Amazoanele – „Ama-Zones” / „Zânele Mamei”

Încă de la începuturile sale ca specie, omenirea a fost însoţită de credinţele legate de o divinitate
feminină: izvorul întregii vieţi a fost imaginat ca o zeiţă care naşte totul din tenebrele sacre ale
pântecului său. Ea era natura însăşi, dătătoarea dar şi distrugătoarea vieţii, aptă pentru o perpetuă
regenerare în cadrul ciclului etern al morţii şi al renaşterii.

Ana sau Ama este primul nume al zeiței mame primordiale. Numele mitic, Ana, al zeiței este primul
sunet emis de umanitate: respirația. În sanscrită, Ana înseamnă hrană și An înseamnă respirație.
Așadar, zeița Ana este cea care hrănește și ce altceva poate însemna mama dacă nu, cea care
hrănește? Cât privește An, respirația, nu înseamnă altceva decât viață. A respira este egal cu a fi viu,
deci Ana întrunește în sine cele doua principii: a da viață și a hrăni. La geto-dacii din emisfera nordică,
Anul începea odată cu întreaga fire a naturii, primăvara, şi urmau „Ano-timpurile” ce se reluau anual.
„Do” însemna Apă în vechime, iar „Ki”- Pământ. Prima zi, cea a Babei DoKia, e dedicată Mărţişorului.
Românii au o legendă despre mărțișor: e cel ce aduce lumină şi energie. Baba Dochia şi-a lepădat cele
9 cojoace şi ultimul îngheţ a transformat-o în stâncă de piatră ca şi pe oile sale, indicând ultima
glaciaţiune de pe Terra, a zecea, păstrată în mitolologie şi atestată de arheologie şi ştiinţă. Dochia –
„Doki-Ana” ne duce cu gândul la facerea lumii.

De la formele inițiale Ana și Ama, a trecut în Mama, în zonele anterior menționate aceste denumiri
însemnând și astăzi mamă sau bunică. Cultul zeiței Ana se întindea din bazinul Mării Negre, în
Europa, Asia Mică, Mesopotamia și apoi a fost propagat de-a lungul Mediteranei. Annapurna este un
nume sanscrit care înseamnă literalmente "plin de mâncare", dar în mod normal este tradus ca Zeița
Recoltelor. În hinduism, Annapurna este zeița bucătăriei universale și, atemporală, mama care
hrănește. Fără ea ar exista foamete, o teamă universală: aceasta face ca Annapurna să fie o zeiță
universală. Altarul ei cel mai popular este situat în Kashi, India, pe malurile râului Ganga.

Cultului Zeiței Mame îi erau dedicate figurine şi vase antropomorfe, pictate sau incizate cu
mănunchiuri de semne abstracte, care nu erau simple ornamente; aceste semne grafice, încărcate de
un simbolism particular, sunt, în sens pur etimologic, hieroglife sau semne sacre, iar apariţia acestei
scrieri este strâns legată de cultul dezvoltat al divinităţii feminine. Îndeletnicirea producerii acestor
obiecte ceramice era supravegheată de către femei şi este practic cert că şi lustruirea şi decorarea
prin realizarea ornamenticii erau tot în grija lor. Anumite grupuri de semne par să fi comunicat idei.
În acest sens, ansamblul Mare Zeiţă-Taur-Apa Vieţii, cu accent pe funcţia genezic-agrară a zeului
tautomorf al atmosferei, a reprezentat unul dintre elementele de unitate a complexului cultural
european al Vechii Civilizaţii Europene. Preferinţa pentru reprezentarea taurului (sau a berbecului)
pe ceramica sau în plastica eneolitică constă în substituirea virilităţii umane prin cea animalieră,
poate mai apropiată de cultul uranian, al Soarelui. În zona egeeană, Vechea Civilizaţie Europeană a
persistat timp de alte două milenii în comparaţie cu zona dunăreană a Europei. Astfel, în sanctuarul
de la Karphi, Creta, au fost descoperite mai multe statuete antropomorfe feminine care prezintă
chipul Marii Zeiţe redat foarte asemănător cu cel modelat pe ceramica cucuteniană. La Craiova s-au
găsit imagini de boi cu vârtej în frunte numit plexus frontal, ce înseamnă legătura cu Divinitatea. La
daci cultul taurului s-a cuplat cu cel al calului sub influenţa celţilor. Taurul era şi un animal sacru
astral ale cărui coarne susţin cerul, celebrează cultul lunii şi apar sculptate pe porţile maramureşene,
acoperişuri, stâlpi funerari.

