscute ce amintesc de cultul
străvechi al Daciei, unele făpturi daimonice: Stahia, Dracul din vale, Frumoasele, Joimăriţele,
Zburătorul, Striga, tricoliciul. În notele referitoare la “numele necunoscute” precizează uneori
caracterul lor de daimoni, năluci, nimfe, făpturi ce pedepsesc oamenii etc. După Cantemir s-au mai
făcut referiri disparate despre făpturi daimonice în manuscrisele laice şi ecleziastice rămase prin
biblioteci, iar în secolul al XIX-lea publicate în presă, în almanahuri şi lucrări de cultură generală.
Integrarea problemelor de daimonologie în unele monografii tematice de etnografie, folclor sau
etnologie începe cu Simeon Florea Marian7, care consacră câteva pagini daimonologiei funerare
(strigoi, pricolici, vântoase, iele, ierarhii diavoleşti). Tudor Pamfile redactează primul studio pe care îl
putem califica un început de daimonologie mitică. După propriile lui mărturisiri “această lucrare este
o parte din mitologia românească”8. Autorul precizează că dintre prietenii omului, lipseşte în lucrările
lui Dumnezeu, dintr-un motiv foarte raţional: nu putea sta “laolată” cu atâtea spirite, parte creştine,
parte păgâne. Fără să precizeze caracterul daimonilor mitici, 6 7 Drîmbă, Ov., ibidem, p. 294
Simeon Florea, Marian, apud Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Bucureşti, Editura
Academiei, 1987, p. 299 8 Pamfile, Tudor – apud Vulcănescu, ibidem, p. 299 10
Pamfile prezintă o “sistematizare a fiinţelor suprafireşti: 4 sunt net răufăcătoare,, 4 sunt când
binefăcătoare, când răufăcătoare, 34 sunt net răufăcătoare, 4 uneori răufăcătoare”9. O contribuţie
deosebită în domeniul daimonologiei o are Artur Gorovei, din perspective descântecelor. În
introducerea unui vast studiu comparativ despre credinţa în existenţa diavolului, Gorovei trece în
revistă lupta dintre politeism şi monoteism, transformarea politeismului în material de studiu
demonologic pentru creştinism şi asimilarea de către acesta a credinţei în existenţa şi puterea
daimonilor răi: numele şi rosturile vechilor zei sunt înlocuite prin “nume de sfinţi şi martiri, profeţi şi
îngeri”10. Gorovei găseşte în descântecele româneşti 22 de făpturi demonice sau duhuri necurate:
Avestiţa, Dânsele, Ielele, Solomonari, Joimăriţa, moroi, moroaice, Muma Pădurii, Năluca, Potca,
Rusaliile, Zburătorul, zmeu, zmeoaică etc. O altă lucrare care are contingenţe cu daimonologia
mitică este cea a lui C. Eretescu consacrată unor fiinţe supranaturale, identificând 21 reprezentări
mitologice malefice faţă de 10 benefice. Observăm că în studiile tuturor celor menţionaţi, fiinţele
suprafireşti au o pondere mai mare decât cele benefice. În acelaşi timp, se mai observă că toate
aceste fiinţe supranaturale nu sunt reprezentative şi semnificative pentru daimonologia mitică
românească, deoarece uneori sunt doar dublete nominal-locale ale altor făpturi daimonice, mai
generale, alteori sunt omonimii sau sinonimii nominaldaimonice rezultate din asimilarea unor
superstiţii şi credinţe străine “enclavate în corpul folclorului mitic românesc, în perioada feudală”11.
În aceste condiţii de interpretare a daimonilor la români şi a daimonologiei româneşti se pune
întrebarea: de ce noi vorbim de daimoni şi nu de demoni, de daimonologie mitică şi nu de
demonologie mitică. 2.1.2. Conceptele de daimon şi demon “Daimon vine din limba greacă antică,
unde însemna geniu sau spirit (vizibil sau invizibil, protector sau distructiv). Termenul daimon în sine
este imprecise, astfel că polivalenţa lui îl face fluent, ambiguu şi disimulant”12. Aşa se explică de ce
în mitologia 9 Samca, strigoaicele, Şoimanele, Ursita, zâne, Ibidem Gorovei, Artur – apud
Vulcănescu, p.297 11 Vulcănescu, Romulus, Ibidem, p.296 12 Ibidem, p.296 10 11
antică greacă daimonii constituiau o categorie atotcuprinzătoare de făpturi impersonale, asexuate,
neutre, care, în anumite condiţii, din bune puteau deveni activ bune sau rele. Daimonii ca forţe
supranaturale anticipează zeităţile şi se menţin în continuare ca atare, apoi acţionează ca
intermediari între zei şi oameni. Cel posedat de un daimon – geniu sau spirit – era considerat
protejat de zei, pentru că avea ingeniu, iar ingeniul era echivalent cu inspiraţia divină. Inegeniul era
totodată un bun tekne, un artist, care acţiona ca un interpus de zei. Cu timpul, în mitologia greacă,
termenul de daimon îşi precizează valenţele magico-mitice pe categorii de făpturi. Daimonii încep să
se diferenţieze între ei după clasele de făpturi mitice, acest lucru ducând la o ierarhie pe grade de
reprezentare daimonică: Rangul superior este cel al theodaimonilor consideraţi un fel de spirite
proprii divinităţilor, care nu trebuie confundate cu acoliţii divini sau mesagerii lor divini;
Anthropodaimonii, adică daimonii de rang uman, vin imediat sub primii, fiind un fel de dublu sufletesc
al oamenilor; Zoodaimonii, cei de rang animal, reprezentând dublul sufletesc al animalelor. Trebuie
menţionat faptul că daimonii-oameni pot lua înfăţişarea de daimonianimale şi invers. Însă niciodată
daimonii de oameni sau animale nu pot lua înfăţişarea de theodaimoni. Pentru greci, răul ar fi ajuns
pe Pământ odată cu deschiderea cutiei Pandorei. Mitul a apărut pentru prima dată în secolele VIII-
VII î.e.n., în poemul epic Teogonia sau Naşterea zeilor al lui Hesiod. Potrivit legendei, Zeus s-ar fi
înfuriat după ce Prometeu le-ar fi oferit oamenilor focul şi ar fi decis să le trimită necazuri, ca să
neutralizeze cadoul. El i-ar fi ordonat lui Hefaistos să facă, din ţărână şi apă, o femeie frumoasă
precum zeiţele. Creaturile mitologice ar fi contribuit pe rând la acest lucru. Atena, zeiţa înţelepciunii,
ar fi împodobit-o şi ar fi învăţat-o să ţeasă, iar Afrodita, zeiţa frumuseţii, i-ar fi oferit graţie şi pasiune.
În schimb, Hermes, zeul călătorilor, dar şi al hoţilor, i-ar fi aşezat în suflet cuvinte maliţioase şi
minciuni. Zeus a botezat-o pe femeie Pandora, datorita acestor daruri (dora), apoi s-a servit de ea şi
de Epimeteu, unul dintre titani, ca să se răzbune. Planul prin care stăpânul zeilor dorea să le trimită
necazuri oamenilor a dat roade imediat. Fermecat de frumuseţea femeii, Epimeteu a luat-o de 12
nevastă, ignorând avertismentele fratelui său mai mare, Prometeu. Drept dar de nuntă, Zeus le-a
oferit celor doi cutia. Spiritele răului, captive înăuntru, ar fi evadat în momentul în care Pandora ar fi
deschis-o şi ar fi umplut lumea de boli, necazuri şi durere. Numai speranţa a rămas înăuntru, pentru
că tânăra a închis capacul în ultimul moment. Şi romanii aveau zeităţile lor „negre” dar, spre
deosebire de cele ale grecilor, cu personalităţi puternice şi figuri umane, primele fiinţe supranaturale
ale latinilor nu aveau o formă fizică. Stăpânul infernului şi judecătorul morţilor era, pentru strămoşii
noştri, Pluto. Spre deosebire de corespondentul său grec, Hades, zeul roman era privit într-o lumină
ceva mai bună. Anticii foloseau expresia cel bogat de multe ori când vorbeau despre el, temându-se
să-i pomenească numele, din cauză că se credea a fi nemilos. Pentru a se proteja de influenţele
