Zilele Babei Dochia (1-9 martie)

La români, mărţişorul, ca obiect simbolic, este corelat şi cu Dochia, personaj mitologic, a cărei zi era
sărbătorită la 1 martie. Cercetătorul Ion Ghinoiu spune despre şnurul de mărţişor că este o funie a
timpului, de 365 sau 366 de zile, toarsă de însăşi legendara Dochie, în timp ce urca cu oile la munte.
Asemănător ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la
naşterea timpului calendaristic. Aşa cã zilele Babelor încep la 1 Martie, când a când cea mai importantă
dintre ele a termiat de împletit funia anului.
Nu întâmplător Babele sunt în număr de 9, o cifră cu semnificații magice, des întâlnită în vechiul calendar
lunar carpatin. Sărbătoarea Dochiei deschide în spiritualitatea populară, șirul unor bogate manifestări ce
sunt departajate de câte 9 zile (Mucenicii, Alexiile, Blagovestenia).
Cea mai strașnică și mai capricioasă dintre Babe este Baba Dochia, care stă la cumpăna dintre iarnă și vară,
dintre anul vechi și anul nou.

Baba Dochia şi Mucenica Eudochia

După nume, Dochia este un personaj creştin, Sfânta Eudochia samariteana care s-a născut în cetatea
Iliopolei din Liban şi a trăit în vremea împăratului Traian. A fost un personaj real, o femeie frumoasa şi
bogată care şi-a trăit tinereţea în desfrâu. Spre bătrâneţe se pocăieşte, este botezată de episcopul
Theodot, îşi împarte averea agonisită la săraci, se retrage la o mănăstire unde a făcut numeroase minuni.
Biserica o sanctifică, o trece printre sfinţi, Sfânta sau Mucenica Eudochia, şi îi rezervă în calendar ziua de
1 martie.
Întrucât slujitorii cultului creştin i-au suprapus ziua de celebrare peste Anul Nou agrar, când moare şi
renaşte simbolic divinitatea adorată, oamenii i-au adoptat numele dar i-au pus în spate trăsăturile
divinităţii uzurpate ajunsă la vârsta senectuţii şi a morţii.
Astfel, Dochia, personaj creştin mărunt, cu merite îndoielnice pentru calitatea ei de sfântă, devine, în
spaţiul carpato danubiano pontic, o divinitate agrară, bine evidenţiat de sensul grecesc al numelui ei,
Binevoitoarea.