Ca şi alte populaţii, geto-dacii au moştenit, din vremurile îndepărtate ale societăţii matriarhale, cultul
fecundităţii şi al Zeiţei-Mamă. Ea este prezentă în multe statuete aparţinând culturii Cucuteni. Cultul
zeiţei-mamă continuă să existe şi în zilele noastre, sub forma adorării fecioarei Maria. Referitor la
transmiterea acestui arhetip, sub diferite nume pe parcursul timpului, putem constata cum la Efes,
unde a fost construit templul zeiţei Artemis, una din cele şapte minuni ale lumii, cultul acesteia a fost
înlocuit cu cel al fecioarei Maria, care conform tradiţiei, a trăit acolo în ultima perioadă a vieţii. Pe
locul unde se spune că a locuit există acum o biserică.

În fiecare an, de Crăciun, la 25 decembrie, Marea Zeiță Mamă dă naștere copilului Zeu Soare. În aria
carpato-balcanica, preotesele solare aveau multe denumiri, între care: Ama-Zones - „Zânele Mamei”,
Sin-Tiana - „Femeile Fermecate”, Zan-Tiala - „Zânele Soarelui” și Mainades - „Dansatoarele”. În arta
sacră a tracilor, aceste preotese erau reprezentate îndeosebi ca dansatoare, prinse în joc ca în
celebra „Hora de la Frumușica”. De la geto-daci, ele au pătruns în mitofolclorul nostru sub numele de
Sânziene, Frumoase, Minunate, Doamne, Drăgaice etc.

Primăvara mai este asociată și cu arhetipul Fecioarei, care de Sânziene se pregătește să devină
matură. Astfel rolul său inițiatic este de a ne pregăti și deschide calea către abundență, solaritate,
prosperitate, sănătate, creativitate și o nouă viziune de viață. Sărbătoarea Sânzienelor este ținută de
femei, fiind destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea. Femeile atribuiau
Sânzienelor funcții divinatorii în cunoașterea norocului, legaturilor matrimoniale și lungimea vieții. În
noaptea de Sânziene, în unele sate de munte din Transilvania, fetele se spălau cu roua de pe flori și
plecau să culeagă plante pentru descântece, deoarece se credea că în perioada dintre Rusalii și
Sânziene plantele medicinale au cea mai mare putere.

Sânzienele se sărbătoresc, în tradiţia populară, în fiecare an la 24 iunie. Marcarea acestei sărbători

populare la dată fixă se suprapune şi cu maturizarea timpului, la solstiţiul de vară, reprezentând astfel
una dintre cele mai îndrăgite serbări câmpeneşti prilejuite de acest moment, care marchează mijlocul
verii agrare. Tocmai de aceea, în unele locuri i se mai spune şi ″Cap de vară″, pentru că acum soarele
ajunge la apogeu şi la începutul verii. Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele.
În mitologia românească, sunt cunoscute şi sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade,
Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie
de regiune. Sânzienele sunt deci acele Cete Femine ale Cultului solar, apărătoarele vetrelor geto-
dace, a căror sărbătoare marchează cel mai important moment calendaristic al anului străvechi:
conservarea plantelor, protecţia animalelor, dar mai ales asigură existenţa oamenilor sănătoşi la trup
şi la suflet înfăptuind datina: „Trăiţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi Pamântul!” (Olimpia Cotan Prună)