răului, latinii îşi exprimau gratitudinea prin altare simple, unde aşezau mâncare, vin şi tămâie. Lui
Pluto, spre exemplu, i se ofereau oi negre ca ofrandă. În mitologia română spiritele de tip daimonic
au o dublă geneză: unele sunt create de Nefărtat şi acceptate de Fărtat pentru a întrevedea unele
erori ale creaţiei, între demiurgii fraterni, deşi antagonici, existând totuşi colaborare în privinţa
perfectării creaţiilor reciproce. Spiritele ancestrale devin astfel spirite divine cu care se poate măsura
experimentarea etapelor creaţiei altele sunt rezultatul unei creaţii inconştiente sau conştiente,
nevoite sau intenţionate, ale fiicelor oamenilor cu Nefărtatul sau cu acoliţii Nefărtatului.
Daimonologia mitică include studiul a trei categorii de făpturi daimonice: daimonii creaţi de Nefărtat
şi toleraţi de Fărtat. Aceştia alcătuiesc grupul de făpturi maligne care populează cosmosul, ale căror
răutăţi pot fi prevenite, combătute sau anulate; daimonii care se întrupează ca oamenii la naştere
sau în timpul vieţii şi care acţionează şi post-mortem ca atare; daimonii rezultaţi din împreunarea
unor făpturi daimonice cu făpturi umane (femei sau bărbaţi). La aceste trei categorii de daimoni, în
perioada de creştinare a poporului român sau adăugat daimonii biblici, preluaţi de creştini, care
reprezintă îngerii răzvrătiţi, căzuţi din ceruri pe pământ şi sub pământ. Cel mai strălucitor dintre
îngeri, Lucifer (nume 13
latinesc care se traduce prin aducătorul de lumină sau Luceafarul), s-a răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu şi a fost aruncat din Rai spre Pământ cu „multă mânie”, după cum spune Biblia. Numit şi
Satan sau conducătorul demonilor, Lucifer e cel care a glăsuit prin intermediul şarpelui care a
convins-o pe Eva să nesocotească porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din fructul oprit. Reşedinţa
acestor trei categorii de daimoni, în concepţia arhaică a românilor, era întregul cosmos. În viziunea
mitologiei creştinizate, îngerii care s-au răzvrătit au rămas suspendaţi la nivelul dintre cer şi pământ,
pe pământ sau sub pământ, acolo unde ajunseseră în momentul când s-a oprit căderea lor. Nu
trebuie pierdut din vedere faptul că posedăm o dublă daimonologie mitică, una arhaică şi una
popular creştină. A doua formă preia din prima nume, structuri şi funcţiuni culturale, reprezentări
mitice, pe care le valorifică în sensul concepţiei religioase proprii despre viaţă şi lume, la nivelul
culturii populare. Acest raport al daimonologiei mitice creştine îl vom numi convenţional
demonologie, pentru a marca astfel diferenţele paralele de concepţie. Prin daimonologie înţelegem
tratarea daimonilor din perspective mitologiei arhaice şi tradiţionale Prin demonologie vom înţelege
tratarea doar a demonilor din perspective religiei creştine predominante de rit ortodox 13.
Daimonologia se referă la două nivele ontologice: al omului de rând şi al magicianului care le
concepe şi crede în ele; al omului de ştiinţă care le consideră teme de cercetare, de analiză,
clasificare şi interpretare ştiinţifică. Fenomenele şi faptele mitice nu pot fi înţelese, interpretate,
dominate sau anulate decât de cei iniţiaţi sau supradotaţi, care, la rândul lor, sunt consideraţi
supranaturali. 2.2. TIPOLOGII FEMININE CU STATUT NEGATIV ÎN RITUALURI MALEFICE 2.2.1.
Binele şi răul 13 Vulcănescu, R., op.cit., p. 299 14
„Diavolul, ca să se poată război cu Dumnezeu şi să facă făpturilor lui mai mult rău sau să le
îndemne la rele, a născocit o mulţime de spirite rele şi rar se întâmpla ca cineva să le poată prinde şi
să se lupte cu ele”14. În mitologia românească se vorbeşte de un om tare isteţ, vestit pretutindeni
pentru înţelepciunea de care dădea dovadă, pe numele lui Solomon. Dar, pe lângă înţelepciune, el
mai avea un mare dar: ştia să stăpânească „duhurile rele şi toată armata lui Satan” 15. Unele dintre
aceste duhuri îi ştiau atât de mult de frică, încât doar ce auzeau de el, se şi ascundeau, sau, la un
singur semn de-al lui, i se supuneau. Înţeleptul s-a gândit că cel mai bine ar fi să le închidă pe cele
mai rele în nişte sticle, închise bine cu dopuri, peste care să pună sigiliul său şi să le arunce pe
fundul mării. Pe altele le-a închis în fundul pământului. De toate aceste spirite nu s-a mai auzit. În
schimb, au fost unele care, prin tertipuri, au reuşit să scape de vigilenţa lui Solomon, existând încă şi
venind să învrăjbească lumea. Dumnezeu, în schimb, a lăsat pe lume duhurile bune, care să
păzească pe om de a cădea în păcat, luptându-se cu spiritele rele. Iată una din frumoasele legende
din folclorul românesc, care vine să ne arate că întotdeauna au existat forţe antagoniste în Univers,
că Răului i se opune întotdeauna Binele, între cele două energii ducându-se o luptă continuă pentru
menţinerea echilibrului. Binele şi Răul sunt termeni uzuali pe care îi folosim în diferite contexte
pentru a exprima aprecieri sau evaluări în conformitate cu un obiect, persoană sau acţiune. De
obicei, în aprecierile oamenilor, ei fac distincţia între fapte şi valoarea acestora, prin consideraţii de
tipul: bine/rău, moral/imoral, pios/nepios etc. În funcţie de contextul în care îi folosim, cei doi termeni,
Binele şi Răul, acţionează sau reacţionează asupra noastră cu un impact mai mare sau mai mic. Ca
să fie mai uşor de acceptat aceşti termeni, religia le-a „oferit contur şi chip”, dar şi o poveste, ca
omul să poată înţelege semnificaţia lor. Astfel a apărut şi lupta dintre cele două energii – Binele şi
Răul – balanţă sau echilibru universal care trebuie menţinut pentru ca ciclul naştere-viaţă-moarte să
poată continua. „Din fericire, am învăţat din timp să deosebesc prejudecata teologică de cea morală
şi nam mai căutat originea răului dincolo de lume”, spunea Nietzsche16 14 15 Olinescu, Marcel –
Mitologie românească, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001, p. 306 Ibidem, p.307 16 Nietzsche, Fr. –
Geneologia moralei, Bucureşti, Editura Antet, 2001, p.47 15
2.2.2. Spirite feminine malefice Aflaserăm în capitolul anterior că spiritele rele au o pondere mai
mare faţă de cele benefice, unele dintre ele fiind spirite feminine, altele masculine, altele cărora nu li
se cunoaşte sexul. a. Babele În folclorul şi mitologia românească avem parte de un fenomen
extraordinar, după cum apreciază etnologul Delumeau, care constată că „poziţia babelor din folclorul
românesc este una mult mai completă, autentică şi privilegiată decât cea din tradiţiile Evului Mediu
Apusean”17. In afară de sensul de „femeie bătrână”, în limba şi credinţele românilor, cuvântul „babă”
are o mulţime de alte conotaţii care duc spre o mitologie ancestral daco-getică sau chiar mai
timpurie, când babelor şi moşilor le era rezervat un loc extrem de important ca părinţi, strămoşi şi
iniţiatori. Primul care a evidenţiat acest aspect a fost B.P. Hasdeu, care nota că la noi babele sunt
privite ca „fiinţele cele mai d'a dracului”, de unde probabil termenul de babă era însoţit aproape
întotdeauna de atribute peiorative de genul: cloanţă cotoroanţă, hârcă, talpa iadului, hoaşcă etc.
