UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Geografie

Domeniul: Geografie
Programul de studii: Geografia Turismului

VALENȚELE TURISTICE REFLECTATE ÎN

PEISAJUL CULTURAL AL DEPRESIUNII
PETROȘANI

Îndrumător științific:
Conf. univ. dr. Marian Marin
Absolvent:
Bejan Samuel

BUCUREȘTI
2016

1
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE……………………...……………………………………………………... 4
INTRODUCERE …………......………………………………………………………………….6
CAPITOLUL 1. CONCEPTUL DE PEISAJ CULTURAL…………………............................7
1. 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI. SEMNIFICAȚII ȘI ABORDĂRI………….........….....7
1. 2. IMPORTANȚA, PRETABILITATEA ȘI ROLUL PEISAJULUI CULTURAL…..…14
CAPITOLUL 2. PEISAJUL CULTURAL ȘI DEPRESIUNEA PETROȘANI…………..…16
2. 1. CADRUL NATURAL- SUPORT AL PEISAJULUI CULTURAL………………..…16
2. 2. EVOLUȚIA PEISAJULUI CULTURAL AL DEPRESIUNII PETROȘANI………...19
2. 2. 1. Etapa pastorală ( -1839)………………………………………………………….19
2. 2. 2. Începuturile exploatărilor miniere (1840-1918)………………………………….22
2. 2. 3. Epoca neagră a Văii Jiului- perioada interbelică (1919-1945)……………………25
2. 2. 4. Epoca de maximă înflorire- prima parte a regimului comunist (1946-1970)……..28
2. 2. 5. Începutul declinului- a doua jumătate a regimului comunist (1971-1989)……….30
2. 2. 6. Epoca de adâncă mizerie- perioada postdecembristă (1990 - ?)…………………..32
CAPITOLUL 3. PEISAJUL TRADIȚIONAL…...……………………………………….......36
3. 1. GOSPODĂRIA TRADIȚIONALĂ………………………………………………….37
3. 2. UNELTELE TRADIȚIONALE……………………………………………………...42
3. 3. PORTUL POPULAR………………………………………………………………...46
3. 4. OBICEIURILE, TRADIȚIILE ȘI SĂRBĂTORILE POPULARE…………………...49
CAPITOLUL 4. PEISAJUL INDUSTRIAL…………………………………………………..54
4. 1. ELEMENTE CU VALOARE SOCIALĂ…………………………………………….56
4. 1. 1. Contextul social minieresc………………………………………………………56
4. 1. 2. Locuințele muncitorești…………………………………………………………59
4. 2. ELEMENTE CU VALOARE TEHNOLOGICĂ…………………………………….63
4. 1. 1. Mina Aninoasa…………………………………………………………………..65
4. 1. 2. Mina Petrila………………………………………………………………….......69
4. 3. ELEMENTE CU VALOARE DE TRANSPORT…………………………………….73

2
CAPITOLUL 5. PRETABILITATEA TURISTICĂ A PEISAJULUI CULTURAL……….78
5. 1. CONTEXTUL ACTUAL AL VĂII JIULUI CA PREMISĂ A VALORIFICĂRII
PEISAJULUI CULTURAL……………………………………………………………………...79
5. 2. FORME DE VALORIFICARE A PEISAJULUI CULTURAL……………………..82
5. 3. BENEFICIILE VALORIFICĂRII PEISAJULUI CULTURAL…………………….85
CONCLUZII …………………………………………………………………………..………..90
BIBLIOGRAFIE……………..…………………………………………………………………91

3
 CUVÂNT ÎNAINTE

Lucrarea de faţă îşi doreşte să ilustreze într-o manieră succintă, principalele caracteristici
ale peisajului cultural din Depresiunea Petroşani, evoluţia acestuia în cursul istoriei dar şi rolul pe
care îl poate juca în cadrul situaţiei actuale a regiunii. Abordarea pe care am adoptat-o în
justificarea conceptului de peisaj cultural este una holistă, acesta reprezentând imaginea
continuităţii vieţuirii umane într-un spaţiu anume, o veritabilă portavoce a identităţii culturale şi
mijloc de redresare a contextului economico-social dificil.
Am scris această lucrare dintr-un sentiment profund de preţuire a specificului cultural al
Văii Jiului, cu care deseori, în copilăria mea am interferat în calitate de locuitor al acestor
meleaguri. Mărturisesc, totodată, că am fost mânat în alegerea acestei teme şi de un oarecare
sentiment de nedreptate în ceea ce priveşte bunurile patrimoniului cultural al Văii Jiului, deoarece,
ca urmare a evenimentelor de tristă amintire din perioadă postdecembristă, a fost ataşată o imagine
negativă regiunii, în percepţia colectivă. Neîncercând să infirm rolul pe care l-au jucat minerii în
înfăptuirea acelor evenimente de o gravitate deosebită, îmi permit să afirm că o înţelegere mai
adâncă a valorii patrimoniului cultural şi a evoluţiei acestuia ar conduce, neîndoielnic la
îmbunătăţirea imaginii asupra Văii Jiului.
Am încercat să alcătuiesc într-o manieră cât mai structurată şi coerentă conţinutul lucrării
pentru a oferi un plus de accesibilitate şi înţelegere. Pe lângă această, am ataşat o serie de fotografii
cât mai reprezentative pentru a ilustra elementele peisajului cultural precum şi specificul acestuia
în diferite epoci istorice. În redacterea lucrării, am utilizat o serie de cărţi şi articole ştiinţifice din
domeniu care s-au dovedit foarte folositoare. De asemenea, am întreprins mai multe expediţii în
regiunea studiată pentru a culege informaţii şi a observa de aproape imaginea peisajului cultural.
Recunoştinţa mea se îndreaptă în primul rând către domnul profesor Marian Marin, care
mi-a oferit abordarea ideală de a-mi exprima viziunea în legătură cu tema aleasă şi care, totodată,
m-a îndrumat cu multă răbdare şi căldură.
De asemenea, doresc să adresez calde mulţumiri profesorului meu de Geografie din
gimnaziu, Ursuța Paul, care a dispus de o mare generozitate, oferindu-mi cu promtitudine, sprijin
şi ajutor necondiţionat.

4
 Un gând de mulţumire se îndreaptă şi către doamna asist. univ. dr. Cristina Merciu, care
mi-a oferit suportul necesar în adunarea informaţiilor necesare redactării lucrării, dar şi domnului
Pușcașu Dumitru, a cărui bogată cunoştinţă în ceea ce priveşte patrimoniul industrial s-a dovedit
extrem de folositoare. Totodată, adresez recunoştinţe şi prof. Mircea Baron şi domnului Boteanu
Daniel care m-au ajutat cu o serie de date statistice şi informaţii despre mineritul din Valea Jiului,
deosebit de relevante.
Sunt profund recunoscător şi etnologului Dumitru Gălățan-Jieț, un momârlan autentic, care
mi-a pus la dispoziţie călduros, o serie de lucrări fascinante ale dânsului despre civilizaţia
impresionantă a momârlanilor.
De asemenea, îmi exprim recunoștința si față de cadrele didactice din cadrul Facultății de
Geografie, care mi-au oferit cunoștințele necesare și mi-au îndrumat pașii pe drumul bătătorit al
invățaturii.
Nu în ultimul rând, ţin să mulţumesc prietenilor, rudelor şi apropiaţilor a căror sprijin moral
s-a dovedit foarte reconfortant, contribuind într-o măsură semnificativă la reuşita mea.

5
 INTRODUCERE

Peisajul cultural, frescă fidelă a modului în care societatea umană a interferat cu mediul
de-a lungul istoriei într-un anumit spaţiu, prezintă o importanţă deosebită deoarece poartă
amprenta identităţii culturale a comunităţii şi oferă o îmbogăţire a percepţiei temporale în legătură
cu spaţiul respectiv, un veritabil liant între trecut, prezent şi viitor.
În Depresiunea Petroşani, transformările peisajului cultural de-a lungul timpului sunt
legate de existenţa mai multor epoci cu caracteristici definitorii. Parcursul istoric al acestui spaţiu
ne duce în epoca pastorală, timpurie, caracterizată printr-un aspect mitic şi rudimentar. Ulterior,
odată cu începutul activităţilor miniere s-a conturat tot mai pronunţat o turnură decisivă a regiunii,
lucru întărit de expansiunea nemaivăzută a mineritului până la începutul perioadei interbelice. De
acum urmează o perioadă întunecată şi sumbră a Văii Jiului, presărată de frământări sociale şi
dificultăţi economice. Instaurarea regimului comunist deschide o perioadă de înflorire urbană şi
prosperitate economică, însă ivirea crizei petrolului de la începutul celui de-a optulea deceniu se
transpune printr-o înrăutăţire constantă a situaţiei economico-sociale. Prăbuşirea regimului
comunist şi trecerea la o economie de piaţă au avut consecinţe dezastruoase pentru mineritul din
Valea Jiului provocând un declin economic fără precedent care se resimte din plin până în prezent.
Valorificarea turistică a patrimoniului cultural din Valea Jiului, reprezentat prin obiectivele
etnografice şi cele industriale reprezintă o măsură înţeleaptă de ameliorare a consecinţelor
prăbuşirii mineritului din perioada contemporană, deoarece oferă soluţii de îmbunătăţire a
climatului economic, social şi ecologic iar în acelaşi timp, este în acord cu tendinţa actuală de
tertiarizare a economiei.
Atât patrimoniul etnografic, prin componentele sale, arhitectura, uneltele, portul
tradiţional, obieceiurile, tradiţiile şi sărbătorile populare cât şi cel industrial reprezentat de
elementele cu valoare socială, tehnologică şi de transport prezintă o atractivitate deosebită şi
reprezintă bunuri culturale extrem de preţioase. Printr-o valorificare judicioasă a acestora, conform
unui plan coerent şi argumentat se pot creea condiţiile unui reviriment al Văii Jiului în plan social,
ecologic, iar pe termen lung, chiar şi economic.

6
 CAPITOLUL 1
CONCEPTUL DE PEISAJ CULTURAL

1. 1. EVOLUȚIA CONCEPTULUI. SEMNIFICAȚII ȘI ABORDĂRI

Noțiunea de peisaj cultural, chiar dacă s-a impus ca o sintagmă obișnuită în limbajul
geografic modern, prezintă o complexitate deosebită, înglobând o multitudine de subînțelesuri și
semnificații profunde. De-a lungul timpului, numeroși geografi de prestigiu s-au aplecat asupra
acestui concept, dezbătându-l în lumina perspectivei proprii, îmbogățindu-i sensul și contribuind
masiv la conturarea semnificației lui actuale.
Conceptul de peisaj cultural decurge din controversata dezbatere asupra relației omului cu
natura înconjurătoare ce a cunoscut o evoluție interesantă, corelată direct cu realitățile epocilor
succedate în lumina istoriei. Din cele mai vechi timpuri, grupurile umane au căutat să înțeleagă
particularitățile mediului în care trăiau, să explice multitudinea fenomenelor naturale produse la
suprafața terestră în scopul ameliorării condițiilor de viață și a unei acomodări mai trainice.
Această motivație, concretizată în mod diferit de-a lungul timpului a constituit piatra de
temelia a construirii mărețului edificiu al cercetării geografice. Așadar raportul om-mediu a
reprezentat totodată, o premisă indubitabilă a fundamentării științei noastre.
Natura a constituit din totdeauna suportul activității omului, dar și sursa de viață a acestuia.
I-a oferit resursele necesare traiului, dar în același timp a manifestat o serie de constrângeri și
limitări în funcție de complexul de caracteristici deținut. În acest context primar, ia naștere relația
nemijlocită dintre aceștia, reciprocă, cu repercusiuni decisive asupra ambilor agenți.
Inițial, grupurile umane erau definite neîndoielnic din prisma mediilor în care viețuiau;
acțiunile lor vizau valorificarea resurselor locale, înjghebarea de adăposturi și apărarea împotriva
vicisitudinilor naturii, în scopul satisfacerii nevoilor. Intensificarea acestor eforturi conjugate în
spații diferite au condus la modelarea înfățișării învelișului terestru, dar și la diversificarea rapidă
a trebuințelor umane, transpusă direct în multiplicarea uluitoare a activităților demarate.
Schimbarea raportului de forțe între om și natură s-a produs lent, dar sigur, în favoarea primului.
În prezent, asistăm la o societate avansată, repartizată pe toate continentele, globalizată, tinzând
cu o repeziciune remarcabilă spre noi culmi ai progresului și dezvoltării. Evident, de-a lungul
timpului, pe măsura evoluției ostilităților om-natură, subiectul nu a scăpat vederilor unora dintre

7
erudiții vremii care, influențați de contextul epocii în care trăiau, de ideile și concepțiile vehiculate,
l-au comentat îndelung, contribuind puternic la îmbogățirea și extinderea acestuia.
Epoca antică
Primele observații au fost făcute în antichitate, având caracter empiric, experiențial și au
dezbătut rolul determinant al naturii în privința diversității grupurilor umane. Hipocrate remarca
faptul că trăsăturile popoarelor sunt impuse de caracteristicile climatului; egiptenii, locuitori ai
unui mediu arid sunt moleșiți și lipsiți de curaj, sciţii, trăind într-un mediu aspru, sunt cruzi și
vânjoși, iar grecii ce se bucurau de un climat temperat dovedesc echilibru și cumpătare. Aristotel
a teoretizat asupra modului în care condițiile naturale ale situării cetăților influențează regimurile
politice respective, celor aflate în regiuni înalte le corespunde o conducere oligarhică, pe când
așezărilor situate în zone de câmpie li se potrivește mai degrabă democrația. Strabon, în
monumentala lucrare ” Geographica”, semnalează rolul activ al omului, observând că anumite
popoare au dezvoltat civilizații strălucite datorită ambiției și eforturilor susținute, depășind
opreliștile și limitările impuse de natură.1
Așadar, pe fondul progresului ideologic remarcabil al antichității, au fost lansate o serie de
ipoteze și asumții extrem de relevante în contextul studierii evoluției relațiilor dintre om și natura
înconjurătoare; iluștrii reprezentanți ai epocii au observat legătura puternică stabilită între aceste
două entități prin individualizarea unor contexte specifice și au exprimat puncte de vedere cu un
ecou deosebit în perioadele ce-au urmat.
Epoca modernă
După marile descoperiri geografice de la începutul epocii moderne care au furnizat o
cantitate imensă de cunoștințe geografice, dar și pe fondul reconsiderării ideilor antichității ce au
caracterizat Renașterea și Iluminismul, au fost reluate discuțiile referitoare la influența reciprocă
stabilită între om și mediu. În acest sens, Montesquieu înfățișa interdependența stabilită între
mentalități și peisajul natural în cadrul regiunilor primitive, consemnând:” Ţările locuite de
sălbatici sunt de obicei puțin populate datorită silei pe care o au aproape toți față de muncă și
față de cultivarea pământului. Această nefericită aversiune este atât de puternică (...) socotind că
numai vânătoarea și pescuitul ar fi un exercițiu nobil și vrednic de ei. Dar întrucât sunt adesea
ani în care vânătoarea și pescuitul produc foarte puțin, ei sunt secerați deseori de foamete”.2

1
Nicolae Ion, Antropogeografie: geografie umană și economică generală, Bucuresti, Editura Universitară, 2005,
2
Ibidem, p. 56, citându-l pe Montesquieu, 1993, Scrisori Persane.Caiete, Editura Hyperion, Chișinău.

8
Subiectul a fost dezbătut și de către Immanuel Kant, care argumenta diversitatea civilizațiilor
umane luând în considerare condițiile climatice variate. De asemenea, prestigiosul geograf și
filosof german, comentând pe marginea cutremurului ce a distrus Lisabona în 1755, afirmă faptul
că” Omul trebuie să se acomodeze cu natura, să învețe să și-o apropie (în propriul folos)”,
revelând totodată aspectele pozitive al mișcărilor seismice materializate prin apele termale și
resursele metalifere. 3
Perioada consolidării ştiinţei geografiei.
Alexander von Humbolt, considerat unul dintre părinții științei geografiei, chiar dacă s-a
aplecat cu precădere asupra laturii fizice a acesteia, a contribuit semnificativ și în privința
delicatului subiect om-natură. Militând pentru analiza și cercetarea minitioasa a fenomenelor
observate în scopul înțelegerii interconexiunilor ce se stabilesc între acestea, distinsul geograf
german considera că: “pentru a înțelege natura în toată vasta sa sublimitate, ar fi necesar să fie
prezentată sub dublu aspect, în primul rând obiectiv, ca un fenomen actual și următorul subiectiv,
după cum se reflectă în sentimentele omenirii”.4
Contemporanul său, Carl Ritter, a avut o abordare metafizico-teologică, înflăcărat de
credința în Dumnezeu, privit ca planificator și conducător suprem al lumii. Natura, în accepțiunea
lui reprezintă” creaţiunea lui Dumnezeu, expresia cea mai înaltă a ordinei, frumuseții și
perfecţiunii”, pusă la dispoziția omului în scopul educării și pregătirii acestuia “către împărăția
mai înaltă a spiritelor”. 5 Caracteristicile particulare ale suprafeței Pământului nu sunt accidentale,
ci sunt creionate de divinitate spre a deservi planurilor mărețe cu privire la dezvoltarea speciei
umane.
Determinismul şi posibilismul.
În secolele următoare, progresul uluitor al societății omenești cu implicații din cele mai
profunde asupra înfățișării mediului, au contribuit la amplificarea substanțială a interesului asupra
relației omului cu natura, căpătând chiar valențe controversate. La această situație de fapt s-a
adăugat și consolidarea puternică a științei geografice, devenită obiect de studiu de prim rang în
învățământul și cercetarea modernă. Pe fondul intensificării dezbaterilor pe marginea subiectului,
s-au conturat două perspective antagoniste care au dominat începuturile gândirii geografice
moderne: determinismul și posibilismul.

