B-dul Eroilor 25

500030 – Brașov
tel.: (+40) 268.474.059 | fax: (+40) 268.474.059
f-lit@unitbv.ro | www.unitbv.ro/litere

Program de studii de licență:

Limba și literatura română – Limba și literatura franceză

LUCRARE DE LICENȚĂ

Candidat,
Negrea Catalina Margareta

Coordonator științific,
Prof. dr.Rodica Maria Ilie

BRAȘOV
2021
 UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV
FACULTATEA DE LITERE

Program de studii de licență:

Limba și literatura română – Limba și literatura franceză

LUCRARE DE LICENȚĂ
RITURI ȘI SIMBOLURI: ÎN COMUNITATEA BRĂNEANĂ

Candidat,
Negrea Catalina Margareta

Coordonator științific,
Prof. dr.Rodica Maria Ilie

BRAȘOV
2021

2
 CUPRINS

Introducere…………………………………………….....................…5

CAPITOLUL I. MARCAREA EXISTENȚEI PRIN RIT ȘI SIMBOL

I.1 Definirea de rit și simbol...........................................................7

I.2. Locul brănenilor în context etnografic.......................................11
I.3 Viziunea tradițională a satului brănean......................................14
I.4. Vatra casei și a satului brănean..................................................18

CAPITOLUL II. CRITERII MORALE ȘI SOCIALE ÎN SATELE

BRĂNENE

II.1. Etica și filozofia brănenilor........................................................21

II.2. Aspectul religios al satului brănean............................................25
II.3. Aspectul familiei din satul brănean tradițional..............................28
II.4. Alimentația și ocupațiile brănenilor...........................................30

3
CAPITOLUL III. RITURILE ȘI OBICEIURILE ÎN COMUNITATEA

BRĂNEANĂ

III.1 RITURI ȘI OBICEIURI LEGATE DE VÂRSTA OMULUI

III.1.1 Relația sacru-profan în ritualuri.....................................33

III .1.2 Nașterea și botezul.........................................................35

III.1.3 Ceremonialul nunții în satele brănene.............................39

III.1.4 Moartea- Ceremonialul funerar.......................................43

III.2. OBICEIURILE CALENDARISTICE DE PESTE AN

DIN SATELE BRĂNENE

III.2.1. Obiceiuri de iarnă..................................................47

III.2.2. Obiceiuri de primăvară-vară....................................49

III.2.3. Obiceiuri de toamnă...............................................50

III.2.4. Folclorul copiilor brăneni........................................51

III.2.5. Descântece din comunitatea brăneană...........................54

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

4
 INTRODUCERE

Omul culturilor tradiționale își vede viața sub semnul unei mari treceri, așa cum o
denumea Lucian Blaga, în creația sa poetică:„ În marea trecere”, aceasta implicând rituri sau
forme exterioare de exprimare a unor credințe adânc sădite în mentalul colectiv a căror
menire era aceea de a facilita trecerea de la o stare la alta, individul fiind integrat într-o nouă
condiție. Această caracteristică face parte din lumea țăranului român, care a fost dintodeauna
bogată în obiceiuri și rituri, acestea ascunzând înțelesuri profunde despre relațiile interumane,
cât și despre relațiile oamenilor cu natura.
Cercetarea de față are drept scop studierea specificului comunitar brănean, prin
practicarea obiceiurilor, riturilor și conservarea în spațiul românesc a unor simboluri pe care
lumea modernă le-a pierdut. Abordarea lucrării îmbină informațiile oferite în cercetarea de
teren cu etnografia intensivă și monografică a satelor brănene, recunoscute pentru rezistența
la unele schimbări sociale. Astfel lucrarea este organizată în trei capitole: primul capitol are
atenția pusă pe așezarea brănenilor, prin construirea rituală a spațiului sacru și a locuinței
omenești, deoarece în societatea arhaică omul și-a exprimat dorința de sacru prin organizarea
spațiului în care trăia, acesta simbolizând micul său Univers făcându-l să semene cu lumea
Providenței, nostalgia creată trezindu-i dorința de a trăi într-un Cosmos pur, așa cum era el, in
principio.
Capitolului II i s-a acordat spațiul criteriilor morale și sociale din satele brănene, unde
moralitatea brănenilor se referă la trei lucruri: la corectitudine, armonia între indivizi și în
scopul general al vieții umane luată în ansamblul ei, pe când etica este o combinație între
corectitudine și respectul față de legile comunității modelate discret de către Cele Zece
Porunci, aici etica poate fi un studiu al comportamentului obișnuit, care stă la baza acțiunilor
noastre, moralitatea fiind acțiunea însăși.
Capitolul III este împărțit în trei părți: partea întâi surprinde riturile esențiale legate de
vârstat omului bazată pe relația sacru-profan, unde „ sacrul și profanul sunt două realități
opuse, iar opoziția lor este atât de radicală încât permite definirea unuia în raport cu celălalt
prin simpla negare. Sacrul nu este profan, sacrul nu este diferit de profan” (M.Eliade,Sacrul și
profanul,pg 12 ) . Cum omul religios este marcat de riturile de trecere, trecerea de la o stare
existențială la alta, reprezintă o inițiere a individului din preexistență în existență și din
existență în postexistență. Partea a II-a este alcătuită din riturile și obiceiurile calendaristice

5
cuprinzând riturile brănenilor de la fiecare echinoțiu al anotimpurilor, unde repertoriul
obiceiurilor de Anul Nou cuprinde în forma tradițională, urări de belșug cu plugușorul ale
cetelor de colindători. În obiceiurile primăverii erau marcate etapele desfășurării vieții sătești
legate de sărbătorile mai importante, menținerea tradiției populare s-a păstrat prin intermediul
târgurilor, care erau advărate sărbători populare, cum ar fi Sântilia (20 iulie) ,sau denumită
popular Nedeia Munților, aparținând obiceiurilor de vară.
Pragul de anotimp pastoral se sărbătorea la 25 octombrie, când se considera ca ziua Sf
Dumitru, patronul păstorilor, iar noaptea de 25-26 octombrie, se celebra moartea și renașterea
lui. În mentalitatea satelor brănene toamna este percepută ca un anotimp final pentru
vegetație, pământul pregătindu-se pentru iarnă, ca urmare acestei credințe s-a născut datina de
a face foc în ajunul sărbătorii, numit Focul lui Sumedru, la care participanții sar prin foc
pentru a se purifica, ritual urmat de strigătura: „ Hai la Focu` lu` Sumedru,măi! ” , acestea
reprezentând conținutul părții III-a al capitolului trei. Ultima parte a fost atribuită folclorului
copiilor brăneni, cât și a descântecelor brănene, unde în urma informațiilor de pe teren s-a
creat un repertoriu al cetelor de copii în jocurile lor, cât și ritualuri de inițiere în diferite
grupuri ale copiilor. Descântecele sunt cele care alcătuiesc medicina folclorului în viața
culturală a colectivității brănene, prin folosirea incantațiilor, iar pentru a întări această lucrare
s-a anexat câteva poze efectuate în timpul cercetării de teren, dar și chestionare aferente
căsătoriei,ocupațiile femeilor, cât și din unele obiceiuri relatate de localnicii cumnității
brănene.
Analiza acestei comunități rurale, prin observarea directă, cât și prin interviuri este una
reprezentativă pentru trecutul și prezentul riturilor și obiceiurilor românești, întrucât oferă
prilejul să reconsiderăm rolul tradiției populare din satele brănene. S-a propus în lucrarea de
față câteva linii de cercetare de adâncime a riturilor aferente obiceiurilor comunității brănene,
care prin simbolistica lor au evidențiat supraviețuirea religiei populare, cât și a faptelor
folclorice, acestea oglindind concepția de viață și modul de gândire al brănenilor.

6
 CAPITOLUL I. MARCAREA EXISTENȚEI PRIN RIT ȘI
SIMBOL

I.1 . DEFINIREA DE RIT ȘI SIMBOL

În lumea țăranului brănean folclorul românesc a fost conservat și transmis până în

prezent, unde a putut fi cules și cercetat, dovedind vechimea comunității brănene care a știut
să continue tradițiile înaintașilor și ale pământului pe care îl locuiesc. Faptele culturale sunt
menite să organizeze viața omului, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin
lume, acestea constând într-o amalgamă de obiceiuri legate de viața individului, scopul lor
fiind unul educativ și de a pune viața sub semnul marii treceri, a lui Lucian Blaga, dar și
A.V.Gennep spune că viața omului este o suită de treceri, de la un statut la altul, de la o
vârstă la alta sau de la o ocupație la alta , iar pentru realizarea acestor treceri este nevoie de
realizarea unor ceremonialuri 1 pe care le grupează în funcție de nivelul timpului individual
din viața individului :rituri simpatetice și rituri contagioase. Prin această teorie a riturilor de
trecere, unde viața este o continuă tranziție, se face și dihotomia de sacru-profan, putând
spune că ritualul este o modalitate de a prelungi prezența sacrului, determinat de poziția
diferită a omului cucerită în cosmos2 .

Potrivit lingvistului și semioticianului francez Emile Benveniste, cuvântul rit, provine din
latinescul ritus, cu sensul de ordine prestabilită.3, sau ceea ce trebuie făcut 4 , însă sub
raportul semantic, conceptul de rit se raportează la anumite gesturi și acțiuni simbolice ale
societății arhaice, cu scop de a pregăti persoana pentru trecerea ei de la o stare la alta. „...în
toată lumea și-n toate civilizațiile, de la cele mai primitive până la cele mai evoluate –scrie A.V.GENNEP-orice

1
A.V.Gennep,Rituri de trecere,Editura POLIROM-colecția Plural,Iași,1996:16-17
2
Mircea Eliade,Sacrul și profanul,Editura Humanitas București,2000,2017,tradusă de Brândușa Prelipceanu
3
A se vedea sursa on-line: http/www.sociologia. uniroma.it/user/studenți/Riassunti/Antropologia Culturale-
_Longo/Riti_e_rituali_contemporanei.doc. Diciționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul :
rânduială tipizată și invariabilă,conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române,Academia Română
Institututul de Lingvistică Iorgu Iordan,Ediția II-a ,Editura Univer Enciclopedic, București ,1998:929.
4
Ion Căliman,Ceremonialul riturilor de trecere,Editura Excelsior Art,2011:43 (ediție electronică)

7
schimbare de loc, situație socială ..., orice inovație și foarte adesea chiar orice modificare este însoțită...de
rituri..care urmează întodeauna aceeași ordine și constiuie schema –tip a riturilor de trecere 5

Această aserțiune vine să sublinieze existența unor pattern-uri, a unor structuri sociale, de
gândire universale care sunt materializate în rituri cu o structură fixă dictată de o anumită
funcționalitate, totuși în acest context se vorbește despre etnicul românesc, situat într-un
spațiu geografic bine delimitat. Un „rit” însemnând de fapt, recunoașterea faptului că o
persoană a trecut de la un statut social la altul, însă câteodata un ritual are dublu semnificat,
ca exemplu : sărbătoarea nașterii unui copil, asta fiind valabilă dacă este prima naștere,
deasemenea se mai sărbătorește și trecerea de la femeie fără copil, la cel de mamă. Riturile
mici de astăzi sunt adesea spontane și nestructurate: de la schimbarea vârstei, de la copil, la
adult – majoratul, sau chiar când un copil merge pentru prima oară la creșă, grădiniță sau
școală, emoțiile părinților pot fi ca un ritual de trecere. Riturile de inițiere sunt asociate astăzi
cu educația în instituții cu pregătire militară, însă dintre toate aceste rituri cele funerare
păstreză până astăzi idei, tradiții și concepte despre nemurirea sufletului morților, le regăsim
în mediul tradițional românesc sub altă formă. Mircea Eliade își spune punctul de vedere :

„ Avem destule probe ale supraviețuirii moștenirii <<păgâne>> , adică geto-dace și daco-romane la romani.
Dar numărul lor este cu siguranță mai mare : este de ajuns să te gândești la cultul morților și la mitologia
funerară, la riturile agrare, la obiceiurile sezoniere, la credințele magice etc., care, se știe, persistă, abia
schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii” 6. Prin urmare, cu fiecare rit de trecere faptul

folcloric capătă o semnificație simbolică, potrivit gândirii tradiționale sensul magico-religios

însoțește fiecare ritual performat în momentele esențiale ale vieții, deoarece omul este însușit
cu darul de a vedea dincolo de lucruri, acest dar fiind responsabil cu crearea simbolurilor,
acestea din urmă devenind o creație colectivă, un semn stabilit prin conexiunea comunității
de care aparține un individ . Simbolul este definit ca „ obiect,imagine sau entitate grafică care
exprimă altceva decât ceea ce este el” 7, pe de altă parte Mircea Eliade contestă această
definiție spunând că „ simbolul revelează anumite aspecte ale realității-cele mai profunde-
care resping orice alt mijloc de cunoaștere. Imaginile și simbolurile, miturile nu sunt creații
arbitrare ale psihicului; ele răspund unei necesități și îndeplinesc o funcție: dezvăluirea
celor mai secrete modalități ale ființei” , un simbol este, în sensul general, un semn, obiect, o

5
A.V.Gennep,op.cit.5
6
Mircea Eliade,De la Zamolxe la Genghis-Han,București,Editura Humanitas,1995.75.
7
Dicționar de psihologie socială București,Editura Științifică și Enciclopedică ,1995:224

8
imagine care reprezintă indirect obiectul, ființa, idea și sentimentul, iar prin acest limbaj
simbolic suntem ajutați să înțelegem evoluția gândirii umane în dezvoltarea artei, religiei
transmițând mesaje care au rezistat timpului, asta și pentru că noțiunea de simbol la început
de secol a fost puțin considerată, chiar dacă această noțiune avea un rol fundamnetal în
valoarea tradițională a satelor, întrucât atât mitul cât și simbolul alcătuiesc substanța vieții
spirituale a satului patriarhal, în cazul cercetării de față de a ne dezvălui secretele satului
brănean prin care să vedem omul pur și simplu. Desigur că simbolurile sunt alese în funcție
de etapa de viață și locul de origine a individului, iar prin metoda observației din timpul
cercetării mele a zonei Bran-Moeciu, unul dintre cele mai importante simboluri ale casei
tradiționale românești, este vatra- simbolul tradiției, dragostei și al statorniciei, care
semnifică legătura mistică între pământ și foc, dar și un izvor al superstițiilor și credințelor
populare. Rolul spiritual al vetrei se evidențiază în orice activitate casnică datorită asocierii
cu aspectele mistice ale focului, acesta simbolizând purificarea, lumina, hrana, totuși având și
o parte negativă: aceea a arderii și distrugerii.

Brănenii își respectă vatra, fiind legați de casa părintească și orice lucru din cadrul
acesteia, ei și-au format credința că pentru ați proteja casa și familia nu te joci cu focul, ci îi
atribui aceeași iubire, precum Prometeu, tocmai pentru a nu deranja cine știe ce forțe ale
răului sau chiar periclitarea destinului lor, iar obiceiul de a nu da jar din sobă seara nimănui
că altfel iei somnul celor din casă, întăresc relația lor cu Divinitatea, legătura lor cu sacrul
fiind reprezentată și de simbolurile de pe țesăturile lucrate de femeile brănence: de stele,
soare, pe de altă parte simbolurile de pe costumele lor populare :florile, frunzele, animalele,
erau în gândirea lor purtătoare de noroc, sau încărcate de magie, care construia o legătură
sacră cu natura.

Mitul funerar este unul dintre cel mai bogat în simboluri, unul dintre el este cel al
mărului, acesta îndeplinește un rol important,sacru, atât în concepția creștină cât și în cea
populară, mărul lui Adam sau merele Domnului, oricum mărul este un mijloc de cunoaștere,
totodată și un fruct care întreține tinerețea. O altă ofrandă rituală strîns legată de cultul
morților este și tămîia sau lumânarea. Bradul este un alt simbol de viață curată și
îndelungată, care se folosește la nunți și la înmormântări,bradul fiind și elementul disputei
dintre forțele binelui și răului, deoarece înfățișarea bradului este dată de către diavol care i-a
făcut cepurile, astfel bradul capătă și o imagine a codrului de munte, acestei imagini i se
asociază și păstorul, un simbol al veghei permanente și al călătoriei, unde păstorul observă

9
cerul, luna, soarele și stelele, care atrage și inspiră sensibilitatea omului modern. Elementul
principal al fenomenului social, care ține de ” orice schimbare de loc,de situație socială„8,
este rochia de mireasă sau buchetul miresei, florile simbolizând fertilitatea, verighetele fiind
cele care simbolizează uniunea perfectă și durabilă, pentru că cercul are o formă
interminabilă, iar ca fiecare român care se respectă, ospățul este un alt simbol care face parte
din ritualul tradițional al meselor din zi de zi al brănenilor, iar primirea oaspeților cu pâine și
sare, două elemente sacre in alimentație, pline de semnificație, pâinea considerată ca hrana
primordială a omului și rodul muncii lui existând și obiceiul de a oferi, simbolic, pâinea și
sarea și-n prezent, în ritualurile comunități brănene, simbolizând înțelegerea și iubirea dintre
indivizii comunității.

După aceste gânduri despre simbolurile sacre și tradiționale, ne putem da seama că în

folclor sunt un limbaj figurativ, prin care se exprimă conținuturi cu semnificații precise,
abstracte și vechi, cu o natură mitică sau religioasă, iar pentru a înțelege rolul lor trebuie să ne
gândim la societatea în care trăim, unde vizibilele transformări se găsesc chiar în portul
popular și literatură, influențate de populațiile vecine, unde nu se reușește ștergerea
principalei surse de inspirație, care este amprenta străbunicilor noștri ca popor, făcându-ne să
înțelegem că ” simbolul și mitul țin de substanța vieții spirituale, că le putem camufla
,mutila, degrada, însă niciodată extirpa”9 , deoarece spațiul sacru este un spațiu real10 , dat
de o hierofanie sau construit ritual11 , pentru comunitatea brăneană locuința, vatra rămâne un
bun care împlinește anumite trebuințe, condiționat de societate și de tradiția arhitecturală,
locul brănenilor în contextul geografic, istoric cât și etnografic rămâne bine stabilit.