Pentru a ne demonstra cât de rele sunt babele, un basm românesc, cules de Ispirescu, ne spune că
la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o babă, cele doua personaje făcând o larmă atât de
mare, încât l-au trezit din somn pe Sfântul Petre, care, mânios fiind, puse mâna pe o sabie şi le taie
capetele celor doi zurbagii. După sângeroasa pedeapsă şi plecarea Sfântului, trupurile
descăpăţânate s-au apucat să-şi caute capetele prin ţărână. Diavolul a găsit capul babei pe care şi l-
a însuşit, iar baba pe cel al Diavolului, care, fără prea multă mirare, i s-a potrivit de minune
cotoroanţei. Însă conotaţiile babei nu sunt doar negative, ci şi admirative, deoarece babele, fiinţe ale
dracului, erau moaşe pricepute, doftoroaie vestite, sfătuitoare preţioase, dar şi vrăjitoare redutabile
cu care nu era bine să ai de a face. Vechimea cultului „babelor” pe teritoriul Daciei este atestată şi
de venerarea unor monumente megalitice, de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se
numesc 17 Delumeau, Jean – La Civilisation de la Renaissance, Paris, PUF, 1967, p. 69 16
în mod curent - Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlău şi din multe alte locuri din
Carpaţi, învestite de popor cu simbolism magic. Prestigiosul cercetător Nicolae Densuşianu a găsit
peste 20 de asemenea „babe antropolitice” pe teritoriul ţării noastre. Evidenţa cultului „babelor” şi al
„mumelor” ancestrale în cultura populară românească este un argument în plus pentru importanţa
principiului feminin din tradiţiile noastre străvechi. Babele mitice care vin din negura timpurilor
populează abundent mitologia românească, intrând în componenţa unor personaje fabuloase: Baba
Cloanţa: o bătrână monstruoasă care, în basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 -
1905), apare drept o femeie urâtă, cocoşată, cu dinţi lungi şi colţi ca grebla. În variantele culese şi
inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 - 1887), Baba Cloanţa este nimeni alta decât mama
zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns într-o cuşcă de suflete. Când era lovită de moarte de
eroul pozitiv, fugea şi sorbea din sufletele închise, câştigând viaţă şi putere. Lingvistul şi folcloristul
Lazăr Şăineanu (1859 -1934) prezintă postura de mare vrajitoare a babei care încheagă apele cu
farmecele ei şi are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al nopţii. Baba Coja: este
un spirit feminin malefic, specific mitologiei românilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copiii
nebotezaţi. Marele etnolog şi folclorist Simion Florea Marian (1847 - 1907) insista asupra paralelei
cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germană, stăpână peste toate duhurile
necurate. Baba Coja are unghii de aramă la mâini şi nas de sticlă, ţopăie cu un picior de fier prin
negura nopţii şi fură sufletele copiilor pentru a le ascunde în tufe de soc. B. P. Hasdeu este, însă, de
părere că etimologia ei derivă din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul
saâbesc, ca o reminiscenţă din epoca convieţuirii în regiune a daco-romanilor şi slavilor de sud.
Baba Hârca: locuieşte într-o văgăună ascunsă prin coclauri neumblaţi. Numele său de Hârcă denotă
legătura evidentă cu practicile magice cu cranii umane şi animale, care aveau un rol important în
cadrul cultelor străvechi, proto-dacice, de pe teritoriul României de azi. Unii lingvişti sunt de părere
că în cuvintele romaneşti hârca, hârşti sau mai ales hârşit găsim urmele unei divinităţi vârstnice,
împrumutată din panteonul slav şi iranian unde o găsim sub numele de Haors, Hars sau Gurs. 17
Baba Oarba: descoperim influenţa bătrânei mitice şi ambivalentă chiar şi în jocurile copilăriei, sub
acest nume. Dacă, în prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate şi gesturi ludice care
simbolizează spiritul de dincolo venit în lumea celor vii, în trecut, Baba Oarba avea o menire pur
rituală: identifica natura benefică sau malefică a personajului proaspăt întors din morţi, după care
stabilea cu acest spirit tutelar o legătură, facilitând transmiterea mesajului strămoşilor spre cei mai
tineri descendenţi. În afară de “babele” deja pomenite, în tradiţia populară românească, există zeci
de alte babe, printre ele remarcându-se Joimăriţa şi Marţolea, două entităţi care patronează peste
actul torsului şi al ţesutului, şi care împrumută chipul şi înfăţişarea unor babe hidoase şi rele. Baba
Dochia este percepută ca cea mai rea babă dintre toate babele rele. Se spune că era aşa de rea,
încât şi copiii ei fugeau de ea, numai să scape de răutăţile şi de gura ei. Singurul care a rămas cu ea
era Dragomir şi cu nevasta lui, care îndura toate răutăţile Babei. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui
Sf. Petru, reuşiră să o păcălească şi o determină să urce la munte îmbrăcată fiind cu toate cele 9
cojoace, deşi era cald. Dochia îşi dezbrăcă rând pe rând cojoacele, rămânând doar în cămeşoi şi
poale. Dumnezeu porni viforniţă grozavă de împietri şi oile şi pe Dochia, aşa încât în martie, de ziua
Dochiei, care-i a noua, vine viforniţă şi frig. Drept mărturie a ceea ce s-a întâmplat, stau în vârful
muntelui stâncile pe care oamenii le numesc Baba Dochia şi oile ei. b. Muma Pădurii Muma Pădurii
“e o babă bătrână, bătrână, cu dinţii de lână şi cu care se sperie copiii, să nu umble noaptea prin sat,
sau să întârzie în împrejurimile pădurilor” 18.La înfăţişare seamănă cu un copac cioturos şi plin de
crăci uscate. păru-i cade în şuviţe ca nişte şerpi în jurul ei. Este o femeie înaltă şi adusă de spate,
merge prin pădure bocinduse şi sprijinindu-se într-un băţ. Locuinţa ei se află în mijlocul pădurii, fiind
plină de copii. Căci oricât de urâtă şi înspăimântătoare este, Muma Pădurii are mulţi copii făcuţi cu
Dracu sau cu Moşu Pădurii. Copiii aceştia sunt foarte răi şi o necăjesc mereu, de aceea umblă de
fură somnul copiilor de prin sate şi-l aduce alor săi, ca să se odihnească şi ea puţin. 18 Olinescu,
op.cit. p.320 18
Dar ea fură nu numai somnul copiilor, ci şi pe copiii mici, lăsaţi fără pază şi-i mănâncă. Pentru a
împiedica un astfel de eveniment, femeile, când pleacă la câmp şi-şi lasă pruncii acasă, le pun de
pază mătura, foarfecele, vătraiul sau cleştele făcute cruce. Când copiii sunt mici de tot, de faşă, li se
leagă de capătul feşii un ban de argint, tămâie sare şi usturoi. De asemenea, Muma Pădurii
cunoaşte toţi copacii, îi îngrijeşte de când sunt mici şi chiar îi alăptează, îi dojeneşte dacă aceştia
cresc strâmbi, le dă nume, le dă porecle. În schimb, dacă se supără pe vreunul, îl blestemă să fie
tăiat sau trăsnit. De aceea se găsesc fulgeraţi tocmai cei mai frumoşi copaci, căci s-au fălit în faţa
Mumei Pădurii. Nu iubeşte oamenii pentru că ei sunt frumoşi, iar ea este urâtă., motiv pentru care,
dacă îi găseşte rătăciţi prin pădure, îi înspăimântă şi mai tare, încât aceştia rămân “pociţi, sau chiar
mor de spaimă”19. Dacă reuşesc să-şi facă semnul crucii, se pot apăra de ea. Scânceşte ca un
copil, ascunzându-se după vreun copac. Dacă cineva o întreabă: Doamnă mare, de ce plângi? Mi-e