3
Nicolae Ion, Op. cit., p.60.
4
Ibidem, p. 70.
5
Ibidem, citându-l pe Mehedinti S., 1943, Opere complete, I, partea a doua, pp. 61-62.

9
 Determinismul este concepția conform căreia, natura joacă un rol hotărâtor asupra omului.
Aceasta exercită o influența determinantă asupra grupurilor umane, impunând modul de viață,
trăsăturile, obiceiurile și reprezintă principalul factor cauzal al diferențelor existente între oameni.
Principalul teoretician al curentului determinist a fost Friedrich Ratzel (1844-1904), personalitate
marcantă a secolului al XIX-lea care a revoluționat decisiv întreaga știință geografică. Perspectiva
ratzeliană este ilustrată deosebit de plastic în memorabila lucrare Politiche Geographie:
”dezvoltarea statelor este aidoma organismelor vii; statele apar, se dezvoltă și dispar”6
înfățișând, într-o manieră existențială ciclicitatea evoluției omenești.
Ratzel abordează și noțiunea de sens al spațiului (Raumsin), definit într-o măsură
covârșitoare de particularitățile teritoriale specifice, ce contribuie totodată la impunerea unei
identități și a unei grandori în perspectivă istorică. Astfel, în concepția reputatului geograf, poporul
(Volk)” este o grupare umană sudată politic și constituită din grupe și indivizi care nu sunt în
mod necesar înrudiți pe plan etnic și lingvistic, dar care trăiesc pe un teritoriu comun”.7 Deci,
spațiul transcede trăsăturile identitare ale comunității ocupante, constituindu-se într-un element
definitoriu primordial.
Posibilismul, al cărui principal exponent este francezul Paul Vidal de la Blache (1845-
1918) admite influența importantă exercitată de către natură, dar promovează faptul că omul
reprezintă vectorul principal al evoluției. El și-a justificat perceptul prin celebra formulă:” natura
oferă, omul dispune” (în franceză:” La nature propose et l`homme dispose”)8potrivit căreia
oamenii dispun de un set vast de posibilități oferite de mediu pe care le accesează conform nevoilor
și aspirațiilor personale în raport cu gradul de dezvoltare al societății respective. Date fiind
multitudinea de variabile, se creează raporturi particulare, individualizate sub forma așa-ziselor”
genre de vie”, ce concentrează identitatea spațială și socială a locurilor. Această expresie, devenită
extrem de populară sintetizează maniera în care trăsăturile grupurilor umane se imprimă în peisaj,
atribuindu-i o personalitate specifică. Astfel se explică fenomenul de extindere a identității
culturale asupra unui teritoriu întins, diversificat din punct de vedere a condițiilor naturale. Un
exemplu grăitor în acest sens îl reprezintă China. 9

6
Ibidem, p. 96.
7
Ibidem, p.101.
8
Ibidem, p. 111.
9
Ibidem, p. 115.

10
 Semnificaţia modernă a peisajului cultural
Această aplecare asupra relaţiei particulare a omului cu mediul, comentată intens prin
prisma ambelor perspective geografice, a impus apariţia conceptului de peisaj cultural, la
începutul secolul al XX-lea. Teoreticianul acestuia a fost geograful american Carl Ortwin Sauer
(1889-1975), a cărui definiţie, extrem de plastică a rămas relevantă până în ziua de azi:
” Peisajul cultural este plăsmuit din peisajul natural de către un grup cultural. Agentul este
cultura, mediul este arealul natural iar rezultatul este peisajul cultural. Sub influenţa unei anumite
culturi, transformată, ea însăşi de-a lungul timpului, peisajul evoluează, parcugând mai multe
etape, probabil atingând finalul ciclului său evolutiv. Prin introducerea uneia diferite - o cultură
străină, se produce o revigorare a peisajului cultural, ori un nou peisaj este suprapus rămăşiţelor
celui vechi.”10
Sauer identifică umanitatea “ca un vector în formarea trăsăturilor vizibile al regiunilor
delimitate de pe suprafaţa terestră”11, iar cultura drept” amprenta activităţii umane asupra
spaţiului”12. În studiul peisajului cultural, el remarca trei factori: mediul fizic, omul şi timpul.
Perspectiva lui Sauer a fost îmbogăţită ulterior prin aducerea în discuţie a noi valenţe şi semnificaţii
legate de conceptul peisajului cultural. Astfel, Derwent Whittlesey declara, în 1929, caracterul
dinamic şi schimbător al acestuia prin introducerea sintagmei” secvenţă de ocupaţie”,
reprezentând stadii succesive în evoluţia culturală a unor spaţii. El pledează pentru o viziune mai
integrată a peisajului cultural care este condiţionat de transformările de-a lungul istoriei ale
teritoriului.13
În 1984, John Brinkerhoff Jackson definea peisajul cultural drept „o compoziţie a spaţiilor
create sau modificate de către om care a servit ca infrastructură sau fundal pentru existenţa
colectivă”14. El susţine totodată şi aspectul subiectiv al peisajului cultural, văzut prin prisma
percepţiilor, emoţiilor şi stărilor induse în acord cu valorile şi principiile individuale. În acest sens,
teritoriul capătă o semnificaţie personală, un” sens al locului” influenţat de experienţele trăite, de
sugestiile evocate şi de profilul mental şi sufletesc.

10
Sauer Carl. O., 1925, The Morphology of Landscape. University of California Publications on Geography, p.46.
11
Cosgrove, Denis E., 1998, Social Formation and Symbolic Lanscape, with a new introduction.
Madison:University of Winsconsin Press, p. 115.
12
Sauer Carl. O., 1925, op. cit., p. 38.
13
Whittlesey, D.S. et. Al., (1954), The Regional Concept and the Regional Method, in James, Preston E. and Jones,
Clarence F., eds., American Geography: Inventory and Prospect, Syracuse, N.Y.: Syracuse University Press, pp. 19-
68.
14
Jackson J. B., (1984), Discovering the Vernacular Landscape, Yale University Press, New Haven, CT.

11
 Prin coagularea acestor semnificaţii individuale în raport cu un teritoriu definit, se
conturează o viziune colectivă în funcţie de ansamblul de valori împărtăşit de acea populaţie.
Integrarea teritoriului în contextul profilului mental colectiv îi sporeşte complexitatea, conducând
la transformarea acestuia într-un spaţiu mental. Sintagma a fost lansată mai întâi în psihologie,
fiind preluată mai apoi şi în domeniul geografic pentru a explica legatura indisolubilă dintre
coordonatele sufleteşti şi mentale ale grupurilor umane, respectiv teritoriul ocupat de acestea.
Geograful român Pompei Cocean a contribuit în mod semnificativ la definirea şi dezvoltarea
conceptului de spaţiu mental în sens geografic, corelându-l, totodată cu individualizarea poporului
român la scară naţională, dar şi regională. El afirmă că spaţiul mental” face parte intrinsecă din
raţiunea de a fi a individului”, reprezentând” suportul material şi emoţional al tuturor acţiunilor
şi reacţiunilor omului”, iar extesiunea în suprafaţa a acestuia “trebuie permanent corelată cu
dezvoltarea pe verticală, de la simplu la complex”.15
În lumina amploarei şi complexităţii deosebite pe care a cunoscut-o subiectul relaţiei
omului cu natura în ultima perioadă, concepţia antropogeografica modernă militează pentru ideea
de întrepătrundere intimă a acestora, fiind respinsă stricta delimitare în entităţi separate.
Activităţile, credinţele şi valorile umane asumate de către o comunitate transformă spaţiile fizice,
conferindu-le o penurie de semnificaţii, înţelesuri şi simboluri identitare. Unii geografi
contemporani merg chiar mai departe în argumentarea lor, susţinând că” peisajul este un produs
al contextului cultural” 16
,” un mod în care... oamenii s-a definit pe sine şi lumea lor prin
intermediul... relaţiei cu natura şi prin care şi-au afirmat şi accentuat rolul social... cu respect
faţă de mediul extern.” 17
Având în vedere această nouă perspectivă, economia, mediul social şi complexul de
credinţe, idei şi comportamente omeneşti nu sunt doar interconectate, ci şi interdependente.
Evoluţia peisajului înfăţişează fidel schimbările şi transformările societăţii umane în timp şi spaţiu,
acţiunile şi atitudinile acesteia răsfrângându-se direct proporţional în plan exterior.
Pentru a desemna într-un sens mai integrat manierele variate în care oamenii au interferat
cu mediul, a fost lansat în ultima perioadă conceptul de ecologie a peisajului. Referitor la acesta,
s-au individualizat două viziuni distincte, în funcţie de “științele-mamă” generatoare. Perspectiva

15
https://ro.scribd.com/doc/16875444/Geografie-Regionala-Generala., p. 4, 5, accesat în 23. 03. 2016.
16
Wagner, Philip L., 1995, Foreword:Culture and Geography: Thirty Years of Advance, Austin, University of
Texas Press, p.5.
17
Cosgrove, Denis E., 1998, op.cit., p.15.

12
biologică se axează pe aspectele naturale ale învelişului terestru, pe când cea geografică se
focuseaza doar asupra elementelor abiotice (sol, apă, aer). Dintre definiţiile cele mai concrete,
merită amintită cea a lui Richard Forman, potrivit căreia” ecologia peisajului studiază, deci
structura, funcţionarea şi dezvoltarea peisajelor”18 sau Leser:” ecologia peisajului se ocupă cu
interrelaţia tuturor factorilor vizibili şi funcţionali reprezentând ecosistemul peisajului”19.
Conform lui Forman şi Godron, există” trei caracteristici fundamentale ale ecologiei peisajului:
legăturile spațiale-structura peisajului; relaţiile funcţionale ale acestuia-interacțiuni; fluxurile de
materie şi energie în acord cu timpul - schimbarea structurii, caracteristicilor şi funcţiilor
peisajului”.20 O problemă majoră în ceea ce priveşte ecologia peisajului o reprezintă lipsa unei
articulări închegate a descrierii şi înţelegerii concepului de către specialişti, influenţaţi fiind, de
diverse sfere ştiinţifice, dar mai ales a mijloacelor concrete prin care acesta poate îmbunătăţi
realitatea contemporană.
Ilustrând impactul puternic al acţiunilor omeneşti, prestigiosul geograf Arjun Appadurai
remarca faptul că procesul de deteritorializare se poate manifesta într-un spaţiu” parţial inventat,
existând doar în imaginaţia populaţiei deteriorializate şi poate fi perceput aşa de fantastic şi
personal încât declanşează noi conflicte etnice”.21 Un veritabil exemplu îl constituie realitatea
mijlocului secolului al XIX-lea în spaţiul Depresiunii Petroşani. În contextul mutaţiei profunde a
societăţii prin colonizarea de muncitori străini pe aceste meleaguri mitice ocupate de păstori din
vremuri adânci s-au înfruntat două viziuni antagoniste, provocând relaţii tensionate între cele două
civilizaţii. Nou-veniţii au avut motivaţii strict financiare, atraşi fiind de bogăţia resurselor
carbonifere şi au acţionat cu hotărâre în scopul dezvoltării industriei extractive, trecând peste
aspectele de ordin ecologic. Ei nu şi-au asumat mediul înconjurător, ci l-au exploatat, l-au modelat
în acord cu valorile şi credinţele personale subordonate dorinţei aprige de prosperare. În opoziţie,
băştinaşii jieni au comportat dintotdeauna o legătură strânsă, cordială cu mediul înconjurător, fiind
perceput ca un element de stabilitate, de conservare a identităţii. Momârlanii, aşa cum au fost ei
numiţi mai târziu, neputincioşi în faţa transformărilor marcante la care a fost supusă Valea Jiului

18
Forman, R.T.T. 1981. Interaction among landscape elements: a core of landscape ecology. Proc. Int. Congr.
Neth. Soc. Landscape Ecol., Veldhoven. Pudoc, Wageningen, The Netherlands. pp. 35–48.
19
Leser, H. 1997. Landschaftsökologie. Ulmer. Stuttgart, Germany.
20
Forman, R.T.T. and Godron, M. 1986. Landscape Ecology. John Wiley & Sons, New York, NY, USA.
21
Appadurai, Arjun. Global Ethnoscapes: Notes and Queries for Transnational Anthropology. In Recapturing
Anthropology: Working in the Present. Richard G. Fox, ed. Santa Fe, NM:School of American Research Press,
p.193.

13
în perioada respectivă, s-au disjus de acestea, alegând să exprime o atitudine defensivă, de
închistare în scopul conservării şi perpetuării specificului autohton. În acest sens, pentru o perioadă
îndelungată de timp, au refuzat cu desăvârşire să se angreneze în activităţile industriale demarate,
preferând să practice în continuare vechile ocupaţii tradiţionale. Ei s-au retras treptat, adăpostindu-
se în pădurile şi pe pajiştile montane, mai greu accesibile, natura jucând de această dată un rol
hotărâtor, oferindu-le protecţie şi suport.22
Asumarea teritoriului de către civilizaţia pastorală a momârlanilor a constituit un factor
decisiv în asigurarea perpetuării de-a lungul vremurilor, subzistând în faţa presiunilor exterioare;
cu toate că a suferit modificări importante, a rămas adânc înrădăcinată în mentalitatea şi modul de
viaţă patriarhal.

1. 2. IMPORTANȚA, PRETABILITATEA ȘI ROLUL PEISAJULUI CULTURAL

Ştiind că studiul culturii este o chestiune cu un puternic caracter subiectiv, fiind supus
interpretărilor omeneşti, involuntar se ridică următoarea problemă: ”Este pretabilă promovarea
peisajului cultural caracteristic unei regiuni, având în vedere că poate suferi mutaţii puternice doar
prin simpla transformare a percepţiei umane asupra teritoriului vizat? De vreme ce interesul nostru
faţă de o studiul unei anumite regiuni este strâns legat de viziunea personală în cadrul căreia,
elemente banale pot căpăta o semnificaţie puternică, cum putem ști cu un grad de certitudine
mulţumitor că nu ne angajăm într-un demers fantasmagonic şi naiv?” Altfel spus, există riscul
major ca subiectivismul nostru să nu corespundă coordonatelor obiective ale realităţii.
Opinia noastră legată de această problematică este că se pot utiliza cu success indicatorii
ştiinţifici, obiectivi, datele exacte ce ilustrează o dimensiune mult mai plină de acurateţe a realităţii.
Analiza acestora determină, în mod neîndoielnic, modificarea perspectivei personale, deci a
domeniului subiectiv. Pe de altă parte, având în vedere faptul că peisajul cultural este o entitate
fluidă, în continuă mişcare, rezultă că ansamblul de comportamente şi credinţe specific populaţiei
unui areal geografic pot modifica parametrii obiectivi ai acestuia, într-un interval de timp mai scurt
sau mai îndelungat. Aşadar, promovarea anumitor atitudini şi viziuni legate de elemente cu valenţă

22
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende si povestiri, Editura MJM, Craiova, 2013, p. 105-109.

14
culturală a căror dimensiuni obiective nu sunt îndeajuns cunoscute, pot contribui într-o măsură
apreciabilă la îmbunătăţirea contextului regiunii.23
Rolul peisajului cultural rezidă tocmai din această calitate de a oglindi specificul
populaţiilor prin prisma amprentei asupra mediului. Mai presus de atât, el se constituie într-un
veritabil factor de afirmare a personalităţii spaţiului respectiv, o adevărată portavoce a identităţii
acestuia dar şi înfăţişarea fidelă a configuraţiei mentalo-sufletesti a comunităţii locale. Definirea
neclară sau absenţa relativă a identităţii poate cauza incertitudine, deoarece aceasta reprezintă
expresia credinţelor şi a semnificaţiilor unei comunităţi umane.24
Dincolo de aspectul spaţial, peisajul cultural constituie şi o frescă a evoluţiei de-a lungul
timpului şi un liant între trecut, prezent şi aspiraţiile asupra viitorului; un indubitabil factor de
înţelegere a trecutului dar mai ales de asigurare a continuităţii, a perpetuării în timp. Prin analiza
atentă a acestuia, ”dezgropând” şi valorificând elementele cu reale valenţe culturale, se pot
desprinde modalităţi eficiente de intervenţie în scopul revigorării economice.25
În contextul globalizării contemporane, influenţele exterioare care ne asaltează din toate
părţile, receptate şi asumate ca atare, fără o filtrare minuţioasă pot însemna reale pericole la adresa
patrimoniul cultural. Într-o realitate tot mai derutantă şi vibrantă prin transformările uluitoare pe
care le înregistrează, aprofundarea elementelor peisajului cultural poate constitui o experienţă
deosebită, inseamnand o reechilibrare sufletească, o ancorare temeinică în liniştea şi pacea
ancestrală.