Duridanov a comparat Zané, Zano, m., Zana, f. cu antroponimele trace Zanus, Zania, Αυλου−ζανης,
Αυλου−ζανις, illire Zanatis, albaneze Zana și cu numele de fluviu Zana, considerând că acestea provin
din rădăcina indo-europeană *ĝen – „a naște”. Tot Duridanov a comparat românescul zână cu
antroponimul albanez Zina, f., și numele de fluviu Zina și cu formele trace de antroponime: Ζινα,
Ζεινης, Zines etc, considerându-le posibile coradicale cu Zane, Zano. Alte argumente privind raportul
între aceste forme și românescul zână, Sân-ziene au fost aduse de Sorin Paliga. La albanezi, zánë
reprezintă o zână a pădurii, ceea ce semantic o a propie de latinescu Diana. Pârvan presupune că
Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor
(Herodot, IV, 33). De notat este că, deși Mircea Eliade consideră că zănatic provine din latinescul
„dianatici” (posedați de Diana) - în ciuda asemănării cu ilirul zanatis pe care Eliade nu îl ia în calcul -,
acesta totodată consideră că, fără îndoială, sub numele roman al Dianei se ascunde, sincretizată sau
nu, o zeiță aborigenă.

Fiica lui Zeus și a Latonei, și sora lui Apolo, Diana era în antichitate zeița vânătorii și protectoarea
animalelor (iar, mai târziu, chiar a mamei la naștere). Identificată cu Artemis a grecilor și considerată
ca o mare divinitate italică a lunii, Diana se bucura de un cult deosebit în lumea veche. Celebrată în
numeroase temple și sanctuarii (templul din Efes făcea parte dintre minunile antichității), zeița a fost
binecunoscută și în regiunile noastre, dovezi sigure în acest sens fiind cuvântul zână și zănatec sau
credința în zâne în folclorul nostru Zâna zorilor, Zâna apelor, Zâna munților, Zâna zânelor, etc, sunt
personaje frecvent întâlnite). Numele vechii divinități italice, a cărei formă mai veche ar fi fost, după
istoricul Varro, Diviana, este strâns înrudit cu dius „ceresc, luminos”, dwus „divin”, deus „zeu”, Iovis
(forma de genitiv pentru Iupiter), dies (de aici rom. zi), gr. Zeus, Dios „divin”, sanscr. divyas „ceresc”
etc.”

Dacii o aveau pe Bendis, grecii o aveau pe Artemis, iar romanii o aveau pe Diana. Sunt 3 nume ale
zeiței care reprezintă femeia puternică, independentă, arhetipul luptătoarei, femeia care aleargă cu
lupii și niciodată nu zice „nu pot”, făcând orice pentru a-și atinge obiectivele. Este vorba de acea
latură a noastră, de razboinică puternică, pasionată, creativă și înțeleaptă pe care de multe ori în
istorie societatea a înăbușit-o și a redus-o la tăcere.

Meglena Parvin, arheolog la Kazanlăk, spune despre traci: "Ei credeau în viața de apoi și în nemurirea
sufletului, ca urmare îşi îngropau conducătorii decedaţi împreună cu caii şi câinii lor, arme, cupe
pentru băut și chiar zaruri. Regii erau consideraţi fii ai Marii Zeițe Mama Pământ și ritualurile de
înmormântare erau puternic încărcate simbolic. Când termina călătoria în această lume, regele
trebuia să se întoarcă în pântecele mamei sale. Acesta este motivul pentru care tracii au construit
movilele artificiale în jurul structurilor funerare."
„Pe teritoriul Sciţiei Minor, Dobrogea în zilele noastre, se află tumulul/kurganul de la Agighiol, din
zona Deltei Dunării, cu 3 încăperi: una pentru Scitul Regal, cealaltă pentru Regina scitică, care au
imaginea acesteia şi a scitului regal pe genunchierele metalice, de-i putem privi în oglinda timpului
aşa cum au fost. În a treia cameră erau carele şi schelete cailor, harnaşamente etc. În sudul Dobrogei,
sciţii cu regina lor vestită, Tomiris, sunt prezenţi pe metopele monumentului Mausoleul de la
Adamclisi, aici unde e prezent omul primordial din Klisa - pământ înmuiat cu apa sacră a
începuturilor, unde trăiau „Uriaşii”, pe monument, citaţi doar la masculin de către medicul Costel
Popescu din Poboru, care indică prezenţa Reginei Tomiris ce-şi onora fiul, Spargapises, ucis de
persanii lui Cirus, vegheat de luptătoarele Amazoane străvechi, prezenţe de mii de ani pe metopele
scitice.” prof. Olimpia Cotan - Prună