foame. N-am mâncat de-o săptămână!20 Pomana pe care o fac oamenii, dându-i o bucată de pâine,
o determină să plece. Muma Pădurii e capabilă şi de alte răutăţi la adresa oamenilor, când e foarte
supărată şi vrea să se răzbune. Astfel, trimite şerpii pădurilor să sugă mana vacilor, dă ploi cu
broaşte, opreşte ploile să vină asupra satelor. c. Samca sau Avestiţa – sub aripa Satanei Cea mai
terifiantă reprezentare a vreunei entităţi malefice feminine din tradiţia românilor apare sub forma
Samcăi sau Avestiţei, despre care lumea satului şoptea înfiorată că ar descinde de sub aripa
Satanei. Denumirea ei are legătură cu titulatura de Vestica sau vrăjitore în limbile slave, iar pentru
români Samca este totuna cu Baba Coja. Marcel Olinescu face în monumentala sa operă “Mitologie
românească”, cel mai potrivit portret temutei entităţi: “Samca este un duh feminin îngrozitor la
vedere, cu părul rar şi lung până la pământ, ochii săi roşii ca focul îi joacă în cap ca nişte felinare
bătute de vânt, nu stau locului o clipă, se sucesc şi se strâmbă într-una, iar din gură bolboroseşte
neîncetat cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diverse înfăţişări spre a se apropia de 19 20
Olinescu, op.c it., p.321 Ibidem, p.321 19
casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate şi pruncilor atât ziua, cât şi noaptea, în diferite
chipuri: ca pisică, porc, câine, capră, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă, păianjen, umbră şi
diferite năluciri”21. Samca locuieşte în fundul Tartarului. De acolo porneşte, trimisă de Scaraoschi,
să facă rele pe pământ. Femeile nu scapă de ea decât dacă poartă cu ele o rugăciune a Sfântului
Mihail şi în care se găsesc toate numirile ei, 19 la număr. Se spune că Arhanghelul Mihail a prins-o
de păr şi a bătut-o cu sabia să-i spună cum şi în ce chip chinuie pe copiii oamenilor şi ea a trebuit să
spună că în timpul somnului vine sub diferite înfăţişări şi-i omoară cu meşteşuguri văzute şi
nevăzute In mitologia românească veche, Samca este cea mai nemiloasă şi primejdioasă întrupare
a duhurilor necurate. Rolul său este unul oribil. Se arată mai ales femeilor însărcinate, atunci când
acestea sunt în durerile naşterii, pentru a le înspăimânta, frământa şi chinui atât de intens încât
unele dintre ele mor înainte de a naşte sau rămân pentru totdeauna schimonosite şi neputincioase.
La fel de crud se poarta şi cu copiii nou-născuţi, înainte ca pruncii să primească Sfântul Botez. Dacă
primele uneltiri nu-i reuşesc şi bebeluşii supravieţuiesc, demonica făptură îi îmbolnăveşte de boala
denumită după numele său, „Samca” (Sanca). Pruncii bolnavi de samcă tremură fără motiv, tresar şi
plâng noaptea în somn, oftează şi se sting deseori din viaţă. Pentru a contracara activităţile
Avestiţei, există un adevărat „reţetariu” ezoteric de descântece şi blesteme aruncate împotriva ei de
bătrânele moaşe şi vrăjitoare ale satului (nimeni altele decât aspectele pozitive ale Samcăi). Se
descântă în trei luni, în câte trei zile de câte trei ori, în rachiu cu un pai de mătură, un ac şi o biciuşcă
de găsit. Rachiul îl bea bolnavul şi se mai spală cu el.22 După instaurarea creştinismului în spaţiul
românesc, atributele de protectori împotriva Avestiţei s-au transmis şi sfinţilor şi sfintelor cu
proprietăţi taumaturgice şi exorciste. d. Ştima apei 21 22 .Ibidem , p.312 Olinescu, op.cit., p.314 20
Ştima este vietatea fiecărei ape, nimfa apelor româneşti, dar una răufăcătoare, apropiată mai mult
sirenelor. În imaginaţia mitologică ea apare ca o femeie frumoasă, opusul babelor, cu înfăţişare albă,
sălbatecă, voinică şi „mândră la boi”23. Poartă o cămaşă cu altiţă şi ştergar, ce-i ţine părul ling până-
n pământ, ce sclipeşte ca aurul în bătaia Soarelui. Sânii îi sunt foarte mari, iar atunci când stă în
apă,jumătate e femeie, jumătate e peşte. Maxim Gorki, în Legenda valahă descrie „o nereidă
păgână care trăia în Dunăre şi era mereu prinsă de pescari în mrejele lor. Un pescar, pe nume
Marcu, o prinde în mreaja lui, o sărută, se îndrăgosteşte de ea şi o ţine lângă el ziua întreagă. Cum
vine noaptea, nereida dispare. Marcu umblă nebun după ea, întrebând apa: „Unde-i zâna?”, iar apa
răspunde: „Cine ştie!”. Marcu se aruncă în apă să o caute, dar se îneacă. Ştimei nu-i pasă de el, dar
în urma povestii rămâne cântecul de dragoste”24. Fiecare pârâu, râu sau apă stătătoare are câte o
ştimă şi în fiecare zi cere un cap de om. Când se înfurie, iese din apă şi pleacă peste câmpuri,
ducând după ea apa râului, crescută atât de mare, încât inundă totul în cale. Dar după ce îneacă
atâtea capete de se satură, se reîntoarce la matcă sau se aşază în iazuri. În timp de secetă, când
apele nu cresc şi ele trebuie să se ascundă în adânc de arşiţa Soarelui, noaptea, pe aproape de
miezul nopţii, îşi scot capetele afară şi îşi cer capul de om strigând: „Ceasul a sosit/Omul n-a venit”.
Atunci, de oriunde ar fi cel sortit să-i mănânce capul ştima, lasă totul baltă, lucrul sau odihna, şi
porneşte drept la apa în care stă ştima şi se îneacă. Dacă este oprit, se zbate şi oricât l-ar ţine
cineva, se smulge din strânsoare şi fuge. Dacă nu reuşeşte, se roagă să fie lăsat să-şi ude măcar
picioarele şi cum atinge apa, cum moare. Pe Valea Oltului, de îndată ce acesta este învolburat şi
urlă încât se aude de departe, oamenii se feresc să intre în el, ştiind că ştima îşi cere hrana. e.
Faraoni sau Femeile-peşti După cum apele mici au spiritele lor malefice, tot aşa şi mările sunt
bântuite de femeile-peşti sau Faraoni. Ele sunt fiinţe ciudate, jumătate peşte, jumătate femeie şi stau
liniştite pe fundul mărilor în timpul săptămânii. Sâmbăta, când marea este liniştită, ies la suprafaţă,
în acel loc apărând o dungă roşie, una galbenă şi alta albastră. Ele se ţin de 23 24 Ibidem, p.316
Gorki, Maxim - Legenda valahă în Scrieri, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1967, p. 88 21
mâini şi cântă foarte frumos, încât cântecul lor farmecă pe oricine îl ascultă. Dacă acesta nu este un
om drept, adică având frica lui Dumnezeu, îşi pierde capul şi se îneacă. Ceilalţi ţin minte cântecele şi
le aduc cu ei, de le învaţă toată lumea. Între valurile mării se nasc cele mai frumoase cântece,
împrăştiate câtre lume de faraoni. Rareori aceste femei-peşte ies pe malul mării. Se întâmplă doar
primăvara, când este cald, se orânduiesc pe mal şi pe stânci, jucându-se cu şiragurile de mărgele.
Faraonii nu doresc să fie văzute de ochi de pământean şi când simt că se apropie cineva, se aruncă
în valuri, uitând deseori pe mal şiraguri de scoici, ghiocuri şi pietre de toată frumuseţea. f. Marţolea
şi Joimăriţa Numărul zilelor este stabilit din vremuri străvechi, însă alegoria, conţinutul şi fabulaţia lor
mitică locale25. Fiecare zi a săptămânii este personificată printr-o sfântă bătrână. În afara
personificării mitice a zilelor săptămânii, românii au acordat unor zile din an caractere faste sau
nefaste. În calendarul superstiţiilor se menţionează cele faste şi cele nefaste, cu superstiţiile şi
