FOCUL VIU DIN NOAPTEA DE SÂMEDRU. INTRAREA ÎN IARNA PASTORALĂ.

Pentru comunitățile păstorești, noaptea de 25 octombrie avea însemnătatea pe care o are Revelionul
pentru noi. Stâlp de hotar între cele două anotimpuri pastorale, sărbătoarea celebrează moartea şi
renaşterea lui Sâmedru/Sumedru, divinitate de origine indo-europeană, protectoare a tagmei oierilor.
Se povesteşte că Sâmedru a fost nu numai început de anotimp, ci şi început de An Nou iar împreună
cu Sângiorz, fratele lui, împărţea anul pastoral în două anotimpuri: iarna şi vara.

În ziua următoare, pe 26 octombrie, Sâmedru primea cheile din mâna lui Sângiorz, apoi cu grabă
mare închidea vremea bună cu o cheie iar cu cealaltă deschidea iarna. Amândoi purtau cheile vremii
la brâu, ca nu cumva să le fure cineva din uşile anotimpurilor şi să se joace cu vremea după bunul
plac. După ce schimbau între ei cheile vremii, sfinții populari - străjeri ai timpului - plecau unul în
dreapta iar altul în stânga, depărtându-se la 6 luni distanță unul de celălat.

În unele sate, tributare oieritului, astă noapte, pe un rug format din mai multe straturi de cetină, se
înalță un brad „cât turla besericii de mare”, apoi se aprinde ca o torță spre cer. Bătrânii spun că anul
ce vine va fi cu atât mai bogat, cu cât focul se va înălţa mai aproape de cer.

“Hai la focul de Sâmedru!” este mai mult decât un îndemn, este chemarea care spintecă noaptea,
obligându-i pe oameni să împlinească ritualul. Femeile împart pomeni de sufletul morților, copiii
aleargă în jurul focului, formând cercuri apotropaice, bărbații aruncă tăciuni aprinși peste grădini,
într-o străveche invocare a astrului ce se pregătește să intre în iarnă. Vine apoi „Hora lui Sâmedru”,
dans circular, solar, care deschide marea petrecere prin care oamenii intră în iarna pastorală.

Ceremonia urmează același scenariu violent al morţii şi renaşterii divinității îmbătrânite la sfârșit de
an. Astfel, Sâmedru, asemenea Zeului–An, este nemuritor prin regenerare ciclică. Dacă în noaptea
de 24 decembrie se arde un butuc în vatră, substitut al lui Crăciun, zeu solar autohton a cărui moarte
şi renaştere era sărbătorită în apropierea solstiţiului de iarnă, în Noaptea de Sâmedru este incinerat
un brad, arborele sacru al românilor, prezent în toate ritualurile de trecere.

Când focul se potolește, copiii sar peste el pentru a fi feriți de boli iar feciorii pentru a-și dezlega
cununiile. Fetele de măritat îl invocă și îl vrăjesc pentru a fi iubite: “cum sar scânteile din jăratic,
așa să scânteie și inima lui…”

În unele sate se aprind focuri în crucile drumurilor, la hotare, pe malul apelor, precum și în toate
locurile în care ar putea sălășui duhurile necurate. Acest obicei atestă faptul că, pe lângă priveghiul
ritualic despre care am vorbit, există credința că la Sâmedru, cerul se deschide și sufletele morților
se întorc acasă, unele dintre ele putându-se preschimba în strigoi, moroi, vârcolaci… Din acest
motiv, este obligatorie atât prezența focului ca element purificator și apotropaic în zonele consacrate
ca fiind vulnerabile, cât și împărțirea ofrandelor pentru Moși, în sâmbăta ce precede sărbătoarea
Sâmedrului.

Foto - Kurt Hielscher, ROMANIA

În regiunea de deal Argeș-Dâmbovița, femeile iela răscrucea drumurilor și împart covrigi copiilor
care participa la așa zise focuri
Ce mult seamana cu "Zapostatul" - cel putin cu cel din satul bunicilor mei. Sa stiti ca, de fiecare
data cand citesc, se ridica parul pe maini iar amintirile bunicilor a strabunicii sau chiar a stra-
strabunicii, imi inunda gandurile si uneori simturile. Tare ma bucur ca va urmaresc! Salvae, din
Banat! ❤