8
A.V.Gennep,op.cit,p 5
9
Mircea Eliade,Imagini si simboluri.Eseu despre sombolismul magico-religios.Traducere din franceză de
Alexandra Beldescu,Editura Humanitas,București,1994/2019( versiunea românească):11
10
Mircea Eliade,op.cit:43
11
ibidem

10
 I.2. LOCUL BRĂNENILOR ÎN CONTEXTUL ISTORIC,GEOGRAFIC ȘI

ETNOGRAFIC

În continuarea lucrării voi prezenta zona Bran-Moeciu din perspectivă istorică, geografică
și a obiceiurilor cotidiene, referitor la așezarea vetrei. Conceptul totemului definit de
A.V.Gennep 12 ne duce la una dintre legendele de formare a munților 13 , așezați de către
Dumnezeu în anumite puncte ale pământului, unde muntele simbol al înălțimii și al centrului,
exprimă stabilitate sau chiar puritat. Mitul Potopului biblic poate fi o dovadă a legăturii cu
Divinitatea, deoarece Arca lui Noe și muntele Ararat reprezintă un mijloc de comunicare cu
Universul. Satul brănean poate fi descris ca un sat risipit pe coaste și văi în bătaia soarelui,
fiecare vatră brăneană fiind o așezare veche și specifică muntelui, însă o descriere mai amplă
se poate vedea în Legenda Branului, în varianta lui Ioan Duicu 14 (vezi A1.1), care ne spune,
că în vremea strămoșilor Geto-daci, pe muntele Bucegi păstorea un bătrân pe care îl chema
Bran-da-Bur, cu cei nouă frați ai săi, acesta le poruncește ca fiecare dintre ei, după
îndeletnicirea sa, să-și aleagă un loc pe care să-l stăpânească și populeze, iar Ghicuță Bran
este cel care ctitorește zona Branului, menit ca păstor. Deși până la 1848 satele moecene și
cele brănene aveau statutul de sate dependente de orașul Brașov, totuși prin desființarea
iobăgiei de la 1848 locuitorii satelor moecene și brănene devin liberi, treptat ei își
redobândesc proprietățile, iar până la 1872 se formează două comune brănene: Branul de Sus
și Branul de Jos, până la 1924, când printr-o reformă administrativă toate satele brănene vor
forma o plasă distinctă a județului Brașov,numită „Plasa Bran”15.

Comuna Moieciu este una dintre cele trei comune administrative care alcătuiesc zona
Branului, amplasată la poalele munților Bucegi și Piatra Craiului, traversată de râul Bârsa,
este o zonă încărcată de tradiții etno-folclorice oferindu-i autenticitatea în spațiul românesc
prin zestrea obiceiurilor folclorice și religioase specifice celor trei momente importante din

12
A.V.Gennep,Formarea legendelor,Editura POLIROM,Iași,1997:40
13
Elena Niculița Voronca,Datinile și credințele poporului românadunate și așezate în ordine mitologică,Editura
POLIROM,Iași,1998:32
14
Ioan Duicu,Legenda Branului,Editura Foton,Brașov,2014
15
Ioan Prahoveanu,Așezările Brănene,Editura Etnologică,București,2019:30

11
viața omului: naștere-nuntă-moarte. Arealul etnografic studiat dezvăluie dovezi că pe aceste
meleaguri au fost urme de locuire omenescă încă din perioada paleolitică; în satul Peștera
descoperindu-se o peșteră în urma săpăturilor arheologice 16 , de aici și denumirea satului.

Sub aspect morfologic satele brănene sunt incluse în tipul satelor risipite, sub formă de
hodăi, sau sub forma unor grupări de gospodării în apropierea șoselelor, în prezent. În
informațiile de teren am aflat că brănenii erau denumiți colibași, această denumire reflectând
ocupația acestora ca păstori, cuvânt derivat de la adăposturile temporare ( hodăițe), plan de
construcție întîlnit și astăzi la casele brănene vechi.( vezi A.1.2). Economia pastorală fiind
favorizată de platforma Branului, aceasta devenind o zonă reprezentativă pentru economia
premontană și montană din țara noastră. Brănenii sunt continuatori ai tradiției îndelungate,
transmisă din generație în generație, așezarea geografică permițându-le o izolare parțială față
de influențele externe de mai târziu, prin păstrarea unor elemente lingvistice originale, dar și
a portului popular, „element de identitate zonală cu o încărcătură simbolică aparte” 17
.
Structura socială a satului pornește de la structura familiei până la cea a întregii colectivități
care joacă un rol de prim rang în organizarea vieții prin practica obiceiurilor și ocupațiilor ce
implică atât familia cât și întreaga comunitate. În cultura populară ocupațiile au fost adaptate
satisfacerii nevoilor de hrană, îmbrăcăminte și adăpost, pentru folosința unei întregi
comunități, astfel că locuitorii satelor brănene „ trebuiau să producă alimentele necesare vieții
cotidiene, materia primă pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, țesăturile pentru interiorul
locuinței și o parte din uneltele și ustensilele utilizate în activitățile economice”18, rezultând
valorizarea conceptului de cultură prin faptul că „ omul creează valori culturale, care în
procesul muncii sunt transformate în bunuri culturale, bunuri ale culturii materiale”19.

Pentru brăneni datorită zonei geografice, exploatarea lemnului ce se găsea din abundență
a influențat cultura materială a zonei prin construirea caselor și anexelor din cadrul
gospodăriei. Arta lemnului a înflorit prin mobilierul sculptat și decorat cu forme simbolice,
tip solar și stelar . Brănenii sunt cunoscuți ca mari comercianți, meșteșugul cu textile era mai
mult pentru necesitățile proprii, în trecut brănenii mergeau cu lâna și zeghile la târgurile din

16
https//www.infotour.ro-Ghid turistic Bran-Moeciu,accesat la data de 28.11.2019
17
Ioan Prahoveanu,Așezările brănene- portul popular și țesăturile tradiționale,2019.3
18
Ioan Prahoveanu,Ocupațiile,sărbătorile și obiceiurilepopulare din satele brănene,Editura Etnologică2019:7
19
Ioan Prahoveanu,op.cit:8

12
Câmpulung Muscel și Fieni, drumul era anevoios pe jos, ei fiind nevoiți să traverseze munții
Bucegi în patru zile dus-întors.

Comunitatea brăneană este mândră de portul său popular, dl prof. Ioan Prahoveanu
studiind personajele de pe Columna lui Traian, constată că portul brănean este identic cu cel
al dacilor, chiar și Sextil Pușcariu observă autenticitatea portului brănean atribuindu-i
originea geto-dacă. În cartea sa ,Așezările brănene-portul popular și țesăturile tradiționale,
Ioan Prahoveanu a făcut o cercetare a portului popular brănean evidențiind faptul că acest
port are mai puține particularități specific-locale, cu excepția fotei de Moeciu,20, unde
țesătura are diferite ornamente și cromatice pe fondul negru, așadar în contextul etnografic al
județului Brașov, zona Branului se individualizează prin originalitatea și arhaismul limbajului
dar și al obiceiurilor încă păstrate și de generațiile actuale, dovedindu-se în acest fel, că locul
brănenilor în acest context etnografic este unul ales, parcă special a-i ridica pe un piedestal,
afirm asta deoarece atunci când pronunți numele de „Bran” te duce cu gândul exact la mitul
Contelui Dracula, care a luat formă după romanul de ficțiune al scriitorului englez, Bram
Stoker, zona fiind promovată prin intermediul imaginii unui vampir care se hrănea cu sângele
dușmanilor. Totuși, revenind pe meleagurile noastre, castelul a avut rol de vamă unde se
reținea 3% din valoarea mărfii care ieșea și intra din Transilvania, însă Regina Maria este cea
care a transformat castelul într-un simbol al romantismului și pasiunii, pe care l-a lăsat
moștenire Principesei Ileana, fiica sa, iar pentru Ileana castelul este un simbol al dragostei
delicateții și înțelegerii dintre mamă și fiică. Însă mai târziu, castelul Bran devine un simbol
al turismului românesc, un simbol al Branului tocmai prin acest mit al lui Dracula pus la
punct de comuniști, ceea ce le conferă brănenilor un loc primordial în contextul etnografic
românesc, obținut prin numeroase abuzuri și brutalități și chiar aduși în stare de iobăgie în sec
XVIII-XIX 21 .

20
Tanti Pepenica este una dintre informatoarele locale, cu privire la țeserea fotei de Moeciu, vezi
A.IV.1
21
Titus Hașdeu-Satele din preajma cetății Bran în sec XVIII-XIX ,în Revista Cumidava nr III,1969:195

13
 I.3. VIZIUNEA TRADIȚIONALĂ ÎN SATELE BRĂNENE

Zona Branului are multe de oferit și nu lasă pe nimeni să plece, fără a-i oferi un popas în
lumea simbolurilor prin care poate fi reînvățată tradiția brăneană. Din punctul meu de vedere,
zona Bran-Moeciu este un colț de sat care reprezintă întregul univers, folclorul este privit și
pus într-o imagine primitivă, iar atitudinea față de tradiție diferă de la individ la individ, de la
un grup social la altul, însă la nivelul conșiinței individuale, tânărul este mai receptiv la nou,
prin căsătorie el se angrenează mai puternic în viața colectivă a satului fiind interesat în
respectarea rânduielilor tradiționale. Arthur Gorovei definește folclorul ca „ patrimoniu
colectiv, moștenit din gură-n gură, din generație în generație, nealterat în fața civilizației și a
culturii cărturărești22, pe când O. Densușianu interpretează folclorul din punct de vedere
etno-psihologic: „ Scopul folclorului este de a ne arăta felul propriu de a simți al unui popor,
viața lui sufletească în toate manifestațiunile ei mai caracteristice ”, însă comunismul a
obișnuit oamenii să considere folclorul un aspect limitat la cântec, dans și muzică
instrumentală și nu ca un fenomen complex de cultură populară, iar prin acest concept
înțelegem totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire; noțiunea de cultură
fiind un factor definitoriu constituit de noțiunea de valoare.23 După aceste definiții putem
spune că tradiția este un ansamblu de concepții, obiceiuri și credințe aparținând unei
comunități și care se transmit prin viu grai din generație în generație în mod conștient. Datina
este sinonim termenului tradiție, unde aceste denumiri sunt definitorii în identitatea culturală
a unei comunități. In zona Bran-Moeciu folclorul e cel care-l împacă firesc pe om cu
Dumnezeu și cu lumea cu realitatea dură, fără să-l îndepărteze cu nimic de pământ, prin acest
concept țăranul brănean ajunge un credincios și-un cunoscător al lumii sale reale. În
comunitatea brăneană sunt oameni care își respectă sfinții ca pe imagini ideale, perfecțiunea
lor atribuindu-i țăranului brănean acțiuni pământești, mâncatul sau chiar cositul. In timpul
observării mele de teren, viziunea tradițională a brănenilor constă în rânduiala din satele lor,
care este temelia, echilibrul, înțelepciunea vieții lor în gândirea populară.

În viziunea tradițională a comunității brănene o bună rînduială reprezintă o asigurare că

străvechile temelii ale înțelepciunii au rămas vii în conștiință prin conservarea obiceiurilor

22
Artur Gorovei,Datinile noastre la naștere și la nuntă,Editura Paideia,2002:
23
Mihai Pop/ Pavel Ruxăndoiu,Folclor literar românesc,Ed.Didactică și Pedagogică,1991.26

14
din zonă. Satele brănene cu sociologia lor folclorică e ca o imensă familie, pot spune asta,
deoarece în cursul cercetării mele se putea observa că în aceste zone nimeni nu moare de
foame, fiindcă nu este lăsat de solidaritatea organică a satului, obiceiurile pastorale fiind o
ocupație de bază care marchează menținerea vie a tradiției strămoșești, transmisă din
generație în generație, fructul acestei munci devenind simbol alimentar în gastronomia satelor
brănene, Pentru localnicii din satul Moeciu de Sus munca are un înțeles larg, care pentru ei a
însemnat trudă, dar și chin; ei văd că pentru omul de la oraș munca este cea mai crudă
fatalitate a vieții, că pentru omul modern munca este un chin atunci când stă sub lăcomie, iar
diferența dintre lumea veche și cea de acum este aceea că : pentru satul brănean munca era o
necesitate firească și nu un câștig, munca în satele brănene dă naștere a multor vorbe de duh:
„ Cine-i harnic și muncește,are tot ce vrea!” ,un motto tradițional, pornit din propria notă de
autenticitate prin care se învață firescul. Prin viziunea tradițională brănenii și-au format
gesturi arhetipale care ne transpun cu gândul la anii de istorie a comunității, la faptul că
brănenii pregătesc un ritual sau obicei crezând că are puteri magice în a le dezvălui un mister
legat de natură sau Divinitate, în satul său țăranul brănean este singurul stăpân al casei sale
singurul care înfăptuiește ceremonialul întoarcerii cheiței ceasului care duce timpul cu încă
un pas înainte.

Gospodăria țărănească, portul oamenilor al zonei Bran sunt alte elementele de identitate
simbolice 24 , sunt cele care vorbesc în locul omului putându-se afirma fără vreo abținere că
satul brănean și-a păstrat structura spirituală și autenticitatea, având mândria sa, ceea ce îl
diferențiază de celelalte sate învecinate sau mai îndepărtate, aceste sate nu s-au conformat
doar unuia singur la rânduielile sale, ci prin portul, obiceiurile și cântecele sale, zona
Branului își păstrează încă autonomia și aureola, o zonă care vrea să rămână ea însăși fără a
dicta celorlalte sate gustul sau regulire de comportare, iar prin cercetarea mea am observat o
oarecare distanțare. Satul brănean nu s-a lăsat ispitit în istoria făcută de alții, ci s-a păstrat
neatins, nu a avut nevoie decât de pământul și sufletul său și poate de puțin ajutor de Sus,
pentru a-și duce crucea destinului. Țăranii brăneni așa au pomenit ei casa și locul lor, pe care
nu are voie nimeni să-l strice, nici să lași „ bălăriile ” să astupe casa, pentru că vatra lor e
lăsată de părinți și bunici, casa lor tradițională înseamnând simplitate, echilibru și armonie,
demonstrată prin faptul că pe ulița satului brănean,toți sunt prieteni, obiceiurile transmise

24
Ioan Prahoveanu,Așezările brănene- Portul popular și țesăturile tradiționale,Ed.acreditată de
CNCSIS.,Brașov,2008.3.

15
dintr-o generație în alta, ca un cod genetic spiritual alcătuiesc o salbă neprețuită a satului
pentru că obiceiul este cel ce dă viață satului, care unește întreaga comunitate, iar sintagma „
totul se face cu oameni” pentru oamenii din zona Branului s-a transformat încet de-a lungul
timpului într-o lege.

” S-a trecut” este expresia pe care am întâlnit-o prin satele brănene, făcându-se referire la
tinerețea sau moartea cuiva, aceasta din umă fiind tratată ca o stare firească omului. Am găsit
în mentalitatea brăneană sentimentul eternului, pentru ei moartea cuiva este un sfârșit,
totodată și un început, de aceea viața spirituală a satului era și mai este și în prezent dominată
de elemente religioase și magice, actul ritual ținând de un mecanism propriu de gândire și de
condițiile speciale de a fi rodnic. Actele magice, farmecele (făcut și desfăcut de tipul legării
cununiilor până la o anumită vârstă), trebuiau făcute într-un timp anume,„ altfel nu prind”, de
aceea acestea se făceau în puterea nopții. Biserica este cea care a sădit armonia spirituală
între brăneni, răsfrângându-se în tradițiile, datinile și trăirile îndeobște sălășuite în viața
sătenilor, plângând și bucurându-se, convinși că vor avea mereu alături mila și iubirea lui
Dumnezeu, de aici se poate deduce că obiceiurile s-au tras din seva credinței lor, frământate
și coapte în covata satului cocându-se la flacăra iubirii dintre generații.

Prin această cercetare am refăcut un traseu al tradiției satului brănean, focusându-mi

atenția către originile pe cale să se lase prăfuite,înțelegând de la oamenii locului adevăratul
sens al comuniunii și iubirii dintre oameni. Bătrânii satului Moeciu spun că „odată” ,sătenii
erau împreună și se ajutau reciproc, făcându-se clacă la fiecare lucrare specifică gospodăriei
sau moșiei. Primăvara era anotimpul când femeile satului se apucau de curățenia casei,
pregătindu-se pentru sărbătorile Pascale, „ parcă se lumina și satul cănd se apucau femeile de
lucru”, povestea nea` Culiță, un vârstnic al satului Cheia-Moeciu. Tot dânsul îmi spunea că
bărbații după iernile geroase se îngrijeau de ogradă, se scoteau animalele din grajduri, se
săpau grădinile, fiecare om muncea cu spor, încălțat cu opinci sau uneori chiar desculț.

„ Era greu,dar frumos” accentuează soția lui nea Culiță, trezind în ei dorul după acele
vremuri simple,când tradițiile și obiceiurile creau adevărate legături de prietenie, ceea ce m-a
dus la gândul că în satul românesc tradițional tradițiile sunt un izvor al firescului uman.
Interesul brănenilor a fost și rămâne unul insistent asupra obiceiurilor lor folclorice, iar
acestea se dovedesc rezistente în timp, cu siguranță, că pentru outsideri obiceiurile par
adevărate spectacole care încifrează înțelesuri profunde ale relațiilor omului cu natura și

16
lumea înconjurătoare, asta și pentru că brănenii și-au păstrat rânduiala în viața lor socială, iar
viziunea tradițională bazată pe etica și filosofia țăranului român este ca un testament în
transmiterea sentimentului de folclor noilor generații. Ovidiu Papadima ne arată că „prin
folclor, omul satului ajunge deopotrivă un adînc simțitor al transcedentului, un credincios și
un desăvârșit cunoscător al lumii sale reale”25. Dându-ne seama din acest context, că obiceiul
ca formă de comportament socio-cultural,aparține datinelor dintr-o vatră folclorică a satului
patriarhal brănean, care devine o formă activă de manifestare a tradiției, aceasta din urmă
fiind într-o continuă transformare, cu valoare de exponent al unei mentalități simple.

25
Ovidiu Papadima,O viziune românească a lumii,Editura SAECULUM I.O,București,2005:20

17
I.4 VATRA CASEI ȘI A SATULUI BRĂNEAN

Satul este definit ca fiind o formă veche de organizare social-economică, alcătuit din
grupuri care au sau nu legături de rudenie, acesta reprezentând și relația dintre o comunitate
umană bine organizată și un spațiu hotărnicit, alcătuit din vatra satului și „țarina” sau holda,
satul implicând legătura omului cu spațiul căruia îi aparține, în sens de moșie 26 . După ce
satul a cucerit câmpia, acesta s-a ridicat și mai sus, pe coaste, iar din sat înșirat riveran s-a
transformat într-un sat risipit în zonele înalte unde casele situate pe coline înscrie omul la o
reîntoarcere la natural. In satele brănene alegerea vetrei s-a făcut în funcție de accesibilitatea
terenurilor pentru o desfășurare cât mai bună a ocupațiilor lor, prin transportul uneltelor și
produselor alimentare, asigurând apa și hrana necesară atât familiei cât și animalelor lor. Casa
tradițională pentru țăranul brănean simboliza centrul spiritual al vieții umane, locul de
întâlnire dintre sacru și profan. Necesitatea omului primitiv de a-și construi o casă, în
gândirea lui mitică se explică printr-o legendă unde Dumnezeu după ce făcuse lumea, nu a
creat și ființei umane un adăpost deoarece luna, soarele și stele erau aproape de pământ
încălzindu-i, însă El supărându-se pe oameni a ridicat astrele foarte sus, încât să nu mai fie
atinse, atunci oamenii au început a se adăposti prin păduri sau peșteri, totuși Divinitatea
sugerează pămânenilor să-și construiască așezări subterane-colibe sau supraterestre-case.
Mircea Eliade arată că în gândirea tradițională orice așezare nouă reprezintă universul pe care
îl creează omul, imitând cosmogonia27 , alegerea locului de casă se făcea pe un loc curat,
construcția trebuia să aibă caractere sacre, unde forțele malefice să nu poată acționa.