Matriarhatul este acea perioadă timpurie din istoria lumii, situată în preistorie, în care apartenența la
gintă se stabilea pe linie descendentă maternală. Pentru majoritatea dintre noi, sintagma „societate
matriarhală” invocă imagini înrudite cu furtul mitologic de spermă, lupta cu lancea, o lume a
amazoanelor care snopeau în bătaie bărbații. Antropologii susțin cu tărie că matriarhatul nu este
opusul patriarhatului. Nu înseamnă o lume în care femeile sunt deasupra bărbaților. Cu alte cuvinte,
o societate matriarhală este una în care femeile nu sunt dezavantajate pentru erudiția lor, unde
puterea este împărțită între genuri și mamele sunt puse în centrul culturii.

În societățile patriarhale, avuțiile au fost transmise istoric pe linie paternală. Ca să se asigure că

puterea și bogățiile sunt transmise direct de la tată la fiu, sexualitatea și sistemele reproductive ale
femeilor sunt rigid controlate ca să asigure procrearea, iar sexualitatea feminină este privită ca un
lucru rău. Într-o societate matriarhală, nu există linii paternale, iar cum copiii sunt crescuți colectiv,
nu contează cine este tatăl biologic. După cum îți poți imagina, sexul și atitudinile la adresa femeilor
care se bucură de el sunt foarte diferite de ale noastre.

Din punct de vedere economic, societățile matriarhale nu-și pasează avuțiile pe linii patriliniare. Mai
degrabă le împart egal și matriarhul unui grup este responsabil de distribuirea resurselor în clan. Din
punct de vedere social, aceste grupuri pun maternitatea în centru - chiar și bărbații îmbrățișează
conceptul de mamă. Copiii sunt crescuți colectiv în grupuri matriarhale, cu toți cei implicați în rolul de
mamă. Femeile nu sunt excluse din politică în societățile matriarhale, în schimb bărbații, împreună cu
ele, iau decizii colective pentru grup. Cultural vorbind, aceste grupuri venerează zeități feminine și
cred că „Natura” este de gen Feminin.

Civilizatia minoică este singurul succes notabil al structurii sociale matriarhale. Caracteristicile acestei
civilizatii au permis crearea unei arte unice, care intruchipează feminitatea şi frumuseţea.
Cercetătorii insulei Creta, unde, în mileniul al III-lea î.Hr., a luat nastere cultura minoică, sunt convinşi
că aici femeile aveau un statut deosebit, privilegiat. Drept argument principal pentru această teorie
servesc frescele din palate. Pe ele, femeile sunt reprezentate nu într-un spaţiu închis al vreunui
harem (precum se întâmplă în arta veche orientală), ci în stradă, în mijlocul mulţimii, în timpul
sărbătorilor, în dansurile ritualice sau la competiţii sportive. Chiar şi figurile de femei sunt desenate
mai deosebit şi într-un plan mai mare. Pe când bărbaţii sunt redaţi în mişcare, femeile sunt parcă,
înmărmurite în poze monumentale.

De unde a apărut o astfel de civilizatie? Ce i-a permis să se menţină secole în şir? Răspunsul se află în
convingerile religioase ale minoicilor. La fel ca toate societăţile arhaice, ei se inchinau zeiţei mamă,
Marea Zeiţă, şi acest cult era legat de lucrarea pământului, de fertilitate şi de naştere. Însăşi natura a
stabilit ca femeile să fie responsabile de aceste lucruri, astfel, femeia era considerată o zeiţă
muritoare, o continuitate a Marei Zeiţe.

Pe frescele minoice e greu să faci deosebirea între femeia muritoare şi zeiţă. Dumnezeirea aduce
umanităţii bunăstare, dar totodată constituie un pericol de moarte pentru om. Femeile serveau drept
fiinţe de legătură între oameni şi zei: ele contactau lumea de dincolo. Astfel, îşi apărau casa şi familia,
asigurau un mod de viaţă moderat; totodată, bărbaţii erau supuşii lor. Pe de altă parte, toate lucrările
care necesitau putere şi rezistenţă fizică erau îndeplinite de bărbaţi. Ei construiau palate, temple şi
corăbii, cu care navigau pe mare spre Siria şi Egipt. Tot ei elaborau noi tehnologii de prelucrare a
metalului şi dezvoltau meşteşugurile. Dar şi femeile aveau diverse activităţi, pe care nu doreau să le
cedeze bărbaţilor. Există o ipoteză conform căreia femeile de pe insula Creta erau mult mai viteze
decât cele din alte ţări.

