Năvalnicul

Năvalnic a fost numele unui flăcău frumos căzut din cer. Fetele, cum îl vedeau, se prăpădeau după dânsul
şi-şi făceau seama. Dacă intra undeva, în vreun sat, toate cărările se încurcau pentru fetele cele frumoase
şi toată partea femeiască nu-şi mai ţinea firea. Umblau femeile buimace, bete, nu altceva!
Băietanul cel frumos ajunse într-o pădure. Maica Domnului, având a trece prin locurile acelea pline de
copaci şi de buruieni fel de fel, îşi încurcă şi ea drumul din pricina lui şi, ori încotro s-ar fi întors, tot
degeaba; trei zile şi trei nopţi a trebuit să rătăcească Prea- Sfânta, până ce, într-o bună dimineaţă, drept
în zori, se întâlneşte în întunericul pădurii c-o babă îmbrăcată în cămaşă albă, umblând după buruieni de
leac, fiind şi ea rătăcită de holteiul fermecător.
— Pe cine cauţi bătrână a lui Dumnezeu, în zorii dimineţii?
— Hei! Pe Năvalnic-voinicul, cel ce urseşte fetele, răspunse baba, şi am să-i fac de urât, să nu mai încurce
cărările oamenilor!
Năvalnic, care pândea într-un tufiş, a şi ieşit la lumină, gata să ia viaţa bătrânei şi Maicii-Prea-Curate. Dar
aceasta, cunoscându-l, îndată l-a blagoslovit:
— Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi!
Precum a şi rămas: buruiană de dragoste, pentru leac. Căci şi acum el creşte în păduri, pe vetre anume,
ştiute de babe făcătoare de dragoste. De Sfânta Maria-Mare, merg în zorii zilei câte o babă însoţită de fete
şi flăcăi care chiuie: „uiu! iu, iu, iu!” Supărat nu se cade să meargă cineva la pâdure după Năvalnic: el cere
veselie şi voie bună. Tinerii duc în mână zahăr, iar baba îmbrăcată în curată şi frumoasă cămeşă albă zice:
„cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la mine în casă !” Mai tare şi mai cu foc se
chiuie când tinerii dau cu ochii de buruiana dragostei, de năzdrăvanul şi frumosul Năvalnic.
Năvalnicul identificat cu Dragobete
Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă
sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele. El este identificat și cu o altă reprezentare
mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv
pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie
de ferigă).

Dragobete
La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul,
spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al
dragostei și al bunei dispoziții.
Zeul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, este
Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană şi cu Eros, zeul
iubirii în mitologia greacă. Local, este numit Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor
tinere, transformat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume.
Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și dacă timpul era frumos,
porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând primele flori de primăvară. Fetele strângeau în această zi
ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le
aruncau în apele curgătoare. Dacă întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora
erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
"Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî".
În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau
cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și "face de Dragobete", fiind
convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete. Această întâlnire se
transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură. De multe ori băieții mergeau în
satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se
vor îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la
Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai
fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai
iubi în acel an.

Dragobete - sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor

El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască
cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din
anul viitor. Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe
parcursul întregului an. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele sărută fetele!"
Dragobetele a fost sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 şi 28 februarie sau
la 1 şi 25 martie. În ziua de Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează
şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neînsoţite la Dragobete rămân stinghere şi fără pui până în
ziua de Dragobete a anului viitor. Asemenea păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă
Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an: „O femeie, numai mâna s-o pună pe un
bărbat străin şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului”.
Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii adunaţi în cete ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a
culege primele flori ale primăverii, ghiocelul şi brânduşa de primăvară. În unele sate se scotea din pământ
rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete,
fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau la anumite sărbători de peste an. Se
spunea că cel care lucrează de Dragobete va ciricăi, precum păsările, toată viaţa.
Desfăşurarea ceremoniilor şi actelor rituale este atestată de spusele oamenilor în vârstă şi de unele zicale
precum „Dragobetele sărută fetele” (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).