23
Anschuetz, Kurt F. 1998b Not Waiting for the Rain: Integrated Systems of Water Management by Pre-
Columbian Pueblo Farmers in North-Central New Mexico. Ph.D. dissertation, Department of Anthropology,
University of Michigan. Ann Arbor, MI: University Microfilms.
24
Popcock, Douglas C. D. 1994 [1981] Place and the Novelist, Austin: University of Texas Press. Pp. 366, 369–
370.
25
Anschuetz, Kurt F., 2007, Appendix II. Introducing a landscape approach for evaluating communities'
traditional senses of time and place, Anschuetz, Kurt F.; Merlan, Thomas. More than a scenic mountain landscape:
Valles Caldera National Preserve land use history. Gen. Tech. Rep. RMRS-GTR-196. Fort Collins, CO: U.S.
Department of Agriculture, Forest Service, Rocky Mountain Research Station. p. 255.

15
 CAPITOLUL 2
PEISAJUL CULTURAL SI DEPRESIUNEA PETROȘANI

2. 1. CADRUL NATURAL - SUPORT AL PEISAJULUI CULTURAL

Cadrul natural constituie o componentă definitorie a peisajului cultural, caracteristicile
acestuia întrepătrunzându-se într-o manieră unică, originală cu ansamblul valorilor şi percepţiilor
umane dând naştere unei compoziţii culturale identitare pentru regiunea respectivă, o emblemă
care, de-a lungul timpului şi-a modificat cromatica, şi-a şters sau şi-a pronunţat anumite părţi în
funcţie de acţiunea umană.
Regiunea studiată, în cazul de faţă o reprezintă Depresiunea Petroşani, aflată în
extremitatea sudică a judeţului Hunedoara, între aproximativ 45°15` şi 45°30` N, respectiv 22°55`
şi 23°35` E, ce cuprinde valea intramontană a celor două Jiuri, cel de Vest (Românesc) şi cel de
Est (Ardelenesc), având o lungime de 46 km şi o lăţime variabilă, între 2-9 km, precum şi o
suprafaţă de 137,6 km2. Generic, i se mai spune adesea, Valea Jiului.26
Evoluţia paleogeografică dar mai ales caracteristicile geologice prezintă particularităţi
aparte, ce au individualizat în mod deosebit regiunea. Bazinul Văii Jiului se suprapune unui vechi
sinclinoriu al fundamentului cristalino-mezozoic, peste care s-a aşternut succesiv, în urma
mişcărilor tectonice şi a oscilaţiilor mării din Neozoic, materiale sedimentare şi trunchiuri de arbori
deasupra cărora s-au depus ulterior, depozite fluviatile de vârstă cuaternară. Zăcământul
impresionant carbonifer reprezintă de fapt, materialul lemnos, care s-a acumulat treptat în strate
diferite ca grosime, datorită prăbuşirilor cauzate de mişcările tectonice; pe fondul pătrunderii
apelor marine sărate şi a râurilor dulci, coroborat cu jocul tectonic al depresiunii în raport cu
masivele învecinate s-a produs incarbonizarea imenselor depozite lemnoase şi transformarea
acestora în cărbuni. Procesul de incarbonizare nu s-a manifestat identic pe tot cuprinsul
depresiunii, ci a cunoscut un grad mai ridicat în partea vestică unde a rezultat o huilă cocisfiabilă,
cu o putere calorică mai mare spre deosebire de partea estică unde se găseşte o huilă energetică,
de calitate mai scăzută. Stratul 3 de cărbune are o grosime de aproximativ 30 de metri, fiind cel
mai productiv, atât calitativ dar mai ales cantitativ.27

26
Lucian Badea, Valea Jiului, Editura Stiințifică, București, p. 7-26.
27
Mircea Baron, Cărbune și societate in Valea Jiului, Editura Universitas, Petroșani, 1998, p. 16, 19.

16
17
Fig. 1.*
 În ceea ce priveşte caracteristicile reliefului, depresiunea are o albie înaltă, variind de la
600 metri la confluenţa Jiurilor până la 800 m în extremităţile estice şi vestice înconjurată de patru
masive montane impunătoare: în SE, Munţii Parâng în cadrul cărora se remarcă vârfurile Muntele
Caprei (1927 m), Parângul Mare (2519 m), Cârja (2406 m), Coasta lui Rus (2301 m), Parângul
Mic (2075 m), în NE şi E, Munţii Șureanu cu Clăbucet (1940 m), Vârful lui Pătru (2130 m), în N
şi NV. Munţii Retezat cu Vârful Zănoagei (1525 m), Tulișa (1792 m), Vârful Custura (2457 m),
Piule (2081 m), iar în S şi SE, Munţii Vâlcan, cu altitudini mai reduse (Cândețu – 1548 m, Straja-
1868 m, Șigleu Mare- 1682 m, Arcanu- 1760 m).28
Clima este temperat continentală (media anuală: 6..8° C), influenţată neîndoielnic de
caracterul intramontan al poziţiei geografice; iernile nu sunt mult mai geroase decât în alte regiuni
(media lunii ianuarie: -3... - 6° C), însă verile sunt de obicei, foarte răcoroase (media lunii iulie:
15..16° C). Deseori, pe munţii înconjurători, se întâmplă să ningă chiar şi în perioada verii, iar
localncii comentează acest lucru, spunând: “Noi aice, avem nouă luni de iarnă şi trei luni de frig”.
Media anuală a precipitaţiilor se încadrează între 800 şi 1100 mm, ploile având frecvenţă mare
influenţate şi de activităţile industriale, a căror particule de praf şi fum constituie nuclee de
condensare. Circulaţia vânturilor este slabă, iar calmul atmosferic caracterizează o mare parte a
zilelor anului (56,6), ceea ce determină apariția frecvetă a inversiunilor termice. 29
Vegetaţia este subordonată în mod direct condiţiilor topo-climatice, fiind caracterizată între
700 şi 850 m de păduri de fag, ce se continuă până la 1500 m, în amestec cu molidul, dar şi cu
mesteacănul pe grohotişuri. Pe văi apare aninul, alunul şi tufişuri de zmeură sau mure. Până la
1900 m, domină molidişurile pure iar mai sus, pe culmile înalte se întinde zona alpină cu pajişti
mănoase şi arbuşti precum afinul, coacăzul, jneapănul, ienupărul. Fauna este caracteristică zonei
de munte, cuprinzând printre altele: lupul, ursul brun, vulpea, căprioară, porcul mistreţ etc. În ceea
ce priveşte speciile rare, se remarcă din categoria plantelor zâmbrul, flămânzica, papucul-doamnei,
iar dintre animale: capra neagră, râsul, zăganul, acvila de munte, etc.30
Principalele artere hidrografice sunt cele două braţe ale Jiului: Jiul de Vest şi Jiul de Est,
care drenează întreaga reţea a apelor curgătoare din regiune. Afluenţii acestora sunt râuri şi pârâuri
șipotitoare de munte, cu debite şi lungimi reduse ce coboară vijelios de pe versanţii munţilor

28
V. Tufescu, C. Mocanu, Depresiunea Petroșanilor, Editura Științifică, București, 1964, p. 11.
29
Ibidem, p. 30-31.
30
Ibidem, p. 35-36.
* Fig.1 - Hartă realizată în Qgis de Bejan Samuel.

18
înconjurători spre albia văii; printre acestea se numără: Buta, Lazăru, Topliţa, Bilugu, Valea de
Peşti, Mierleasa, Braia, Sohodol, Baleia, afluenţi ai Jiului de Vest, respectiv, Jiet, Tăia, Răscoală,
Băniţa, care se varsă în Jiul de Est. În ceea ce priveşte lacurile, Munţii Retezat prezintă un potenţial
extraordinar, datorită celor peste 80 de lacuri glaciare printre care se află cel mai întins (Bucura)
şi cel mai adânc (Zănoaga) din ţară, lucru ce propulsează unitatea pe primul loc la nivel naţional
în privinţa distribuţiei lacurilor glaciare.
În ceea ce priveşte solurile, predomină preluvosolurile, însă, pe alocuri apar şi luvosoluri
tipice şi chiar albice. Caracteristicile pedologice corelate cu cele climatice descurajează practicarea
intensivă a agriculturii, doar cultura cartofului fiind productivă.31
Caracteristicile mediului înconjurător reprezintă repere importante în contextul analizei
peisajului cultural deoarece, influenţa umană s-a exercitat în funcţie de acestea. Configuraţia
reliefului, alcătuirea geologică, climă, reţeaua hidrografică, precum şi vegetaţia, fauna şi solurile
au condiţionat, fără tăgadă, modul în care s-a raportat omul faţă de natură, materializat prin
ansamblul specific de activităţi, ocupaţii, tradiţii şi obiceiuri.

2. 2. EVOLUȚIA PEISAJULUI CULTURAL AL DEPRESIUNII PETROȘANI

Având în vedere faptul că peisajul cultural surprinde în mod plastic legatura strânsă dintre
trecut, prezent şi viitor, evoluţia în timp istoric a acestuia în spaţiul Văii Jiului prezintă o deosebită
însemnătate. Prin cunoaşterea evenimentelor ce au adus modificări decisive asupra contextului
regional, înţelegerea noastră în ceea ce priveşte valenţele culturale capătă o profunzime mai mare,
dar şi mai important, putem desprinde modalităţi eficiente de redresare a economiei prin
îmbunătăţirea imaginii peisajului cultural. În continuare, voi prezenta o evoluţie succintă a
spaţiului Depresiunii Petroşani, în care am accentuat momentele cu un impact major asupra
contextului socio-cultural al regiunii, iar în funcţie de particularităţile distincte ce au caracterizat
peisajul cultural de-a lungul timpului, am încercat să realizez o înfăţişare periodizată a acestuia.

2. 2. 1. Etapa mitico-pastorală ( -1840)

Depresiunea Petroşani reprezintă o vatră de civilizaţie milenară, care se pierde în negura
timpului. În urmă cu peste 2000 de ani, erau consemnate comunităţi umane izolate care practicau

31
Ibidem, p. 58.

19
creşterea animalelor, îndeosebi a ovinelor. Regiunea a constituit un centru de concentrare a
civilizaţiei geto-dace, fiind în acelaşi timp şi un veritabil bastion de apărare împotriva năvălitorilor.
De altfel, locuitorii acestor ţinuturi au fost supranumiţi” urmaşi ai dacilor” datorită
asemănării izbitoare a portului tradiţional dar şi a păstrării unor îndeletniciri şi obiceiuri
caracteristice străbunilor noştrii.32

Fig. 2, 3, 4, Momârlanii- “Urmașii dacilor”.*

Cetatea naturală a munţilor, terenurile slab fertile şi sălbăticia locurilor nu au atras interesul altor
populaţii de a se stabili aici, favorizând conservarea şi perpetuarea modului de viaţă autohton de-
a lungul veacurilor. Acesta era unul simplu, rudimentar, caracterizat prin folosirea prevalentă
uneltelor şi a obiectelor din lemn, locuinţe construite din bârne necioplite, acoperite cu “prăştilă”
de brad, fără horn. Organizarea gospodăriei era de tip pastoral, cu ocol închis şi întărit, clădirile şi
anexele fiind grupate în jurul unei curţi interioare, asemeni unei fortăreţe. În afara satului, în zona
păşunilor alpine se întâlneau sălaşe, unde era depozitat fânul şi adăpostite uneori, animalele.33
Păstoritul a reprezentat, “de când se ştie”, îndeletnicirea de bază a locuitorilor, organizând
principalele coordonate spaţiale şi temporale, un factor de identitate definitoriu a civilizaţiei.
Exercitarea acestei activităţi a determinat, de-a lungul timpului, migraţii sezoniere sau
permanente precum şi schimburi interculturale cu regiunile învecinate; partea estică în special cu
Mărginimea Sibiului iar cea vestică interacţionând mai degrabă cu Tara Hategului, Oltenia şi

32
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende și povestiri, Editura MJM Craiova, 2013, p. 111-118.
33
Mircea Baron, Op. cit., p.53-55.
* Fig. 2,3 - Dumitru Gălățan-Jieț, Pițărăii din Valea Jiului, Editura Confluențe, Petrila, 2008, p. 92.
* Fig. 4 - Dimitru Gălățan-Jieț, Păstoritul din Valea Jiului, ieri și azi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014, p. 148.

20
Banat. Această diversitate a influenţelor s-a reflectat prin diferenţieri sensibile între cele două zone,
vizibile în cadrul vestimentaţiei şi toponimiei.
Obiceiurile şi tradiţiile locuitorilor, sunt strâns legate de contextul natural şi social al
regiunii. Astfel, transhumanţa reprezenta un ritual cu o profundă însemnătate în sânul comunităţii,
urcatul oilor la munte respectiv coborâtul acestora, semnificând momente de răscruce ale
organizării tradiţionale a timpului. Nedeile erau evenimente împărtăşite de intreaga suflare
omenească, desfăşurate pe culmile munţilor, constituind deopotrivă manifestări comerciale arhaice
sub forma târgurilor, a schimburilor de produse sau a arvunitul oilor dar şi sărbători răsunătoare în
cadrul cărora, localnicii încingeau hore, acompaniaţi de fluiere şi cântece pastorale; o exprimare
deosebită a exaltării şi bucuriei.

Fig. 5, Popularea Depresiunii Petroșani până la 1850.*

O altă amprentă indubitabilă a păstoritului este vizibilă în majoritatea denumirilor

aşezărilor, derivate de la numele unor sate aflate în sudul Ţării Hategului. De secole în urmă,
locuitorii acestei zone, majoritatea păstori, obişnuiau să cutreiere meleagurile Văii Jiului în
peregrinările lor cu turmele de oi, dar aceste migraţii aveau caracter sezonier. Pe fondul unei

21
densităţi ridicate a ţinutului Hategului în secolul al XVIII-lea, o bună parte din ei, au trecut munţii
şi s-au instalat definitiv în depresiune, aşezările întemeiate de ei priminind denumiri derivate de la
cele de obârşie. Astfel, Uricani provine de la Uric, Paroșeni de la Păros, Petroşaii de la Petros,
Livezeni-Livadia, Bărbăteni-Râu Bărbat, Lupeni-Valea Lupului, Hobiceni-Hobița, etc.34
Până în secolul al XVIII-lea, viaţa patriarhală şi-a urmat cursul netulburată de prefacerile
istoriei, beneficiind şi de închistarea conferită de condiţiile naturale. Odată cu instalarea stăpânirii
austriece, după 1739, Valea Jiului s-a aflat la graniţa cu Tara Românească aflată în subordinea
Imperiului Otoman, lucru ce a dus la o implicare mai activă a autorităţilor în organizarea regiunii.
Această stare de fapt s-a tradus în plan social prin înrăutăţirea simţitoare a traiul jienilor.
Libertatea acestora a fost îngrădită sever prin deposedarea de o bună parte a pământurilor şi
introducerea de obligaţii şi restricţii asupritoare. S-au făcut presiuni totodată pentru trecerea la
religia catolică, soldate cu un relativ succes deoarece majoritatea locuitorilor de pe Valea Jiului
Românesc (de Vest) şi-au schimbat credinţa, însă aceia din Valea Jiului Ardelenesc (de Est) au
rămas neclinititi în legea părinţilor. Pe fondul accentuării conflictelor dintre reprezentanţii puterii
şi băştinaşi, au fost întărite efectivele de grăniceri şi s-au construit unităţi ale autorităţilor austriece.
Peisajul depresiunii a suferit modificări marcante, prefigurând transformările decisive ulterioare
ce vor schimba pentru totdeauna aspectul mitic al locurilor. 35

2. 2. 2. Începuturile exploatărilor miniere (1840-1918)

Atras de bogăţia rezervelor de cărbune descoperite în jurul anului 1835 în cadrul
proprietăţii sale din estul depresiunii, baronul Viktor Maderspach alături de fraţii Hoffman,
specialişti în minerit demarează primele lucrări de prospectare asupra zăcămintelor carbonifere din
zonă, în anul 1840, în scopul unei evaluări calitative şi cantitative a acestora. După efectuarea unor
cercetări geologice, s-a confirmat existenţa unor uriaşe rezerve carbonifere, iar cei trei iniţiază un
amplu proces de achiziţie a terenurilor localnicilor transformându-le mai apoi în perimetre miniere.
Exploatarea şi transportarea cărbunelui se realiza, iniţial prin metode rudimentare dar exacerbarea
dezvoltării fenomenului minier au determinat strămutarea unei mase însemnate de muncitori

34
Victor Tufescu, Constantin Mocanu, Op. cit., p. 40-41.
35
Dumitru Gălățan-Jieț, Op. cit., p. 55-58.
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila în oglinda timpului, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, p. 31.
* Fig. 5 - Victor Tufescu, Constantin Mocanu, Op. cit., p. 39.