Zeiţa Mamă a pelasgilor, de la Dunărea de jos, are exact aceleaşi caracteristici ca şi Dana celtică. De
asemenea nu putem neglija asemănarea dintre Dana şi Bendis\ Artemis\Diana care, la Efes, era
reprezentată cu pieptul plin de sâni ceea ce semnifică tocmai caracterul de Zeiţă Mamă, hrănitoare a
tuturor. Hadrian Daicoviciu scrie că Bendis a fost „divinitatea feminină dacică și tracică, Zeița a Lunii,
a pădurilor și a farmecelor”. Reprezentările Zeiţei Mame în spaţiul pelasgo-dacic de la Dunărea de jos
sunt identice cu cele menţionate pentru Dana.

În mitologia celtică, Dana este zeița-mamă, numită și Danu sau Ana. În Irlanda Danu, Dana sau Ana
este mama tuturor zeilor "Tuatha de Danann", iar în Țara Galilor este mama zeului suprem, Dagda, și
a lui Goibniu. Zeiță a fertilității, a păcii, a prosperității, ea comandă luna, reglează timpul și mersul
lunii. Ea este regina Tenebrelor și însoțitoarea sufletelor spre Lumea Cealaltă. Dana este adeseori
reprezentată, ca de altfel și alte divinități, fie sub formă unică, fie sub aceea a trei femei așezate, cifra
trei având un caracter simbolic la celți. Astfel, în Galia, ea este venerată sub forma a trei matroane.
De la numele zeiței Dana (Danu) este posibil să se fi format cuvântul Danubius, numele latin dat
Dunării, în special cursului superior al acestui fluviu, în zona căruia exista o populație numeroasă de
celți.
O serie de mărturii istorice şi mituri au circulat din Antichitate pe seama Amazoanelor, cele care ca
mari preotese întâi au slujit-o pe Marea Zeiţă, iar mai apoi pe Artemis, femei războinice care au trăit
pe ţărmul de nord al Mării Negre şi la gurile Istrului (Dunării). „Zeul (Apolo) se îndreaptă spre
Xanthos, ducându-se la amazoanele cele dibace la călărie şi spre Istru”, scria Pindar, cel mai de seamă
poet liric al Tebei, care a trăit în secolul V î. Hr. „Artemis este numită Istriana, fie după Isru, în jurul
căruia locuiesc amazoanele, care o cinstesc mult pe zeiţă, fie după tribul scitic al taurilor, care
locuiesc în preajma Istrului şi care, de asemenea, o cinstesc şi pe Artemis”, afirma acelaşi poet antic.

Una dintre teorile sprijinite ştiinţific în secolul XX este că numele amazoanelor provine din termenul
iranian vechi „ha-mazan”, ce însemna „războinic”. Există mai multe legende despre amazoane și
originile lor. Una dintre ele indică Samsun ca locul în care au trăit între 2000 și 1000 î.Hr. Conform
legendei, amazoanele au trăit în orașul Themiscyra, de pe râul Thermodon în Asia Mică (în provincia
Samsun de astăzi), într-o societate reglementată strict și exclusiv de către femei. Homer le descrie în
Iliada ca „femeile care merg la război ca niște bărbați”. Ele erau călărețe excelente și învățau, încă din
copilărie, să tragă cu arcul și să mânuiască toporul și scutul în formă de semilună. Povestea spune că
amazoanele au luptat sub comanda lui Agamemnon în bătălia de la Troia în 1200 î.Hr. și că au apărat
Anatolia sub comanda reginei Penthesileia, care mai târziu a fost ucisă de Ahile.