Comunitatea Bran- Moeciu cu satele risipite pe sub poalele munților, amplasate de-a
lungul râurilor și prin fundul văilor, capătă o alură cosmică, țăranul brănean nu-și așază casa
oricum sau la voia întâmplării, ci pe un loc dobândit prin metode curate,adică fără ca locul să
fie îngrădit de blestemele cuiva, din cauza unor nedreptăți. Vetrele brănene cunoșteau o
endogamie locală limitată la spațiul său alcătuită din locuință și holda, acestea au fost
risipite pe înălțimi, pe platforme, la adăpost în apropierea plaiurilor de legătură cu muntele.
Pe baza informațiilor obținute în timpul cercetării de teren, cât și a dlui Ioan Prahoveanu

26
Mihai Pop/Pavel Ruxăndoiu,Folclor literar românesc,Editura Didactică și Pedagogică,București,1991:51
27
Mircea Eliade,Sacrul și profanul,Editura Humanitas,București,2000-2017 pentru versiunea românească:43

18
dezvăluite în cartea sa „ Așezările brănene” , prima vatră de sat a Moeciului de Sus era pe
creasta dintre văile Bângăleasa și Moecel, sau la „ La Bisericuță” .

Gospodăriile zonei Bran sunt deschise, gardurile interioare pentru compartimentarea curții
lipsesc, iar construcția unei case se realiza după anumite ritualuri specifice, precum tăierea
unei păsări, sau se punea la temelia și în pereții casei boabe de grîu, porumb, iar la încheierea
construcției casei la căpriori sunt puse ramuri verzi sau un ștergar, credința locuitorilor
brăneni fiind aceea că vor fi ocrotiți de către Divinitate în noua locuință. În acest aspect
Ernest Bernea opinează că pentru țăran casa nu era doar un obiect, ci și o problemă de ordin
spiritual și social, o expresie a nevoilor sale din viață, nu întâmplător atunci la construirea
casei în comunitatea brăneană pe grinzile din brad se sculptau diferite ornamente geometrice
,florale, precum și astrale ce simbolizau protectorii casei, aceste elemente având un caracter
estetic și spiritual. Principala anexă a unei case brănene este sala, un spațiu al casei cu valențe
mitice, de tranziție între exteriorul și interiorul casei, sau între curte și casă. Acest loc este
unul sacru, deoarece aici se desfășoară ritualuri și ceremonialuri legate de vârsta omului, dar
și cele legate de obiceiuri calendaristice, în sălica casei se primeau colindătorii dar se
înfăptuiau și activități mitico-magice de către femei. Înfrățit este și pragul care are un rol
major în îndeplinirea riturilor de trecere. Un loc important al casei țărănești tradiționale
reprezintă vatra, aceasta simboliza contactul divin al Pământului cu Cerul. Vatra este un
simbol al casei românești, al tradiției, al dragostei și al statorniciei, o împletire mistică între
pământ și foc, dar și o resursă de superstiții și credințe populare.

Rolul spiritual al vetrei se reliefează încă de la construcția casei continuând să se

evidențieze în aproape orice activitate casnică datorită asocierii cu aspectele mistice ale
focului, care simbolizează purificarea, lumina, hrana dar și aspecul negativ: cel al distrugerii,
al arderii. Prin respectarea focului și a vetrei, brănenii își protejează casa și urmașii de cel
rău, pe baza acestui obicei și-au format credința de a nu da foc seara, jarul din sobă cuiva, că
dai somnul celor din casă. La vatră se practicau și farmecele, ca acelea de deochi, de aducere
sau alungarea ploii. Totuși vatra casei este și un simbol al hranei prin coacerea pâinii și a
cozonacilor, aceștia din urmă făcând parte din ceremonialul mesei de sărbători. Coacerea
pâinii avea credințe interesante: când se punea pâinea în cuptor, se făcea cruce deasupra ei
dar și a cuptorului cu lopata, se spunea că cine cocea pâine în cuptoare, rămânea fără hrana

19
cea de toate zilele dacă nu respecta acest ritual. „ Iar ca să nu uite oamenii de tine, trebuia să
lași o pâine la cuptor” 28 .

Satul brănean își păstrează încă acea aură de sacru, brănenii cu gândirea lor magico-
religioasă simt nevoia de a practica anumite rituri, în credința că i se oferă o protecție sigură,
spiritul popular al brănenilor încă dăinuie și în prezent prin respectarea ritualurilor, iar prin
amploarea și răspândirea acestora cu semnificațiile dobândite, au făcut ca aceste obceiuri să
întrețină interesul outsiderilor, alimentând cultura și civilizația lumii brănene menținându-le
până în contemporaneitate, mai ales prin accentuarea caracterului lor simbolic.

28
Din spusele Stelei Dragosloveanu,una dintre deținătoarele unui cuptor de făcut pâine

20
CAPITOLUL II. CRITERII MORALE ȘI SOCIALE ÎN SATELE
BRĂNENE

II.1. Etica și filozofia brănenilor

În capitolele precedente am văzut că satul tradițional, ca pământ ale cărui norme sunt
stabilite de către om în comuniune cu alți oameni, recuperează memoria ancestrală a locuirii,
care se manifestă în conștiința țăranului, așa cum spunea Nichifor Crainic, ca o nostalgie a
Paradisului. Satul brănean tradițional mi-a fost prezentat sub formă de sentimente și concepte
morale, cu obiective de conduită de natură colectivă, având deci de urmărit o psihologie și
filosofie morală, o normă etică socială țărănească, moravurile cu actele de milostenie și nu în
ultimul rînd formele de politețe ale brănenilor. Încă de când locuitorii Branului au început să
trăiască cu drepturi depline asupra proprietăților a fost necesară o regulă morală de
comportament pentru binele comunității, numindu-se etică. Filozoful francez , Paul Ricoeur
păstrează termenul de etică pentru o reflecție fundamentală asupra întrebărilor despre
comportamentul uman, deoarece felul în care cineva se raportează la sine însuși, la alții, sau
chiar la pământul care menține viața este manifestarea primară a eticii și valorilor ale
comunității brănene, determinând atitudini și patternuri comportamentale, ca iubire și
compasiune, generozitate și control. Însă, vorbind despre etică și morală definirea acestor
termeni poate fi dificilă din cauza altor definiții a lor independente, astfel etica este definită
ca ramură a filosofiei care studiază morala, pe când morala reprezintă credințele despre ce
este un comportament bun și ce este un comportament rău.

Termenul grecesc pentru etică ( ethos,eticos ) înseamnă locuință,maniere sau obiceiuri 29.
Platon și Aristotel cu stoicii s-au pus în acord cu ideea, că viața rațională bazată pe realizarea
și practicarea virtuțiilor reprezintă calea de formare a unui carater bun, totuși în
postmodernism, conform filosofiei lui Imanuel Kant, datoria morală era reprezentată de o
lege morală . În comunitatea brăneană termenii de datorie morală și etică nu sunt găsiți în
vocabularul moral al bătrânilor,asta pentru că morala vârstnicilor nu se referă la conflicte de
interes sau altele, ci e formulată ca o mulțime de pilde și sfaturi precum: „de nicio frică n-a

29
https://ro.wikipedia.org/wiki/Etica

21
avut grijă iarna,decât martie” ,„ călindarul merge după biserică, că e rânduiala lui
Dumnezeu”, sau „ îmbucătura mare, se-nghite cu-necare”, de aici mi-am dat seama în
cercetarea mea că spiritualitatea locuitorilor din zona Bran este până în adâncul sufletului lor,
că intimitatea brăneanului cu vatra satului său se bazează pe armonie,înțelegere, respect și
buna-cuviință.

Rădăcinile filosofiei românești sunt profund legate de spiritualitatea poporului român, Ion
Zamfirescu afirmă că spiritualitatea țăranului român i-a dat în decursul vremii echilibrul,
sufletesc și moral 30 , iar prin experiența de viață a bătrânilor noștri a generat și primele
atestări ale filosofiei românești tradiționale reprezentate prin vorbele de duh ale vârstnicilor.
„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” o carte numită de B.P.Hașdeu,
falnic monument de literatură, politică,filozofie, și elocinta la străbunii noștri, conține multe
învățături de educație morală, ca un testament pentru urmași, de fapt, sfaturi cu caracter laic
și multe avertismente față de comportamente ce ar fi pus în primejdie prestigiul
domnitorului, citită și astăzi cu interes am descoperit că aceste scrieri și-au păstrat
prospețimea prin vocea străbunicilor noștri, cum românul este un povestitor vestit, proverbele
sunt prezente în zona Branului, care exprimă felul locuitorilor de a gândi și de a simți. ”Cine
nu lucrează,nu mănâncă„ ,or ,cum am mai menționat mai sus, munca este o trăsătură a eticii
și moralei brănenilor care se împletește cu viziunea tradițională fiind suprapusă pe principiile
morale și sănătoase ale endogamiei locale, pentru brăneni munca nu este decât o condiție a
existenței și supraviețuirii, țăranul brănean fiind și astăzi obișnuit să lucreze, etica lui
populară este dominată de simțul măsurii, al proporțiilor.

Satul românesc este o prezență continuă în educație, satul fiind punctul de plecare în
multe povești personale ale unor oameni care s-au format moral la sat. Mircea Vulcănescu ne
amintește să nu uităm valoarea „ filosofiei populare” sau de „ hrana culturală a poporului”
care izvorăște din înțelepciunea autentică și sănătoasă a țăranului român 31 . În doctrina
semănătoristă cultura este mijlocul de ridicare a țărănimii, aflate într-un grad avansat de
înapoiere, de asta satul românesc a construit o adevărată școală în sine de-a lungul timpului, o
școală pe care am întâlnit-o și în satele brănene, acea școală de a transfera către urmașii săi

30
Ion Zamfirescu, Orizonturi filosofice.Idei, oameni, probleme de cultură ,Ed. Casa
Școalelor,București,1942:102
31
Mircea Vulcănescu,Pentru o nouă spiritualitate filosofică. Dimensiunea românească a
existenței.Ed.Eminescu,București 1992 :193

22
abilități practice, precum meșteșugurile locale, acel „ know – how” , cît și o filosofie de viață
în raport cu eternitatea, în sensul comunității fundamentale valorice, raport cu eternitatea,
sensul comunității fundamentale valorice. În timpul cercetării mele din satele brănene am
constatat că o comunicare verbală adecvată și normele morale erau și sunt încă respectate,
bătrânii satului se bucurau în vechime de mult respect, ei aveau locul bine stabilit în ierarhia
familiei și a satului, o normă morală care se respecta atât în familie, cât și în localitate între
săteni. Din interacțiunile mele am aflat că atunci când bătrânii își împărțeau averea, aveau
grijă să o facă corect, fără a lăsa motiv de ceartă urmașilor, își păstrau pentru ei doar o parte,
care, după moartea lor revenea mezinului, acesta fiind cel în sarcina căruia rămînea îngrijirea
părinților, proprietatea nu se dobândea oricum, moștenirea avea legile ei, fiecare își știa locul.
Învățătorul și preotul erau persoanele cărora nu le treceai pe dinainte, preotul fiind un simbol
al veghei permanente și al călătoriei, cel care observă cerul, luna, soarele și luna, un apropiat
al Divinității, dar în același timp era și cel mai apropiat de comunitate, practic un duhovnic la
nevoie.

Cooperarea dintre Biserică și școală a contribuit major la educația copiilor și tinerilor din
satele brănene, asta ne amintește că tinda unei bisericii a fost prima formă de școală în satele
românești. Comunitatea brăneană este definită de buna-cuviință, salutul între femei și bărbați
,copii-vârstnici se făcea cu adresarea de dumneata,matale sau în formă regională tălică.

Tișcă Maria este una dintre locuitoarea satului Moeciu de Sus care mi-a prezentat modul în
care își ofereau respect cetățenii zonei Moeciu. Între ea și sotul ei nu era o diferență de ani
prea mare, totuși acei doi ani diferență nu era un impediment de a i se adresa cu dumneata,
pentru amândoi soți dovedea respectul oferit bărbatului,de către femeie, în schimb fetele de
măritat erau harnice și trebuiau să ofere respect celor din jur, mai ales celor în vârstă, însă
după căsătorie, când femeia trecea de la statutul de fată, la cel de femeie, ea mergea în casa
socrilor, pe care trebuia să-i accepte ca părinți adoptivi, să-i asculte, „dându-se după ei”
,respectându-le obiceiurile familiale. Orice femeie saluta prima pe stradă, iar copilul saluta pe
toată lumea. Multe dintre aceste reguli ale normei de bun sim le întâlnim și astăzi în satele
brănene, păstrate și transmise generației din prezent ca pe niște legi ale lui Moise. Femeile
văduve trebuiau să poarte doliul cuvenit ca un respect pentru defunct, abstinența de la
petreceri pornind din vechile tradiții brănene, mersul la biserică pentru a se ruga,era
considerat un omagiu adus sufletului pierdut. Un aspect important opus pentru fiecare

23
familie în parte a comunității brănene, îl aveau și nașii, care erau considerați părinți spirituali
ai noii familii formate, finii erau cei care se adresau cu sărut-mâna nașă,nașule.

În filosofia brăneană își face loc și superstiția, brăneanul dacă pornește la drum, se ferește
de ziua de marți, de miezul nopții când în credința lor umblă duhul necurat, pe când femeile
brănence nu se puneau la țesut sau urzit marțea, deoarece se credea că „ treaba nu se va
isprăvi bine”32, tot în gândirea brăneană nu e bine să dormi în timpul slujbei, Duminica, sau
să arunci gunoiul dimineața în fața soarelui, se spunea că fata va rămâne fată bătrână. Matei
Călinescu îl citează pe Nietzsche care afirma că superstiția este „ un simptom al iluminării”
deoarece „ oricine este superstițios este întodeauna prin comparație cu ființa religioasă o
persoană în toată puterea cuvântului”33.

Ajungând la finalul acestui subcapitol merg pe ideea că în viața satului nostru românesc
tradițional sunt mentalități și atitudini pe care oricum le-am privi le percepem ca pe niște rele
năravuri, dar pe care țăranul nu vrea să le recunoască ca atare, pentru el obiceiurile și
tradițiile vetrei lui sunt cel care îi definesc valoarea ca om al comunității lui.

32
Informatoare Maria Tișcă,85 ani,Moeciu
33
Matei Călinescu,Cinci fețe ale modernității,Editura Polirom,Iași,2005:155

24
II.2. ASPECTUL RELIGIOS AL SATULUI BRĂNEAN

Acest subcapitol are ca bază analiza de teren a zonei Bran-Moeciu unde voi încerca să
dezvălui specificul comunitar al practicii religioase, situația religioasă a brănenilor fiind
conservată , iar atașamentul lor față de acest fenomen este îndeplinit prin perspectiva
ceremonialului și a riturilor la fiecare prag din viața socială. A fi credincios în satul brănean
nu înseamnă doar să-ți afirmi sau să-ți asumi apartenența la un cult religios, ci și să respecți
rigorile pe care le impune religia de care aparții, iar religia creștin –ortodoxă obligă pe fiecare
fiu și fiică a Bisericii să respecte și să aplice în viața de zi cu zi o serie de legi și virtuți
morale dar și materiale, fără niciun dubiu, în cazul brănenilor se poate vorbi de o religiozitate
constantă și durabilă. Țăranul satului brănean se simte intim cu satul lui, iar această intimitate
se extinde pe toate planurile, bazându-se pe armonie, respect și înțelegere, poate chiar și
prietenie, asta și fiindcă spațiul brăneanului este unul sacru, natural care este perceput ca
manifestare directă a Divinității nefiind un principiu rece și impersonal, gândirea locuitorului
brănean fiind una magico-religioasă, având totuși conștiința existenței a unui Dumnezeu care
l-a creat și care i-a dat îngeri să-i fie de ajutor.

Din cercetarea mea asupra modului cum sunt respectate zilele de sărbătoare am observat
că brănenii și-au format credința că sfinții cărora le sunt închinate sărbătorile le apără casele
,holdele și animalele de rele sau de furia vremii, de multe ori ei simt nevoia de a practica
unele ceremonialuri magice menite să le ofere protecție sigură, acestea pot fi ceremonialuri
de înlăturare a anumitor boli, sau pentru aducerea ploii necesare recoltei, ori, din contră
ceremonialuri pentru înlăturarea furiei vremii. În satul patriarhal multe dintre aceste
ceremonialuri încărcate de magie se desfășurau la răscruci sau la hotarul satului, aceste locuri
fiind considerate „ spații sacre” 34, în categoria spațiilor sacre este și cimitirul un „ sat al
Morții” 35 care pentru locuitorii zonei Bran reprezintă locuința mortului, un loc al întâlnirii
dintre cei vii cu moșii lor, unde bocetul și monologul interior îl aduce mai aproape atât de
Divinitate cât și de cei morți, în felul acesta se păstrează amintirea vie a strămoșilor și prin
pomenile morților, numite și moși, rânduite de biserică, iar ziua consacrată sărbătoririi

34
Romulus Vulcănescu,Mitologie română,Editura Academiei,București,1985:16
35
Mircea Eliade,Istoria Credințelor și Ideilor religioase,Editura Univers Enciclopedic,București,2000:20

25
morților fiind sâmbăta, deoarece are la bază credința că sâmbăta este ziua în care Iisus
Hristos s-a pogorât în Iad după ce a stat în mormânt cu trupul 36 . Locuitorii zonei Bran sunt
descendenți ai omului „ homo religiosus” 37 , deoarece în comunitatea lor prin endogamia
păstrată s-au creat legături indestructibile de outsideri. Prin fiecare casă construită țăranul
brănean este martor la o nouă cosmogonie, la o creațio mundi, deoarece fiecare locuință
reprezintă un centru al lumii simbolizând prezența lui Dumnezeu.