credinţele referitoare la ele şi cultul special ce trebuie să li se acorde. După cuvântul sau desinenţa
adăugată la numele unei zile se poate distinge caracterul său nefast. Marţea neagră e nefastă, Joia
verde de asemenea, culoarea denotă natura zilei. De asemenea, Marţolea şi Joimăriţa denotă
caracterul lor nefast, pentru că sunt dedicate unor semi-divinităţi răufăcătoare. Marţi e tare necăjită
că lumea nu o respectă, de aceea umblă mereu supărată şi a îmbătrânit. A ajuns o bătrânică
amarnică şi rea, încât toată lumea se teme de ea ca de o mare năpastă, căci pedepseşte pe femeile
care lucrează în seara zilei ei. Dacă îţi aduci aminte că ai lucrat în această zi, spune repede: „Aoleu!
Între deal Şi-ntre Ardeal, Ard casele Sfintei Marţi!” Şi atunci, Marţolea, dacă e venită la vreo casa,
aleargă repede să şi le salveze pe-ale ei. În timpul acesta, cea care a lucrat, întoarce cu gura-n jos
lucrurile din casă şi unge cu usturoi încheieturile uşilor şi-ale ferestrelor. 25 Vulcănescu, R., op.cit.,
p.436 22
Joimăriţa este o femeie urâtă tare, bătrână şi zbârcită, umblă despletită şi rânjeşte cu gura ei ştirbă,
mai ales când vede fetele leneşe, care îi ştiu de frică. Când se apropie Joia Mare şi mai au treabă
de făcut, fetele ung ferestrele, uşile şi chiar şi pe ele însele cu usturoi. Baba vine la fereastră şi
strigă: „Câlţii, câlţii Torsa-i câlţii? Câlţii dacă n-ai torcat, Mâinile ţi le-am tocat”26. Fetele răspund
repede: „Tors! Tors! Tors!” g. Ielele sau Şoimanele Ielele sunt „zâne ale văzduhului silvic şi
campestru”27 care personifică stările atmosferice ale aerului în continuă mişcare şi schimbare. În
legătură cu originea ielelor, legendele româneşti dau mai multe explicaţii, ceea ce înseamnă că
vorbim de o poligeneză neconcordantă. Despre originea lor au fost emise patru ipoteze: • Ielele sunt
suflete de femei care au fost vrăjite – în timpul vieţii, sufletele lor nu-şi găsesc liniştea în nici o stare,
„nici în văzduh, nici pe pământ”28, iar Fărtatul nu mai vrea să ştie de ele; • • Ielele sunt fiicele lui
Rusalin-Împărat, care trăiesc în păduri şi pe câmpii şi urăsc pe creştini, pentru că aceştia ca supuşi
ai tatălui lor, au trecut la creştinism; Ielele „au fost trei fete ale lui Alexandru Machedon, Catrina,
Zalina şi Marina, care, găsind o sticlă cu apă vie au băut-o şi au început să zboare năuce prin aer,
căutând calul năzdrăvan al tatălui lor, care băuse şi el din apa vie”29. Olinescu30 vine cu o
completare şi spune că la început au băut din apa primele trei fete şi s-au transformat în iele, a doua
zi următoarele trei, temându-se să nu fie certate că apa vie s-a împuţinat, au băut şi ele şi, la rându-
le, s-au transformat în iele, iar în a treia zi, ultimele trei fete, văzând că surorile lor nu au revenit au
băut şi ele şi imediat au 26 27 Olinescu, M. –op cit., p.332 Vulcănescu, R., op.cit., p.428 28 Ibidem
29 Vulcănescu, R., op.cit. p.428 30 Olinescu, Mircea, op.cit., p.324 23
zburat, transformate şi ele ca şi surorile lor. Când Alexandru Machedon a vrut să bea din apă, nu a
mai găsit nici o picătură şi a murit. • Ielele sunt nişte fete frumoase transformate în babe urâte sau
nişte babe urâte transformate în fete frumoase, în urma unor greşeli faţă de Fărtat sau Nefărtat, care
le-au blestemat să-şi schimbe înfăţişarea drept pedeapsă. Indiferent de natura lor terestră sau
celestă, Ielele se adună întotdeauna noaptea, pe lună, în poieni, în luminişuri de pădure, sub
streaşina arborilor sau pe câmpiile ori smârcuri. Aceste 9 Iele sau Şoimane au fiecare lucrul lor: „trei
iau vinele de la oamenii pe care îi pocesc, trei fac de dragoste şi de urât, iar cele mai mari se ocupă
de ursitul copiilor”31. Cele 9 Iele nu se întâlnesc decât o dată pe an şi, de bucurie că se revăd, fac o
horă „îndrăcită şi joacă învârtindu-se ca nişte nebune, cântând aşa: Hai, de n-ar fi în lumea asta
Leuştean şi hodolean Avrămeasă, cârtineasă Usturoi de samurastră Toată lumea-ar fi a noastră”32.
Cântecul pe care ele îl cântă vine de la faptul că nu s epot apropia d elocurile unde cresc aceste
plante, da rmai ales de usturoi. Tot cu aceste plante pot fi vindecaţi cei care sunt pociţi după ce au
trecut pe unde au jucat Ielele, sau au băut apă din fântâna în care sau scăldat şi nu au lăsat un
semn, câteva fire rupte din brâu sau din haină. Ielele babe urâte sau Ielele fete frumoasse folosesc
aceleaşi mijloace de seducţie şi atunci când sunt refuzate se răzbună pe flăcăi pocindu-i sau
omorându-i. Numele de Iele este un apelativ ritual, un eufemism de complezenţă, un tabu, deoarece
celor care le descoperă semnificaţia adevărată şi le pronunţă, indiferent în ce condiţii, li se ia glasul
şi numai cu greu li se pot dezlega limbile. Când apelativele devin ştiute de toţi, se caută altele pentru
a nu atrage pedeapsa ielelor. Astfel, ele sunt numite Zânele, Rusaliile, Nemilostivele, Dânsele,
Drăgaicele, Vântoasele, Vâlvele, Irodiencele, 31 32 Şăineanu, Lazăr – Ielele, studiu de mitologie
comparată, Bucureşti, Editura Antract, 2001, p. 101 Olinescu, M., op.cit., p.324 24
Frumoasele, Domniţele, Sfintele, Şoimanele, Măestrele, Fetele ş.a. Dimitrie Cantemir numea Ielele
„nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoşi”33. Descântece de invocare şi
alungare Polivalenţa Ielelor se referă la substituirea de calităţi între ele, dar şi la trecerea foarte uşor
de la o claitate la alta, sau de la o calitate la un defect. Tocmai din această polivalenţă se fac şi
numeroase confuzii între diferitele categorii de Iele, iar atunci când sunt spuse numele lor în
farmece, vrăji sau descântece sunt numite cât mai multe apelative, tocmai pentru a preîntâmpina
vreo greşeală de interpretare, enumerând din seria însuşirilor lor contradictorii tocmai pe acelea care
i se potrivesc mai bine: „Voi, Zânelor bune, Măiestre, Frumoase Puternice, Miloase, Vitezelor,
Iubitelor, Vă rog fierbinte, Cu dulci cuvinte Să-l ajutaţi pe (…) Să fie sănătos, De voi drăgostos. Şi tot
ce face Să nu fie de prisos Să-l lăsaţi curat, Ca voi luminat Şi binecuvântat”.34 Iată şi un exemplu de
exorcizare a ielelor: „Nemilostivelor, Relelor, Apucatelor, Zănatecelor, Bătrânelor, Urâtelor,
Răşchiratelor, Ţâfnoaselor, Scârboaselor, Ce v-a făcut, de nu v-a plăcut? De ce l-aţi pocit şi
nenorocit Pe omul iubit? 33 34 Cantemir, Dimitrie – Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura
Minerva, 1989, p.34 Simeon Florea, Marian apud Vulcănescu, R., op.cit., p.429 25
De ce i-aţi luat glasul de bărbat Şi glas de femeie i-aţi dat? De ce i-aţi luat bărbăţia? De ce i-aţi luat
mândria? De ce l-aţi nenorocit În câmp înverzit? Daţi-i înapoi tot ce i-aţi luat, Glasul, bărbăţia şi
mândria, C-am să vă bat Cu vergeaua de alun înnodurat În pădure, în câmp înflorit Şi-am să vă toc
cu meliţoiul Cu toporul, cu securea Până aţi pieri Şi zâne n-aţi mai fi Fir-aţi voi să fiţi De fete bătrâne
Urâte şi spâne, De zâne spurcate De babe-nţărcate, De destrăbălate. Auziţi voi, Urâtelor…”35 h.
Irodia Ielele au şi o conducătoare în tot ceea ce fac, pe doamna Irodia, Irodeasa, Iordea Doamna
sau Aradia Doamna. Tot pe ea o recunosc de stăpână şi vrăjitoarele şi toate femeile care cer