Amazoanele au fost menționate și în manuscrisele care povestesc istoria Imperiului Roman. Părintele
imperiului roman Iulius Cezar (100-44 î.Hr.) amintea Senatului că într-o bună măsură cucerirea unei
porțiuni importante a Asiei a fost realizată cu ajutorul amazoanelor, al reginei asiriene Semiramida
(806-809 î.Hr.) – inițiatoarea celebrelor grădini suspendate, dar și prima femeie care a folosit
pantalonii în lupte.

Se crede că superioritatea în luptă a amazoanelor s-a datorat faptului că aceste femei au călărit
înaintea grecilor și au îmblânzit caii chiar înainte ca oricine altcineva să o poată face. A existat
suspiciunea că femeile spartane și-ar fi putut avea originile în triburile de amazoane, întrucât o
femeie spartană trebuia să fie neînfricată și capabilă să-și apere căminul și chiar țara. De asemenea,
atât spartanii, cât și amazoanele o adorau pe Artemis, zeița greacă a vânătorii, iar, ca și în cazul
amazoanelor, și în Sparta, se pare că, domina matriarhatul. În 1993 arheologii au făcut niște
descoperiri care au contribuit la întregirea informațiilor referitoare la nomazii din Eurasia din
perioada Greciei Antice. Acești nomazi s-ar fi stabilit în zona de nord a Turciei de azi și în bazinul Mării
Negre, în perioada secolului VII î.Hr., continuându-și cuceririle până în secolul V î.Hr.

În “Getica” 50-51, goţul Iordanes a scris: „conducătoarea Marpesia a dus în Asia noul gen de armată,
alcătuită din femei, învingând în război diferite neamuri iar cu altele încheind pace; a ajuns în Caucaz,
unde a rămas un anumit timp şi a dat locului numele de ‘Stânca Marpesia’, de unde şi Vergiliu spune
‘ca un aspru granit se-nalţă Stânca Marpesia’. În acel loc după aceea Alexandru cel Mare a ridicat
nişte porţi numindu-le ‘Trecerea Caspică’, pe care acum o păzeşte neamul Iazylor. Acolo şi-au aşezat
tabăra un timp Amazoanele, până ce şi-au întărit armata. Ieşind de acolo şi trecând Râul Ales, ce
curge pe lângă fortăreaţa Gargara, au supus cu acelaşi succes Armenia, Siria, Galatia, Cilicia şi Pisidia
şi toate ţinuturile Asiei. Apoi s-au întors către Ionia şi Eolia, le-au învins şi le-au transformat în
provincii ale lor. Stăpânind acolo mai mult timp, au ridicat şi cetăţi, cărora le-au pus numele lor. Din
dorinţa de a trage cu arcul şi de a vâna - îndeletniciri pe care le preţuiau cel mai mult - cu cheltuieli
mari au clădit şi au înfrumuseţat în chip cu totul deosebit Templul Dianei / Artemidei din Efes”.

Autorul antic Hellanicus din Lesbos, care a trăit în secolul V î. Hr., a susţinut că amazoanele erau
femei războinice care îşi tăiau unul dintre sâni pentru a putea arunca mai bine suliţele sau a trage cu
arcul, dar în nicio operă artistică din Antichitate, amazoanele nu au fost înfăţişate cu sânii tăiaţi.

Se mai zice că femeile scite și sarmate ar fi inspirat mitul. Această teorie se bazează pe descoperirile
arheologice din morminte, care întrevăd posibilitatea ca unele dintre femeile scite și sarmate să fi
luat parte activ la diverse lupte purtate de triburile lor.

Există mai multe mărturii din Antichitate despre triburi unde femeile erau mutilate de la o vârstă
fragedă pentru a căpăta forţă şi îndemânare. „Femeile sarmaţiolor n-au sânul drept. În copilărie,
când sunt încă foarte mici, mamele lor înroşesc în foc un instrument de aramă făcut pentru scopul
acesta, îl pun la sânul lor drept şi îl ard. Astfel acesta îşi pierde puterea de a creşte, transmiţând
umărului şi braţului drept toată tăria şi vlaga”, informa celebrul medic Hipocrate. „Ca să fie mai
îndemânatice, îndată ce nasc li se arde sânul drept. De aceea pieptul lor devine ca la bărbaţi, iar
mâna nu e stânjenită, când o întind ca să lovească”, scria un alt autor antic, Pomponius Mela.