Pornind de la tema acestei cercetări și din explicațiile informatorilor în satele brănene am

putut distinge o solidaritate de necesitate și cea sărbătorească, prin respectarea calendarului
popular și bisericesc, devenită o agendă spirirtuală a întâlnirilor țăranului brănean cu
Divinitatea, respectată cu sfințenie de fiecare în parte. Din relatările localnicilor zonei Bran-
Moeciu am găsit o ierarhie a sfinților, precum: Sf Mihail situat de-a dreapta lui Dumnezeu și
„Sf Niculai” la stânga, urmat de Sf Gheorghe, Sf Dumitru și Sf Ilie, iar ritualurile închinate
lor privite de afară sunt simple spectacole . Momentele ciclului pastoral erau fixate la
sărbătorile creștine consacrate celor doi sfinți :Sf Gheorghe și Sf Dumitru, aceștia fiind
considerați de către brăneni ocrotitorii gospodăriilor, păzitorii turmelor și avutul lor
consacrându-le ritualuri magico-religioase. Sâmedrul reprezintă începutul sărbătoriri sfinților
bătrâni: Sâmedru, Sânt Andrei, Sânt Nicoară și Crăciunul. Sânmedru era și una din zilele
închinate morților zisă și „Moșii de Sânmedru„ când se dăruiau rudelor și vecinilor, colivă,
mere, lapte și colaci de grâu. Informatorii de vârstă înaintată își explică atașamentul pentru
ritualurile magico-religioase prin faptul că mântuirea sufletului sau iertarea păcatelor nu este
un scop principal pentru a participa la sărbătorile parohiale, ci mai degrabă asigurarea
bunăstării și a sănătății personale și a familiei, în urma căreia zilele de miercuri, vineri și
duminică sunt considerate sfinte, încălcarea lor însemnând o sfidare a lui Dumnezeu cu
repercusiuni asupra familiei și vetrei casei, fără a epuiza subiectul, în cazul brănenilor se
poate vorbi de o religiozitate constantă și durabilă, caracterizată prin credința lor în
Dumnezeu și respectarea tuturor recomandărilor venite din partea Bisericii. Pentru locuitorii
zonei Bran credința este o trăire sufletească reprezentând un dat etern și indestructibil al
naturii umane, o siguranță că Dumnezeu există, fără a fi nevoie de o argumentație teoretică,
iar prin această credință brănenii au crezul divin în salvarea sufletului.

36
Informație culeasă de la preotul Colțea, biserica „ Adormirea Maicii Domnului „ sat Cheia,Moeciu.
37
Mircea Eliade,Sacrul și profanul, Humanitas,2017: passim

26
 Se poate spune că viața religioasă a brănenilor se creionează prin biserică, așezământul
tradițional cu rol de îndrumător și organizator al vieții religioase a satului brănean patriarhal
și actual, însă cu un cuprins mai mare decât am arătat până acum caracterizat prin faptele
religioase sau mituri, trecute în folclorul nostru cu numele de credințe și superstiții populare,
teologii accentuează aceste practici clasificându-le drept obiceiuri păgâne. Privind în
interiorul sacru al satului brănean găsim o seamă de rituri și ceremonii de o străveche origine
local, cea mai expresivă formă de ritual aparține bisericii, aceasta fiind liturghia duminicală
și ceremonia înmormântării, dar și alte acte religioae care se leagă direct de viața omului în
situațiile specifice, pornind de la naștere până la moarte.

După cele spuse putem conchide prin ideea că toate credințele brănenilor nu s-au pierdut în
timp, persistând chiar și în pofida schimbărilor moderne din societatea rurarală a satului, prin
practicile, ritualurile, credința locuitorului al zonei Bran a păstrat esența creștinismului
însemnând acea credință puternică în Dumnezeu și sfinții Lui, și care accentuează
comuniunea dintre Divinitate și om.

27
 II.3. ASPECTUL FAMILIAL DIN COMUNITATEA BRĂNEANĂ

Familia este prima Instituție în fața lui Dumnezeu, una Divină creată de Dumnezeu în
Rai alcătuită dintr-un bărbat și o femeie, aceștia împlinind porunca Divină de a se înmulți și a
se iubi unul pe celălalt, asemeni Sfintei Treimi, o familie unită și indestructibilă. Prima
Familie a fost prima biserică înălțată de Dumnezeu în Rai alcătuită din Adam și Eva și care
au fost puși să locuiască în grădina Eden, să o păzească și să o îngrijească, munca în Paradis
era o binecuvântare fericită. Caracteristici ale familiei Biblice se găsesc și la familia
tradițională a satului românesc, prin armonia deplină dintre soți, poziția de cap al familiei îi
revine bărbatului, femeia având un loc subordonat față de soțul ei, acest raport existând după
căderea în păcat. Familia din satul tradițional brănean păstrează o legătură strânsă între
părinți și copii consolidează relația între familie și casă dar și cea dintre locuință și pământ,
moșie, în urma acestor congruențe închegându-se natura și tradiția din satul patriarhal. Tinerii
care ajungeau la căsătorie, trecând mai întâi prin diferite rituri de prag, cum ar fi logodna, lua
sfârșit printr-un rit de agregare preliminar la noul mediu și la ambele familii. Potrivit teoriei
lui A.V.Gennep, căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescență, la
societatea adultă, sau de la o familie la alta și de la un sat la altul 38 , în tradiția brăneană soții
se stabileau în casa nouă, sau dacă mirele era cel mai mic dintre frați, el rămânea în casa
părinților lui.

În comunitatea tradițională brăneană locul special ocupat este cel de către femeie,
deoarece asemeni zeiței Geea, care reprezenta Pământul și zămislind pe Uranus, dobândește o
expresie mitică, femeia fiind prima care a cultivat plantele alimentare, devenind stăpâna
ogoarelor și recoltelor, iar prin puterile ei magico-religioase, predominanța ei socială a dus la
modelul cosmic de Pământul-mamă39 . Femeia participă la efectuarea unor ritualuri magice,
ca descântece, invocări, ea culege anumite plante în anumite zile, de Sânziene în special
folosite la anumite leacuri. Caracterul unor credințe magice ale unor gospodine din zona
Branului este acela de a nu scoate gunoiul din casă lunea, deoarece uliul le-ar mânca găinile,
deși prin acțiunile magice ale femeilor brănence este și blestemul, bazat pe credința
cuvântului de a modifica starea celui căruia se aruncă blestemul, o formulă care aduce și

38
A.V.Gennep,Rituri de trece,Editura Polirom,Iași,1996: 113
39
Mircea Eliade,Sacrul și profanul,Editura Humanitas,București,2017 : 110-111

28
binecuvântare, dacă ne referim la Maica Domnului care îl binecuvântează pe fierarul care a
făcut piroanele folosite la răstignirea Mântuitorului, acesta făcându-le mai scurte decât i se
ceruse, cât și pe racul care a furat pironul cel mare destinat răstignirii lui Iisus.40, totuși
statutul femeii în familia tradițională a Branului era acela de subordonat al bărbatului, grija ei
cea mai mare fiind acela de a se mărita, iar odată ajunsă căsătorită, următorul pas fiind
procrearea copiilor, însă exista un risc de a nu putea înfăptui acest lucru, atunci se spunea că a
păcătuit în fața lui Dumnezeu, sau față de soț, ori fiind atinsă de vreun blestem,însă prin
posturi și rugăciuni femeia se străduia să merite acest dar de la Dumnezeu fără a-și face de
rușine bărbatul. Din informațiile cuprinse în cercetarea mea, se specifica des de către femeile
vârstnice, că uneori femeile care se considerau sterpe se foloseau de farmece și descântece
femeiești cu scop să o integreze forței Divine, creatoare a feminității cosmice.

În cercetarea sa, Nicolae Panea definește femeia ca unitate generică a universului

descriptibil și interpretabil, creionându-i un tablou pozitiv, un Axis mundi al familiei
tradiționale, totuși îi este atribuit și aspectul negativ prin nefericirea de a exista. În
comunitatea brăneană valoarea sa socială fiind una minimă 41 , cauza fiind aceea de a da
naștere la o fată, decât unui băiat, care în gândirea satelor brănene acesta constituie, de fapt,
un stâlp al casei, continuatorul neamului. Prin nașterea unei fete viitorul neamului putând fi
calamitat, iar descendența deviată; tot femeia este cea care integrează copilul după naștere
,prima dată în lume, printr-un ritual specific de prag- prima baie de către moașă sau nașa
copilului. Statutul de mamă era rolul cel mai important privind popularea comunității
,zămislirea fiind o variantă a fertilității telurice, ceremonialurile păstrate legate de fecunditate
și naștere au structură cosmică.

40
S.F. Marian,Legendele Maicii Domnului- Legenda căutării Domnului nostru Is.Chr, Edițiunea Academiei
Române,București,1904: 108-273.
41
Nicolae Panea, Folclor literar românesc,Pâinea,vinul și sarea. Ospitalitate și moarte,Editura Scrisul
Românesc,2005: 99

29
 II.4. ALIMENTAȚIA ȘI OCUPAȚIILE BRĂNENILOR

In acest subcapitol voi încerca să arăt importanța obiceiurilor tradiționale brănene legată
de alimentație și ocupații , păstrate în timp după niște reguli după care brănenii și-au
organizat atât viața de familie cât și munca, pentru că așa cum spune Mihai Pop în „ Obiceiuri
Tradiționale Românești”42 , că obiceiurile formează ordinea prin implicarea actelor rituale și
ceremonii, provenite din cunoștințele și experiența oamenilor., adică,aceste obiceiuri merită
atenția deplină, deoarece ele se cer a fi cunoscute și valorificate și în prezent. Dacă stăm să
privim din perspectiva de outsider, aceste obiceiuri par ca niște acte de comunicare
tradiționale, cu un limbaj complex, fiecare obicei cu modalitățile lui de expresie, precum cea
verbală care se îmbină cu cea gestică și mimică. Sunt produse spontan, parcă cu scop să ne
transmită ceva,fără a dezminți resturile de veacuri care au păstrat buna rânduială în satul
brănean patriarhal. Brăneanul situează hrana cea de toate zilele în ” Centrul lumii„ (acest loc
amintit îl întâlnim și în poezia colindelor românești) ,grija aceasta este necesară în satului lui,
deoarece face parte din procesul de producere și depozitare a hranei. I.Ghinoiu apreciază
efortul țăranului român tradițional pentru asigurarea hranei,pentru că familia creștină își
asumă sensul bilbic al muncii:43 „ Pentru că ai ascultat vorba femeii tale și ai mâncat din
pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci,blestemat va fi Pământul pentru tine! Cu
osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale!” (Facerea,3,17) . În urma acestui
blestem, atitudinea față de hrană și conduita la mesele zilnice face comunitatea brăneană să
tânjească la mântuire, pentru brăneni sfințenia pâinii și a mesei sunt teme recurente în cultura
lor tradițională.

Pentru locuitorii Branului luarea mesei te duce cu gândul la Cina cea de Taină, unde
trebuie să participe toți prezenți în casă, chiar și cei străini, pe care îi integrează pe moment în
lumea lor, luarea mesei desfășurându-se într-un plan al tăcerii. Respectul acordat fiecărei

42
Mihai Pop,Obiceiuri Tradiționale Românești,Editura Univers,București,1999:8
43
Ion Ghinoiu,Alimentația.Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român,Vol I,Oltenia,2018:17

30
mese se face printr-un ritual față de sacralitatea alimentelor, anume cumpătarea.44 , deși un
prim ritual care se face înaintea așezării la masă, este cel al spălatului pe mâini, urmat de

rugăciunea către Divinitate pentru binecuvântarea bucatelor, iar în final ritualul mesei să fie
încheiat cu mulțumirile către Divinitate pentru bunătățile pământești oferite, adresând și ruga
,totodată, ca omul să nu fie lipsit nici de cele cerești.

Nelipsitele alimente, dar și cele de bază ale brănenilor erau și sunt până astăzi: pâinea și
mămăliga. Deși condițiile locale nu au făcut posibilă recolta de grâu, metafora existenței
umane și axa lumii țăranului ,45 pentru prepararea pâinii se folosea secara, iar mălaiul pentru
mămăligă. Pâinea este un simbol al hranei care a creat credința, că a te așeza la masă este la
fel cum ai oferi din pâinea ta,și cum am descris mai sus, importanța mesei pentru brănean,
pâinii i se dă valoarea sorții, prin faptul că împărțind pâinea cu cineva, e ca și cum îți împarți
soarta cu acel cineva. Aliment sacru, pâinea nu ai voie să o arunci, să o risipești, deoarece în
credința țăranului tradițional pâinea are calități excepționale,astfel cine mănâncă pâine, e mai
sănătos în fața bolilor și mai cu forță mai mare în muncă. În satele brănene pâinea apare și în
ceremonialul funerar, creștinul mănâncă trupul lui Hristos, gustând din Împărăția Cerurilor
încă din viață, de altfel, pâinea se oferă ca cinste nașilor, socrilor ,nuntașilor sau chiar mirilor
alături de sare, în ceremonialul de nuntă, pâinea și sarea având un rol sacru în noua familie
formată, căci nu există sărbătoare ,după cum „ nu există moment important din ciclul familial
fără marca rituală a colacului ”46

Ocupația de bază a locuitorilor din zona Branului era păstoritul, o îndeletnicire străveche,
iar munca la pădure fiind ocupația secundară, unde unii bărbați au întreprins și meșteșugul
tâmplăriei. Branul se dezvoltă puternic pe partea economiei de vite, având loc cel mai
important fenomen economic, acel al transhumanței pastorale, prin aceste ocupații brănenii
își deschid noi drumuri pentru achiziționarea alimentelor „de aur„ ,cum le numeau bătrânii,
asigurându-și atât animalele cât și familia cu hrana necesară. În timpul cercetării
mele,bătrânii satului Moeciu mi-au relatat că procurarea hranei nu se făcea într-un mod facil,
dimpotrivă, „ cu dăsagii-n spate și opincili bine strânse” se pleca la drum dimineața devreme,
lipsa unui mijloc de transport făcea drumul lung și anevoios, însă cum ritualul face parte din

44
Ion Prahoveanu,Alimente,bucate și leacuri din zona Brașovului.Atlas Gastronomic
Tradițional.Ed.C2design,2009 :144
45
Ioan Prahoveanu, op.cit,pg 24
46
Ofelia Văduva,Pași spre sacru,Editura Enciclopedică,București,1997 :26

31
fundamentul condiției umane, brăneanul se pregătea pentru alianța cu lumea nouă, separându-
se de mediul anterior printr-un „rit de purificare”47 , sau uneori chiar sacrificând animale (
miel) pentru a-și duce drumul la bun sfârșit, cerând astfel ocrotirea de către Divinitate,
oferind garanția că nu se va abate de la poruncile Lui, totodată mielul simbolizând
inocența48, atunci și gândul brăneanului să fie la fel în toate prestările din timpul drumului.
Lângă vatra gospodăriei, grădina era o oglindă a întregii moșii, femeile erau cele care se
ocupau de întreținerea ei după ritualuri cu scop de fertilizare a solului pentru o recoltă bogată,
unul dintre ele fiind acela de a împrăștia cenușa rezultată din arderea buruienilor, copacilor
din timpul defrișării.

Comunitatea brăneană își respectă cu sfințenie orele de masă, ritualul fierberii mămăligii
încă se păstrează în zonă, urmat de tăiatul mămăligii cu ață, aceasta din urmă fiind aleasă
dintre firele de urzeală. Brănenii sunt considerați o comunitate prosperă cu oameni harnici, „
acei oameni falnici cu ochi vioi,cu obraji de bujori,cu minte luminată și scăpărătoare,cu pași
de căprioară,cu mâini de aur,creatori de artă,creatori și păstrători de folclor,de cultură
populară,păstrătorifideli ai datinilor și obiceiurilor strămoșești” 49, ocupațiile lor fiind
modeste, tradiționale, fără pregătiri academice, dar care le aduce un loc important în zona
etnofolclorică, precum și a zonei Brașovului. Bucatele lor tradiționale au devenit un simbol al
gastronomiei tradiționale ,brânza în coaja de brad ,cașul afumat, încântă papilele gustative
ale multor turiști veniți din toată Europa.

47
A.V.Gennep,op.cit: 29
48
Romulus Vulcănescu,Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești,
49
NicolaeGh.Puchianu,Legendele Branului,Editura Transilvania Expres,Brașov,2013:14

32
 CAP III. OBICEIURILE ȘI TRADIȚIILE DIN COMUNITATEA

BRĂNEANĂ

III.1 OBICEIURILE LEGATE DE VÂRSTA OMULUI

III.1.1 Funcționarea relației sacru-profan

Omul religios cunoaște două feluri de timp: profan și sacru50 , Roger Caillois afirmă că
orice concepție religioasă a lumii implică distincția dintre sacru și profan51 , iar caracteristica
sacrului fiind aceea de aparținător ”ca proprietate stabilă sau efemeră„52 unor lucruri, ființe
sau spații și perioade de timp. ”Homo religios„ așteaptă ajutor de la sacru, iar binefacerile pe
care și le dorește se raportează la nevoile societății, totuși sacrul este pentru fiecare ființă un
tabu, impunându-i-se individului resctricții, pe care el devine obligat să le respecte. Relația
dintre sacru și profan este una interdependentă, dezvăluind funcția riturilor, tabu-ul fiind aici
ca un imperativ negativ, deoarece riturile de consacrare prin care o ființă sau un lucru intră în
lumea sacrului și cele de izbăvire (desacralizare), care redau ființa sau lucrul lumii profane
asigură ordinea lumii cosmice, respectând legea universală a lucrurilor.

Cuvântul latin -sacer- (consacrat zeilor), accentuează ideea de sacru care implică o stare
de superioritate, de dependență și de supunere în fața Divinității, de aceea pentru credința
religioasă sacrul este un mod real de manifestare a Ființei Divine, dar și o mărturie a sa.
Sacrul poate fi perceput ca un plan al innaccesibilului, ceea ce naște sentimentul de frică în
mod firesc. Credințele și riturile sunt fenomene religioase, în concepția lui Emile Durkeim
primele fiind stări de opinie, iar celelalte, Durkeim le numește acțiuni determinate,
specificând că diferența dintre ele fiind ca cea dintre gândire și mișcare. 53 În concepția lui
A..V.Gennep lumea sacrului domină asupra lumii profane înglobând aproape totul:

50
Mircea Eliade,Sacrul și profanul,Editura Humanitas,2000,2017-versiunea românească:81
51
Roger Caillois,Omul și sacru,Editura Nemira,1997:19
52
Ibidem,p. 20.
53
Emile Durkeim,Forme ale vieții religioase, Editura Polirom,Iași:1995:45

33
reproducerea, nașterea”54 , inițierea fiind o ceremonie care introduce tânărul în viața
religioasă și recunoscut de comunitate ca membru al societății, inițierea introducându-l în
comunitatea umană, cu valorile culturale și spirituale.

Termenul de hierofanie folosit de Mircea Eliade reprezintă o manifestare a sacrului,

aceasta fiind legată de experiența religioasă. Pentru Mircea Eliade sacrul tradus în limbajul
uman este un obiect de mister, care sugerează ceea ce depășește experiența omulului:

” Dorința omului religios de a trăi în sacru înseamnă de fapt dorința lui de a se situa în realitatea obiectivă de
a nu se lăsa paralizat de relativitatea fără sfârșit a experiențelor pur subiective de a trăi într-o lume reală
eficientă și nu într-o iluzie. Acest comportament se verifică pe toate planurile existenței sale fiind evident mai
ales în dorința omului religios de a se mișca într-o lume sanctificată, adică într-un spațiu sacru” 55
.