22
străini, provenind din toate colţurile imperiului şi construirea unor colonii de locuinţe în care
aceştia au fost stabiliţi.
Legea Minieră austriacă adoptată în 1854, a reglementat asocierea şi organizarea micilor
întreprinzători în societăţi miniere; de acum, începe o competiţie acerbă pentru obţinerea licenţelor
de exploatare şi a perimetrelor miniere. Creşterea interesului autorităţilor austriece s-a concretizat
prin subordonarea concesiunilor miniere Tezaurariatului montanistic, în anul 1865, organism
însărcinat cu organizarea şi dezvoltarea exploatărilor din regiune. Totodată, au fost demarate
ample lucrări de cercetare şi prospectare a zăcămintelor carbonifere în vederea implementării unor
măsuri eficiente pentru impulsionarea industriei mineritului. Construirea căii ferate Simeria-
Petroșani între anii 1868-1870 a avut un puternic impact pozitiv, prin racordarea bazinului
carbonifer la sistemul de transport naţional, amploarea fenomenului minier crescând considerabil.
De asemenea, inovaţia tehnologică şi introducerea unor utilaje moderne au îmbunătăţit
semnificativ randamentul extracţiilor miniere. Producţia a sporit simţitor, impunând construirea
unor instalaţii pentru exploatarea, transportul şi prelucrarea cărbunilor, un rol important în acest
sens, jucându-l funicularele, maşinile de extracţie, separaţiile, uzinele electrice, etc. Exploatările
s-au multiplicat cu o repeziciune uimitoare pe tot cuprinsul Văii Jiului, statuând decisiv
funcţionalitatea economică; mineritul a devenit o emblemă de netăgăduit în jurul căreia va evolua
de acum destinul regiunii. 36
Extinderea rapidă a arealelor industriale, construirea coloniilor ocupate de noii mineri,
vâltoarea şi ritmul uluitor al
transformărilor înregistrate au
impus modificări marcante
asupra înfăţişării peisajului Văii
Jiului. O descriere foarte
sugestivă o întâlnim la dr. Iacob
Tudor, fost vicar greco- catolic
al Hategului la începutul
secolului XX:” Petroşenii de azi
nu mai e un sat liniştit de ciobani
Fig. 6, Petroșani, cca. 1918.*

36
Mircea Baron, Op. cit., p. 64.
* Fig. 6 - Colecția personală a domnului Grecu Dan Simion.

23
români, ci o Americă, o Babilonie întreagă. În locul cătunelor de brad, cu coperişuri ţuguiate de
prăştilă, se ridică edificii mari, moderne, case cu etaj între care merită atenţiune mai ales
pompoasa casă a societăţii de mine (...)Pe stradele neîngrijite şi murdare, cu tot asfaltul astupat
pe unele locuri, mişuna fel de fel de neamuri ca să târguie din prăvăliile foarte dese marfa”37
Jienii nu au privit cu ochi buni prefacerile puternice care se desfăşurau şi au refuzat să fie
angrenaţi în activităţile miniere, în scopul nealterării şi conservării modului de viaţă tradiţional; un
număr restrâns de ţărani, totuşi, atraşi de beneficiile financiare au început să se implice în anumite
lucrări de suprafaţă, mai uşoare. Scindarea marcantă a societăţii Văii Jiului, cu implicaţii din cele
mai profunde asupra peisajului cultural a fost surprinsă extrem de bine în denumirile atribuite
reciproc de cele două grupuri civilizationale. Jienii au primit apelativul de “momârlani”, acordat
iniţial de către muncitorii italieni din regiunea Belluno ce au lucrat la construirea căii ferate
Simeria-Petroșani. Aceştia au fost uimiţi de asemănarea izbitoare a trăsăturilor băştinaşilor, a
portului şi a modului lor de viaţă, cu cele ale unei populaţii din ţară de provenienţă, numiţi
“mamorlani”, deoarece locuiau în apropierea muntelui Mamorlada. Termenul a fost preluat ca
atare de către ceilalţi muncitori, iar pe fondul înrăutăţirii relaţiilor dintre nou-veniţi şi ţărani a
căpătat un sens peiorativ, de batjocură. În replică, aceştia i-au denumit “barabe” (probabil de la
“baurbaiter” - lucrător la căile ferate), sintetizând imaginea unei populaţii de cotropitori, menită să
tulbure liniştea şi calmul milenar al locurilor, instaurând o stare de dezordine şi învolburare. 38

Fig. 7, Mină a Societății Salgotarjan. Petroșani, 1919.* Fig. 8, Lupeni. Mina

Ilona. 1907.*
37
Mircea Baron, Op. cit., p. 42-43 citându-l pe Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului,
Tipografia Guttenberg, Lugoj, 1913, p. 285-286.
38
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende și povestiri, Editura MJM Craiova, 2013,., p.118-129.
* Fig. 7, 8 - Colecția personală a domnului Grecu Dan Simion.

24
 La sfârşitul primului război mondial, Valea Jiului era o regiune cu o economie înfloritoare,
bazată într-o măsură covârşitoare pe exploatările miniere, locuită de o populaţie împestriţată, un
adevărat mozaic etnic şi cultural, aspectul urban impregnându-se tot mai mult asupra aşezărilor
omeneşti, devenite între timp oraşe. Peisajul vremii surprindea fidel încleştarea fantastică a forţelor
umane cu cele ale naturii; pe meleagurile unde, odinioară, păşunau turmele de oi ale păstorilor s-
au înălţat monumente impunătoare şi arme înfricoşătoare folosite în luptă aprigă cu pământul
pentru câştigarea “aurului negru”. Valea Jiului era de-acum un important centru industrial, aspectul
tradiţional păstrându-se doar la adăpostul pădurilor de pe versanţii montani unde sălăşluia
netulburată, civilizaţia patriarhală a momârlanilor, remarcând cu tristeţe prefacerile ce au modelat
pentru totdeauna înfăţişarea acestor locuri.

2. 2. 3. Epoca neagră a Văii Jiului – perioada interbelică (1919-1945)

Înglobarea Depresiunii Petroşani în Regatul României, după 1919, a modificat profund
contextul regiunii, devenită acum cel mai prolific centru carbonifer al ţării; realizând aproape 66%
din producţia naţională. Acest statut a impus o reorganizare masivă a mineritului, implementată
însă, anevoios, generând o serie de consecinţe din cele mai diverse.
Pe fondul spiritului revoluţionar ce s-a extins şi în această zonă, a grevelor minerilor din
anii 1916-1920 datorită consecinţelor dezastroase ale războiului resimţite dureros în plan social,
dar mai ales a reformelor generale de la sfârşitul conflagraţiei mondiale, a fost întocmit un contract
colectiv de muncă în anul 1921. Acesta, în plan teoretic, reglementa o ameliorare simţitoare a
condiţiilor de muncă prin micşorarea zilei de muncă de la 12 la 8 ore, o salarizare corespunzătoare
precum şi alte facilităţi, prevederile fiind salutate cu frenezie de către proletariatul minier.39
Scăderea alarmantă a producţiei de cărbune, din pricina reducerii programului de lucru au
alertat conducătorii societăţilor miniere, care au recurs la subterfugii neortodoxe, atrăgându-şi furia
şi aversiunea muncitorilor. La acestea se adăugau şi condiţiile de muncă extrem de periculoase,
producându-se îngrijorător de frecvent accidente şi explozii devastatoare; doar în 1922, în urma
exploziei de la Lupeni şi-au pierdut viaţa nu mai puţin de 82 de mineri.40

39
Mircea Baron, Op. cit., p. 273.
40
Victor Tufescu, Constantin Mocanu, Op. cit., p. 55.

25
 Pentru revitalizarea mineritului din Valea Jiului, s-a dispus, în prima parte a perioadei
interbelice, demararea unui amplu proces de modernizare prin instalarea unor echipamente şi
utilaje mult mai performanţe din punct de vedere tehnic.
Chiar dacă relaţiile dintre autorităţi şi proletariat a rămas tensionată, situaţia s-a menţinut
stabilă până în anul 1926, când, izbucnirea crizei economice mondiale a determinat afundarea
mineritului din Valea Jiului în cea mai întunecată epocă a istoriei sale. Pierderea unei părţi
importante a clientelei, din pricina scăderii puternice a preţului pacurei, a condus la scăderea
vertiginoasă a producţiei carbonifere, cu circa 30%. Efectele în plan social au fost dezastruoase; o
bună parte din muncitori au fost disponibilizaţi, iar celor rămaşi li s-au redus substanţial zilele de
muncă şi, mai grav salariile. Situaţia devenise realmente cruntă pentru muncitori, nevoiţi să îşi
ducă traiul de pe o zi pe alta şi să efectueze activităţi auxiliare pentru a putea supravieţui. Ei au
reacţionat puternic prin proteste şi mişcări tumultoase, ce au culminat cu memorabila grevă a
minerilor de la Lupeni, din august 1929, când au refuzat cu desăvârşire să lucreze. Cu toate
presiunile autorităţilor, aceştia au rămas dârzi şi s-au baricadat în curtea minei, blocând orice
activitate lucrativă, înfruntarea căpătând proporţiile unui adevărat război civil. Autorităţile,
alarmate de amploarea mişcării sociale, au cerut sprijin jandarmilor şi grănicerilor care, în ziua de
6 august 1929, într-un atac furtunos, decimează cu sălbăticie
30 de mineri şi rănesc alte câteva sute. Greva a fost
înnăbuşită sângeros iar muncitorii, schilodiţi, au fost obligaţi
să reia lucrul. 41
Tragismul evenimentelor a fost dureros
impregnat în memoria colectivă, data de 6 august fiind
declarată ziua minerilor, rămânând peste decenii, o mărturie
veritabilă a jertfei şi eroismului celor care şi-au apărat
libertatea cu preţul vieţii.Situaţia s-a menţinut zbuciumată şi
în perioada care a urmat, presărată cu accidente şi explozii ce
curmau viaţa multor muncitori şi răneau un număr şi mai
mare, cu mişcări şi greve sociale datorită condiţiilor
asupritoare de muncă şi a traiului precar.
Fig. 9, În abatajul minei. 1945.*

41
Ibidem, p. 60.
* Fig. 9 - Oameni și cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, București, 1947, p. 89.

26
 Valea Jiului a devenit o icoană a tristeţii şi dezolării,scriitorul Geo Bogza, în urma unei
călătorii efectuate aici, în anul 1945, descrie extrem de plastic, realitatea sfâşietoare a vremurilor:
“Oameni de carne, se străduiau cu ajutorul fierului, să scoată cărbuni din pământ. Feţele lor mari
şi negre, în mijlocul cărora ochii le păreau albi, se iveau şi dispăreau pe rând, acoperite de
ascensoare, de roţi de transmisiune, de maşini cu aburi şi de vagonete. Uneori, în fundul unei
galerii, lumea se reducea la atât: la o jumătate de mustaţă prin care sudoarea se scurge pe bărbie,
şi la vârful unui ciocan înfipt în stratul de cărbune. Afară, era de multe ori redusă la tot atât de
puţin: în mijlocul unei mese, două mere şi o bucată de mămăligă, spre care se întindeau tot felul
de mâini: ale bărbatului, ale femeii şi ale copiilor. Pe toată Valea Jiului, în sute de case, aceasta
era înfăţişarea generală a vieţii.”42
Băştinaşii au păstrat aceeaşi atitudine de închistare, de detaşare vehementă faţă de clocotul
industrial al Văii Jiului; acelaşi scriitor ilustrează deosebit de pitoresc, impresionanta civilizaţie a
momârlanilor: “Îmbrăcaţi în costume aspre de lână, pe care şi le fac singuri, cu pălării sau cu
căciuli enorme în cap, cu feţe nemişcate şi solemne, şi întotdeauna cu părul adunat în plete la
ceafă, înfăţişarea acestor oameni e dârză şi se cunoaşte că în afară de munţi, ei nu sunt dispuşi să
lege cu nimeni nicio prietenie. Cu umerii largi şi duri, cu statura înaltă, cu largul suman curgându-
le până la călcâie, proptiţi în toiagul de păstor, ei privesc toată frământarea oraşului, neclintiţi,
enigmatici ca nişte
sfincşi, şi nimic nu pare
mai greu de ştiut, decât
gândurile care le va fi
trecând prin cap, decât
felul în care în care se va
fi reflectând în mintea
lor, această lume agitată,
care îi înconjoară şi de
care se ţin departe, cu o
tărie de cremene.43 Fig. 10, Vulcan. Vedere generală. 1937.*

42
Geo Bogza, Oameni și cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat, 1947, p. 17.
43
Ibidem, p. 198-199.
* Fig. 10 - Colecția personală a domnului Grecu Dan Simion.

27
 La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Valea Jiului era vlăguită de tumultoasele
prefaceri suferite, condiţiile grele de muncă soldate cu frecvenţe accidente şi pierderi de vieţi
omeneşti, intensele frământări sociale şi sărăcia apăsătoare punându-şi puternic amprenta asupra
peisajului regiunii, care a devenit mohorât, sumbru. De altfel, realitatea acestor vremuri se reflecta
fidel şi în plan demografic, pentru prima dată în istoria modernă, populaţia Văii Jiului înregistrând
un curs descendent (1930- 1941).44

2. 2. 4. Epoca de maximă înflorire – prima parte a regimului comunist (1946-1970)

Instaurarea regimului comunist a reprezentat pentru spaţiul Văii Jiului o cotitură
extraordinară, manifestată printr-o exacerbare deosebită a industriei mineritului cu efecte decisive
asupra tuturor aspectelor ale contextului regional.

Fig. 11, 12, Locuințele “omului nou”.*

P
După procesul de naţionalizare în urma căruia unităţile miniere au intrat în posesia statului,
ele “omului nou”
acesta s-a implicat activ în implementarea direcţiilor regimului comunist; regim ce acordă o atenţie
deosebită asupra dezvoltării sectorului industrial, considerat motorul economiei naţionale.
Strategiile economice vizau creşterea semnificativă a producţiei cărbunelui prin dotarea minelor

44
Recensământul general al populației României. 29 decembrie 1930, vol. I, București, 1938, p.637.
Recensământul general al României din 6 aprilie 1941. București, 1944, p. XVIII.
* Fig. 11, 12 - Valea Jiului, Orașe și priveliști, Editura Meridiane, București, 1964, p. 36, 65.

28
cu utilaje moderne, îmbunătăţirea infrastracturii de transport, construirea de unităţi industriale
auxiliare pentru a deservi mineritul (exploatarea lemnului şi a materialelor de construcţii,
producerea de utilaje miniere, etc), o fundamentare ştiinţifică solidă (cercetări amănunţite ale
zăcămintelor carbonifere, înfiinţarea Institutului de mine de la Petroşani), etc. Practic, în urma
implementărilor măsurilor de reorganizare economică a Văii Jiului, aceasta a căpătat o funcţie
eminamente industrial-minieră, în susţinerea căreia au conlucrat toate componentele sistemului
geografic al regiunii.
De asemenea, a fost îmbunătăţită considerabil condiţia “oamenilor muncii” prin
implementarea unor măsuri viabile de securitate, acordarea unor salarii consistente dar şi a unor
importante facilităţi (locuinţe gratuite, bunuri materiale, scutirea de anumite taxe, etc), acest nou
statut privilegiat fiind principalul responsabil de fenomenul de migrare masivă în Valea Jiului, în
prima parte a regimului comunist. Ritmul alert al populării a impus o transformare marcantă a
configuraţiei localităţilor, construirea de cartiere muncitoreşti extinse şi a edificiilor tehnico-
edilitare publice (gări, primării, unităţi comerciale, etc.) determinând o expansiune accelerată a
urbanizării.45
Din păcate, regimul comunist a avut o atitudine de blamare profundă a comunităţii
momârlanilor şi au acţionat cu fermitate în direcţia distrugerii structurii tradiţionale, percepută ca
un bastion de rezistenţă împotriva socialismului. Astfel, au fost interzise majoritatea obiceiurilor
şi tradițiilor populare, ţăranii fiind obligati să susţină “nobila” cauză a comunismului; au fost
confiscate o parte însemnată a pământurilor acestora, angrenate ulterior în uzul industrial,
civilizaţia momârlanilor primind cea mai puternică lovitură din istorie, aflându-se într-un real
pericol de dispariţie. Petre Făgaş, un reprezentant de seamă al momârlanilor, relevând impactul
profund negativ al comuniştilor asupra comunităţii, afirmă, pe bună dreptate, faptul că” ei au
atentat într-un mod violent la normele şi valorile culturii tradiţionale. De aceea am afirmat că
tinerii din ziua de azi cunosc prea puţin despre tradiţiile zonei. Nu e atât vina lor cât a unui sistem
politic.”46
În prima parte a perioadei comuniste, peisajul Văii Jiului ilustra caracterul industrial
definitoriu al localităţilor, devenite aşezări urbane bine individualizate, cu economii înfloritoare şi
o efervescenţă deosebită a activităţilor economice. O zugrăvire pitorească a regiunii, impregnată

45
Victor Tufescu, Constantin Mocanu, Op. cit. , p. 62-84.
46
https://studiietnoistorice.wordpress.com/analize-si-cercetari/momarlanii-si-obiceiurile-lor-interviu-cu-petre-fagas/,
accesat in data de 26. 03. 2016.