ajutorul duhurilor necurate şi ale Diavolului şi umblă noaptea călări pe mături. În noaptea lor de
Sabat, toate o pomenesc în cântece, ca pe o zeiţă a lor. Se spune că Irodia Doamna chinuie doar
„pe bogătaşi şi pe neîndurători” 36 fapt ce rezultă şi dintr-un cântec popular: Ce sună, ce răsună? 35
36 Simeon Florea, Marian, apud Vulcănescu, R., op.cit., p.429 Olinescu, M., op.cit., p.328 26
Luncile cu juncile, Văile cu oile, Zmicele cu caprele, Da prin vaduri cine trece? Trece Toma cel bogat
Cu cinci bice-l bat Sună din inele Bate în vergele, Arodia Doamna. Curios este faptul că Irodia este
şi patroana căluşerilor, care, în unele părţi ale Transilvaniei, formează un fel de instituţie: când se
procedează la recrutarea de flăcăi pentru joc, după ce umblă la 9 hotare şi iau apă din 9 izvoare,
vătaful lor îi duce la o răscruce de 3 hotare, unde le leagă zurgălăii şi face o rugăciune către
Irodeasă, cu scopul de a cere ajutor, stropindu-i cu apă pe toţi căluşerii. După acest moment îşi
ciocnesc bâtele, ca semn de recunoaştere între ei. Niciodată nu încep jocul fără a pomeni de
numele Irodesei, iar dacă sunt ospătaţi, prima îmbucătură de mâncare şi cel dintâi pahar de băutură
trebuie să fie aruncat sub masă pentru Irodeasă. Poate acesta este motivul pentru care, cei care
intră într-o astfel de ceată, nu sunt primiţi la cuminicătură37. i. Moroaicele/Strigoaicele/Vidmele În
română, termenul de strigoi provine din limba latină, de la striga, care înseamnă bufniţă, duh
necurat, fermecătoare şi care noaptea îşi strigă numele sau cheamă pe cineva pe care voia să-l
piardă. În Moldova, Cantemir consemna că există credinţa că striga, adică o vrăjitoare bătrână, prin
puterea ei drăcească, omoară, nu se ştie cum, pe copiii nou-născuţi38. Superstiţia este şi mai
răspândită în Transilvania, unde se crede că „atât cât umblă striga, copiii, fără a suferi de vreo
boală, sunt găsiţi în leagăn fără suflare”39. 37 38 Olinescu, M., op.cit., p.328 Cantemir, D. – op.cit.,
p.59 39 Vulcănescu, op.cit., p.301 27
După consemnarea lui Catemir, găsim în secolul al XIX-lea în presa din Transilvania, Muntenia, dar
şi în Moldova, nenumărate relatări despre strigoi şi strigoism şi metode magice de prezervare
împotriva lor. Strigoii sunt făpturi mitice sexuate de ordin inferior, care joacă un rol important în
daimonologia românească. Se vorbeţte despre strigoi viu şi strigoi mort, mai precis, omstrigoi şi
mort-strigoi. Deosebirea dintre aceste două soiuri de strigoi ţine d eprovenienţa lor, de structura
malignă şi capacitatea de a face rău omului. Strigoii sunt sufletele năpăstuite ale unor anumiţi
oameni, care nu-şi află odihna în timpul nopţii, ci, urmând o soartă groaznică, merg de neliniştesc
somnul şi viaţa cunoscuţilor lor şi fac anumite fapte ce le sunt dictate de însăşi fiinţa necurată. Ei se
nasc ca orice copil, dar „sunt recunoscuţi după căiţa de păr sau după tichie şi poartă şi o
cămăşuţă”40. Se spune că un astfel de copil ester născut de o femeie care pe timpul sarcinii „a băut
apă necurată în care un drac şi-a lăsat balele sau a ieşit noaptea cu capul gol. Atunci satan vine şiu-
i pune pe cap o tichie roşie ca a lui, iar când copilul se naşte, are şi el tichia pe cap, de aceea e
strigoi/moroi” 41. Strigoii/moroii se mai fac din copii nebotezaţi, sau care mor ucişi de mama lor şi
din toţi copiii car enu au fost crescuţi cum trebuie. De asemenea, se mai fac din oameni care s-au
vândut Diavolului şi care îşi fac singuri moartea42. Moroii se cunosc după faptul că se feresc să
mănânce ceapă, dar mai ales usturoi şi se feresc de tămâie. Românii au foarte multe credinţe în
legătură cu naşterea şi viaţa moroilor. Ei cred că strigoii se mai fac din morţii lăsaţi singuri peste
noapte şi pe sub care a trecut o pisică, un şoarece sau un câine. Sufletele celor prefăcuţi în strigoi,
după un anumit timp de la moarte, se vor întrupa iar în oameni, dar care vor trăi în alte locuri decât
cele în care au trăit în prima lor viaţă. Dacă acolo se vor întâlni din întâmplare cu cineva pe care l-au
cunoscut, fie om sau animal, mor subit şi pentru totdeauna. Alţi strigoi se prefac în fluturele cap de
mort. 40 Olinescu, M. – op, cit., p.359 Ibidem Ibidem 41 42 28
Se spune că ei vin mai des pe la casele lor, căci le pare rău după viaţa pe care au dus-o. Atunci nu
fac nici un rău nimîănui, doar că oamenii se sperie şi se pot îmbolnăvi de ducă-se pe pustii. În rest,
ei „deoache, fac diferite blăstămăţii şi sperie lumea”43. Moroaicele/Vidmele/Strigele se nasc la fel ca
strigoii, se cunosc după aceleaşi semne, însă ele sunt mult mai rele. Ele iau mana de la vite, ori de
la câmpuri, mai ales în noaptea de Sfântul Gheorghe. Noaptea vin şi vor să facă dragoste cu cei vii.
După ce se iubeşte cu cineva, moroaica îi suge sângele, iar dimineaţa omul găseşte pe corpul lui
pete roşii şi împunsături ca de ac. Tot moroaicele iau roua de pe ierburi şi chiar pot opri ploile.
Pentru asta, ele se feresc de a se scălda, căci îndată ce-ar intra în apă, ploile ar începe să curgă, iar
dacă vor să înece ogoarele sau câmpurile dintr-un anumit loc, se scaldă mai des în acea parte,
oricât de adâncă ar fi apa, deoarece ele nu se îneacă. Ca să oprească ploile, moroaicele pun într-o
strachină tot felul de grăunţe, iar deasupra pun sămânţă de cânepă şi un ou şi le amestecă pe toate
până fac o turtă. Cât vor ţine turta pe cuptor, va fi secetă, iar dacă o ţin la răcoare, va ploua. De
strigoaice te poţi feri miruind şi ungând peste tot cu usturoi. Flăcăii ies afară de Armindeni, mai ales
în Bihor, şi strigă, crezând că astfel înfricoşează strigele/moroaicele: „Auzi, mă? Aud, mă! Răspund
alţii. Cine-i strigă, Dracu-l frigă Pe frigare De cea mare!”44 Pentru descântece contra moroaicelor se
iau trei fire de busuioc şi un ou ouat de o găină neagră într-o sâmbătă, pe la asfinţitul Soarelui, şi se
descântă la capul bolnavului de trei ori în trei zile: „Un om mare, roşu, Luă secure mare, roşie, 43 Şi
mulse vacile mari, roşii, În găleata mare, roşie, Ibidem, p.360 Olinescu, op.cit., p.361 44 29
Înjugă doi boi mari, roşii, La carul roşu, Jugul roşu, Proţapul roşu, Roatele roşii, Osiile roşii, Toate
roşii Şi plecară în pădurea cea mare, roşie, Să taie un copac mare, roşu, Şi făcu stobori mari, roşii,
Şi îi puse în carul mare, roşu, Şi înjugă boii mari, roşii, La carul mare, roşu, Şi făcu un obor mare,
roşu, Şi plecă la casa mare, roşie, Şi-nchise viţei mari, roşii, Cu lapte roşu, Şi strigă în târgul roşu:
Lapte roşu! Strigoii, Moroii, Deochitorii, Moroaicele, Strigoaicele, Deochetoarele, Râmnitoarele
Năvăliră. Care cum lapte din târg luară Inima, ficaţii le plesniră. Şi (…) rămase curat, Luminat Ca
steaua în cer, Ca roua în câmp, Ca maică-sa ce l-a făcut.45 Strigoii şi strigoaicele umblă cu
precădere în anumite zile din an: în noaptea de Sf. Vasile, de Sf. Gheorghe şi de Sf. Andrei. În
aceste nopţi ăşi desfăşoară întreaga lor putere demonică. Strigoaicele, înainte de a pleca de acasă,
în timpul nopţii, îşi adorm bărbaţii, înconjurându-i cu nişte buruieni fermecate şi pentru a ajunge cât