Astfel sacru devine un element al structurii conștiinței și nu o realitate Divină transcedentă,

însă pentru omul satului tradițional arhaic, sacrul este o idee esențială care modelează fiecare
aspect al vieții sale, fiind descris prin apelul la simboluri și mituri. În Estetica lui Hegel,
Goethe se întreabă într-un distih, ce este sacrul, la care tot el răspunde, că este „ceea ce ține
sufletele unite” , dezvoltând afirmația face referire la legătura socială unui popor arhaic,
unde munca pământului, dar și produsul activității lor prin intermediul pământului săpat, îi
apropia pe unii de ceilalți, așa cum în prezent tradițiile, obiceiurile închegă legături noi între
indivizii unei comunități.

Prin aceste obiceiuri țăranii brăneni țin cont de viață și moarte, deoarece le este amintit
uneori prin intermediul visului de faptul că sunt simpli trecători prin viață, această credință
explică și importanța pe care o dau unor obiecte sacre, imaginația umană fiind cea care
atribuie valențele sacre obiectelor, Taylor denumește această gândire o teorie animistă, în
care fiecare ființă are sufletul sub forma unei imagini, animismul fiind o esență a religiei, pe
când Gilbert Durand spune că imaginea oricât de degradată ar fi în concepția cuiva, e prin ea
însăși purtătoarea unui sens ce nu trebuie căutat în afara semnificației imaginare 56 .

Pentru a înțelege lumea, țăranul brănean a recurs la mijloacele cele mai aproape gândirii
lui populare, cu scop de a schimba lumea, în credința de influențare de la distanță el apelează
la magie, mai precis magie simpatetică, văzută ca o regulă de comportare, reglementează

54
A.V.Gennep,Riturile de trecere,Editura Polirom,Iași,1996:16
55
Mircea Eliade,Sacrul și profanul,trad.de Brândușa P,Ed.Humanitas,București,1995,p18
56
Gilbert Durand,Aventurile Imaginii.Imaginația simbolică.imaginarul,Editura NEMIRA,1999: 28

34
modul de raportare la sacru al unui individ, acest ritual dovedind că este o tradiție colectivă
semnificând un alt mod de organizare a lumii satului patriarhal. Satul românesc este un stup
care zumzăie de viața colectivă unde tradițiile au jucat și încă joacă un rol important
prezentul continuu își ia nectarul din trecut pentru ca floarea tradițiilor satelor brănene să
înflorească frumos și în viitor. Trecutul văzut ca un fir al Ariadnei, unde el conduce către
toate formele și sensurile vieții actuale ale satelor brănene, puterea tradițiilor fiind dată de
către mintea omenească, apărută din necesitatea de distincției de profan și sacru.

III.1.2 NAȘTEREA ȘI BOTEZUL ÎN COMUNITATEA BRANEANĂ

Nașterea reprezintă pentru fiecare om un eveniment important, ca o binecuvânate Divină

asupra familiei pentru că acolo unde se va naște un copil, Dumnezeu își imprimă fața. Ca un
prim pas pe Lună, noua ființă pășește din lumea sacră, în lumea profană, părăsind lumea
neagră pentru a păși în lumea albă, integrarea făcându-se prin tăierea cordonului ombilical
acesta semnificând un rit de separare față de mamă. În satele tradiționale brănene omul este
considerat un produs al Divinității, cu chip de lut vitalizat însă de suflarea Sa de Duh, prin
care devine copil al lui Dumnezeu, iar orice copil care se naște nu este altceva decât intenția
Divină împlinită. Mitul creației influențează gândirea satului tradițional brănean dând naștere
ideii că ” femeia e mai păcătoasă decât bărbatul” , acesta fiind motivul pentru care femeii i se
interzice a intra în altarul oricărei biserici, aici brănenii punând accent pe păcatul strămoșesc,
altarul reprezentând un loc sacru.

Prin naștere, un obicei legat de vârsta omului se înfăptuiește un ritual sacru cu scop de
inițiere a noului om, în noua lui lume. Inițierea conferă noii ființe un statut uman, iar prin
această acțiune, omul devine capabil să-și asume pe deplin modul lui de a fi. Locul
desfășurării unei nașteri era în cea mai mare parte în cadrul gospodăriei, al casei. Casa

35
reprezentând acel spațiu sacru unde se desfășoară o parte a vieții unui individ, practic spus,
locul unde se reunesc simbolic mai multe generații de oameni: copii-părinți-bunici-
străbunici, un loc unde sacrul și profanul tronează. În ceea ce urmează voi detalia atât rolul
casei cât și locul ei în acest rit de trecere, concept impus de A.V.Gennep, care îl desemnează
ca ceremonialul care însoțește orice schimbare ( de loc,de situație socială) survenită în starea
unui individ 57 . În cercetarea mea de teren am urmărit evoluția și păstrarea acestor obicee și
credințe legate de dinaintea și după nașterea unui copil, cât și a lehuzei. Nașterea ca rit de
trecere, este marcată prin rituri de anticipare ( preliminare) ,rituri liminare,adică cele legate de
nașterea la propriu, apoi de rituri post-ceremoniale, cele care apără copilul de duhuri rele sau
chiar deochi, nu uitând de riturile postliminare de integrare a mamei și copilului .

Nașterea din punct de vedere biologic și social, este un început, o trecere din lumea
neagră în lumea albă, întunericul fiind un simbol al celeilalte lumi 58 . În satele tradiționale
brănene riturile de anticipație a nașterii, cu funcția de a avea o sarcină ușoară și cu o
finalizare pozitivă, se respectau anumite interdicții pentru a evita o situație neplăcută în
privința fătului, starea femeii de graviditate era una sensibilă, iar discreția era modul de
protejare a fătului, brănenii considerau că divulgarea unei sarcini aflate în primul trimestru
avea consecința pierderii ei, de aceea doar familia avea acces la informații despre sarcina
femeii. O interdicție importantă era legată de alimentație, care se baza pe transferul
caracteristicilor alimentelor consumate către viitorul copil, de exemplu, femeia însărcinată nu
avea voie să mănânce pește, deoarece copilul se putea naște „mut ca peștele”, nu avea voie a
se uita la oameni urâți, sau la ceva defectuos, deoarece se credea că se va naște și copilul
după cum a arătat lucrul sau omul ce l-a văzut,59 , prin nerespectarea acestor rituri dinamiste
contagios direct-negative, atrăgeau întreaga vină asupra femeii în cazul unei pierderi a
sarcinii. Un alt rit preliminar era cel legat de determinarea sexului copilului care se făcea fără
știința femeii gravide,punându-i-se sare în cap,iar în funcție de unde ducea gravida mâna,se
stabilea sexul viitorului copil, dacă mâna era dusă în cap era băiat, iar dacă o ducea la gură
era fată. Riturile liminare se practicau în credința că nașterea va fi ușoară, durerile nașterii
fiind ameliorate datorită faptului că femeile brănene munceau în holdă până în momentul
nașterii, un rol important îl avea moașa satului, iar în lipsa ei soacra sau mama gravidei îi lua

57
A.V.Gennep,Rituri de trecere,Ed.Polirom,colecția Plural,1996:6
58
Mihai Pop/Pavel Ruxăndoiu,Folclor literar românesc,Ed.Didactică și Pedagogică,București,1991:141
59
Acest lucru îl consemnează și S.F. Marian în Nașterea la români

36
locul. Moașa era cea care avea un prim contact cu nou-născutul și cea care înfăptuia primul
ritual al copilului, acela de separare de mamă prin tăierea cordonului ombilical. Prima scaldă
o făcea tot moașa, având grijă ca apa să fie aruncată pe un loc curat, deoarece apa este simbol
al rodniciei și a fertilității,care are în același timp și rol de sânge al Pământului 60 . Alegerea
numelui se făcea și în funcție de Sfântul care patrona în ziua nașterii, sau cel care se
considera ocrotitorul casei, astfel copilul integrat în familie căpăta și un patron spiritual. În
comunitatea brăneană tatăl nou-născutului este cel mai bucuros dacă este băiat, deoarece prin
băieți numele familiei dăinuiește pe când cu fete acesta se pierde.

Nașterea spirituală, sau botezul este ritualul creștin care semnifică atât separarea de
vechea stare, de lumea profană, cât și integrarea în comunitate prin această Taină a botezului.
Acesta se realizează după cele patruzeci de zile în care mama nou-născutului a stat în casă
considerându-se că este murdară, preotul este înștiințat de către familie pentru a i se ” da
slobozire„ . Rolul primordial în ritualul purificării copilului îl au nașii, ei devin părinți
spirituali, o adevărată instituție în satul tradițional, relația cu copilul și părinții lui fiind una
puternică, și care impune niște obligații reciproce pe parcursul întregii vieți. În pregătirea
copilului pentru botez nașa are un rol aparte, ea aduce trusoul nou-născutului, „ haina pură de
creștin” de după botez, luminile, împodobite cu busuioc și diferite flori naturale, o bucată de
pânză albă și crijma( crasma) , un simbol al purității sufletești al copilului botezat. Satul
brănean își păstrează obiceiul ca atunci când se pleacă la botez, nașa vâră sub fașa copilului
bani, să fie avut și norocos, iar când îl ia în brațe să spună:„ duc un păgân ca să aduc un
creștin” , iar la întoarcere, „ am dus un păgân și am adus un creștin”. Luminile folosite la
botez de către nași se păstrează, deoarece alungă deochiul sau sunt aprinse la vreme rea.61 .

Casa este considerată locul sacru al nou-născutului, pragul are deasemenea o semnificație
ritualică: nașa când aduce copilul acasă de la botez il dă mamei la pragul casei trecând copilul
de trei ori peste pra și zicând:„ Ți-am luat un păgân, ți-am adus un creștin”, pragul
reprezentând acea trecere între exterior-profan și interior-sacru. Purificarea propriu-zisă a
copilului se face prin apa botezului prin scufundarea în apa cristelniței, ritualul implicând
zicerea Crezului cu aprinderea celor trei lumânări care simbolizează Sf. Treime și ungerea
copilului cu mir, simbol al milei Domnului.

60
Romulus Vulcănescu,Dicționar de Simboluri și credințe tradiționale romănești,2009,Editura digitală,2016 :13
61
Informator Garbacea Maria,de 65 ani,sat Moeciu de Sus,

37
 Simbolul unirii și continuitatea credinței în Dumnezeu este acela al cercului, atunci când
se înconjoară cristelnița de trei ori. Scufundarea tot de trei ori a copilului în apă simbolizează
purificarea sufletului și peceta creștină în credința lui Dumnezeu. Hainele curate ale copilului,
în general de culoare albă semnifică puritatea copilului, deoarece el îmbracă și haină nouă
sufletească. În ritualul botezului lepădările nașilor făcute în locul pruncului de stăpânirea
Diavolului, lepădarea se face către asfințit, locul unde începe întunericul prin suflarea de trei
ori, apoi nașii se întorc către răsărit, locul luminii, unde nașii făgăduiesc credința celui mic în
El. După Artur Gorovei pentru femeia însărcinată pragul este locul unde se adună duhurile
rele, ea nu trebuie să stea pe prag pentru că ar face copilul cu buza tăiată 62.

Nașa este cea care face și prima baie copilului după botez, unde lumina de la botez
trebuie să fie aprinsă, apa să fie luată de la izvor, iar în ea se pune busuioc pentru frumusețe,
fire de grâu pentru cinste, apă sfințită( agheasmă) și tămâie, pentru a fi binecuvântat, iar la
finalul ceremoniei de îmbăiere apa nu se aruncă oriunde, ci la rădăcina unui nuc, acesta fiind
un simbol al erotismului dar și un simbol al fecundității 63, care împlinește un proverb
„mulțimea copiilor este averea românului” . După scoaterea copilului din apă, în momentul
îmbrăcării nașa, mama sau moașa spune rugăciunea Tatăl Nostru în timp ce se sting cărbuni
într-o cană curată, stupind peste copil, acest ritual având rol protector împotriva deochiului și
pentru ca pruncul să fie ferit de boli, datina ne este amintită și de Vasile Alecsandri în „
Legenda rândunicii”.

Continuând datina urmează înfășarea copilului de către nașă, unde în satul arhaic brănean
pruncii erau înfășați cu cârpe de satin albe, scutece din bumbac, numite pelince și legați cu un
brâușor asemeni femeilor care folosesc la încinsul catrințelor, trusoul pruncului este luat de
către nașă, acesta fiind alcătuit dintr-un rând de haine noi, păstrându-se culoarea alb și
motivele tradiționale în cea mai mare parte. Ritualul botezului continuă cu petrecerea sau
cumetria unde copilul este lăsat în voia ursitelor pentru a i se țese soarta, acestea nu sunt
văzute de către nimeni, deoarece în credințele satului patriarhal brănean se credea că acestea
veneau noaptea pentru acestea fiind pregătită o masă special încărcată cu bunătăți cu scop de
a îmbuna ursitoarele în a-i dărui nou –născutului o viață îmbelșugată și frumoasă .

62
Artur Gorovei,Datinile noastrela naștere și la nuntă,colecția Științe sociale,Ed.Paideia,2002.40
63
Romulus Antonescu,Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura TIPO MOLDOVA,Iași
2016 : 471

38
 În tradiția zilelor noastre ursitoarele sunt reprezentate prin animatoare sunt prezente la
petrecerea botezului, care nu se mai face acasă, ca odinioară, ci prin restaurante, performerele
transmițând un mesaj direct încărcat de magie prin faptul referii la o forță mitică repertoriul
acestei poezii fiind reprezentat prin cuvintele pline de magie ale ursitoarelor, prin
prezentarea părinților, a familiei creând o bună dispoziție, emoțiile mamei fiind cele care
spun totul despre acest spectacol.

III.1.3 CEREMONIALUL NUNȚII BRĂNENE

Este unul dintre evenimentele fundamentale din viața omului, fiind o manifestare
complexă care se integrează în unul dintre cele mai importante rituri de trecere: trecerea în
alb. La acest eveniment adultul paticipă conștient și direct de noul statut considerându-se în „
rândul lumii” , participând la dezvoltarea socială a comunității de care aparține. Conform
teoriei lui A.V.Gennep ceremonialul căsătoriei este marcat de o suită de treceri dintr-o
categorie în alta, sau dintr-o familie în alta, căpătând un nou statut social, dar și o nouă
poziție în relațiile de rudenie. Formarea unei familii este o nouă celulă socială, iar în cursul
integrării ei în comunitate individul moare simbolic, ca mai apoi să renască într-o stare de
armonie. Rânduiala respectată este o modalitate de comunicare a omului cu Universul, riturile
de trecere fiind reprezentate de semnele vizuale, auditive sau chiar gesturi, acestea fiind
vehiculele unor mesaje comunicative. În teoria lui A.V.Gennep vedem că importanța riturilor
de trecere indică individualitatea și caracterul nostru, amintitndu-ne totodată că aparținem
unei comunități. În tradiția brăneană nunta era (și încă se păstreză această atenție) un
eveniment important în viața fiecărui locuitor, fie că avea rol principal sau secundar în acest
ceremonial, faptul de a fi martori la cei care treceau de la starea de flăcău sau fată, la starea
de fată de măritat și flăcău de însurat le atribuia rolul de inițiatori în integrarea noii familii în

39
comunitate. În prezent ritualul folcloric îmbinat cu elemente economice și juridice formează
un spectacol cu o importanță artistică, noua familie devine centrul interesului întregii
comunități fiind apărată de acte rituale cu scop de prosperitate, fecunditate și cu rol protector
împotriva forțelor rele sau chiar a bolilor. Mihai Pop în Obiceiuri tradiționale românești (
1999:157) face o clasificare a etapelor de căsătorie prin care trec tinerii miri, acest ritual
începe odată cu logodna, sau perioada de încercare a vieții de familie care poate dura până
când tinerii logodnici se simt în stare de a-și întemeia o familie, dacă decizia este luată se
trece la pasul următor, care este nunta, ca mai apoi să se continue cu obiceiurile de după
ceremonial, atunci când tânăra familie formată își ocupă locul în sistemul comunității.

În satele brănene ceremonialul marital începea cu logodna, unde după explicațiile lui
A.V.Gennep, logodna ca rit de separare sau de prag, se finalizează prin rituri de agregare
preliminare manifestîndu-se printr-un schimb de daruri, din perspectiva lui Marcel Mauss se
exprimă obligația de a da, a primi și a înapoia,64, obicei prea puțin ținut în prezent, fata era
curtată urmând ca legătura să fie pecetluită de inelul de logodnă, acesta fiind un simbol al
uniunii dintre cei doi tineri, astfel se făcea un legământ sacru că aparțin unul altuia. În cursul
cercetării mele am trecut pragul trecutului cu gândul, privind prin ochii Mariei Tișcă care
spunea că în timpul ei, fetele și băieții trebuiau să își păstreze demnitatea pentru cel sau cea
aleasă de către părinți, iar o căsătorie trebuia să se producă cât tinerii nu depășeau vârsta de
douăzeci și cinci de ani, dacă se depășea această limită atunci respectivul era declarat bătrân
cu greu, sau aproape imposibil a se infăptui o intenție de însurătoare, însă aici interveneau și
descântecele pentru dezlegarea cununiilor,deoarece se credea că acestea ar fi impedimentul
în întemeierea unei familii care erau făcute de câteva femei vârstnice știute doar de ele.
Tinerii logodnici erau scoși la biserică de către viitorii nași pentru a primi binecuvântarea
preotului și pentru ca inele (verighetele) să primească peceta Dumnezeiască în legământul de
a forma o familieatunci când se lua decizia căsătoriei celor doi.

Momentele principale ale ceremonialului de nuntă erau chemarea, unde în satele brănene
se făcea joia de către mire sau doi cavaleri ai acestuia, să menționez că vestirea nunții se
făcea prin „ strigarea în biserică” timp de o lună de zile, de aceea timpul chemării era atât de
apropiat de ritualul sacru al nunții. Chemătorii erau îmbrăcați de sărbătoare, închinau și urau
de bine cu pleosca plină de țuică. Apoi ceremonia era urmată de aducerea bradului la casa

64
Marcel Mauss,Eseu despre dar, Editura Polirom,Iași,1997:64-65

40
miresei și mirelui, unde flăcăii adunați sub atmosfera veselă împodobeau bradul .
Ospitalitatea ca stare mentală psihologică este prezentă și aici , în care se relevează reciproc
identitatea celui care primește, recunoscut ca stăpân și a celui primit ca egal al său 65 , masa
se pregătește cu bucate și vin, flăcăii și mirele încingând hora până în zori. Fedeleșul
menționat și de Mihai Pop 66 se făcea în ajunul nunții, care era de fapt o despărțirea mirilor
de părinți, trecând la statutul de familie. Bărbieritul ginerelui avea loc duminica dimineața
înconjurat de flăcăii prieteni. Acest ritual are semnificația de inițiere, prin renunțarea la haina
de flăcău și de a o îmbrăca pe cel de bărbat. Poezia cântecelor de despărțire cântată la casa
mirelui era plină de aluzii ironice, vesele. Repertoriul avea ton de laudă exagerată, scoțându-
se în evidență faptele de flăcău ale mirelui,decât despre perspectivele unei căsnicii, urma cu
venirea alaiului la casa nașilor, apoi la casa miresei, unde era așteptat.

