Anul Nou

Calendarul popular este deschis de ziua naşterii divinităţii preistorice An, personificare a Soarelui, care
poartă epitetul de Nou, aşa cum Luna se numeşte în noaptea reapariţiei ei pe cer, (Lună) Nouă. În raport
de cei doi aştri, Soarele şi Luna, calendarele solare sau solar- lunare au fost dedicate zeilor solari (Zeus,
Saturn, Siva, Crăciun, Mitra, Iisus) sau zeiţelor lunare (Hecate, Artemis, Dochia). Timpul calendaristic se
naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după 365 de zile în noaptea care separă Anul Vechi
de Anul Nou. „Sfinţii” care apar în calendarul popular sunt mai tineri sau mai bătrâni, după şansa avută de
aceştia la împărţirea sărbătorilor: Sânvăsâi, celebrat în prima zi a anului, este un tânăr chefliu care stă
călare pe butoi, iubeşte şi petrece; Dragobete (24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe
plaiurile carpatice; Sângiorzul (23 aprilie) este un tânăr războinic înfăţişat călare pe cal; Sântilie (20 iulie)
şi Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi, după care urmează generaţia sfinţilor-moşi, precum Moş Andrei
(30 noiembrie), Moş Nicolae (6 decembrie), Moş Ajun (24 decembrie) şi Moş Crăciun (25 decembrie).
Siva
Obiceiurile româneşti din preajma solstiţiului de iarnă păstrează amintirea jertfirii violente a zeului adorat
prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, tăiat şi incinerat simbolic în noaptea de
Crăciun, cu taurul, reprezentat de o mască, Capra, Brezaia, Turca sau Boriţa care, după ce însoţeşte unele
cete de colindători, este omorâtă simbolic şi, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitică a spiritului grâului,
sacrificat ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie).
Porcul a devenit, datorită prolificităţii ridicate (gestaţie scurtă, de numai trei luni, trei săptămâni şi trei zile
şi numărul mare al purceilor fătaţi), simbol al spicului de grâu. În antichitate, el a fost asociat cu divinităţile
vegetaţiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis şi, probabil,
adoratorii zeului Adonis refuzau să mănânce carne de porc, întrucât acesta întruchipa zeul însuşi.
Atitudine ambiguă faţă de porc au avut şi evreii, despre care grecii antici nu au putut să-şi dea seama dacă
aceştia detestau sau mai degrabă adorau controversatul animal. Deşi porcul era considerat în vechiul Egipt
un animal dezgustător, oamenii îl jertfeau şi îl mâncau ritual, o singură dată pe an, în cinstea zeului Osiris.
După multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, românii îi păstrează amintirea cultului preistoric:
îl sacrifică ritual la Ignatul Porcilor (20 decembrie), din corpul lui se prepară alimente rituale (cârnatul,
bundăretele, piftia), i se imită glasul cu un instrument special, numit surla, apare în folclorul de mare
vechime precum jocurile de copii (De-a Poarca, Purceaua) şi, mai ales, are o colindă specială, numită Siva,
numele marelui zeu indian Shiva. Obiceiul Siva, structurat după modelul vechilor colinde româneşti, este
practicat în noaptea de Revelion sau în ziua Anului Nou. Cunoscuta mască a colindătorilor, îmbrăcată şi
jucată de un fecior (Capra, Turca, Cerbul etc.) este înlocuită cu capul împodobit al porcului jertfit la Ignat.
De remarcat este faptul că obiceiul a fost atestat în Europa numai la români şi aromâni, iar în Asia, la
indieni. Obiceiul, care are o bogată sinonimie locală sau zonală (Siva, Puiul Sivei sau, prin contopire cu
Vasile, Vasilca, Sila), cuprinde, în esenţă, aceleaşi secvenţe rituale şi ceremoniale: expunerea divinităţii
gătite cu inele, cercei, brăţări, flori în faţa ferestrei sau în casa colindată; colinda cântată care narează
viaţa Sivei în Raiul din pădurile de fag şi stejar, coborârea în vale pentru a bea apă; moartea violentă şi
incinerarea corpului; judecarea Sivei de un juriu în care apar, adesea, Bătrânul Crăciun, Maica Precesta;
urarea „La mulţi ani!” şi primirea darului. Colindul cu Siva a fost preluat în ultimul secol, asemănător şi
altor obiceiuri (Umblatul cu Ursul, Paparuda), de ţigani şi transformat în sursă de câştig.
Surla
Instrumentul muzical, asemănător unei trompete cu şase găuri, cu ajutorul căruia Junii braşoveni imitau
glasul porcului, reprezentare preistorică a spiritului grâului, se numeşte surlă. Sunetele surlei,
asemănătoare cu grohăitul porcului, însoţeau alaiurile junilor din Scheii Braşovului la sărbătorile
echinocţiului de primăvară „desfăşurate”. La auzul lor, oamenii ieşeau în întâmpinarea alaiurilor junilor,
făceau semnul crucii şi mulţumeau lui Dumnezeu că le-au dat zile să mai audă o dată „Sfânta Surlă”.
Surlaşul, personaj important în ceata junilor, mergea în fruntea alaiurilor imitând glasul zeului jertfit şi
astăzi de români la Ignatul Porcilor.
Buhaiul
Buhaiul, numele popular al taurului, este un instrument care imită glasul (răgetul) taurului, substitut al
zeului trac Dionysos sau al zeului iranian Mitra, purtat de ceata care colindă cu Pluguşorul în ziua Anului
Nou. Sunetele înfricoşătoare, lipsite de muzicalitate, păstrează amintirea scenei sângeroase a jertfei
taurului la sărbătoarea solstiţiului de iarnă. Instrumentul este construit dintr-un vas de lemn (putină,
doniţă, cofă), împodobit pe dinafară, căruia i se scot cele două funduri. Una din gurile vasului este astupată
cu o piele de oaie, capră sau viţel, bine întinsă şi cu un orificiu prin care trece o şuviţă din păr de cal.
Buhaiul este purtat de un membru al cetei sau, dacă are dimensiuni mai mari, în sania sau căruţa trasă de
boi sau de cai. Prin trecerea părului de cal printre degetele umezite se obţine un sunet grav, asemănător
cu mugetul sau răgetul taurului înfuriat. Buhaiul a fost atestat la românii din sud-estul Europei, de unde a
fost preluat şi de alte popoare vecine.