29
totuşi de caracterul adulator la adresa regimului, este realizată de către Victor Tufescu şi Contantin
Mocanu, în 1964: “Priveliştea depresiunii, cu numeroasele ei aşezări miniere, înfrumuseţate prin
noile construcţii moderne, cu aspecte de regiune puternic industrializată, trădată de siluetele
zvelte ale puţurilor de extractive, de forfotă de furnici harnice a oamenilor, cu trenuri încărcate
de cărbuni circulând pe fundul văilor, cu vagonetele furnicularelor încărcate tot cu cărbuni,
profilându-se la înălţime pe zările albastre ale cerului senin sau pe decorul verde al munţilor, îi
dă o notă de pitoresc unic în ţara noastră. Ea subliniază parcă frumuseţea naturii şi bogăţia
pământului, într-o minunată îmbinare cu hărnicia omului şi bucuria lui de viaţă”47

2. 2. 5. Începutul declinului – a doua jumătate a regimului comunist (1971-1989)

Odată cu începutul anilor 1970, pe fondul implementării noii viziuni politice,
neostalinismul, Valea Jiului a suferit o serie de reforme adoptate în virtutea dezvoltării industriei
mineritului mai ales prin creşterea exponenţială a producţiei. Scumpirea explozivă a preţului
petrolului pe plan mondial a determinat o implicare activă a autorităţilor în dezvoltarea sectorului
industrial concretizată prin investiţii masive dar şi prin adoptarea unor planuri riguroase de
reorganizare ce vizau printre altele, reduceri ale cheltuielor şi veniturilor personalului. În Valea
Jiului, aceste măsuri s-au transpus prin ajustarea salariilor muncitorilor proporţional cu producţia
înregistrată, dar şi prin anularea unor
subvenţii şi facilităţi, lucruri ce au
provocat o stare mocnită de nemulţumire
şi ostilitate.
O modificare legislativă din vara
anului 1977 defavorabilă minerilor a
declanşat furia şi revolta acestora care au
reacţionat prin instaurarea unei greve
generale şi organizarea unui protest în
masă la Lupeni, la care au participat nu
mai puţin de 35 000 de persoane.
Fig. 13, Greva minerilor de la Lupeni. 1977.*

47
Victor Tufescu, Constantin Mocanu, Op. cit., p. 5.
* Fig. 13 - http://gazetadedimineata.ro/comunitate/lupeni-1977-ar-putea-fi-declarata-miscare-anticomunista/

30
Evenimentul a fost unul răsunător, deoarece a reprezentat prima mişcare anticomunistă organizată
din România.
Încercările de potolire a mulţimii înfuriate din partea autorităţilor, au fost sortite eşecului,
însuşi Nicolae Ceauşescu fiind nevoit să se deplaseze în localitate unde, după ce a acceptat cererile
înainte de muncitori a reuşit să calmeze spiritele. Chiar dacă liderii revoltei au fost aspru pedepsiţi,
ulterior, iar promisiunile făcute nu au fost respectate în totalitate, condiţiile de muncă au cunoscut
o oarecare îmbunătăţire, în special prin reducerea zilei de lucru la 6 ore.48
Deceniul al IX-lea inregistra apogeul producţiei carbonifere din Valea Jiului (11 milioane
de tone) iar numărul muncitorilor în sectorul minier depăşea 60 000 de persoane; aceste date relevă
amploarea deosebită a activităţilor industriale în ultima decadă a perioadei comuniste. Cu toate
acestea, procesul de sistematizare a afectat şi acest colţ de lume, cu momente dureroase, cel mai
tragic find petrecut în iarna anului 1987, la Câmpul lui Neag, când buldozerele au devastat în
câteva zile, civilizaţia seculară a satului în locul căreia a fost săpată o carieră minieră, abandonată
însă, după doar un an de existenţă. Declinul economic din ultimii ani ai regimului comunist se va
resimţi simţitor şi în Valea Jiului, determinând o divizare a societăţii datorită privilegiilor deţinute
de muncitorii mineri în detrimentul
celorlate categorii pe fondul
implementării măsurilor de
raţionalizare.49
În pragul revoluţiei din 1989,
Valea Jiului deşi avea o industrie
înfloritoare, era tulburată de
frământările politice, sociale şi
economice pe care le parcurgea ţara Fig 14. Mineritul- o tradiție transmisă din tată în fiu.*

48
***http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mineriada-lui-ceau-escu-1977/, accesat in data de
27.03.2016.
***http://jurnalul.ro/scinteia/special/greva-minerilor-din-1977-in-lumina-securitatii-516661.html , accesat in data
de 27.03.2016.
49
***http://www.avantulliber.ro/2015/11/17/mica-sinaie-din-valea-jiului-distrusa-de-buldozerele-comunistilor,
accesat in data de 28.03.2016 .
***http://gazetadedimineata.ro/comunitate/perla-vaii-jiului-distrusa-de-lacomia-comunistilor/, accesat in data de
28.03.2016.
* Fig. 14 - http://adevarul.ro/locale/hunedoara/cea-mai-cumplita-greva-minerilor-valea-jiului-vanatoarea-oameni-
lupeni-29-cadavrele-erau-gramezi-carne-insirate-paie-1_554f5b88cfbe376e350b1f63/index.html.

31
noastră, întrezărindu-se tot mai mult pericolul nerentabilităţii mineritului ce dădea o stare de
nelinişte acută. Industrializarea forţată, iraţională, cu efecte din cele mai negative asupra mediului
înconjurător, atentarea la elementul tradiţional, freamătul tot mai pronunţat al nemulţumirilor
sociale conturează o realitate din ce în ce mai complicată, un preludiu al evenimentelor ce vor
zdruncina ţara noastră la mijlocul anului 1990.

2. 2. 6. Epoca de adâncă mizerie - Perioada postdecembristă (1990 -?)

După Revoluţia din anul 1989, pe fondul restructurării economice, mineritul din Valea
Jiului intră în declin; producţia carboniferă, ce fusese şi aşa, impulsionată forţat în ultimii ani ai
regimului comunist a devenit nerentabilă în contextul trecerii la economia de piaţă, concurenţială.
Primă măsură majoră de restructurare a industriei miniere din zonă a fost organizarea
exploatărilor în jurul Regiei Autonome Valea Jiului.
Pericolul pierderii locurilor de muncă plana îngrijorător asupra muncitorilor generând un
stare pronunţată de alertă şi învolburare, amplificată semnificativ pe măsura creşterii incertitudinii
politice ce a caracterizat ţara noastră la începutul anului 1990. Aceştia s-au mobilizat, grupându-
se în jurul unor sindicate cu scopul apărării intereselor comune; acestea erau subordonate Ligii
Sindicatelor Miniere din Valea Jiului, organism central, avându-l lider pe Miron Cozma.
Revendicările minerilor printre care se numărau acordarea de facilităţi, mărirea veniturilor
şi scăderea intervalului de muncă au fost înaintate în cadrul unor tratative cu reprezentanţii
guvernului din martie 1990, care în cele din urmă, le-au acceptat. Succesul înregistrat a generat un
puternic entuziasm social dar în plan economic a avut urmări catastrofale; dacă în 1989 producţia
carboniferă se ridica la 11 milioane de tone, în 1990, aceasta, aproape s-a înjumătăţit, ajungând la
5,9 milioane de tone.
Criza politică a alarmat proletariatul din Valea Jiului, care a reacţionat cu violenţă
deplasând, de mai multe ori, efective însemnate la Bucureşti unde au organizat ample mişcări,
intrate în istorie sub denumirea generică de mineriade. Cea mai sângeroasă a fost cea din iunie
1990, când minerii au acţionat cu sălbăticie, ucigând câţiva civili şi rănind şi mai mulţi, tragicul
eveniment oripilând opinia publică şi punând o apăsătoare pată neagră asupra Văii Jiului.
În perioada 1990-1995, au fost acordate o serie de subvenţii şi ajutoare în scopul susţinerii
industriei miniere, aflată pe o abruptă pantă descendentă, dar nu s-a obţinut efectul scontat. Ca
urmare, în anul 1996, noul guvern a recurs la adoptarea unei măsuri radicale prin care, în anul

32
următor a fost disponibilizată jumătate din forţa de muncă ocupată în minerit. (aprox. 20 000 de
persoane).
De acum, Valea Jiului se va confrunta cu o acută stare de sărăcie, datorită neputinţei de a
găsi alternative viabile economice în contextul degradării profunde a mineritului. Muncitorii
încearcă din nou să impresioneze autorităţile, organizând la începutul anului 1999 două mineriade,
fără succes însă, deoarece revendicările acestora nu vor fi materializate; mai mult de atât, liderii
mişcărilor vor fi pedepsiţi la ani grei de închisoare.
Planurile de reorganizare a Văii Jiului, elaborate la nivel guvernamental în perioada 1998-
2005 au reglementat statutul de regiune defavorizată ce prevedea scutirea de anumite impozite şi
acordarea unui ajutor financiar în scopul atragerii investitorilor care să relanseze economia
suferindă a zonei. În această perioadă, se coagulează primele inițative în direcţia valorificării
potenţialului turistic montan, fiind amenajate câteva areale pretabile schiatului în jurul cărora vor
fi construite unităţi de cazare, dar şi o infrastructură corespunzătoare; astfel va lua naştere staţiunea
Straja în anul 2002. Pe parcursul timpului, s-au derulat investiţii consistente pentru îmbunătăţirea
accesului în staţiune, creşterea vizibilităţii şi atractivităţii la scară naţională, extinderea
complexului turistic dar care, din păcate, nu au reuşit decât într-o măsură redusă să aplaneze
consecinţele dezastruoase ale declinului mineritului din regiune.
Acesta, reorganizat din 1998 sub forma Companiei Naţionale a Huilei, continuă să
înregistreze pierderi financiare uriaşe, dar sporurile şi veniturile minerilor cresc constant.
În contextul cerinţelor aderării la Uniunea Europeană printre care se numărau creşterea
viabilităţii minelor şi eliminarea subventilor acordate acestui sector, Compania Naţională a Huilei
va intra într-un amplu proces de reorganizare. Se urmărea de fapt, închiderea minelor nerentabile
şi eficientizarea celor rămase; ambele obiective urmând a fi îndeplinite pe fondul reducerii
locurilor de muncă.
Pe fondul imposibilităţii redresării mineritului care se profila tot mai ameninţător, dar şi în
contextul intensificării investiţiilor în domeniul turistic, va fi înfiinţată în anul 2009 staţiunea
Parâng, aflată la 10 km de Petroşani. Percepută ca o soluţie viabilă de relansare a economiei
regionale, a fost demarat un proiect grandios, însă suspiciunile legate de interesele unui grup de
afacerişti locali asupra acestuia, a condus la sistarea finanţării proiectului, la scurt timp după
aceasta. O altă iniţiativă turistică ratată o reprezintă proiectul de amenajare a Minei Muzeu

33
Aninoasa, a cărei finanţare de către Banca Mondială a fost blocată la puţin timp după demararea
primelor activităţi.
În 2012, CNH, care acumulase datorii enorme la stat, va intra în procedură de lichidare.
Tot în acest an, mineritul din Valea Jiului suferă o nouă reorganizare, fiind separate, în urma unor
expertize amănunţite, unităţile viabile de cele neviabile. Din cele şapte mine existente, patru vor fi
catalogate viabile (Lupeni, Vulcan, Livezeni, Lonea), formând Societatea Naţională a Huilei, iar
celelalte trei, declarate neviabile (Uricani, Paroșeni, Petrila) vor fi încorporate în Societatea
Naţională de Închideri a Minelor, urmând a fi închise până în anul 2018. Ulterior, Societatea
Naţională a Huilei va fi absorbită de Complexul Energetic Hunedoara, asocierea minelor cu
termocentralele din judeţ, urmând să asigure, în concepţia autorităţilor guvernamentale o mai mare
stabilitate a industriei, un control mai eficient a pierderilor.50
Din păcate, Complexul Energetic Hunedoara a acumulat datoriile vechii companii, din
pricina eşecului iniţiativei statului de recuperare a acestora; la acestea s-au adăugat şi pierderile
masive înregistrate din anul 2012 rezultate în urma unei gestionări defectuoase a activităţii
mineritului. În anul 2016, CEH a ieșit miraculos din insolvență, insă situatia economică a rămas
in continuare suferindă.
Comunitatea momârlanilor nu a mai reuşit să îşi revină cu adevărat, după cruntul tratament
aplicat de către regimul comunist. Posesiunile confiscate nu vor fi recăpătate decât într-o mică
măsură; chiar dacă activităţile industriale au încetat de multă vreme, terenurile şi locuinţele
respective au rămas în paragină, ilustrând peisajul dezolant al locurilor. Din păcate, continuatori
ai tradiţiilor şi obiceiurilor locale mai sunt doar persoane vârstnice, în pofida faptului că, o parte
însemnată din minerii momârlani care au fost disponibilizaţi în urma restructurărilor, se vor
întoarce la vechile lor activităţi desfăşurate pe plaiurile munţilor.
Cu toate acestea, se vor remarca personalităţi de seamă, ce vor juca un rol central în
evidenţierea specificului momarlanesc prin acţiuni menite să suscite interesul public şi să
stimuleze revigorarea comunităţii. Printre aceştia se remarcă câţiva scriitori, preoţi dar şi
reprezentanţi ai autorităţilor care se vor implica activ prin redactarea de cărţi şi documente,
ridicarea unui muzeu al momârlanilor la Livezeni, dar şi prin organizarea unor festivaluri şi
sărbători populare.

50
http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+furata/ROMANIA+FURATA+Marirea+si+decaderea+industr
iei+miniere+din+Valea, accesat in data de 14. 03. 2016.

34
 Peisajul cultural actual este trist, înfăţişând ultimele sforţări agonizante de supravieţuire a
industriei miniere, o economie suferindă, incapabilă de a se reforma, iniţiative curajoase de
dezvoltare a sectorului turistic, dar neintegrate într-un plan bine articulat; toate acestea, pe un fond
social tot mai tulbure cu o creştere îngrijorătoare a ratei infracţionalităţii şi o sărăcie apăsătoare ce
determină un exod continuu a populaţiei. În cadrul vechilor perimetre miniere se înalţă instalaţiile
şi clădirile aflate într-un puternic proces de degradare, o mare parte din ele devenite ruine
monumentale; cartierele urbane care se golesc treptat ilustrează tristeţea şi sărăcia apăsătoare a
locurilor iar la periferie şi în spaţiul rural, chiar dacă peisajul este ameliorat simţitor graţie naturii
binefăcătoare care, deşi acoperă o parte din urmele dureroase ale loviturilor omului, nu poate
ascunde realitatea întunecată contemporană.51

Fig. 15, Lupeni. Vechea uzină “Viscoza”*

Fig. 16, Imagine nefericită din orașul Uricani. *

51
* Fig. 15 - https://www.facebook.com/LupeniHD/photos
* Fig. 16 - http://adevarul.ro/locale/hunedoara/agonia-mineritului-tratata-spa-parc-acvatic-ridicat-ruinele-minei-
uricani-1_542467f90d133766a86d877f/index.html

35
 CAPITOLUL 3
PEISAJUL TRADIȚIONAL

Peisajul tradiţional al Văii Jiului ilustrează civilizaţia momârlanilor; modul de viețuire al

acestora, obieceiurile şi îndeletnicirile caracteristice, suprapuse unui cadru natural montan cu
păşuni mănoase, fâneţe şi păduri bogate. Reprezintă o veritabilă frescă a modului în care
comunitatea şi-a asumat mediul, şi l-a integrat şi l-a modificat în acord cu necesităţile şi interesele
întâmpinate. Surprinde, în acelaşi timp ataşamentul puternic al momârlanilor faţă de natură, văzută
ca un indubitabil element de identitate, de asigurare a conservării şi perpetuării specificului
tradiţional.
Chiar dacă această atitudine s-a menţinut, peisajul tradiţional a suferit importante
modificări datorită presiunii intense exercitate pe fondul prefacerilor tumultoase ale istoriei.
Perioada comunistă a reprezentat o adevărată epocă neagră pentru comunitate, când autorităţile au
acţionat cu violenţă pentru distrugerea elementului tradiţional al Văii Jiului, perceput ca un stâlp
de rezistenţă în calea expansiunii industriale uluitoare a vremurilor, atitudinea cordială faţă de
mediul înconjurător şi implicit detaşarea de activităţile industriale, respectiv, alegerea de a-şi
conserva specificul autohton în contextul profundelor mutaţii ale societăţii, nefiind deloc pe placul
regimului. De aceea, peisajul tradiţional a înregistrat transformări puternice; existând diferenţe
semnificative între înfăţişarea actuală a acestuia şi cea de la începutul perioadei postbelice. Practic,
în zilele noastre, se mai pot observa doar anumite rămăşiţe care au supravieţuit epocii întunecate
a comunismului, civilizaţia momârlanilor nemaifiind decât o umbră a grandorii trecutului.
Imaginea actuală a acesteia surprinde înfruntarea dintre aspectul tradiţional şi modernitate,
în contextul căreia ultima câştiga cu repeziciune tot mai mult teren. Vechile clădiri tradiţionale fie
se află într-un proces accentuat de degradare, fie sunt renovate în stil modern, în ambele cazuri
autenticitatea având de suferit profund.
Din fericire, în ultima perioadă, anumiţi reprezentanţi ai momârlanilor au demarat iniţiative
cu adevărat lăudabile, cea mai relevantă constituind-o amenajarea unui Muzeu al momârlanilor,
într-o veche casă de lemn aflată într-un cadru eminamente rural, ce suprinde fidel trăsăturile vieţii
tradiţionale, cu toate componentele acesteia (port popular, obiecte casnice, opere artistice, unelte,
etc.).

36
 Aşa cum am amintit, peisajul tradiţional momarlanesc se reflectă în modul de trai inedit
aflat în strânsă armonie cu natura; acesta cuprinde o varietate de componente dintre care, se
remarcă a fi cele mai relevante: gospodăria, unelte şi obiectele reprezentative, portul
tradiţional şi nu în ultimul rând obiceiurile, tradiţiile şi sărbătorile populare.