În obiceiurile de căsătorie apa are un rol profilactic67 având menirea de a proteja mireasa
și participanții la ceremonie de forțe răufăcătoare, astfel că acest ritual al apei se desfășura la
venirea mirelui cu alaiul, care consta în stropirea tuturor cu un busuioc și făcând Sf Cruce
peste toți. Mireasa era cerută de la părinți printr-un grăitor, acest performer în poezia sa
introduce elemente comice menținând suspansul apariției miresei ( vezi A.3.2) , după acest
spectacol mireasa își ia iertare de la părinți, acesta fiind unul dintre momentel de jale pe când
alaiul mirelui răspundeau în chiote, marcând o desfășurare a victoriei. În timpul iertăciunii în
timp ce i se cânta cântecul despărțirii (vezi A3.3) era îndătinat ca mireasa și cei ai casei să
plângă, considerat ca un act normal, tradițional, un fapt ceremonial care nu putea lipsi.
Legarea drumului era văzut ca un ritual de trecere dintr-o comunitate la alta, unde mirele era
obligat să plătească un tribut pentru slobozirea drumului. Cununia civilă se desfășura la
primăria comunității urmată de cea religioasă, unde se oficializa legământul depus în fața lui
Dumnezeu din timpul logodnei, schimbul verighetelor dar și punerea cununiilor pe cap de
către nași și preot, care simbolizeză demnitatea, cinstea, iar înconjurul tetrapodului de trei ori,
semnifică drumul tienrilor căsătoriți care devine comun. Degustarea vinului din paharul
comun oferit mirilor de către preot este un alt simbol al dragostei și bucuriei pe care o vor
împărtăși împreună.

65
Nicolae Panea,Folclor literar românesc.Pâinea,vinul și sarea.Ospitalitate și moarte,Editura Scrisul
Românesc,Craiova 2005:13
66
Mihai Pop, Op.cit, p 163
67
Romulus Vulcănescu,Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești.

41
 Un alt aspect ritualic al nunții brănene este acela ca mirii să fie primiți în localul unde
nunta are loc cu paine și sare, acestea simbolizând pacea și dragostea din casa lor. Tradiția
furatului miresei cu rădăcini antice, atunci când unele căsătorii se oficializau fără
consimțământul părinților, în ziua de astăzi o semnificație ar fi și moralizatoare, aceea că
mirele trebuie să aibă grijă de mireasă pentru a nu fi luată de vreunul dintre nuntași, dacă se
întâmpla mirele trebuia să plătească prețul cerut de „hoți” . Finalul ceremoniei de nuntă se
termină cu „legarea miresei”, care constă în trecrea la statutul de femeie măritată, nevastă
schimbându-i-se voalul cu basmaua și ruperea turtei deasupra capului de către nașă. A doua
zi se continuă cu „ calea mare” la casa mirelui unde sunt invitați cei mai apropiați și rudele
unde se sărbătorea noua familie întemeiată, mireasa fiind primită în noua familie printr-o
serie de rituri profilactice și de propițiere.

În satele brănene sentimentul solidarității sociale există și în prezent, își mențin filozofia
de viață că „ totul se face cu oameni” nunta fiind un eveniment la care participa tot satul, fie
direct, fie indirect, iar trecerea alaiului prin sat stârnește tot interesul oamenilor. Nunta cu dar
este practicată și astăzi bazată pe principiul reciprocității, fiind știut că cel care făcut nunta
primind daruri are obgliația să dăruiască la nunțile celor care au participat la a lui 68.

68
Marcel Mauss,Eseu despre dar, Editura POLIROM,Iași 1997:

42
 III.1.4 CEREMONIALUL FUNERAR DIN SATELE BRĂNENE

Moartea și înmormântarea încheie ciclul obiceiurilor legate de vârsta omului, satele

brănene oferind aceeași atenție ca nașterii, deoarece și moartea este văzută ca o naștere
simbolică, defunctul părăsind lumea materială, pentru a păși în cea astrală. Mihai Pop (
1999:178) face o clasificare acestor obiceiuri funerare, în trei etape principale considerat tot
un ritual de trecere:

- Despărțirea mortului de cei vii

- Pregătirea trecerii în lumea cealaltă

- Integrarea în lumea morților și restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui
mort.

Aceste obiceiuri încep odată cu agonizarea, testamentul este actul social-juridic care se lăsa
scris sau verbal „ cu limbă de moarte”69 acesta fiind o ultimă dorință a defunctului adresată
familiei, care trebuia respectată cu sfințenie. Moartea în comunitatea brăneană nu este privită
cu teroare, dimpotrivă, este privită ca făcând parte din viață, o cale a transcedentului către o
altă viață. Tragerea clopotului s-a păstrat până în prezent ca modul de a se anunța întreg satul
de moartea cuiva, ca semenii defunctului să aibă timp pentru a-și lua rămas bun .

Etapele pregătirii mortului s-au păstrat și în prezent în satele brănene, tradiția fiind aceea
ca mortul să fie spălat și îmbrăcat, fie de către cei din familie, fie de către cineva apropiat,
acesta din urmă după terminarea ceremonialului de pregătire a defunctului era dăruit cu un
rând de haine care aparțineau celui mort. Acest dar al morților S.F.Marian îl denumește „
pomana de mână” 70 , brănenii și-au transmis credința din generație în generație, că a dărui de
pomană este ca și cum ar fi din partea celui mort, iar în gândirea tradițională brăneană, a nu
da de pomană,semnifica că ” morții vin și cer” . În continuarea pregătirii pentru noua stare,
defunctului i se pun sicriu cele trebuincioase în lumea cealaltă: o batistă, ace și ață de cusut,

69
Ion Ghinoiu,Cărările sufletului,Editura Etnologică,București,2004:189
70
S.F.Marian,Înmormântarea la români,București,Editura Litotipografia Carol Gobl,1982:380

43
piaptăn etc, pe lângă astea se fac și acte de profilaxie acoperindu-se toate oglinzile din camera
unde se afla mortul, pentru ca sufletul să nu se vadă, să se sperie și să nu mai poată trece în
lumea cealaltă. Mortul se ținea trei zile în casă, obicei care dăinuie încă în comunitatea
brăneană, reprezentând despărțirea de familie, casă și gospodărie, care consta și într-un
moment de jale, de durere pentru toți participanții. În timpul priveghiului obiceiul este de a
nu îl lăsa singur, brănenii nu au o explicație anume, ei știu că „ așa trebuie”, prin asta se
respectă credințele vechi oferindu-i totodată respect defunctului.

Bradul ,„ arborele nunții” 71 este un simbol atât al vieții dar și al nunții funerare, sau
înmormântarea-nuntă, ceremonial în cazul morții unui tânăr neînsurat, acestuia i se face o
zestre prin lucrurile care se dau la pomenile stabilite. Bradul se pune la căpătâiul mortului
tânăr care se împodobea cu flori și mere, fiind purtat până la groapă de unul dintre apropiații
mortului, care deținea și rol de cavaler în „ nuntă”. Precum ciobanul din Miorița a lui
Alecsandri, care are o nuntă fabuloasă semnificând integrarea lui în circuitul existențial al
Cosmosului, așa era condus pe ultimul său drum în satele brănene un tânăr mort.

Un moment important în ceremonialul funerar este acela când omul „trage să moară” , i se
aprinde o lumânare pentru a vedea drumul, iar diavolii să nu-i acosteze sufletul. ” Toiegele”
sau ” luminile de stat„ se pun la capul mortului care trebuia să ardă până mortul era scos din
casă. Ritualul despărțirii de lumea materială lua sfârșit la groapă, drumul până acolo era
presărat cu opriri, în număr de trei, moment în care preotul citește evangheliile : pe un pod, la
o răscruce de drumuri și în fața bisericii 72.

Ospățul funerar nu presupune o invitație adresată celor care au participat la funerariile

defunctului, acesta reprezentând un aspect ritual73 care presupune un contra-dar ( Nicolae
Panea,2005:30) acordat atât strămoșilor cît și celor prezenți prin intermediul celui decedat.
Acomodarea psihică, procesul mental prin care cineva acceptă moartea cuiva, se face printr-o
serie de forme rituale deschizătoare ale canalelor de comunicare între lumea pământeană și
cea de dincolo. Doliul este un simbol al acomodării familiei și a comunității cu moartea,
rudele celui mort poartă haine negre, bărbații nu se pot bărbieri, iar femeile în credința
brăneană nu aveau voie să se pieptene, deoarece se considera că urmau drumul mortului.

71
Romulus Antonescu,Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești,Editura TIPO
MOLDOVA,Iași,2016:80
72
În unele zone opririle pot fi de mai multe ori, însă eu am făcut referire doar la zona Bran-Moeciu.
73
Ofelia Văduva,Magia darului,București,Editura Enciclopedică,1997:138

44
Satele brănene își omagiază morții la fiecare zi dedicată lor, prin asta păstrându-le vie
amintirea, nerăpindu-le dreptul la locul ocupat cândva, în sânul vetrei și a familiei.

III.2 OBICEIURILE CALENDARISTICE DE PESTE AN

DIN COMUNITATEA BRĂNEANĂ

III.2.1 OBICEIURILE DE IARNĂ

Sărbătorile și obiceiurile brănene au valori moștenite din moși-strămoși prin care se

contribuie la identificarea lor. Aceste obiceiuri, sau sărbători aparținând unei singure zi cu
dată fixă sau nu, sunt dedicate Divinității sau naturii, cunoscute și respectate până astăzi.
Cum am mai menționat, obiceiul este o datină cu conotații religioase creștine, o treaptă
istorică a rînduielilor întâmplătoare, născută dintr-o psihologie poporană, ca o preocupare
cognitivă, fiind „ răspândită prin contactul oamenilor între ei de a se adapta unii la alții în
cadrul diferitelor comunități de viață ”74 . Obiceiurile supraviețuiesc în mediul sătesc
deoarece prin respectarea acestora se elimină comportamentele dăunătoare, adică, acea
rătăcire de la legea pământească a unui individ din cadrul unei etnii, localități sau neam.
Pentru comunitatea brăneană datina creștină a rămas cea în care se regăsesc elemente rituale,
cât și mitologice străvechi, cum ar fi : cultul bradului-simbol al vieții, al oului-simbol al
Învierii, religia fiind aici haina care îmbracă registrul de datini calendaristice, pastorale legate

74
Traian Herseni,op.cit ,passim

45
de cele care aparțin ciclurilor vieții: naștere-moartenuntă, nedei,dintre acestea, cele care se
fac remarcate din vechime, sunt datinile și obiceiurile calendaristice.

Datina celebrării sărbătorilor de iarnă în comunitatea brăneană presupune obiceiul

colinadatului, acesta deschizând ciclul celor douăsprezece zile ale sărbătorilor Anului Nou,
însă cel mai important ritual este cel al Ignatului Porcilor, (20 decembrie) unde asemeni
vechilor egipteni porcul este sacrificat și mâncat o dată pe an. Porcul devenit simbol al
spicului de grâu75 este totodată și un simbol culinar în prepararea meniului tradițional al
sărbătorilor sfârșitului de an. Fiind un ritual sângeros,în comunitatea brănenană s-a creat
credința că „ cine e milos să nu cate-n ochii porcului” deoarece sacrificul ar fi îngreunat, iar
carnea nu va fi bună. Ziua de 25 decembrie considerată ca zi de naștere a lui Iisus Hristos,
colindătorii sunt vestitorii Nașterii Domnului, ei încep a merge pe la casele oamenilor cu „
Bună dimineața lui Moș Ajun” , colindă pentru care cetele de copii, de până la 14 ani
,primesc de la gazdă ,gogoși, prăjituri, dulciuri. În trecut colindătorii primeau nuci, covrigi și
mere. Seara,fetele merg cu colindul din casă în casă dând „ O, veste minunată” cea a nașterii
Domnului,

Prin interjecția ”o” se transmitea sentimentul de încântare la primirea veștii. Colindul s-a
născut dintr-un sentiment de recunoștință pentru mântuirea noastră, Nașterea Domnului
reprezentând pentru creștini cel mai important moment al anului. Omenirea este simbolizată
prin cei „ Trei păstori” tot cântecul fiind un simbol al bucuriei și a mântuirii.

Plugușorul și capra sunt obiceiuri îndătinate Anului Nou, repertotiul fiind pregătit cu 3-4
zile înainte, acesta fiind preluat și transmis din generație în generație, mesajul este unul
transmis direct de la transmițător la destinatar, „încărcat cu eficiență magică prin referirea la
o forță magică sau mitică ”76 . Revelionul este sărbătoarea așteptată de brăneni, acordându-i-
se o atenție deosebită în pregătirea mesei bogate, putem spune, un ospăț funerar de îngropare
al Anului vechi, iar conform afirmației lui Ion Ghinoiu, „ revelionul nu este altceva decât un
ceremonial funerar al antichității geto-dace ocazionat de moartea și renașterea simbolică a
primului zeu al omenirii”77 , se mai poate adăuga, că revelionul se sărbătorește noaptea

75
Ion Ghinoiu,Calendarul țăranului român.Zile și mituri.Editura Univers Enciclopedic Gold,2017:3
76
Mihai Pop/Pavel Ruxăndoiu,Folclor literar românesc,Editura Didactică și Pedagogică,București,1991:111.
77
Ion Ghinoiu,op.cit, 2003:170

46
,întunericul simbolizând haosul inițial, care anunță sfârșitul unui an și începutul altuia nou,
acesta reprezentând un ritual al înnoirii.

În noaptea Anului Nou, din luna ianuarie, brănenii mai bătrâni cu gîndul la economie la
vatras focului, fac un calendar meteorologic din 12 foi de ceapă, care simbolizează cele 12
luni ale anului, cu sânge rece și gânditori încep a face „călindarul” ca să vadă cum va fi anul
următor. Se pune sare în foile de ceapă și se lasă o noapte, iar pe 1 ianuarie se citește
calendarul,care în funcție de câtă apă a lăsat sarea în foița respectivă,așa va fi și luna aferentă
anului ce va urma. (vezi A.3.2.1)

III.2.2 OBICEIURILE DE PRIMĂVARĂ

Echinoțiul de primăvară începea la 21 martie și se sărbătorea la Sângiorz (23 aprilie) ;

calendarul popular celebra anul agrar la 9 martie, potrivit calendarului pe stil vechi este data
echinoțiului de primăvară. În ziua Sf.Gheoghe, când în satele brănene are loc constituirea
turmei într-un spațiu purificat de efectele forțelor malefice, cum ar fi ielele, prin folosirea
usturoiului, plantă folosită în alte ritualuri apotropaice. Sărbătorile de Paști erau întâmpinate
așteptate cu bucurie, din cercetările de teren din cadrul acestei lucrări, sărbătoarea Paștelui
era un prilej de prezentare a costumelor populare lucrate de către femeile brănence în timpul
iernii. Un obicei al brănenilor era acela când „ fata s`ăcea la hora de Paști, trebuia să aibe
pentru fiecare fecior, cu care juca, o păreche dă ouă. Mamă`sa sta cu traista la o parte. Dacă
în prima zi nu o jucau toți feciorii, fata trebuia să lucreze noaptea ca a doua zi traista să fie
plină de ouă”78. Ouăle roșii erau date și în ziua de Rusalii, duse de femeile bătrâne „ cu
cârpulița” , fiind împărțite copiilor în amintirea celor morți. Obiceiuri la începutul de an

78
Informatoare Vila Bangălă, 75 ani ,Moeciu

47
agrar sunt cele de la Lăsatul Secului de Postul Paștelui, iar în prima săptămână din Postul
Paștelui se fac ritualuri de purificare a oamenilor, „ spălatul ritual al fetelor cu decot oman”79
,cele de la constituirea turmei pentru vărat și iețitul la munte al oilor, care necesita o serie de
practici rituale menite să apere turma de fiare sălbatice, și anume : „ la ieșirea oilor din curte
se pune un lanț la poarta fiecărei gospodării peste care oile trebuie să treacă și asupra turmei
se stropește cu agheasmă ; oile erau duse de propietar la strânsul turmei cu o ramură verde de
salcie în mână, spunând că oaia să înverzească cum înverzește salcia, apoi gospodarul aducea
înapoi în gospodărie ramura și o punea la grajdul oilor unde rămânea până toamna la
răvășit”80.

Sărbătoarea Învierii Lui Iisus, sfârșit și început de ciclu calendaristic, începea cu

Duminica Floriilor, terminându-se cu Duminica Tomii. În Săptămâna Mare se pregăteau
alimentele rituale : pasca din făina de grâu, cozonacii, mielul, sacrificarea lui simbolizând
jertfa lui Iisus , iar ouăle roșii sunt simboluri ale creației, ale fertilității, cât și un simbol al
reîvierii naturii.

79
Ioan Prahoveanu,op.cit,2019:158
80
Ioan Prahoveanu,op.cit:159-160

48
 III.2.3 OBICEIURILE DE VARĂ

Menținerea tradiției populare brănene se făcea prin târgurile cu funcție economico-

socială, devenite adevărate sărbători populare, la date fixe, o astfel de sărbătoare era Sântilia
(20 iulie),sau denumită Nedeia Munților. Aici se întruneau ciobanii care aveau oile în munți,
schimbând produse pastorale cu diferite mărfuri aduse din Brașov. Pe lângă accentul pus pe
petrecerea festivă la aceste târguri aveau loc întâlniri între ciobani și fete, legându-se prietenii
sau chiar căsătorii. ” Ca amintire, fata da un ștegărel cusut frumos, iar din partea ciobanilor
fetele primeau câte o brăciră pestriță”81. Sărbătorile de vară erau cele care vesteau încheierea
ciclului coacerii a celor mai importante plante alimentare : grâul ,orzul,secara.

Sărbătoarea Sânzienelor marchează solstițiul de vară, potrivit calendarului popular se

culegeau plante ca sânziene, cimbrișor, fetele culegeau florile și le aruncau pe casă sub formă
de cununi, prin aceste practici de diviniație fetele își aflau ursitul, însă exista și credința că, de
unde veneau ciorile la gunoiul aruncat din casă, de acolo venea ursitul. La Sân Petru (29
iunie) hrănitorul animalelor, brănenii nu lucrează, în acest fel se credea că animalele vor fi
ferite de dihănii.