mai repede la locul de întâlnire, s eung după urechi şi mai jos, pe gât, cu o unsoare fermecată. Spre
Paşti şi spre Sfântul Gheorghe, strigoaicele merg să se bată la hotar cu dracii. Zgomotul făcut de ei
este atât de mare, încât câinii şi lupii urlă prelung şi se ascund pe unde pot. Aceasta se poate
întâmpla cât strigoaicele sunt încă în viaţă. Cele din morminte au şi ele adunarea lor, în noaptea de
Sfântul Andrei: ies despletite şi dezbrăcate din morminte, se întâlnesc şi cu strigoii vii şi se apucă de
dansat, „46huhurezii şi cucuvaiele le ţin isonul, iar Crivăţul le fluieră”. 45 46 Ibidem, p.362 Olinescu,
op.cit., p.365 30
Vulcănescu face o deosebire între strigoi şi moroi, spunând că aceştia din urmă „sunt tot un fel de
strigoi”47, iar termenul este indo-european: în albaneză mora – vis oribil; în slavă, la fel; la germani
mara, mahr, însemnând acelaşi lucru, maras în lituaniană, murama în cehă, mors în latină, mora la
ruşi. În daimonologia morţii la români, moroii sunt făpturi infernale ce provin din pruncii care, după
credinţa străveche, au murit în condiţii anormale, sau, după credinţa ortodoxă, pruncii care nu au
fost botezaţi. Moroaicele sunt un fel de strigoi de gradul doi, care îşi chinuie părinţii în timpul
somnului, îndeosebi mamele, de aceea fac parte din categoria demonilor numiţi de latini incubi. Ca
incubi, se abat noaptea pe la casele lor, se aşază pe pieptul fostelor lor mame, le înăbuţă suflarea şi
le fac să aibă coşmare, în care subiectul principal sunt chiar ei, înainte de a muri ca prunci. j.
Ursitoarele Drumul nostru prin viaţă nu ni-l croim după voinţa noastră, ci urmăm o soartă care ne
este trasată de la naştere şi de la care nu ne putem abate. Soarta aceasta ne-o fac Ursitoarele, care
sunt nişte zâne ce vin la trei zile de la naşterea copilului, alcătuindu-i soarta. Se spune că
Ursitoarele trăiesc toate la un loc, într-o casă mare şi frumoasă unde se află o sală enormă cu un
număr infinit de candele. Acestea sunt vieţile oamenilor. De îndată ce se naşte un copil, i se toarnă
în candelă untdelemn, atât cât îi va fi viaţa de lungă. În fiecare clipă mii de candele se sting şi mii de
candele se aprind. Ca şi vieţile oamenilor. După ce au aprins candela, Ursitoarele se duc la casa
copilului, dar numai noaptea, când nu le vede nimeni şi-i urzesc viaţa. Coboară în casă pe horn şi
trebuie să găsească mâncare pregătită pentru ele. Apă, pâine şi sare trebuie să existe mereu puse
pe masă, pe sobă sau la fereastră. Uneori se poate pune şi un pahar cu vin. La icoane sunt aprinse
lumânări. Ursitoarele vin şi se aşază în jurul leagănului, începând să-i facă ursita: ele îi spun câţi ani
va trăi, ce-o să facă, cum va muri. Cea de-a treia ursitoare are cuvântul hotărâtor. Ea spune: „Copilul
acesta va avea viaţa mea din ziua cutare sau de ziua de azi”. 47 Vulcănescu, op.cit., p.303 31
Ursitoarea aceasta se îmbracă în fiecare zi altfel şi în funcţie de îmbrăcămintea ei, va fi şi soarta
copilului: negustor, muncitor ş.a. După ce uzesc firul vieţii copilului, se ospătează repede şi fug să
ursească pe alt copil. Ursitoarele au nume diferite. Ursitoarea, care e cea mai mare dintre cele trei
surori şi care urseşte viaţa celui născut, ţine furca şi fusul. Soarta e cea de a doua şi toarce caierul
vieţii, iar Moartea, a treia ursitoare, curmă firul, punând-i capăt. Nimeni nu trebuie să asculte ce spun
Ursitoarele. Cine le aude e sortit la o moarte năpraznică. k. Zâna malefică/Zâna morţii/Moartea
Moartea este o zână rea, cea mai mică de vârstă din cortegiul Ursitoarelor. „Ea a venit pe lume ca
să încheie ursita omului”48. La începuturi, moartea era vizibilă, dar pentru că producea panică prin
apariţia ei, Fărtatul a făcut-o nevăzută. Pe când era vizibilă, era ca o „babă ciolănoasă şi sfrijită, cu
răsuflarea de gheaţă şi rânjet sinistru” 49. Ca zână invizibilă, moartea nu a mai sesizată de cei din
jur, deşi, îndirect, prin simptomele bătrâneţii, se ştie că e prin preajmă. Pe când era încă vizibilă,
oamenii ştiau când le vine rândul, căci o vedeau cum se apropie şi îăi invită să meargă cu ea. De
când cu „mersul nevăzut al morţii” 50, întâi Fărtatul, apoi Nefărtatul i-au pus la îndemână o mulţime
de vestitori, dintre care cei mai apropiaţi sunt cei domestici (câinele, casu, găina) şi cei iezmatici:
bolile, spartul oglinzii, căderea icoanei din cui, chemarea pe nume noaptea, la fereastră ş.a. În
timpul trecerii de la viaţă la moarte, omul luptă cumplit cu zâna morţii: dacă a fost un om bun, îi sare
în ajutor arhanghelul Mihai, care „decapitează sufletul”51, ajutându-l astfel să s eelibereze şi să
pornească spre Vămile văzduhului. Dacî a fost rău, îl lasă pe mâna ucenicilor morţii, care îl
torturează, smulgându-l încet din trup. Oamenii s ezbat în agonie şi ţipă după viaţa pe care o pierd.
Moartea e foarte rapidă; cât ai bate din palme dă ocol de şapte ori pământului şi ia în clipa aceea, d
eşapte ori câte şapte vieţi. Din cauza aceasta se spune că nu s epoate să te fereşti din faţa ei,
pentru că nu ştii unde se află. Zâna morţii nu are preferinţe, cuprinzând în braţele ei tot ce-i iese în
cale. 48 49 Densuşianu, N. - L'élément latin en orient. Les Roumains de Sud, Paris, Edition de Seuil,
1966 Vulcănescu, R., op.cit., p.321 50 Ibidem 51 Ibidem 32 l. Zâna Filma O figură aparte în cadrul
personajelor feminine malefice este Filma, personificarea delirului şi a spaimei maladive. O găsim
răspândită mai mult în vestul ţării, „…este una, cu numele Filma, mai mică, dar mai rea, care mai
tare chinuie sufletul celor morboşi (căci sufletul îl poartă ea cu sine, iar trupul stă amorţit în pat) şi
celelalte zâne nu strică voia ei. Despre această zână rea, cei chinuiţi, când îşi mai vin puţin în fire,
spun – Filmo, dar nu mă chinui aşa tare, ci iartă-mă –”52. Studiul etimologico-mitologic al lui Hasdeu
asupra zânei Filma ajunge la concluzia originii şi facturii străvechi gotice a mitului Filmei în mitologia
germană. El spune că „româniik bănăţeni au împrumnutat pe zâna Filma exclusivamente din limba
gotică, nu însă de la goţii propriu-zişi, cu care n-au fost niciodată în contact, ci de la acei gepizi d
elâţngă Tisa, cu care s-au învecinat, la margine aoccidentală a Temişanei, în curs de vreo câteva
secole. Deja, la gepizi, poate şi la goţii propriu-zişi, vorba film, în afară de sensul său de spaimă –
cată să fi însemnat o zână, o nornă sau o valkyriă, căci românii din Banat împrumutaseră de la
dânşii nu un cuvânt comun, ci anume personificarea cea mitică, ba încă în legătură cu o legendă
întreagă de un caracter vechi germanic foarte pronunţat: zânele călătoresc, purtând sufletele
oamenilor morţi, iar cea mai rea dintre ele, deşi e mai mică, totuşi porunceşte zânelor celor bune”53.
Din această perspectivă referitoare la daimonologia mitică populară se poate concluziona că
această parte a mitologiei române a fost destul de viabilă în viaţa spirituală a poporului român,
pentru că a menţinut şi valorificat în conştiinţe unele superstiţii şi credinţe generatre în bună parte
înaintea erei noastre. 52 53 Ibidem, p.322 Hasdeu, B. P. apud Vulcănescu, op.cit., p.322 33