3. 1. GOSPODĂRIA TRADIȚIONALĂ
În contextul actual, simbioza strânsă dintre om şi mediu se transpune în plan teritorial
printr-o largă extindere a domeniilor ţărăneşti, care se întind de la periferia oraşelor până pe culmile
abrupte montane. Practicarea neîntreruptă a păstoritului, cu pendularea sezonieră a turmelor de la
baza munţilor până pe cele mai îndepărtate creste alpine au determinat o administrare aparte a
teritoriului prin concentrarea vetrei comunităţii la altitudini joase, în satele aflate pe terasele
munţilor său chiar în albia văii (Câmpul lui Neag) şi înjghebarea unor adăposturi rudimentare în
zonele subalpine dar şi a stânelor pe crestele cele mai înalte alpine. Aşadar, exercitarea activităţilor
tradiţionale a impus o anume divizare a spaţiului civilizaţiei momârlanesti, delimitându-se satul,
aflat la altitudini reduse care înglobează teritoriul ocupat de gospodăriile ţărăneşti (areale agricole,
fâneţe, locuinţe şi anexe gospodăreşti), zona fâneţelor înalte, unde întâlnim colibe şi coteţe pentru
adăpostul animalelor precum şi regiunea păşunilor alpine şi a stânelor de la cele mai ridicate
altitudini.52
Satul tradiţional
Satele momârlanești sunt situate la altitudini mai joase, la baza versanţilor montani său
chiar în albia văii. Acestea au o dispunere complexă în funcţie de extinderea activităţilor umane
dar şi legată de condiţionarea factorilor naturali; etnologul Dumitru Gălățan-Jieț distinge două
tipuri de aşezări rurale reprezentative pentru Valea Jiului: satul dispus de-a lungul cursurilor de
apă şi satul răsfirat.
În multe cazuri, gospodăriile sunt concentrate de-a lungul pârâurilor șipotitoare şi a
afluenţilor acestora, determinând un aspect ramificat, o formă ce imită fidel reţeaua hidrografică.
Casele şi ogrăzile sunt apropiate de cursurile de apă, pe ambele maluri ale acestora iar uliţa
principală a satului este paralelă albiei pârâului. Exemple reprezentative de astfel de sate sunt

52
Dumitru Gălățan-Jieț, Păstoritul din Valea Jiului ieri și azi, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014, p. 80, citandu-l
pe R. Vuia, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul 1918-1928, vol. I, Editura Cultura Națională, București,
1928.

37
Răscoala şi Valea Cimpii. Alteori, în zona deluroasă sau în luncile largi întâlnim satul răsfirat care
se extinde de-a lungul livezilor, fâneţelor şi holdelor agricole aşa cum e cazul satelor Jieț, Taia,
Lunca, Câmpul lui Neag, s.a.53
Prototipul gospodăriei tradiţionale specific Văii Jiului este cea cu ocol întărit, presupunând
gruparea clădirilor în jurul unei curţi interioare; acest mod caracteristic de amenajare decurge
neîndoielnic din caracterul pastoral al peisajului tradiţional momarlanesc cu păşuni întinse şi
gospodării izolate. În prezent, acest format se întâlneşte foarte rar datorită dispariţiei multor
construcţii tradiționale; au rămas doar câteva pe alocuri, destul de izolate între ele. Până în iarna
fatidică a anului 1987, satul Câmpul lui Neag a conservat într-o măsură satisfăcătoare gospodăria
cu ocol întărit, reprezentând-o chiar la nivel naţional; de altfel Muzeul Satului “Dimitrie Gusti”
din Bucureşti dar şi Complexul Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu păstrează două exemplare
originale, aduse din Câmpul lui Neag.
Din păcate, “foamea de cărbune” a comuniştilor a pecetluit în mod tragic soarta acestui sat,
de o frumuseţe cuceritoare, numit în epocă “Mica Sinaie”. Refuzul comunităţii de a-şi părăsi
teritoriul din lunca Jiului, în subsolul căruia a fost descoperit un zăcământ carbonifer a determinat
intervenţia sălbatică a autorităţilor. În plină noapte, pe o ninsoare puternică, buldozerele manevrate
de reprezentanţii regimului comunist au demolat nemilos aproape întreaga civilizaţie seculară
momarlaneasca sub privirile deznădăjduite şi pierdute ale localnicilor. De furia comuniştilor nu a
scăpat nici biserica ce a fost îngropată în moloz de buldozere; cimitirul a fost de asemenea devastat,
fiind scoase la iveală, în mod înfiorător osemintele decedațiilor. Exploatarea s-a dovedit
nerentabilă, fiind închisă la scurt timp, în locul vechiului sat rămânând o imensă şi întunecată
carieră părăsită, un veritabil martor al dezastrului care a lovit crunt populaţia locală. 54
Astăzi cariera a devenit un lac întins şi neobişnuit de liniştit având în vedere că pe fundul lui se
odihnesc ruinele civilizaţiei momârlanești decimată fără milă de cumplitul regimul comunist. La
marginea lacului au rămas câteva clădiri tradiţionale ce au scăpat de tratamentul crud, dar satul a
fost distrus pentru totdeauna, localnicii păstrând şi acum urmele apăsătoarelor răni sufleteşti
pricinuite de comunişti. Pentru a marca în istorie evenimentul dureros care a făcut să dispară

53
Ibidem, p. 80.
54
*** http://www.avantulliber.ro/2015/11/17/mica-sinaie-din-valea-jiului-distrusa-de-buldozerele-comunistilor,
accesat in data de 28.03.2016.
*** http://gazetadedimineata.ro/comunitate/perla-vaii-jiului-distrusa-de-lacomia-comunistilor/, accesat in data de
28.03.2016.

38
frumoasa aşezare Câmpul lui Neag, a fost ridicat la marginea satului un monument simbolic de
aducere aminte.

Fig. 17, Lacul în care este îngropat Fig.18, Noul sat Câmpul lui Neag.*
vechiul sat Câmpul lui Neag.*
Locuinţele tradiţionale au rămas în număr redus, multe aflându-se într-un proces de
degradare destul de rapid, fiind folosite cel mult, în scopuri auxiliare (magazii) iar majoritatea
celor încă locuite au suferit ample proceduri de modernizare. Casele tradiţionale sunt construite
din bârne masive din lemn de brad (numite “blăni” în limbajul local), unite la încheieturi prin
procedeul “coadă de rândunică”, adică îmbinarea terminaţiilor “blănurilor” care se lăţeau în partea
superioară rezultând astfel o structură bine închegată. Uneori pentru a întări construcţia, se
foloseau cuie din fag, dar niciodată din metal.55

Fig. 19, Case din satul Jieț.* Fig. 20, Una din casele care a supraviețuit
masacrului din 1987. Satul Câmpul lui Neag.*
55
Merciu Florentina-Cristina, Managementul spațiilor restructurate funcțional: regenerarea spațiilor industriale
din Depresiunea Petroșani prin dezvoltarea activităților turistice, Editura Universitară, București, 2011, p. 161,
citându-l pe Ioan Lascu, Tradiții care dispar. Continuitatea momârlanilor din zona Petroșani, Editura Vatra, Craiova,
2004.
* Fig. 17, 18, 19, 20 - Foto -Bejan Samuel.

39
 Locuinţele sunt construite pe o temelie din piatră său cărămidă care uneori este pictată;
aceasta are dimensiuni variate în funcţie de grandoarea clădirii şi caracteristicile terenului. Un tip
de casă tradiţională des întâlnit este cea cu pivniţa joasă, unde temelia este înaltă iar accesul la etaj
se face cu ajutorul unei scări exterioare, etaj prevăzut obligatoriu cu o prispă pentru a facilita
legătura dintre încăperi. 56Acoperişul clădirilor era realizat din prăştilă de brad, care a fost înlocuită
însă, cu ţiglă, doar unele anexe gospodăreşti (grajduri, coteţe) său casele abandonate mai fiind
acoperite cu prăştilă.57 Încăperile erau iniţial, în număr de două, prima reprezentând odaia locuită
având rol complex, polifuncţional (bucătărie, dormitor, etc.) iar cea de-a doua era cameră de
oaspeţi. Pe măsura inovării şi modernizării, numărul odăilor va creşte. În apropierea casei există o
construcţie ce serveşte drept cămară, având dimensiuni mai reduse, fiind clădită tot din lemn pe o
temelie de piatră. Grajdurile cuprind, de regulă două încăperi, accesul făcându-se din lateral iar în
pod se depozitează fânul.58 Gardul gospodăriilor este realizat din şipci subţiri din fag fixate fără
cuie, cu ajutorul frânghiilor orizontale din sârmă ce sunt prinse între stâlpi verticali.
În afara clădirilor, gospodăriile cuprind şi alte elemente reprezentative ce ilustrează modul
de viaţă arhaic, remarcându-se impresionantele clăile de fân, clădite în jurul unor pari înalţi şi
drepţi, numiţi “ţăpărui”. Uneori, mai se întâlnesc stupi de albine amplasate pe întinsele suprafeţe
ale păşunilor submontane; în arealele pretabile agriculturii apar şi câteva brazde cu cartofi său
porumb.

Fig. 21. Clăi de fân. Jieț.* Fig. 22, Mormânt in curtea

proprie. Jieț.*
56
Nicolae Dunăre et all., Arta populară din Valea Jiului, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Cluj,
1963, p. 162.
57
Merciu Florentina-Cristina, Op. cit., p. 161.
58
Nicolae Dunăre, Op. cit., p. 165.
* Fig 21, 22 – Foto Bejan Samuel.

40
 O practică destul de des întâlnită şi care constituie o particularitate deosebită a acestui
spaţiu cultural o reprezintă îngroparea decedatiilor în curtea proprie în ideea statuării temeinice a
stăpânirii urmaşilor asupra “dărabului de pământ”, perceput ca o moştenire veşnică de o
inexprimabilă valoare. Acest ritual care sfidează perceptele religioase constituie dovada supremă
a asumării mediului înconjurător de către civilizaţia momarlaneasca şi mai mult, a definirii
expresive prin prisma contactului cu natura.
Colibele
Colibele submontane se află în zona fâneţelor subalpine care încep în unele cazuri, chiar
de la marginea satelor. Aici, fiecare momârlan,
are “dărabul” său dobândit de la strămoşi unde
îşi aduce primăvară şi toamna, oile pentru păscut
iar vara urcă pentru cositul şi clăditul fânului.
Colibele sunt construcţii cu dimensiuni reduse
realizate din bârne din lemn de brad, îmbinate la
capete în acelaşi stil “coadă de rândunică”,
acoperite cu prăştilă ce sunt alcătuite din una său
două încăperi, adăpostind oile şi mai rar, vacile.
Fig. 23. *
În spatele colibei se află un palang - gard înalt
construit cu scopul blocării accesului “gadinelor” (lupilor), iar în partea opusă a acestuia se găseşte,
deseori, un mic şopru menit adăpostirii animalelor în timpul precipitaţiilor. În jurul colibelor se
întind suprafeţe extinse cu fâneţe, dar şi unele holde cu cartofi ce servesc aprovizionării ţăranului
în perioada în care poposeşte aici.
Stânele
Stânele sunt situate la altitudinile cele mai
înalte, pe crestele montane unde se efectuează
văratul oilor şi mai rar, al vacilor. Asemenea
celorlate edificii tradiţionale momârlanești, ele
sunt construcţii realizate din lemn şi acoperite cu
prăștilă, având dimensiuni mai mari decât cele ale

Fig. 24. *

41
colibelor şi cuprind două încăperi ce comunică între ele - una în care se găseşte vatra focului iar
cealaltă, celarul unde se depozitează produsele lactate. Stânele sunt localizate în apropierea unor
surse de apă, pentru a deservi preparării alimentelor dar şi a strungilor unde se efectuează mulsul
oilor.

3. 2. UNELTELE ȘI OBIECTELE TRADIȚIONALE

Uneltele şi obiectele tradiţionale se subordonează de asemenea ansamblului particular de
activităţii şi ocupaţii desfăşurate de jienii-momârlani, ilustrând totodată şi modul în care civilizaţia
s-a adaptat condiţiilor naturale, valorificând cu dibăcie resursele oferite de aceasta.
Funcţionalitatea obiectelor făurite, nu poate fi explicată fără înţelegerea modului de viaţă specific
în care acestea au devenit necesare. Din păcate, acestea s-au menţinut în număr redus, devenind
veritabile piese de muzeu, întrucât au fost înlocuite treptat cu ustensile moderne, mai performante.
Nicolae Dunăre şi colaboratorii, în monumentala lucrare “Arta populară din Valea Jiului” (1963)
structurează uneltele şi obiectele tradiţionale în cinci categorii distincte59:
Unelte şi obiecte de uz în legătură cu agricultura
Agricultura a reprezentat un domeniu important din viaţa ţăranului momârlan, chiar dacă
contextul climatic nu a favorizat practicarea intensivă a acesteia, ci doar una sterilă, pe suprafeţe
reduse. În muncile agrare, un rol important îl jucau plugul şi jugul de lemn; în prezent mai există
foarte puţine exemplare. Pentru măsuratul cerealelor, dar şi al laptelui se folosea cupa, un fel de
găleată realizată din lemn, cu o ureche aflată pe circumferinţa sa. Instrumentele mânuite în muncile
agricole cum ar fi: secera, grebla, sapa, lopata, s-au menţinut într-un număr acceptabil, fiind
utilizate şi în prezent.60
Unelte în legătură cu păstoritul şi creşterea vitelor mari
Caracterul esenţialmente pastoral al momârlanilor se reflectă în mod deosebit şi în marea
varietate de obiecte tradiţionale ce deserveşte practicarea acestei ocupaţii. Nelipsite de lângă
ciobani erau bâtele, numite în limbajul local, “boate” care aveau multiplă funcţionalitate, servind
la apărare, mers, sprijinit, transportat, etc. Fiind un obiect indispensabil ciobanilor, ingeniozitatea

59
Nicolae Dunare et all., Arta populară din Valea Jiului, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Cluj,
1963, p. 82-134.
60
Ibidem, p. 94-99.
* Fig. 23, 24, Foto: Petre Birău.

42
artistică a acestuia se răsfrânge în mod deosebit prin decorarea minuţioasă şi rafinată a boatei cu
impresionante motive şi câmpuri ornamentale dispuse ritmic. Partea superioară, măciuca, este mai
bombată, reprezentând de obicei rădăcina lemnului iar gâtul boatei, fiind mai îngust era prins cu
mâna de proprietar.
Lingura şi cioiul erau folosite pentru mâncat şi pentru măsuratul laptelui iar căucul este un
vas confecţionat din lemn pentru băutul apei. Alte vase utilizate de ciobani erau cele pentru muls-
şustarul sau strungăreaţa, pentru prepararea şi depozitarea produselor lactate - ciubărul, doniţa,
troaca, putineiul (numit bădâni). Obiecte elementare ale vieţii pastorale erau cuţitele de lemn,
mestecăul de mămăligă şi de urdă (numit “spăteaza” sau “ştirca”), răbojul pentru măsurat laptele,
precum şi foarfecele de tuns oile şi cuţitele jieneşti ce erau confecţionate din metal.61
Unelte şi obiecte de uz în legătură cu industria casnică textilă
Această categorie de obiecte este destul de bine reprezentată pe cuprinsul Văii Jiului, însă,
în prezent au mai rămas puţin exemplare. Dintre uneltele de factură textilă, se remarcă cu
prevalenţă furcile, fusele şi pristenele, frumos sculptate şi decorate dar şi vechile războaie de
ţesut.62
Uneltele în legătură cu hrana, transportul şi mobilierul
Hrana oamenilor, datorită multitudinii procedeelor de preparare şi prelucrare pe care le
presupune, determină un număr ridicat de unelte; din păcate, puţine exemplare mai sunt disponibile
şi în prezent. Amintim aici: sitinul, piua pentru grâu, spărgătorul de alune, strecurătoarea de lemn,
sărăriţa, lingurile din lemn. Dintre obiectele folosite în transport se remarcă sania de lemn,
vârzobii, şaua de lemn, spenele din nuiele, jugul de cal. Piesele de mobilier sunt confecţionate din
lemn şi decorate cu elemente artistice.
Unelte în legătură cu alte ocupaţii
Alte ocupaţii practicate de momârlani se reflectă în multitudinea uneltelor utilizate,
remarcându-se cele folosite în prelucrarea lemnului: securea, barda, tesla, foarfecele, sfredelul cu
trei braţe, “glimnicul”, cheia firezului sau cele de fierărit: ciocanul, nicovala, foarfeca pentru tăiat
aramă, stropelnicul pentru stins jarul, foile de burduf realizate din piele de viţel, ori cele utilizate
în pescuit, apicultură, cules şi silvicultură: ostia pentru prins peşte, coşniţele împletite, piaptănul
pentru afine, săculeţul pentru mere, securea, cioflângele.63

61
Ibidem, p. 99-118.
62
Ibidem, p. 118-125.
63
Ibidem, p. 129-30.

43
1. 2. 3.
.

4. 5.

Fig. 25, De la stânga la dreapta: 1. Bâte păstorești, 2. Tiocuri de coasă. 3. Căpcele de băut
apă. 4. Vase din lemn de brad (a. Ciubăr de închegat laptele, b. doniță pentru lapte, c.
troacă pentru smântână). 5. Unelte păcurărești (a. Foarfecă de tuns oile, b. Cuțite lucrate
de păcurarii din Mărginimea Sibiului, c. Cuțit de oțel cu teacă de lemn, cu mâner din corn
de bivol și cu verigi de alamă).*

44
6. 7.

8. 9.

Fig. 26, 6. Obiecte de uz casnic (a. Sitin de brad, b. Sărăriță de brad, c. Idem, d. Linguri de
pomană si troc de lapte, e. Piuă pentru grâu, f. Spărgător de alune, g. Strecurătoare de lemn). 7.
Unelte pentru prelucrarea lemnului (a. Foarfece de fier și stropelnic confecționat din fier și
cârpă, b. Sfredel cu trei brațe, c. Cheia firezului, din fier, d. Teslă specială e. Din uneltele
lucrătorului la pădure). 8. Foi de burduf confecționate din piele de vițel și de ied. 9. Război de
țesut.*64

* Fig. 25, 26 - Nicolae Dunare et all., Arta populară din Valea Jiului, Editura Academiei Republicii Populare
64

Romîne, Cluj, 1963, p. 82-134.