„Ideile și imaginile despre amazoane au fost modelate după femei războinice în carne și oase,
nomade călărețe și arcași, din stepa Eurasiei”, a spus pentru Broadly, clasicistul Stamford și expertul
în Amazon, Adrienne Mayor. „Iar acum avem dovada oaselor.”

Dovezi ale existenței femeilor luptătoare s-au găsit în sudul Ucrainei și în Rusia. În acest sens se
afirmă că în jur de 20% dintre mormintele luptătorilor din zona Donului Inferior și a Volgăi Inferioare
conțin rămășite ale unor femei purtând vesminte asemănătoare cu ale bărbaților, ceea ce ar fi putut
conduce la inspirarea miturilor antice grecești despre amazoane.

În plus, arheologul rus Vera Kovalevskaya subliniază faptul că având în vedere că bărbații sciți erau
plecați la luptă sau la vânătoare, femeile nomade ar fi trebuit să știe să se apere. Mai mult, în
perioada în care sciții au avansat în Asia, având o așa-numită hegemonie în Orientul Apropiat, a
existat o perioadă de douăzeci și opt de ani în care bărbații au fost plecați perioade lungi în campanii
și femeile au trebuit să se apere și chiar să se reproducă, ceea ce ar fi putut conduce la acea parte a
mitului care spune că amazoanele se împerecheau cu vecinii lor o dată pe an, păstrând doar fetele
care se nășteau, acestora fiindu-le ars sânul drept pentru a își putea folosi mai ușor mâna dreaptă la
aruncarea javelinei sau la trasul cu arcul.

Începând din anii 1950, zeci de morminte antice de femei înhumate alături de arme şi echipament
militar au fost descoperite în urma săpăturilor arheologice desfăşurate pe teritoriul Kazahstanului.
Unii arheologi au indicat că ele au fost ale legendarelor amzoane. Mormintele conţineau şi armuri,
arme şi hamuri de cai. Unii istorici au susţinut că amazoanele erau îngropate alături de caii lor.

Hainele lor erau compuse, de obicei, dintr-o o tunică scurtă, deseori deschisă pe o parte pentru a
afişa figura femeii, din pantaloni lungi, strâmţi şi încălţări uşoare şi armură. Amazoanele îşi protejau
pielea de temperaturile extreme ale stepelor şi de durerile provocate de călărie, prin aplicarea unor
unguente pe bază de grăsime, afirmau alţi autori antici. Amazoanele s-au tatuat, potrivit unor autori
antici, ca Herodot. Femeile îşi acopereau trupurile cu motive geometrice şi animale.

În aceeași mitologie greacă se vorbește și despre Amazonomachy, un termen ce face referință la

numeroasele bătălii mitice purtate de grecii antici cu amazoanele.

Una dintre cele mai cunoscute legende despre amazoane îi are ca protagoniști pe Hercules și pe
Hippolyta. Hercules, cel mai puternic războinic din mitologia greacă, a avut de îndeplinit
douăsprezece sarcini. A noua sarcină îl poartă pe Hercules, împreună cu Tezeu, Telamon si Peleu,
spre țărmurile Pontului Euxin, de unde trebuia să-i aducă regelui Euristeu cingătoarea de aur a
reginei amazoanelor, Hippolyta. Brăul i-a fost dăruit acesteia de tatăl său, Ares, zeul războiului.
Hippolyta este pregătită să-i dea lui Hercules cingătoarea, dar Hera, deghizată în amazoană, le instigă
pe acestea la luptă împotriva lui Hercules și a vitejilor săi. La sfârșitul bătăliei, văzând câte amazoane
au fost ucise, Hippolyta îi dă cingătoarea, cu care Hercules pleacă spre Micena.

Herodot și Strabo spun că ele ar fi trăit în apropiere de râul Termodon, în timp ce Diodorus afirmă că
înaintea lor ar fi existat amazoanele din Libia. Acestea din urmă ar fi părăsit Libia, prin Egipt și, mai
departe, prin Siria, și s-ar fi stabilit la Aeolis, unde ar fi înființat mai multe orașe. În schimb, Homer
zice că ele ar fi trăit undeva în apropiere de Lycia.