81
Brăcira= o cingătoare lungă,îngustă(,ca un cordon,)decorată cu mărgele sau motive tradiționale,flori.
Interviu,Ioan Moșoiu,sat Peștera,83 ani,din 2019

49
III.2.4 OBICEIURILE DE TOAMNĂ

Obiceiurile specifice păstoritului predomină, primul obicei fiind cel al desfacerii turmelor
sau răvășitul oilor, sărbătorită în sat, sătenii în haine de sărbătoare sunt ospătați de către
ciobani cu mâncăruri specifice, ceea ce se poate spune că „ ospitalitatea dă măsura gradului
de civilizație”82

Focul lui Sâmedru este un ceremonial nocturn de înnoire a timpului calendaristic

,desfășurat în ajunul Sâmedrului. Cu mic, cu mare se strângeau în jurul rugului funerar imens
,aprins de flăcăi. În timpul ceremoniei, după aprinderea focului bătrânii satelor brănene
spuneau că, pe coastele dealurilor se rostogoleau roți aprinse, în flăcări pe care se înfășurau
paie strigându-se în același timp: „ Hai la focul lui Sumedru!!”. În jurul focului care era
întreținut cu cetină, lemne, cauciucuri, se bea, se mânca, se petrecea, iar din când în când, se
repeta strigătura consacrată momentului. Tăciunii aprinși erau aruncați prin ogrăzi, se credea
că aduce spor și rod bogat în noul an. Sfârșitul toamnei și începutul iernii este celebrat la 30
noiembrie, de Sântandrei, patron al lupilor83, sau ziua Sf. Apostol Andrei, ocrotitorul
României ,al vitelor și fiarelor. În această zi în satele brănene se consumă usturoi, cu el se
ungeau ușile, ferestrele, porțile împotriva spiritelor rele. Femeile brănene nu plantau usturoiul
toamna, deoarece se credea că recolta va fi proastă, acesta plantându-se primăvara.

82
Marcel Mauss,Eseu despre dar, Editura Polirom,Iași,1997: 31
83
Ioan Ghinoiu,Obiceiuri populare de peste an,Editura Fundației Culturale Române,București,1997:175

50
 III.2.4. FOLCLORUL COPIILOR BRĂNENI

Folclorul copiilor este un fenomen viu în plină transformare a zilelor noastre, constituind
un gen de sine stătător care însoțește copilul în toate manifestările sale. Aceste jocuri au fost
studiate de Anton Maria del Chiaro prin secolul XVIII-lea și pe care Emilia Comișel îl
citează în studiul său „Folclorul copiilor” , susținând astfel mărturia referitoare la originea
latină a românilor a secretarului domnitorului Constantin Brâncoveanu: „ Să nu se pară de
prisos cercetătorului că voi descrie jocurile copilărești ale Valahilor...mingea, titirezul
,nucile, bîzîita ,de-a caii ,scrînciobul ,baba-oarba și altele, toate întrebuințate la
anotimpurile lor ” 84 . Mihai Eminescu numea creația folclorică românească- „ izvor pururea
întineritor” , pe când Tudor Pamfile denumește folclorul ca „ Icoană adevărată a vieții
neamului nostru” 85, totuși jocurile de astăzi ale copiilor sunt reproduceri ale creației copiilor
din secolele trecute, cu forme și elemente noi. Calea de transmitere fiind cea orală
,caracterizată prin simplitate, muzicalitate, inspirația aparținând lumii animale, naturii sau
chiar vieții sociale și familie, însă lumea închipuită este ceea ce caracterizează folclorul
copiilor, aceasta reprezentând și o adaptare a copiilor la mediu, sau chiar un ritual de
integrare în societate , ori o etapă de trecere de la copilărie la adolescență.

Copilul își exprimă dorințele, bucuriile și supărările prin joc, deoarece copilăria este o
împletire a valorilor ce fac parte din viață, ca binele, frumosul, dragostea și fericirea, acestea
alcătuind puntea către trecutul omenirii și cercetând geneza poeziei cântate, aceasta find ca un
„ micro-cosmos închis” 86 . Copiii au capacitatea de a crea și improviza texte scurte, dialoguri
sau refrene,fie repetate,fie cu adaugiri de sunete,acompaniate cu obiecte sonore,instrumente
muzicale, sau bătăi din palme. Folclorul copiilor are rol educativ prin dezvoltarea educației
estetice și a aptitudinilor de adaptare la realitate, învățând astfel să simtă frumosul
înțelepciunii populare, acestea putând fi contestate, în opinia lui Johan Huizinga, nu și jocul,

84
Emilia Comișel, Folclorul copiilor,Editura Muzicală,București,1982:7
85
Apaud Emilia Comișel, op,cit :8
86
Constantin Brăiloiu,în studiul comunei Drăguș-Făgăraș, citat de Emilia Comișel în op.cit: 13

51
deoarece prin joc „recunoaștem, cu sau fără voie, spiritul care suspendă determinativitatea
absolută, prezența jocului devine posibilă, imaginabilă, inteligibilă” 87.

În „ Folclorul copiilor” Emilia Comișel clasifică jocurile copiilor după funcție și modul
de întrebuințare, astfel, jocurile funcționale se includ în cântece-formule ce cuprind incantații
pentru elementele naturii și animale, unde în trecut acestea erau învăluite într-un substrat
magic, și jocurile cu formule independente, cu rol distractiv-educativ, chiar satiric, împărțite
și acestea în versificate, alcătuite din porecle, păcăleli, ironii, cît și cele neversificate-zicători,
cimilituri, povești bătrânești, unele și cu aură de horror. ( vezi A.4.1)

Numărătorile, sunt jocurile recitate, sticluța cu otravă ,fac parte din jocurile de grup,iar
jocurile cu mingea ( rațele și vânătorii),cu piatra ( șotron), sau cu palmele ( de tip: cirip-cirip)
aparțin jocurilor cu accesorii. Modul de întrebuințare se găsește în urările pițărăilor de
Crăciun, în strigări ale copiilor la focul lui Sâmedru, plugușor, sorcova, sau în cântecele de
fereastră (colindele).

Metoda culegerii jocurilor din satele brănene a fost cea a observației directe în cadrul
școlilor, dar și cu apel la memoria adulților pentru a cunoaște și a dezvălui un repertoriu încă
existent în creația folclorică a copiilor, aceștia reprezentând „ o verigă a trecutului cu
prezentul și viitorul” 88 . Imitația prezentă în modul de învățare al copiilor de la cei de-o
vârstă cu ei ,sau de la cei mai mari, fără impunerea vreunei limite de clase sociale,
numărătorile aritmetice , cu numărare de la 1 la 10, sunt formule folosite în jocul „de-a-
scunselea” sau „ mija” , unde cu ajutorul acestora copiii numărau timpul oferit celorlalți
participanți de a se ascunde, iar „pui-puitul” fiind formula de eliminare din joc a celui găsit.
Talentul copiilor este improvizația cuvintelor fără înțeles, considerate de ei magice, însă
organizate ritmatic și cu mici narațiuni.( vezi A.4.2 ). Pentru Emilia Comișel numărătorile
fonetice sunt „ un joc de sunete cu scopul final de a alege corect la cel care cade ultima
silabă din formulă, fără a avea intenția de a exprima o temă, idee, cifrele alternînd cu silabele
fără sens, utilizate în scopul de a realiza rima” 89.

În cercetarea acestei lucrări am descoperit că în jocurile copiilor se invocă nume din

mitologia populară, mesajul fiind acela de tăcere, sau abținere de la rîs sau vorbă: „ La popa

87
Johan Huizinga,Homo ludens,Editura Humanitas,București,2003:13
88
Emilia Comișel,op.cit :50
89
Idem p:18-19

52
la poartă/ E o mâță moartă/Cine-o râde și-o vorbi/S-o mănânce coaptă” , altă invocare este
aceea a ciorii la momentul schimbării unui dinte, ei aruncându-l peste casă, cu dorința de a
primi altul mai bun: „ Dă-mi cioară un dinte de oțel/Că-ți dau altul de lapte” .

Cu implicarea directă în folclorul copiilor, se poate spune că unele cântece au rol educativ
și distractiv, prin faptul că părinții folosesc limbajul vizual, tactil, înfățișând copilului părțile
corpului, utilizându-se formule hazlii , metodă proptea în dezvoltarea memoriei și a
percepției: „Merge moșu prin salon/și apasă pe buton ( apăsându-se pe nasul copilului) ,sau :„
Merge mâța pe perete/și te-aupucă de ureche” , prin acestea se suține afirmația că „
simplitatea unei melodii denotă vechimea ei, corespunzând cu gradul de înțelegere a copilului
ca și condiționarea ei de acțiune, de joc” 90.

Jocul copilului este o acțiune sacră într-o lume a lui, totuși seriozitatea este pe primul
plan, iar ideea de „numai în joacă” 91 poate fi pusă pe ultimul plan. Astfel, jocul pe morminte
jucat în cimitir de fetele din zona Moldovei, Lioara, este trecut în folclorul copiilor, pe care îl
menționează și Ion Ghinoiu92. Ghicitorile sau cimilituri, fac parte din jocul colectiv care
pune la încercare istețimea minții, pentru Gheorghe Vrabie ghicitoarea este un joc de
societate foarte plăcut și antrenant, se deduce de aici că ghicitorile sunt un semn al
înțelepciunii populare, un joc distractiv, considerat de vârstnicii comunității brănene o inițiere
a omului în mediul colectiv, sursa ghicitorilor provenind din experiența de viață a
performerului. Prinsă în „hora”(s.n) sfatului bătrînesc din satul Moeciu, am putut onora
câteva ghicitori și povești bătrânești: „ Iarba verde/apa verde/și peștii negri ( pepenele), sau o
poveste spusă de Stela Drgosloveanu: „ Un om zice femeii lui:- tu femeie, vreau să merg la
moară . -bine,zice ea și dă fuga la o vecină și-i zice: ăsta merge în aia, dă-mi să bage vreo
două dintr-astea în ăsta.” , de fapt,femeia fiind grăbită, voia să pregătească bărbatului ei
boabele pentru moară puse în sac. Sau, am întâlnit ghicitori cu transfer metaforic prin
întrebare: „ Ce animal umblă dimineața în picioare, după-masă în două și seara în trei?”
,răspunsul fiind, omul. Tot ca pe o metaforă vede și Aristotel ghicitoarea.

Folclorul copiilor are un conținut complex și eterogen prin faptul că este alcătuit din
poezii și cântece create în timpuri diferite, suferind transformări în conținut și formă pentru a

90
Emilia Comișel,op.cit:32
91
Johan Huizinga,op.cit:21
92
Ion Ghinoiu,Cărările sufletului,Editura Etnologică,București,2004:203-204

53
corespunde noilor interpretări a creației folclorice românești. Analizat, acest gen al folclorului
nostru este caracterizat prin simplitate și muzicalitate, iar procedeele verbale utilizate în
crearea cuvintelor ne trimite cu gândul la cântecele de leagăn și descântece. Așadar, folclorul
copiilor este un gen aparte, conținutul și modul de realizare sunt uneori unicate, asta și
datorită șlefuirii de-a lungul secolelor de generețiile existente, folclorul are rolul de a cultiva
simțul estetic și moral al copiilor.

III.2.5. DESCÂNTECE DIN COMUNITATEA BRĂNEANĂ

Obiceiurile, după cum am putut arăta, sunt acele fapte culturale cu rol de organizarea unei
comunități, marcând totodată momentele cele mai importante ale vieții. Folclorul nostru a
păstrat numeroase mituri și practici străvechi, omul satelor tradiționale fiind cel care a trăit
într-o lume a practicilor srăvechi în forme de vrăji sau descântece văzute ca acte de
comunicare cu reprezentările mitologice, dar și cu o valoare psihologică asupra celui căruia
se săvârșeau aceste acte totemice.

În comunitatea țărănească tradițională întreaga activitate se desfășura sub aura magicului

,iar după cum am arătat în capitolele anterioare, toate evenimentele din lumea satului brănean
se petreceau în dimensiuni proprii, devenind un automatism în timp, al gândirii populare.
Poezia descântecelor nu este una prea bogată, probabil și teama de a dezvălui orișicui acest
ram de poezie, cu gândul la Evul Mediu și la soarta vrăjitoarelor din Salem, descoperind, să li
se ia darul descântatului în mod eronat. Descântecele au rădăcini în superstiții, care la
rândulor sunt izvorâte din concepția arhaică a țăranului brănean, iar modul de a speria bolile
în descântece, scoate la iveală unele ocupații ale femelior brănence. Ca o continuare a
definirii simbolului feminin, femeia tradițională ” formează contingentul cel mai

54
considerabil care se înrolează sub standardul superstiției„93 , iar în comunitatea brăneană
femeile sunt cele care stabilesc o legătură cu spiritele sau duhurile, unii autori constată că
lipsa de educație a femeii și credibilitatea ei înnăscută sunt cauzele care au dus la
superstițiozitate, asta și pentru că, observând în timpul cercetării mele, femeia are un caracter
conservator al tradiției, iar această însușire o face să păstreze tot ce a apucat din bătrâni:
descântece, vrăji. Descântecele erau practicate de femeile în vârstă, cu formule verbale cărora
li se atribuia o forță magică, practic, era o puternică încredere în puterea cuvântului,
descântecele devenind un tărâm fecund pentru arheologia spiritului uman. Benefice sau
malefice, descântecele constituiau adesea posibilitatea omului de a se simți egal în forță cu
spiritele rele, forța sugestivă era obținută prin percepția vizuală sau auditivă, scopul fiind
acela de a acționa atât asupra intelectului cât și asupra simțurilor celui descântat, prin asta
fiind asigurat că boala sau răul va dispărea. Unul dintre elementele care asigurau vindecarea
celui descântat era cel creștin, invocarea personajelor mitologice: Sf Miercuri, Sf Vineri,
totuși acest elemnt creștin era slab prezent în formulele magice din descântece. „ Negri tânjei
o-ntins /Negri boi o prins/ Prin sfânta Luni,/ Prin sfânta Miercuri/ Prin sfânta Vineri/ La arat
o plecat/ Beșică rea o căpătat ”94 . După cum se arată și în „ Folclor literar românesc”(
Mihai Pop/Pavel Ruxăndoiu,1991:169) „ descântecul se transmite de la o generație la alta în
cercuri deschise, prin inițiere și deprindere orientală ”, așa și în comunitatea brăneană
descântecul s-a conservat până în prezent prin eficiența magică a cuvântului fiind
condiționată de respectarea strictă a formulei: „deochiul” . Cele mai frecvente sunt
descântecele de deochi, de neg, de bubă sau de stare de rău (aplecăciune) .

În comunitatea brăneană aceste ritualuri sunt considerate ca niște acțiuni împotriva lui
Dumnezeu, acel om devenind un rătăcit cu mintea, deși „ toate descântecele farmecele și
vrăjile sunt unul din izvoarele cele mai importante și prețioase pentru istoria și limba
poporului nostru” 95 , deoarece în repertoriul lor întâlnim arhaisme neutilizate în prezent,
versurile recitate devin și un indiciu al medicinei „leacurilor băbești” (s.n), prezentă de altfel
în satele brănene, de atunci și acum. Așa cum se practică la fiecare act totemic străvechi,
separarea de sacru și profan se făcea printr-un ritual, o purificare atât a sufletului cât și a
trupului, în cazul descântecului, se ținea post toată ziua, iar înainte de începerea

93
Gh.F.Ciaușanu,Superstițiile poporului român.În asemănare cu ale altor popoare vechi și noi,Editura
SAECULUM I.O,București,2007:16
94
S.Fl.Marian,Descântece poporane române,Editura Ștefan,București,2010:55
95
S.Fl.Mariasn,op.cit:11

55
descântecului, se face cruce și „ se bate vreo câteva mătănii” 96 . Femeia comunității brănene
fiind una minuțioasă și mai fricoasă, apela la descântece pentru a vindeca boli, sau chiar
pentru a avea un control asupra destinului unei persoane.

Fâscelele erau mici bubițe care apăreau pe limbă, iar pentru a le elimina trebuia să ieși
seara când cerul era senin, și să scuipi la stele să se vindece, zicând de trei ori: „ Ptiu,ptiu
stea-fâșcea,fugi de pe limba mea!” 97 . Aceste descântece nu erau cântate, ci se spuneau
însoțite de anumite practici magice, cum ar fi deochiul. Aici descântarea se făcea cu apă
neîncepută, punându-se niște cărbuni din sobă, apoi se bea din trei părți ale cănii, se suflă de
trei ori în cruce asupra apei, spunând: „ Leacu` să-ți fie! ”. Alt descântec din categoria
medicinii poporane este cel de gâlci ( mică umflătură în părțile gâtului) , unde descântătoarea
își unge degetele cu ulei și trage cu degetele îndărăt, frecând gâlcile, în timp ce se pronunță
descântecul, se strânge de gâlci pentru ca acestea să se înmoaie „ gâlcili,mâtâlcili/ mălai mare
nesărat/ gâlcili-ndărăt au dat!” 98. S.Fl.Marian arată (Descântece poporane
române,2010:113, ), legătura mălaiului cu gâlca,sau „ gâlca cât mălaiul” .

Structura funcțională a actului de comunicare din poezia descântecului se apropie de cea a

poeziei de urare, însă „ în planul realității rituale beneficiarul actului magic este ascultătorul
efectiv, deci destinatarul mesajului...dar ca mesaj codificat, descântecul nu este adresat
niciodată beneficiarului, cum se întâmplă de obicei în cazul colindelor ” 8 , totuși „ nu rareori
se instituie dialoguri care o pun pe descântătoare sau pe beneficiar în situația de receptori de
mesaje”9 . Descântecele, sau vorbele cu tâlc în versuri, uneori și ritmate, descântate
întodeauna de o femeie, care îndeplinește un ritual prin semnul sfintei cruci peste apa
neîncepută și omul suferind, apa și busuiocul, cărbunii din sobă, fier uneori, sunt obiecte
sacre necesare ritualului. Invocarea Maicii Domnului apare uneori în descântece însemnând
că pentru țăranul simplu al satelor brănene a existat mereu o legătură puternică între credința
lui – Dumnezeu - magia vindecătoare a ritualului, iar pentru eficiență, incantanția se repetă
întodeauna de trei, șase sau de nouă ori, aceste cifre dând descântecului un aer mistic.

Dscântecul este un element reprezentativ al medicinei populare, esența acestui ritual este
acea incantație magică, al cărei rol terapeutic este de a alunga răul din om, magia în satele

96
S.Fl.Marian,op.cit : 92
97
Descântec cules din Moeciu de Sus-2019,informatoare,Oara lu` Culiță Popoiu,76 ani
98
Descântec cules din Bran-2019,informatoare,Benga Alexandrina,86 ani.

56
brănene a reprezentat întodeauna o componentă inportantă în gândirea locuitorilor, recurgerea
la magie fiind justificată, că orice anomalie de tipul singurătății era la fel de gravă precum o
boală, punîndu-se în pericol dezvoltarea comunității prin imposibilitatea formării unei noi
familii.