45
 3. 3. PORTUL POPULAR
Vestimentaţia tradiţională a vechilor jieni-momarlani reprezintă, de asemenea o expresie
supremă a caracterului pastoral al populaţiei, având o puternică funcţionalitate practică, în scopul
înlesnirii practicării activităţilor tradiţionale, dar ilustrează de asemenea, firea fermă şi oţelită a
ţăranilor, aspectul simplu şi sobru al obiectelor portului popular purtând amprenta modului de viaţă
aspru, puternic încercat.65
Portul tradiţional este simplu, de un alb imaculat ce semnifică puritatea şi vitalitatea,
elementele artistice fiind destul de slab reprezentate, de culoare închisă şi cuprind simboluri
religioase sau legate de realitatea
încojuratoare. La acestea se adaugă
piese de culoare neagră, contrastul
cromatic alb-negru al costumului fiind
un element definitoriu pentru
vestimentaţia tradiţională a Văii Jiului.
Aspectul este sobru şi robust, în
consonanţă cu spiritul milenar al
civilizaţiei, fiind deseori întruchipaţi
drept “urmaşi ai dacilor” datorită
Fig. 27, Șezătoare în fața casei. Satul Cimpa, 1937.*
asemănării izbitoare a ţinutei.
Etnologul Dumitru Galatan-Jiet, un momârlan autentic şi un fin cunoscător al culturii
populare din Depresiunea Petroşani descrie extrem de poetic acest supranume:” Până mai în urmă
cu ceva ani, bătrânii satelor păreau nişte basoreliefuri mişcătoare coborâte de pe această
Columnă de la Roma. Cu părul lung retezat circular în jurul capului la nivelul urechilor acoperit
de căciuli miţoase ţuguiate sau turtite, cu cămeşile lungi peste cioareci (iţari) din postav de lână,
cu opincile lor reprezentau o copie fidelă a străbunilor de pe Columnă”66 Probabil, cea mai
strălucită expunere a frumuseţii costumului popular se realiza cu prilejul nedeilor, simbolizând o
sublimă formă de afirmare a mândriei şi identităţii, născându-se adevărate competiţii între
participanţi.

65
N. Dunăre, op. cit., p.316- 317.
66
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende și povestiri, Editura MJM Craiova, 2013, p. 114.
* Fig. 27 - Dumitru Gălățan-Jieț, Satul meu de altădată, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, coperta spate.

46
 Tocmai datorită pronunţatului
caracter practic, anumite obiecte de
îmbrăcăminte erau similare pentru ambele
sexe fiindcă erau folosite în cadrul
aceloraşi activităţi; o dovadă în plus a
originii de natură utilitară şi a subordonării
directe faţă de contextul cultural local.
67
Existau două rânduri de haine - cele
destinate uzului în activităţile lucrative,
Fig. 28, Țărani momârlani în anul 1944.*
mai ponosite şi simple, respective, cele de
sărbătoare, frumos decorate şi îngrijite, care se pastau doar pentru evenimentele importante din
viaţa comunităţii.
Costumul popular femeiesc este alcătuit din ciupeag (cămaşa), poalele, catrinţa, ștrinfii
(ciorapii) şi cârpa (broboada). Ciupeagul, realizat din foi de pânză unite în jurul gâtului, nu prezintă
guler, în schimb, are cheutori iar pieptul şi mânecile acesteia sunt decorate cu râuri de ornamente
brodate cu panglică neagră. Uneori, peste ciupeag se îmbrăca un pieptar de culoare neagră. În
partea inferioară a corpului
reprezentative sunt poalele
acoperite de catrinţe încreţite,
frumos decorate cu motive
florale sau geometrice şi
brodate la margini cu mătase
neagră. Ştrimfii sau călţunii
(şosete groase de lână, utilizate
în perioadele friguroase) erau
completate cu încălţămintea
tradiţională, opincile.68
Fig. 29, Momârlani purtând costumul tradițional la Nedeia
de la Sălătruc.
67
N. Dunăre, op. cit., p. 317.
68
Marioane Cristiana Maria, Portul populrar momârlănesc, o tradiție moștenită de la daci, Tradiții si obiceiuri in
Valea Jiului, Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida, Petroșani, Nr. 1, An 1- An școlar 2013-2014, p. 32 .
* Fig. 28 - Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende și povestiri, Editura MJM, Craiova, 2013, p. 162.
* Fig. 29 - http://www.flickriver.com/places/Romania/Hunedoara/Iscroni/.

47
 În ceea ce priveşte costumul bărbătesc, o piesă de bază o reprezintă cămaşa croită lungă
până la genunchi, croită din pânză şi decorată cu râuri de motive artistice dispuse sub formă de
cruce; de asemenea, prezintă o despicătură pentru cap în jurul căreia operează chiutorile ce servesc
strângerii. Adesea, peste cămaşă se purta pieptarul de culoare neagră, realizat din postav sau catifea
iar brâul se încingea cu ajutorul chimirului, confecţionat din piele şi crestat cu ornamente
deosebite. Pantalonii tradiţionali se numesc cioareci, au culoare albă şi sunt confecţionaţi din
bumbac (cei de vară) sau lână (cei pentru anotimpul rece).69 Pentru acoperirea capului, se folosea
clopul, o pălărie robustă realizată din pâslă, cu borurile mici şi împrejmuită de o panglică neagră
numită primbură.70
Pe fondul demarării exploatărilor carbonifere şi a implicării unei părţi din populaţia autohtonă în
activităţile industriale, răspândirea portului popular s-a diminuat considerabil, fiind înlocuit cu
salopetele minereşti deoarece erau mult mai rezistente la murdărie, iar apoi cu îmbrăcăminte
modernă.71 Astăzi, acesta este slab reprezentat, fiind întâlnite mai cu seamă, doar în muzee sau
colecţii personale. Din fericire, în ultima vreme, s-au intensificat eforturile de promovare a portului
tradiţional, în special prin revitalizarea nedeilor dar şi prin organizarea de evenimente culturale cu
impact puternic în rândul comunităţii.

Fig. 30, Fetițe îmbrăcate în costum momârnănesc.*

69
http://www.flickriver.com/places/Romania/Hunedoara/Iscroni/.
70
Ibidem, p. 32-33.
71
Dumitru Gălățan-Jieț, Satul meu de altădată, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, p. 120.
* Fig. 30 - http://www.flickriver.com/places/Romania/Hunedoara/Iscroni/ .

48
 IV. OBICEIURILE, TRADIȚIILE ȘI SĂRBĂTORILE POPULARE
Ritmul vieţii tradiţionale, cu tot complexul particular de caracteristici era marcat în mod
deosebit prin anumite evenimente de mare rezonanţă, specifice doar lumii momârlanilor sau
comune altor regiuni etnografice, dar care aici îmbrăcau trăsături aparte. Ansamblul de tradiţii,
obiceiuri şi sărbători momârlanești se circumscrie în mod evident caracteristicilor spaţiului în care
ei au vieţuit şi mai profund, credinţelor şi mentalităţilor legate de acest spaţiu, întregind relaţia de
dependenţă reciprocă dintre om şi mediu. O parte însemnată din practicile tradiţionale s-au pierdut
de-a lungul vremii, dar cele care au dăinuit sunt promovate într-un grad crescând, în perioada
contemporană, constituindu-se tot mai îndrăzneţ într-o veritabilă portavoce a civilizaţiei
momarlanesti. Cel mai reprezentativ exemplu îl constituie fără îndoială nedeile, care, în ultima
vreme, au cunoscut o revigorare cu adevărat îmbucurătoare pentru comunitatea locală. Calendarul
popular reprezintă un cod solemn al desfăşurării vieţii de-a lungul anului, fiind respectat cu
străşnicie şi determinând succesiunea evenimentelor însemnate pentru comunitatea tradiţională, cu
tradiţiile şi obiceiurile asociate, dintre acestea remarcându-se cele legate de Crăciun şi Paşti.
Obiceiurile şi tradiţiile legate de Crăciun
Preludiul sărbătorilor de iarnă îl constituie “Lăsatul postului de Crăciun”, în data de 15
noiembrie, ce marchează instaurarea postului dar şi începutul unei perioade de pregătiri intense în
vederea Crăciunului şi a Anului Nou. Un rol marcant îl juca prevestirea noului an ce se realiza prin
interpretarea semnelor vremii, iar cea mai eficientă modalitate de a îmblânzi predestinarea divină
o reprezenta practicarea unor ritualuri cu adevărat interesante. Odată cu apropierea Crăciunului,
copiii şi flăcăii îşi pregătesc recuzita pentru colindat şi se constituie în grupuri iar în gospodărie se
prepară ţuica cu ajutorul unor cazane şi se efectuează tăiatul porcilor, evenimente cu mare răsunet
în rândul comunităţii, generatoare de entuziasm şi frenezie.72
Dintre obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă, cel mai impresionant şi reprezentativ
pentru lumea momârlanilor îl reprezintă piţărăii, o datină despre care eruditul preot Jura Marcu
(1914-1997) afirma că este milenară, statornicită din vremuri adânci şi perpetuată de-a lungul
veacurilor până în zilele noastre, avându-şi originea în vechile sărbători romane de la sfârşitul
anului în cinstea zeului Saturn, numite Saturnalii.73 Potrivit etnologului Dumitru Gălățan-Jieț,
piţărăii constituie “un colind colectiv al întregului sat, pentru întregul sat desfăşurat în ziua

72
Dumitru Gălățan-Jieț, Momârlanii, ieri și azi, Editura MJM, Craiova, 2007, p. 101-108.
73
Dumitru Gălățan-Jieț, Pițărăii din Valea Jiului, Editura Confluențe, Petrila, 2008, p. 89, citându-l pe preotul
Jura Marcu, O datină milenară păstrată sub formă autentică in Valea Jiului. Pițărăii.

49
ajunului de Crăciun a fiecărui an”. 74Pe lângă caracterul colectiv, o altă particularitate deosebită
o reprezintă steagurile impunătoare şi aspectuoase, cu o policromie şi estetică aparte susţinute de
prăjini lungi de 2-3 m şi purtate în cadrul procesiunii. În prezent, obiceiul se mai practică doar în
satul Jiet şi presupune parcurgerea unui traseu bine stabilit în cadrul căruia, participanţii, flăcăi
trecuţi de vârsta adolescenţei, îmbrăcaţi în costume populare şi “înarmaţi” cu steagurile sprijinite
pe prăjini, vizitează fiecare familie, intonând colinde tradiţionale şi încingând hore de veselie în
ocolul acestora, răsplătiţi fiind cu bunătăţi sau ţuică momarlaneasca. De regulă, cei colindaţi se
alătură convoiului, astfel că la sfârşitul piţărăilor, este prezentă întreaga suflare a satului, parada
încheindu-se cu petreceri şi hore, manifestări ale veseliei şi voii bune.
În seara aceeaşi zile, urmează colindătorii reprezentaţi de copii micuţi grupaţi în cete care
vestesc naşterea Domnului
fiecărei familii, cu vocile lor
cristaline, acompaniaţi
prelung de lătrăturile câinilor
satului. În ziua de Crăciun,
după participarea la slujba
religioasă, se organizează
impresionante reprezentaţii
de către trupele de crai la care
asistă membrii comunităţii. Fig. 31, Pițărăii în satul Jieț.*

Anul nou este destul de uşor trecut cu vederea în comunitatea tradiţională, datorită tristeţii
faţă de scurgerea încă unui an şi incertitudinii faţă de cel care urmează; ritualurile de sorocire a
stării vremii (calendarul de ceapă) sau a viitorului tinerilor (inverjelatul) desfăşurate în această
perioadă, aveau, în concepţia populară, rolul de a atenua această incertitudine.
O însemnătate mai mare are sărbătoarea Bobotezei, împărtăşită cu mare evlavie de
comunitate, ce cuprindea “umblatul popii cu crucea” din perioada 2-5 ianuarie precum şi slujba
religioasă din 6 ianuarie, care în trecut era săvârşită pe malul râului Jiet, fapt ce îi conferea un plus
de originalitate şi o legătură mai strânsă cu mediul înconjurător.75

74
Dumitru Gălățan-Jieț, Un colind in Ajunul Craciunului: pițărăii din satul Jieț, Matinal (Valea Jiului), 24
decembrie 1998.
75
Dumitru Gălățan-Jieț, Momârlanii, ieri și azi, Editura MJM, Craiova, 2007, p. 108-123.

50
 Obiceiuri şi tradiţii legate de Paşti
În satul momarlanesc, sărbătorile pascale constituie un moment de referinţă, având o
simbolistică deosebită pentru întreaga comunitate şi sunt precedate de o suită de ritualuri şi
obiceiuri reprezentative. Unele dintre acestea au dispărut de-a lungul timpului, cel mai sonor fiind
obiceiul furatului toacei, care avea loc în ultimele nopţi din Săptămâna Mare. Obiceirul reprezenta,
de fapt, o competiţie între comunităţi materializată prin încercarea de a fura toaca din bisericile
vecine şi în acelaşi timp, apărarea celei din biserica proprie.76 Conform scriitorului momârlan,
Petre Făgaş, originea acestui ritual este păgână, având legătură cu vechile sărbători în cinstea zeului
Osiris, care în ciuda faptului că fusese ucis de Set, reînvia în perioada primăverii constituind un
prilej de amuzament şi bucurie colectivă. Credinţa creştină, în concepţia scriitorului uricănean, a
înlăturat această sărbătoare, dar motivul de haz s-a menţinut şi a fost adaptat ritualisticii creştine.77
Obieceiul a fost practicat până în preajma anilor 1900, când pe fondul construirii bisericilor din
piatră sau cărămidă, toaca a fost ridicată în turla bisericii, de unde era imposibil să mai fie furată.78
Un alt obicei deosebit, cu o mare rezonanţă pentru civilizaţia momarlaneasca, dar care în
prezent, se mai practică doar în satul Maleia, este Auş Mare sau Strigatul peste sat, desfăşurat în
seara Joii Mari. Actual, ritualul presupune gruparea flăcăilor satului pe dealul Colnic, din pricina
acusticii aparte, unde este adusă din timp recuzita necesară din care nelipsite sunt ţevile metalice
umplute cu carbid. În seara respectivă, flăcăii se strâng pe dealul cu pricina unde construiesc mici
clăi din diferite materiale iar odată cu venirea nopţii declanşează focul asupra carbidului din ţevi
care detunează asurzitor punând tot satul în gardă. Ulterior, sunt aprinse şi clăile în scopul alungării
spiritelor rele şi purificării. După aceasta, se trece la strigatul propriu-zis, flăcăii constituiţi în două
cete aflate la o distanţă apreciabilă, ascunse una de cealaltă, comunică prin strigături, în auzul
întregului sat. Se începe cu formule consacrate iar apoi se continuă prin rostirea unor zvonuri, bârfe
şi chiar înţepături în legătură cu anumiţi membrii ai comunităţii, pricinuind deopotrivă supărare şi
amuzament celor vizaţi. Obiceiul este un prilej inedit de apropiere sufletească între localnici într-
o manieră hazlie şi interesantă. 79

* Fig. 31 - http://www.pensiunearetezat.com/obiceiuri.html .
76
Dumitru Gălățan-Jieț, Satul meu de altădată, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2011, p. 78-86.
77
Dumitru Gălățan-Jieț, Ibidem, p. 83-83, citandu-l pe Petre Făgaș, Localitatea Uricani din Valea Jiului- Vatră de
trăire românească, Editura Matinal, Petroșani, 2000.
78
Dumitru Gălățan-Jieț, Ibidem, p. 78.
79
Dumitru Gălățan-Jieț, Momârlanii, ieri și azi, Editura MJM, Craiova, 2007, p.124-131.

