LEGENDA SÂNZIENELOR – ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară – detalii pentru fiecare an

– aici) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în
zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii,
sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se
naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari
intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru
tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că
omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a
alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci
când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între
pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele
sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de
flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi
iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe
dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se
aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea
oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din
lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul
„Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja
nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se
poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul
iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o
pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani,
tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în
veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid
cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea
cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber
energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine,
aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui
om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul
adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi
William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia
lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această
noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot
felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite
atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam,
sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de
secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a
sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea
pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă,
care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare
„croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni
se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii.
Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-
bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând
cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi
valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat
de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate
sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate
sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai
rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau
aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în
Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o
urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative
imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de
misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind
inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă
Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat
că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva
pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel
necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede
clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini…
Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala,
dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi
se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de
trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa
noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

NOAPTEA SÂNZIENELOR – OBICEIURI ŞI SUPERSTIŢII

Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o

sărbătoreşte la Solstiţu de vară (detalii pentru fiecare an – aici), o regăsim şi în calendarul creştin-
ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana,
zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-
aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării –
Drăgaicele. Spre deosebire de iele (mai multe detalii aici), care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele
sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se
tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă
să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul
cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă
numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor
proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24
iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi.
Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau
Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale
Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a
fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor
Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii
culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma
rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi
coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese
florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt
gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele
caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri,
veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o
întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii
despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa
se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini
de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe
malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse,
aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec
în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se
sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se
scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie
frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii
se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori,
pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi
pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru
care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai
tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia,
dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia,
toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se
păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.
EGENDA SÂNZIENELOR – ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară – detalii pentru fiecare an

– aici) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în
zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii,
sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se
naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari
intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru
tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că
omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a
alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci
când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între
pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele
sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de
flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi
iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe
dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se
aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea
oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din
lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul
„Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja
nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se
poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul
iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o
pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani,
tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în
veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid
cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea
cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber
energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine,
aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui
om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul
adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi
William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia
lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această
noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot
felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite
atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam,
sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de
secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a
sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea
pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă,
care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare
„croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni
se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii.
Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-
bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând
cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi
valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat
de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate
sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate
sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai
rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau
aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în
Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o
urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative
imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de
misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind
inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă
Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat
că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva
pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel
necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede
clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini…
Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala,
dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi
se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de
trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa
noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…