Concluzii

Ne simţim copleşiţi de bogăţia mitologiei româneşti şi este foarte dificil să triezi, să sistematizezi şi
să decodifici folclorul mitic într-o lucrare de mici proporţii, mai ales când ai ca material întreaga
mitologie română. Un cărturar francez, Anatole de Monzie, apărând istoria culturală a Franţei,
spunea: „… istoria este memoria amintirilor unei naţiuni şi (…) un popor care nu ar avea mituri, ar fi
un popor mort”, iar Alecu Russo afirma în a doua jumătate a secolului al XIX-lea despre mitologia
română că „dacă aş fi poet şi mai ales poet mitologic, aş edita întâi mitologia română, care-i
frumoasă ca şi aceea latină sau greacă şi care nu-i bătrână şi purtată ca o rufă lepădată, şi ar fi
înţeleasă de tot omul ce ştie numai româneşte”. Se vede clar îndemnul Daciei literare în cuvintele lui
Russo şi poate ne trebuie şi nouă acum, la începutul mileniului al III-lea, un îndemn de reîntoarcere
la bogăţia pe care o are poporul român: folclorul, istoria, faptele înaintaşilor. Chiar dacă lucrarea a
fost limitată doar la personajele feminine implicate în ritualuri, ne-am putut da seama că între miturile
unei comunităţi există o unitate organică de ordin spiritual, care acoperă toate necesităţile gândirii
mitice în plin exerciţiu cultural. În acest înţeles sistemul de mituri relevă aspectele esenţiale ale
conţinutului, şi anume: capacitatea de creaţie mitică a unui popor, fondul de mituri – unde există şi
„contaminările”, influenţele şi calchierile survenite în evoluţie – şi sursele energetice ale unei
mitologii etnice. Capacitatea de creaţie mitică este diferenţiată de la un popor la altul. Istoria
daimonologiei mitice la români are o tradiţie scrisă care coboară până la Dimitrie Cantemir. Acesta
trece în revistă nume necunoscute ce amintesc de cultul străvechi al Daciei. După Cantemir s-au
mai făcut referiri disparate despre făpturi daimonice în manuscrisele laice şi ecleziastice rămase prin
biblioteci, iar în secolul al XIX-lea publicate în presă, în almanahuri şi lucrări de cultură generală. 45
O contribuţie deosebită în domeniul daimonologiei a avut-o Artur Gorovei, din perspective
descântecelor. În introducerea unui vast studiu comparativ despre credinţa în existenţa diavolului,
Gorovei trece în revistă lupta dintre politeism şi monoteism, transformarea politeismului în material
de studiu demonologic pentru creştinism şi asimilarea de către acesta a credinţei în existenţa şi
puterea daimonilor răi: numele şi rosturile vechilor zei sunt înlocuite prin “nume de sfinţi şi martiri,
profeţi şi îngeri. Dar în balanţă este pus Binele, pentru că trebuia o echilibrare între aceste forţe la
care omul este supus. Binele şi Răul sunt termeni uzuali pe care îi folosim în diferite contexte pentru
a exprima aprecieri sau evaluări în conformitate cu un obiect, persoană sau acţiune. De obicei, în
aprecierile oamenilor, ei fac distincţia între fapte şi valoarea acestora, prin consideraţii de tipul:
bine/rău, moral/imoral, pios/nepios etc. În funcţie de contextul în care îi folosim, cei doi termeni,
Binele şi Răul, acţionează sau reacţionează asupra noastră cu un impact mai mare sau mai mic. Ca
să fie mai uşor de acceptat aceşti termeni, religia le-a „oferit contur şi chip”, dar şi o poveste, ca
omul să poată înţelege semnificaţia lor. Astfel a apărut şi lupta dintre cele două energii – Binele şi
Răul – balanţă sau echilibru universal care trebuie menţinut pentru ca ciclul naştere-viaţă-moarte să
poată continua. 46

Bibliografia :

1. Bârlea, Ovidiu – Folclorul românesc, Bucureşti, Editura Univers, 1983

2. Bucurescu, A. – Dacia magică, Bucureşti, Editura Arhetip, 2007

3. Candrea, I. A. – Literatura populară, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001

4. Cantemir, Dimitrie – Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Minerva, 1989

5. Densuşianu, N. – Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Arhetip, 2002

6. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Universul Enciclopedic, 2008

7. Drîmba, Ovidiu – Istoria Culturii şi civilizaţiei, vol.1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1984

8. Ginzburg, Carlo – Istorie nocturnă. O interpretare a Sabatului, Iaşi, Editura Polirom, 2001

9. Herodot, Istorii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1978

10. Kernbach, Victor –Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1983

11. Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Minerva, 1987

12. Delumeau, Jean – La Civilisation de la Renaissance, Paris, PUF, 1967

13. Densuşianu, N. - L'élément latin en Orient. Les Roumains de Sud, Paris, Edition de Seuil, 1966
14. Duridanov, Ivan – Linguistique Balcanique, 1960

15. Eliade, Mircea – De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1980

16. Florilegiu de folclor, coord. Ciobanu, Eleonor, Târgu Jiu, Fontana, 2002 Editura 60

17. Frazer, James George - Folklore in Comparative Religion Legend and Law, Tg. Jiu, Editura
Anaforet, 2005

18. Gorki, Maxim - Legenda valahă în Scrieri, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1967

19. Nietzsche, Fr. – Geneologia moralei, Bucureşti, Editura Antet, 2001

20. Olinescu, Marcel – Mitologie românească, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001

21. Paliga, Sorin – Zeităţi feminine ale basmelor româneşti în Limba română 38, 2: 141–149, 1989
22. Sadoveanu, Mihail – Nopţile de Sânziene, Bucureşti, Editura Minerva, 1991 23. Şăineanu, Lazăr
– Ielele, studiu de mitologie comparată, Bucureşti, Editura Antract, 2001 24. Vulcănescu, Romulus –
Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987 , 61 62

http://documents.tips/documents/personaje-feminie-malefice-benefice.html