57
CONCLUZII

În lucrarea de față am propus câteva linii de căutare a riturilor aferente obiceiurilor din
comunitatea brăneană, sigur că se mai pot spune multe la tema dată, însă în această lucrare
am avut tendința de a arăta, că în lumea brăneană ortodoxă se respectă o ordine socială prin
repetarea unor gesturi rituale îndatinate. Un lucru este cert, în urma citirii acestei lucrări se
poate afirma că în perioadele mai vechi brănenii nu aveau o concepție abstractă asupra
timpului, obiceiurile aveau rolul de a marca începutul și sfârșitul sezoanelor de muncă.

În această lucrare am încercat o caracterizare a acestor obiceiuri cu simbolistica lor,

urmărind caracterul funcțional, pe când analiza comunității brănene, reprezentativă pentru
trecutul și prezentul ritualurilor a oferit prilejul de a reconsidera rolul tradiției populare.
Astfel în cadrul primului capitol am arătat separarea dintre sacru și profan, ipostazele
hierofanice ale religiei, care reprezintă căile de acces către condiția actuală a spiritulității
satelor brănene; ca ființă terestră, locul brăneanului este definit în contextul etnografic de
viziunea strămoșilor tradițională și prin stabilirea vetrei satului prin rituri care să îi apropie de
Divinitate, cerându-I astfel ajutorul.

Capitolul II continuă prin gândirea magică a brănenilor oprindu-mă asupra eticii și

criteriilor morale observate în satele brănene. Morala și etica fiind cartea de vizită a
comportamentului religios, familial și gospodăresc. Datorită faptului că această lucrare a fost
concentrată asupra riturilor și simbolurilor am analizat faptul, că satul românesc este o
adevărată școală în sine, deoarece țăranul român transferă către urmașii săi, atât abilitățile
practice, cât și filosofia de viață, totul petrecându-se printr-o inițiere de trecere de la un statut
la altul, femeia fiind un simbol al Creației, dar și cea care inițiază copilul la naștere.

În lucrarea de față vechiu și noul sunt într-o permanență simbioză, de aceea ultimul capitol
l-am structurat în trei părți, în prima demonstrînd legătura dintre sacru și profan în ritualurile
de botez, ceremonialul nunții, dar și în ceremonialul funerar al morții. Aici am arătat că în
comunitatea brăneană moartea unui om este văzută ca un sfârșit, totodată ca un nou început,

58
ca o naștere simbolică pe un alt plan, cel al eternității. Partea a doua am dezvoltat-o din
perspectiva timpului pe care brănenii îl privesc ca pe un timp sacru, de aici a ieșit și
calendarul, care reprezintă în satele brănene o organizare a timpului religios și magic,
reflectat în muncile calendaristice. Am arătat că datele de 1 ianuarie sau 20 iulie nu are o
semnificație anume, însă dacă spunem Sf Vasile, sau Sf Ilie,semnificația este majoră.

Cercetarea riturilor aferente obiceiurilor satelor brănene au dus și la cunoașterea

membrilor din comunitatea brăneană, astfel în ansamblul relațiilor dintre oameni riturile în
special, sunt acte de mediere care marchează trecerea de la o situație la alta, de la cunoscut la
necunoscut, exemplul este dat în obiceiurile de iarnă, a Anului Nou unde am arătat că
brănenii cred în reușita trecerii în Noul An, prin curățenia casei și a sufletului, prin pregătirea
mâncărurilor specifice, dar și prin sacrificarea porcului de Ignat, urmînd a încheia anul prin
ritualul focului viu, simbol al sărbătoarei de Sf.Dumitru.

Partea a treia este dedicată folclorului copiilor brăneni, care prin jocurile lor reproduc
ludic o creație a copiilor din secolele trecute. Gândindu-mă la faptul că jocul copiilor se
inspiră din viața de familie, cotidiană, unde ei își exprimă dorințele, bucuriile și supărările se
construiește un pod spre trecutul omenirii, talentul copiilor de a inventa cuvinte având rol de
transportor în timp. Păstrînd subiectul magiei, descîntecele zonei Bran sunt percepute ca o
medicină populară, conform lui Ioan Ghinoiu, bazată pe terapia cuvîntului, în întărirea acestei
afirmații am dat exemple de descântece băbești culese în timpul cercetării mele.

Acestea fiind spuse, sper ca prin această lucrare am reușit să arăt cât de importante sunt
obiceiurile și impactul asupra societății contemporane, iar cel mai important lucru, chiar dacă
se constată că pe măsură cetimpul trece, iar datinile și obiceiurile și-au mai pierdut din
semnificațiile originare, brăneanul crede continuu într-o viață eternă, deoarece el simte și
crede în Dumnezeu.

59
 ANEXE

ANEXA I.1

60
 LEGENDA BRANULUI- ÎMPĂRȚIREA SATELOR BRĂNENE
Bran:
„ Să te oprești cu ea în Poartă.
Să-mi ridici un turn de pază
Pe Buldanul Porții,
Și Bârsanul să ți-l vază!
Tuturor le stai de veghe
La intrarea-n Trecătoare.
Cu fumar ne dai de veste
De-i primejdia mai mare ”
”Să-mi crestezi pe fruntea Porții
Legea vieții și a morții:
„Trecătorule fii pașnic
De vreiPoarta să-ți deschidă
De vrei Calea din Giuvala
Să nu-și steie înfundată!”
Precum știți că s-a-ntâmplat
Cu o gloată blestemată
De popoare tuciurii
Ce cuvântul l-au călcat
Și călări pe bidivii
Pe păstori i-au atacat
Turmele de le-au prădat.
Calea noastră din Giuvala
61
Până-n ziuă i-a topit,
Pe toți de i-a prăpădit”
Culiță:
„Iată și bătrânul Vultur
Pe curajul-i pot să jur,
Că-ntr-acolo a sburat
Și răstindu-se la stârvuri
Leșul mare l-a-ntrebat;”
Vulturul:
„ Umbră neagră poate vrei
S-afli doară cine sunt?
Eu mi-s Ochiul Trecătoarei
Paznicul vechi al Hotarei
Ce văd toate pe pământ.
Cin-v-a pus în Calea Morții?
După cum se vede treaba
Și e martoră isprava,
Făr numai gol Necuratul!
Numai furilor le place”
Pe-nserate s-a-nfundat Locul altuia să-l calce.
Și Brăneanul răzvrătit Și în sama Ciorilor!”
Bran: Șirnică:
„Tu GHICUȚĂ urci Vlădușca „ La noi pietrele vorbesc
Până-n Pietrele lui Crai Și pădurile vorbesc
Să-mi faci brânza cea mai grasă La noistâncile gândesc

Și-n coaje de brads-o dai, Iar izvoarele doinesc.

C-o-a făcut un Peșterean! Florile sunt cântătoare
Tu mieluța ocrotește Și cu vorbe chemătoare.
Și de boale mântuiește! ” Păsările-n sbor când trec
Cu privirea ne petrec
Ghicuță: Și ne cântă-n graiul lor

”Iar stăoina abia târlită „ Doina păsrelelor”

Vitelor nu le priește, Doar pâraiele pârăsc
Multeori le prăpădește. Și șuvoaie -ocărăsc
Jintița cea mai gustoasă Tainele din munți le fură
Și s-alegi pentru ai tăi Și la vale le tot fură
Smântânireacea dintăi. Și la vale le tot cură,

Păcurariul stă bine Le tot cară în nprundișuri

S-aibă sânge bun în vine. Le ascunde în tufișuri
Vântul le preia în sbor
De le suie sus în nori
Când cu muntele s-adună
Nor cu nor ca o cunună,”

Bran:
„V-o spun eu,frate Șirnică; Și „doina bijoaielor” Poți fi oaspetele lor
Din Colările înalte Cioplitorul de se-mpacă Dincolo de lumea noastră
Veți ceti ca dintr-o carte Cu-amorțirea stâncilor În hotarul tainelor”

62
Vârstele Timpului. Și visarea brazilor.... În lumea Luminilor...”
Fluierașul de s-apleacă „Doar în bună prietenie
La cântarea florilor Și curată omenie

A I.2

Casă veche brăneană

63
A.II.3

Repertoriu poezie chemare la nuntă

Mirele nostru vestit

Azi prin mine v-a poftit
Să faceți o cale

Și-o cărare
Pân-la curtea dumisale
La un scaun e oduhnă
Și-un pahar de băutură
Și mai multă voie bună.
Că și el de multe ori

Vă va sta într-ajutori.
Eu sunt sol împărătesc
La curtea lui vă poftesc
Și dacă mi-ți asulta
Cușma din cap mi-oi lua
Pân-la pământ m-oi pleca

Dumneavoastră m-oi ruga

Să faceți bine să veniți
Dară să nu bănuiți

64
Repertoriul poeziei de despărțire a miresei
Ia-ți mireasă ziua bună
De la tată,de la mamă
De la frați,de la surori
De la grădina cu flori.
De la fir de busuioc,
De la flăcăi,de la joc
De la fir de matostat,
De la fetele din sat!
Plângi, mireasă și suspină,
Că pleci în casă străină
Și te-ai despărțit de mamă
Taci,mireasă,nu nmai plânge,
Că la maica ta te-om duce,
Când a face plopul mere
Și răchita vișinele!
„ Legarea miresei”
Plângi,copilă și suspină
Că intri în casă străină
Și te-or mustra fără vină
Că milă de la bărbat
Ca frunza de măr uscat,
Când te dai să te umbrești,
Mai tare te dogorești
Iar mila de la părinți
Multă vreme n-ai s-o uiți
Dară mila de la socră
-Ca un bob de poamă acră,
Ea se coace, se răscoace
Și bună nu se mai face!
65
A.III.3.4

JOCURI DE COPII

Piatră,hârtie,foarfece

Piatră, foarfecă, hârtie („jan-ken-pon” în limba japoneză, „rochambeau” în limba franceză) este
o metodă de tragere la sorți, în care se folosesc gesturi făcute cu mâna pentru a decide cine a
câștigat, cei care participă (de obicei 2, dar se poate și cu mai mulți), spun „Piatră!” „Hârtie!”
„Foarfecă!” de două ori, dar a doua dată, când spun „foarfecă” (sau în loc de a spune cuvântul
„foarfecă”), fiecare jucător face unul din următoarele gesturi cu mâna: un pumn, o palmă

66
deschisă sau extinzând degetul arătător și cel lung ca o foarfecă. Dacă ambii jucători au același
gest, se repetă până gesturile diferă. Piatra fiind în stare să strice foarfeca, va câștiga dacă
aceste două gesturi au fost făcute. Dacă s-a făcut foarfecă și hârtie, câștigă foarfeca (căci poate
tăia hârtia), iar dacă se face piatră și hârtie, câștigă hârtia, căci poate împacheta piatra.

PUMNALETA

Pumnaleta ,pumna ti ,tapi,tapi, leujit .Punct negru ,alb ascuns

-copiii își țin toți pumnii strânși, iar apoi numără cu un pumn până ies toți afară din joc.

OMUL NEGRU

Face parte din jocul numărătorilor cu cifre ,unde copiii aleg pe cineva să joace rolul omului
negru, acesta având sarcina de a prinde copiii, aceștia la rândul lor numără orele până la
venirea „omului negru„ simbolizând elemntul dramatic în joc.

„ Ora 1 a sosit

Omul Negru n-a venit….”

67
A.III.3.5

Farmece și povești

Argintul viu, face parte din categoria farmecelor cu efect negative asupra unui individ; prin
aceasta se credea că persoanei îi este controlată viața. Aceasta este o întâmplare reală culeasă
de la Maria Tișcă, de 90 ani din satul Moeciu de Sus.

„ Argintul viu a fost trimes lu Dorica, nora mea, de o vecină, că ea lucra la Bran, la mașinili
de lână, ș-apoi cu casa, o luat-o pe Dorica să o ajute , și pastalaltă, Valeria, o prinsese cu
bărbați, Mitică. O mai și furat, apăi a dat-o afar`...ș-apăi dă năcaz i-a trimes pe un copchil
argint viu, da`nu a fost să calce noru`mea, ci eu. Un an de zâle m-am chinuit, ardea carnea pă
mine..mă dăzbrăcam, așa călduri sâmțam...până m-am dus la Uța lu`Lionte și i-am zis tot, că
argintul era dân vecini, că nu era pentru mine...apoi aia mi-a descântat și mi-a trecut” .

Diavolul din „ raniță„

Poveste bătrânească cu aură de fantastic, relatată de Gheorghe Gârbacea, 75ani, Moeciu de

Sus, auzită de la un vecin. Acesta din urmă „venind de la hodaie, pe potecă a găsit un pisoi
negru, l-a luat și l-a băgat în rucsac, însă până a ajuns acasă simțea că e tot mai greu rucsacul,
iar când l-a dat jos să vadă de ce era așa greu...a înlemnit, că în fața lui era o ditamai dihania
neagră...el s-a albit pe loc...nu a mai trăit, decât juma` an..da` s-a chinuit..”

68
A.IV.1

DIN OCUPAȚIILE FEMEILOR BRĂNENCE

Cum se făcea fota de Moeciu și alte țesături

Tradiția moeceană cerea, ca atunci când mirele își vedea nevasta îmbrăcată în portul popular
brănean,trebuia să-i pună mâna pe cap și să zică de trei ori:„ Asta e nevasta mea!”

69
 Coronițele decorative pentru
Crăciun făceau parte din ocupațiile femeilor brănence care lucrau la „FructExport„ , acestea
erau confecționate din materiale din casă, sau din pădure. Femeilor le era adusă o coroniță ca
mostră, după care femeile lucrau, acestea erau trimise și pentru export. Coronița avea o
semnificație religioasă, forma circulară simbolizând continuitate, iar ramurile verzi de brad,
regenerare. În centrul coroniței se mai punea și o lumânare albă care se aprindea doar în
Ajunul Crăciunului, simbolizând Nașterea Domnului.

70
 BIBLIOGRAFIE

1. Antonescu Romulus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale

românești,Editura Tipo Moldova,2016
2. Arnold Van Gennep, Rituri de trecere, Editura Polirom,Iași,1996
3. Arnold Van Gennep, Formarea legendelor,Editura Polirom,Iași,1997
4. Caillois Roger, Omul și sacrul, Editura Nemira,București,1997
5. Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, Editua Polirom,Iași,2017
6. Ciaușanu Gheorghe, Superstițiile poporului român.În asemănare cu ale altor
popoare vechi și noi,Editura SAECULUM I.O,București,2007
7. Comișel Emilia, Folclorul copiilor, Editura Muzicală,București,1982
8. Duicu Ioan, Legenda Branului,Editura Foton,Brașov,2014
9. Durand Gilbert, Aventurile imaginii.Imaginația.Imaginarul, Editura Nemira,1999
10. Durkheim Emil, Formele elementare ale vieții religioase, Editura
Polirom,Iași,1995
11. Eliade Mircea, Aspecte ale mitului,Editura Univers,București,1978
12. Eliade Mircea, Mituri,visuri și mistere, Editura Univers
Enciclopedic,București,1998
13. Eliade Mircea, Nașteri mitice,Editura Humanitas,1995
14. Eliade Mircea, Imagini și simboluri,Editura Humanitas,București,1994,2019 pentru
varianta românească
15. Eliade Mircea, Sacrul și profanul, Editura Humanitas,București,2000,2017 pentru
varianta românească
16. Eliade Mircea, De la Zamolxe la Genghis- Han,Editura Humanitas,București,1995
17. Eliade Mircea, Istoria Credințelor și Ideilor religioase,Editura Univers
Enciclopedic,București,2000
18. Ghinoiu Ioan, Alimentația.Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic
Român,vol I,Oltenia
19. Ghinoiu Ioan, Cărările sufletului,Editura Etnologică,București,2004

71
20. Ghinoiu Ioan, Calendarul țăranului român.Zile și mituri, Editura Univers
Enciclopedic Gold,2019
21. Ghinoiu Ioan, Sărbători și obiceiuri românești,Editura Elion,București,2003
22. Gorovei Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă,Editura Paideia,2002
23. Hașdeu Titus, Satele dn preajma cetății Bran,sec XVIII-XIX,în Revista
Cumidava,nr III,1969
24. Herseni Traian, Cultura psihologică românească, Editura Științifică și
Pedagogică,București,1980
25. Huizinga Johan ,Homo ludens,Editura Humanitas,București,2003
26. Mauss Marcel, Eseu despre dar, Editura Polirom,Iași,1997
27. Panea Nicolae, Folclor literar românesc.Pâinea,vinul și sarea.Ospitalitate și
moarte, Editura Scrisul Românesc,Craiova,2005
28. Papadima Ovidiu, O viziune românească a lumii, Editura SAECULUM
I.O,București,2015
29. Pop Mihai/ Ruxăndoiu Pavel ,Folclor literar românesc, Editura Didactică și
Pedagogică,București,1991
30. Pop Mihai, Obiceiuri tradiționale românești,Editura Univers,București,2009
31. Prahoveanu Ioan, Așezările brănene,Editura Etnologică,București,2019
32. Prahoveanu Ioan, Ocupațiile, sărbătorile și obiceiurile populare din satel
33. Satele brănene ,Editura Etnologică,București,2009
34. Prahoveanu Ioan, Alimente,fructe și leacuri din zona Brașovului.Atlas Gastronomic
Tradițional,Editura C2 design,2009
35. Puchianu Gh.Nicolae, Legendele Branului,Editura Transilvania
Expres,Brașov,2013
36. Simion Florea Marian, Descântece poporane române,Editura
Ștefan,București,2010
37. Simion Florea Marian, Sărbătorile la români vol I,CÎRNILEGILE ,Editura
38. SAECULUM I.O,2011
39. Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului-Legenda căutării Domnului
Nostru Iisus Chr,Edițiunea Academiei Române,București,1904
40. Simion Florea Marian, Nașterea la români.Studiu etnografic,Editura
SAECULUM,2009

72
41. Simion Florea Marian, Înmormântarea la români, Editura Litotipografia Carol
Gabl,1982
42. Văduva Ofelia, Magia darului,ediție electronică
43. Văduva Ofelia, Pași spre sacru.Din etnologia alimentației românești,Editura
Enciclopedică,București,1996
44. Voronca Niculiță Elena, Datinile și credințele poporului român,vol I,Editura
45. Polirom ,Iași,1998
46. Vulcănescu Romulus, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale
românești,Ediția digital 2016
47. Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei,București,1985
48. Vulcănescu Mircea, Pentru o nouă spiritualitate filosofică.Dimensiunea
românească a existenței,Editura Eminescu,București,1992
49. Zamfirescu Ioan, Orientări filosofice.Idei, oameni,probleme de cultură, Editura
Casa Școalelor,București,1942

Dicționare
Dicționarul de psihologie socială, Editura Științifică și
Enciclopedică,București,1995

Resurse web

http://www.sociologia.uniroma.it/user/studenți/Riassunti/Antropologia
Culturale-Longo/Riti_e_rituali_contemporanei.doc

https://ro.wikipedia.otg/wiki/Etica
https://www.infotour.ro-GhidturisticBran-Moeciu
-accesat la data de 28.11.2019

73