Herodot menționează că după ce grecii au înfrânt amazoanele, aceștia au luat cât mai multe sclave
pe corăbiile lor, pe mare fiind atacați de dușmance care îi ucid cu sânge rece. Neștiind să cârmuiască
vasele, acestea sunt purtate de ape și vânt, și astfel ajung pe pământurile sciților unde la început
poartă câteva lupte, pentru ca apoi bărbații sciți să se unească cu femeile amazoane.
Apollonius Rhodius amintește, printre altele, că reginele amazoane, Otrere și Antiope, construiesc un
templu închinat zeului Ares, iar amazoanele sunt legate și de diferite legende grecești, printre care
Iliada unde este menționat mormântul lui Myrine despre care Diodorus spune că ar fi fost amazoană
și că sub conducerea ei ar fi fost invadate pământurile atlanților.

În Evul Mediu, secolele XIV-XV, circula în Apus o legendă mai puţin obişnuită despre un zid uriaş,
numit al Amazoanelor, care a existat aproape de malul Mării Negre, în ţinutul unde astăzi este
Mangalia.

Militarul burgund Wallerand de Wawrin, care a ajuns în 1445 în zona unde astăzi este Mangalia, ţinut
numit de el „Panguala“, scria: „Pentesileea, regina amazoanelor a pus să îl clădească după ce Hercule
şi Tezeu au intrat pe furiş şi s-au luptat cu Hipolita şi Menalipa. Portul este ocrotit de un zid puternic,
care înaintează în mare…şi portul este între zid şi ţărm. În vremurile de demult, nimeni nu putea
pătrunde de pe mare în Regatul Amazoanelor, care se numeşte acum Regatul Sciţiei, dacă nu
pătrundea prin strâmtoarea dintre zid şi ţărm, care se întindea cam 20 de leghe franceze… Dar acum,
acel zid este stricat şi dărâmat în multe locuri şi multe vase se zdrobesc acolo împinse de furtună”,
aflăm din www.povestile măriinegre.ro.

Amazoanele erau conduse de regina Orithya, mama viitoarei regine Penthesileea, care a ordonat ca
armata de femei războinice să fie gata de luptă. Două tinere prinţese, Hippolita şi Menalippe nu au
avut răbdare şi au plecat la război înaintea oştirii, dornice de răzbunare. Au dat chiar peste Heracles
şi Tezeu. Au reuşit să îi dărâme de pe cai şi au fost foarte aproape să îi învingă. Au căzut în cele din
urmă prizoniere iar cei doi eroi s-au îndrăgostit de ele. Regina Orithya a cerut atunci pace, încercând
să îşi elibereze fetele. Menalippe a scăpat dar Tezeu nu a vrut să renunţe la Hippolita şi a cerut-o de
soţie. Regina a acceptat, pacea s-a încheiat iar grecii au plecat înapoi în Atica lor. Se spune că după
moartea Orithiei, noua regină, fiica ei Penthesileea a ordonat ridicarea Zidului Amazoanelor, pentru
ca pe viitor, în Ţara Fiicelor lui Ares să nu mai poată veni invadatori aşa cum făcuseră grecii… Cu
timpul, amazoanele s-au retras spre Nordul Pontului Euxin, unde se spune că s-au însoţit cu sciţii şi i-
au născut pe sarmaţi. În vestul Mării Negre, de pe urma lor a rămas Mitul acestui Zid de la Mangalia.

Legătura dintre amazoane și regiunea sud-americană cu același nume este lesne de intuit și are chiar
origini istorice. În perioada marilor explorări geografice, mai exact în anul 1542, spaniolul Francisco
de Orellana a fost trimis împreună cu 48 de luptători de către cuceritorul statului Peru să exploreze
zona râului Amazon. În timpul expediției, au avut loc numeroase înfruntări cu războinicele locului
înarmate cu arcuri și săgeți, femei musculoase, cu trăsături masculine, extrem de combative, care i-
au înspăimântat pe spanioli. Fluviul și întreaga pădure tropicală a fost denumită după luptătoarele
legendare.
Mai multe surse.