Vremea capricioasă din această perioadă este pusă pe seama caracterului Babei Dochia, iar dacă se
încălzește treptat se spune că Baba Dochia își leapădă cojoacele. Fiecare cojoc este luat de celelalte babe
numite după zilele săptămânii: Lunica, Martica, Marcuriana, Joița, Virița, Sitița și Domnica. Primele 3 zile
ale lui martie se mai numesc ”baba de primăvară” (1 martie), ”baba de vară” (2 martie) și ”baba de
toamnă” (3 martie) și se spune că așa cum vor fi aceste zile, așa vor fi și cele trei anotimpuri. Ultima zi a
Babelor, 9 martie, se suprapune peste o mare sărbătoare creștină: cei 40 de mucenici de la Sevastia. Pe 9
martie își serbează ziua numelui persoanele care nu au patroni printre sfinții din calendar.
O altă sursă documentară ne spune că Baba Dochia era o soacră rea. Într-un an, de 1 martie își trimite
nora la munte după fragi. Un moș, poate Dumnezeu, îi dă fetei o mână de fragi. Dochia crede că a venit
primăvara, își pune nouă cojoace unul peste altul, ia oile și urcă la munte. Acolo, vreme de primăvară,
capricioasă. Mai întâi se face cald – și Dochia își aruncă unul câte unul cojoacele. Apoi cade o ploaie rece
și baba, împreună cu oile, îngheață. Cu timpul, sloiurile acestea s-au prefăcut în piatră. Le poate vedea
oricine în Bucegi, li se spune Babele.
În imaginarul popular, Baba Dochia oscilează între o entitate mito-folclorică demoniacă, un fel Muma
Pădurii care bântuie munții și îngheață oamenii, și o bătrână creștină, milostivă și protectoare, care îl roagă
pe Dumnezeu să aducă timpul călduros pe pământ.
“Îț spun io, Baba nu-i ra, îi de toate bună că ne apără de vijălii și de friguri, că altu’ cum or crește holdele?
Ia se roagă la Dumnăzău șăpte zile de-a rând să ne deie bunu’ soare, căldura de trebuință”. (Marcel
Lapteș).
I se mai spune Odochia, Baba Marta, Ijdochia și apare ba drept soția lui Dragobete, ba mamă a lui, ba sora
lui Lăzărel, ba o păstoriță credincioasă care păzește oile lui Dumnezeu la munte, îmbrăcată cu
douăsprezece cojoace.
Cele mai multe legende o descriu ca pe o bătrână nemiloasă, care urcă în munți cu turma înainte de vreme
și moare înghețată la 9 martie (ziua echinocțiului de primăvară în calendarul vechi), pentru a renaște în
următoarea zi, asemenea divinităților care întruchipează timpul nemăsurat, care vine din veșnicie și se
pierde în veșnicie.
“La noi să știe c-o fost o soacră și-o avut feciori și noră-n casă. Și-o fost femeie rea. Și-o mânat pă noru-sa
să spele lâna neagră, până a albi. Ea s-o dus și o tăt spălat. O trecut on moș și o-ntrebat ce face. – Ia, că
m-o mânat soacra la vale să spăl lâna neagră, până ce a albi și ia că nu să mai albește. Atunci, o zâs că i
s-a albit lâna. Și i-o dat on mănunchi de ghiocei să-i deie la soacră și să-i spuie c-o sosit primăvara. Ea, pă
când o văzut c-o vinit timpu’ de primăvară, și-o luat oile și s-ombrăcat cu douăsprăzece cojoace și-o pornit
la munte. Când o ieșit la munte o fost cald. O tăt dezbrăcat câte unu’ și le-o tăt lăsat în urmă. Pă când o
ajuns la munte, o dat vijelia, înghețu’ și o-nghețat cu oi cu tăt”. (Pamfil Bilțiu)
Legendele Dochiei ne introduc în lumea satului românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, atât
de bine reprezentate de cântecul epic, sunt ingenios valorificate pentru redarea metaforică a opoziţiei
dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi
fertilitate. Baba Dochia, personificare a Anului Vechi, vrea să-şi urce oile la păşunea montană în plină iarnă,
sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora, deci
soţia lui Dragobete, în pădure să-i aducă fragi copţi. Nevasta, ajutată de Dumnezeu, travestit în moş,
găseşte fragi copţi pe care îi aduce soacrei într-o ulcică. În alte variante, Dochia cere nurorii sale să meargă
la râu, în luna februarie, să spele lâna neagră a oilor până o va face albă şi lâna albă până o va face neagră.
Văzând fragii copţi, aduşi de noră, Dochia crede că a venit vara şi începe pregătirea turmei de oi, în alte
variante de capre, pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalţi ciobani, nu se sperie de
răzbunarea zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitoare. Îşi pune totuşi nouă cojoace în spate (în
variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece), şi porneşte urcuşul însoţită uneori de fiul său,
Dragobete. Dar, cum începe urcuşul, porneşte o ploaie mocănească ce nu a încetat nouă zile şi nouă nopţi.
Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă rând pe rând, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau
cămaşă.
În alte legende Dochia îşi dezbracă cojoacele nu din cauza ploii, ci a unei călduri toride. După unele
legende, în drum spre păşune ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului. În ziua a noua sau a
douăsprezecea (reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni), Dochia moare împreună cu turma din
cauza unui ger năprasnic. Trupurile lor, transformate în stane de piatră, substanţa primordială vieţii pe
Terra, sunt identificate de localnici în mai multe ţinuturi carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman,
Izvorul Râului Doamnei, Semenic şi altele. Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit
puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, pentru a o răpune pe
Dochia, îngheţând-o de vie.
Dar, moartea Babei Dochia la 9 martie, Măcinicii, în ziua echinocţiului de primăvară pe stil vechi înseamnă
renaşterea ei, a pruncului Dochia. Peste trei luni, la solstiţiul de vară, când lanurile de grâu sunt în pârg,
devine zeiţă fecioară, numită Sânziana în Transilvania, Banat, Bucovina şi Drăgaica în Muntenia, Dobrogea,
Moldova. Peste alte trei, la echinocţiul de toamnă, zeiţă mumă, Maica Precesta, şi, în sfârşit, spre solstiţiul
de iarnă şi echinocţiul de primăvară zeiţă babă. De-a lungul veacului ei divin de 365 de zile, natura, mediul
înconjurător se întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare.
Divinităţile feminine ale Panteonului românesc se grupează, în raport de metamorfozele Marii Zeiţe
neolitice, uzurpată de Dochia, în trei generaţii de zeiţe fecioare (Floriile, Sânzienele, Drăgaicele, Lăzăriţele,
Ielele etc), între echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, zeiţe mumă (Maica Precesta, Maica
Domnului, Muma Pădurii, Muma Caloianului, Muma Dracului etc), după solstiţiul de vară şi zeiţe bătrâne
(Sf. Vineri, Sf. Varvara, Dochia), în preajma solstiţiului de iarnă şi a echinocţiului de primăvară.