51
 Nedeile
Fără îndoială, cele mai răsunătoare şi ample reuniuni populare erau nedeile, organizate în
vatra satului, dar mai cu seamă pe pajisitile montane reprezentând deopotrivă sărbători clocotitoare
în cadrul cărora aveau loc hore, jocuri, cântece tradiţionale, manifestări ale bucuriei şi voii bune,
forme de organizare materială deoarece, cu acest prilej se arvuneau şi se planifica văratul oilor, se
tocmeau angajaţii, precum şi evenimente cu caracter comercial datorită târgurilor sau a
schimburilor de produse derulate.
Aceste sărbători erau în
acelaşi timp o impresionantă frescă a
mozaicului cultural deoarece
participau locuitori ai zonelor
învecinate, precum mărginenii,
pădurenii, oltenii, etc ce se remarcau
fie prin produsele aduse, costumele
populare reprezentative sau prin jocurile Fig. 32, Participanți la nedeia din Poiana
sau cântecele tradiţionale. Muierii. 1935.*
Nedeile reprezentau totodată o formă sublimă de exprimare a veseliei, a armoniei
interculturale, participând o mare masă de persoane între care se legau prietenii adânci, statornicite
peste vremuri. În mod particular, reprezentau evenimente cu mare încărcătură emoţională pentru
flăcăi şi mândre, cu prilejul cărora se stabileau relaţii de dragoste şi chiar mariaje deoarece ţăranii
erau destul de pragmatici în această chestiune. Fiecare membru al comunităţii aştepta cu mare
nerăbdare nedeile deoarece în cadrul
acestora se armonizau într-un mod
aparte interesele individuale, vânzarea
sau schimbul unor produse, măsuratul
oilor, găsirea sufletului pereche sau
pur şi simplu plăcerea de viaţă şi
bucuria, fiind cele mai importante din
ele. Elementele reprezentative a lumii
ţărăneşti, portul şi obiectele
Fig. 33, Nedeia din satul Jieț. 1970.
tradiţionale completau cadrul mirific,

52
conferindu-i unicitate şi stil. Generalizând, nedeile reprezentau o etalare inedită a modului de viaţă
patriarhal, a complexităţii sufletului păstorului român.80
Nedeile se organizează din vremuri străvechi, având în concepţia lui Mircea Eliade, origine
geto-daca, iar după părerea lui Vasile Pârvan, “sunt sărbători ale munţilor cu caracter mai vechi,
neinfluenţate de creştinism”. 81
Cea mai cunoscută era nedeia din Poiană Muierii, a cărei
popularitate a cunoscut o deosebită amploare de-a lungul timpului, scriitorul Nicolae Deleanu
dedicându-i capodopera sa literară (“Nedeia din Poiană Miresei” - 1958). Reprezentativă este
imaginea succintă a nedeii, în anul 1840 creionată la începutul romanului prin care autorul
înfăţişează amploarea puternică la scară regională a evenimentului, precum şi cadrul social în care
se desfăşura aceasta:” Nedeia din Poiană Miresei, târg de două ţări, sărbătoare din păgâni, fără
călindar, începea în ziua de Sânziene şi le întrecea pe toate câte se-ntindeau de-a lungul cumpenei
apelor, din Dunăre până la Drăgaica Buzăului. (...) I se spunea «târg de două ţări», pentru că
acolo se întâlneau ţărani munteni dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, bogaţi sau săraci, olteni
boiernaşi de ţară sau nemeşi haţegani, ciobani de toate felurile, bacioni stăpâni pe turme multe,
neguţători de vite mari şi mici, păcurari meşteri la oi, bacui mărgineni şi oieri veniţi de-a valma
să vândă şi să târguiască, să-şi îndestuleze casa şi punga, să se veselească ori să-şi rostuiască
fetele.”82
După 1989, s-a acordat o atenţie deosebită asupra revirizarii nedeilor, care, cu toate că nu
cunosc proporţiile impresionante din trecut, au
început să capete o amploare tot mai crescută,
lucru extrem de îmbucurător în vederea
dezvoltării elementului tradiţional local. Aceste
evenimente constituie instrumente importante
de promovare a elementelor populare dar şi de
apropiere a mebrilor comunităţii care, în mod
conjugat pot influenţa dezvoltarea identităţii
locale prin revigorarea patrimoniului etnografic.
Fig. 34, Nedeia în zilele noastre.*

80
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende și povestiri, Editura MJM, Craiova, 2013 p. 185-200
81
Ibidem, p. 187-188.
82
Nicolae Deleanu, Nedeia din Poiana Miresii, vol.I, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1959,p. 6-7.
* Fig. 32, 33 - Dumitru Gălățan-Jieț, Op. cit., p. 227, 230.
* Fig. 34 - http://www.flickriver.com/places/Romania/Hunedoara/Iscroni/

53
 CAPITOLUL 4
PEISAJUL INDUSTRIAL

Datorită caracterul său eminamente minier pe care l-a avut în perioada modernă,
Depresiunea Petroşani deţine un peisaj industrial extrem de valoros, ce surprinde importanţa
deosebită pe care a jucat-o acest sector economic în zonă, dar înfăţişează în acelaşi timp, mărturii
veritabile ale evoluţiei activităţilor miniere în diferite etape istorice. Valenţele memoriale ale
peisajului industrial se constituie într-un reper deosebit în mentalul colectiv, deoarece reflectă
caracteristicile condiţiei de miner, modul de trai şi activităţile muncitoreşti pe care localnicii le-au
asumat şi le-au perceput dintotdeauna că un stâlp de identitate autentic. Această atitudine de
îmbrăţişare a elementelor cu valoare industrială de către comunitatea locală este reflectată în
numeroasele creaţii artistice, care împânzesc tot cuprinsul Văii Jiului şi exprimă rolul primordial
pe care mineritul l-a jucat în organizarea principalelor coordonate ale vieţii. Acest ataşament a fost
dovedit, în istora recentă, prin mobilizarea uimitoare ca reacţie la pericolul distrugerii complexului
minier Petrila, reuşind să influenţeze factorul decizional-guvernamental în favoarea conservării
acestuia. Din păcate, forţa colectivă coagulată datorită apartenenţei la condiţia de miner s-a
manifestat şi în sens negativ, lăsând în urmă evenimente de tristă amintire (mineriadele).
Peisajul industrial prezintă caracteristici neuniforme pe cuprinsul Văii Jiului, datorită
evoluţiei diferite a unităţilor miniere de-a lungul timpului. În funcţie de momentul istoric în care
au fost demarate lucrările, de producţia înregistrată, de necesităţile impuse de caracteristicile
topografice şi geologice, de climatul social, acestea au fost modelate corespunzător, prezentând o
diferenţe în ceea ce priveşte utiliajele şi echipamentele folosite, extinderea în suprafaţa, arealele
destinate locuinţelor muncitoreşti, infrastructura de transport, etc. Cu toate acestea, se poate realiza
o clasare a componentelor patrimoniului industrial în funcţie de funcţia îndeplinită în desfăşurarea
fenomenului minier. Ca urmare, se detaşează elemente cu valoare socială ce înglobează locuinţele
muncitoreşti, clădirile administrative şi nu în ultimul rând, climatul social particular cu tot
complexul de caracteristici; elemente cu valoare tehnologică ce cuprind utilajele, instalaţiile şi
echipamentele folosite în procesul exploatării şi prelucrării cărbunelui, care sunt concentrate mai
ales în cadrul perimetrelor miniere dar şi în afara acestora; elemente cu valoare de transport
reprezentate de vechile locomotive care sunt grupate în depoul CFR, căile ferate înguste,

54
industriale din depoul Lonea precum şi unele clădiri ataşate funcţiei de transport, cu o valoare
importantă patrimonială. Aceste componente, în mod conjugat au conlucrat la desfăşurarea în
condiţii optime a activităţilor miniere, iar faptul că sunt caracteristice unei perioade diferite din
istorie, începând de la primele exploatări miniere ce aveau caracter rudimentar, urmate de o
dezvoltare susţinută prin perfecţionarea echipamentelor şi infrastructurii, cunoscând în perioada
interbelică, epoca cea mai întunecată a sa pentru ca mai apoi, în perioada comunistă să se producă
o exacerbare nemaivăzută, respectiv un declin vertiginos în ultimele decenii, sugerează că
elementele patrimoniului industrial constituie mărturii incontestabile ale tradiţiei mineritului din
Valea Jiului de-a lungul timpului, deci valori memoriale.
Totodată, patrimoniul industrial se remarcă în mod deosebit la scară naţională datorită
amplorii şi unicităţii fenomenului minier ce s-a constituit de-a lungul timpului într-o incontestabilă
pecete a regiunii amplificată pe masura creşterii importanţei industriei mineritului. Aşadar, peisajul
industrial are şi o importantă valoare simbolică şi identitară, exprimând cu tărie personalitatea
zonei, modul în care aceasta s-a remarcat la scară amplă prin exercitarea funcţiei miniere şi crearea
unui complex particular economico-social. “Piatra care arde” a constituit de mai bine de un secol
şi jumătate principala sursă de vieţuire a oamenilor din Valea Jiului şi și-a pus pus amprenta în
mod decisiv asupra peisajului; în acest context este firească atitudinea de preţuire a localnicilor
faţă de elementele patrimoniului industrial.
Muzeul mineritului, deschis în 1961, adăposteşte mostre ale desfăşurării activităţilor
miniere de-a lungul timpului, unelte şi utilaje vechi, cu mare valoare patrimonială, dar şi creaţii
artistice ce înfăţişează percepţia populaţiei locale asupra mediului subteran şi a condiţiei aspre de
miner. Extrem de important este faptul că este îngrijit
de persoane abilitate, cu o solidă fundamentare
ştiinţifică în ceea ce priveşte mineritul din Valea
Jiului şi, care deşi nu beneficiază de susţinerea
corespunzătoare, continuă să promoveze valorile şi
elementele industrial-miniere, prin acţiuni realmente
lăudabile (expoziţii, promovarea în mediul online,
asistenţă pentru interesaţi, materiale informaţionale,
Fig. 35, Vechi utilaj minier expus
etc.).83
la Muzeul Mineritului.*
83
Fig. 35 - http://ghidulturistic.ro/zone.php?z=5&j=20&l=2898&t1=4&t2=0

55
 Din păcate, patrimoniul industrial din Valea Jiului, se află într-un pericol extrem de acut,
datorită ignoranţei autorităţilor locale ce se traduc prin degradarea accentuată a vechilor instalaţii
sau clădiri, furtul sau dispariţia ilegală a unei cantităţi mari de utilaje şi echipamente după încetarea
activităţilor industriale, precum şi modernizarea sau reconversia funcţională a unor construcţii sau
areale. Înţelegerea şi promovarea valorii acestuia, reprezintă măsuri stringente, deoarece pe fondul
închiderii unităţilor miniere, elemente cu valoare patrimonială au devenit surse de îmbogăţire
rapidă pentru diferite persoane iar totodată, s-a întâmplat ca autorităţile să dispună distrugerea şi
transformarea funcţională a perimetrelor şi anexelor miniere.
Conştientizarea elementelor patrimoniului industrial capătă, aşadar o importantă utilitate
practică, datorită înrăutăţirii îngrijorătoare a contextului social din Valea Jiului, a lipsei unor
planuri de reorganizare viabilă a economiei ce se constituie în reale pericole la adresa moştenirii
industriale şi implicit a peisajului cultural.

4. 1. ELEMENTE CU VALOARE SOCIALĂ

4. 1. 1. Contextul social minier

Contextul social minier din Valea Jiului a fost tulbure în toată existenţa sa, situaţie datorată,
în principal muncii anevoioase, mai ales în mediul subteran unde a fost dintotdeauna extrem de
grea şi riscantă, nu de puţine ori producându-se adevărate catastrofe soldate cu sfârşitul a zeci de
mineri. Chiar dacă, în ultimele decenii, graţie îmbunătăţirii tehnologice, acestea s-au rărit
considerabil, mineritul rămâne în continuare o ocupaţie periculoasă.
Pe lângă această, salarizarea nesatisfăcătoare, traiul mizer şi aplicarea unor măsuri de
constrângere în anumite momente ale istoriei, au declanşat furia şi revolta violentă a minerilor,
soldată, uneori cu evenimente absolut regretabile.
Dincolo de nenorocirile şi dezastrele tragice, care lăsau în urmă multe victime, mediul de
muncă ostil a avut meritul de a fi creat o adevărată coeziune între ortaci, o legătură sufletească
impresionantă. Marea bătălie împotriva “aurului negru”, cu toate neajunsurile şi necazurile ei, a
mobilizat dintotdeauna, într-un mod admirabil, armatele de mineri deoarece, pentru a avea succes
împotriva duşmanului comun, înfricoşător şi răzbunător, este necesar o unire a forţelor exemplară.
Formula de salut întâlnită printre mineri, “Noroc bun!” este reprezentativă în ceea ce priveşte
ilustrarea strânsei legături sociale. Mai mult de atât, datorită greutăţii muncii, s-a conturat o

56
atmosferă socială sumbră şi plină de tristeţe, care deşi, a cunoscut o accentuare diferită de-a lungul
istoriei, s-a menţinut, fiind reprezentiva pentru cadrul social minier din Valea Jiului. Probabil cea
mai înaltă formă de exprimare a vieţii minerilor, este înfăţişată de către Imnul Minerilor într-un
mod absolut sfâşietor:

“În fund de munţi noi des intrăm Afară - grijă şi nevoi...

Cu “Bun noroc!” ne salutăm În mină “Dumnezeu cu noi!”
Şi când ieşim din sânul lor Deasupra noastră n-avem cer,
Noi tot “noroc” strigăm în cor. C-aşa e viaţa de miner. (...)

Când plini de praf cu paşi trudiţi Şi moartea vine tot mai des
Ieşim din mină obosiţi Să vadă ce-are de cules
Ne doare că-n lumina sa Din lumea noastră fără cer
Pământul ţine-o lume rea. C-aşa e viaţa de miner.”84

Pentru a cinsti jertfa şi

dăruirea exemplară a ortacilor, dar şi
pentru a comemora evenimente de
tristă amintire, au fost realizate creaţii
artistice sau monumente impunătoare
(Monumentul eroilor- Lupeni), ceea
ce atestă impactul deosebit al
condiţiei de miner în rândul
comunităţii locale. Fig. 36, Înmormântare comună. Este vorba de
victimele unei explozii, unde au fost 59 de morți.
Lupeni. 1917.*

84
În legătură cu autorul acestor versuri, nu s-au putut afla informații. Cert este că Imnul Minerilor are o vechime
destul de mare, fiind intonat cu prilejul grevei de la Lupeni, din anul 1929.
* Fig. 36 – Colecția personală a domnului Grecu Dan Simion.

57
 De asemenea, nenorocirile cu urmări dezastruoase ce s-au petrecut de-a lungul timpului
sunt comemorate regulat pentru a păstra evenimentele tragice vii în memoria colectivă, o supremă
dovadă de sacrificiu şi eroism.
Cei “căzuţi la datorie” reprezintă adevăraţi eroi, care s-au jertfit pentru a-şi întreţine
familiile şi indirect pentru a asigura existenţa celor în viaţă.85
Împotriva pericolelor însemnate pe care le presupune condiţia de mineri, o formă religioasă
de apărare o reprezintă cinstirea Sfintei Mari Muceniţe Varvara, ocrotitoarea minerilor, Aici, în
Valea Jiului, imaginea Sfintei are valenţe deosebite, deoarece la intrarea în mină, ortacii se închină
cu pioşenie în faţa icoanelor sau statuilor cu aceasta, iar în data de 4 decembrie, este prăznuita cu
mare fast. De asemenea, o biserică ortodoxă din Petroşani îi poartă numele în semn de preţuire şi
respect.86

Fig. 37, Biserica Sfânta Varvara din Petroșani.* Fig. 38, Monumentul Eroilor din Lupeni.*

Contextul social minier din Valea Jiului dovedeşte încă o dată, mult mai apăsat, faptul că
mediul înconjurător manifestă o influenţă puternică asupra omului, în multe aspecte din viaţa
acestuia şi contribuie decisiv, la formarea unei percepţii aparte asupra spaţiului şi a modul în care
oamenii se raportează la acesta. Minerii şi-au asumat realitatea întunecată şi neplăcută:” În lumea

85
Merciu Cristina, Stoian Daniela, 2012, Monumentele comemorative cu funcţii multiple: memoriale dedicate
grupurilor socio-profesionale din industrie, Analele Asociaţiei Profesionale a Geografilor din România, vol. 3, nr. 3,
pp. 43-52.
86
*** http://valeajiului.blogspot.ro/2012/12/sfanta-mare-mucenita-varvara.html
* Fig. 37 - http://mapio.net/s/63687894/
* Fig. 38 - http://foaienationala.ro/lupeni-1929-istorie-imposibil.html

58
noastră fără cer” şi recunosc că aceasta face parte integrantă din viaţa de zi cu zi a acestora:” C-
aşa e viaţa de miner”. În acelaşi timp, relevă fără drept de tăgadă, semnificaţia deosebită pe care o
au valorile şi elementele de factură minieră în mentalul colectiv.

4. 2. 2. Locuinţele muncitoreşti
Până în perioada comunistă, mineritul din Valea Jiului s-a remarcat printr-o particularitate
în ceea ce priveşte locuinţele muncitorilor, caracteristicile topografice ce nu permiteau o extindere
ridicată a gospodăriilor, necesitatea proximităţii locuinţelor faţă de unităţile miniere precum şi
necesitatea dotării corespunzătoare a acestora din punct de vedere al utilităţilor şi al condiţiilor
igienice determinând autorităţile societăţilor miniere să dispună construirea unor cartiere de colonii
muncitoreşti. Acestea erau clădiri
reduse ca dimensiuni, cuprinzând
locuinţele mai multor familii, ce
seremarcau printr-o organizare
judicioasă deoarece înglobau într-un
teritoriu redus, spaţii cu
funcţionalitate diferită. Coloniile au
subliniat totodată ierarhizarea
statutului locatarilor, deoarece,
funcţionarii beneficiau de case cu mai
Fig. 39, Colonia din Petroșani. Perioada interbelică.*
puţine locuinţe (una sau două) şi mai
multe camere, inclusiv pentru servitori iar în cazul muncitorilor au prevalat casele cu două sau
patru locuinţe, ce cuprindeau doar o cameră, bucătăria, cămara şi uneori mansarda.1
Primele colonii au fost construite pe fondul strămutării unei mase importante de muncitori
străini, după anul 1868, în regiunea Petrosani-Petrila-Lonea şi corespund primelor exploatări
miniere demarate. Dintre acestea amintim: “Praga”,” Bosnia”,” Ferro”,” Maleia”,” Colonia de
Jos”,” Colonia de Sus” (Petroşani),” Deak”, colonia minei “Deak” (Petrila),” Lonea” (Lonea),
construite în perioada 1868-1874. Ulterior, au fost construite coloniile “Aninoasa”, în localitatea
cu acelaşi nume (după 1885), la Vulcan “Colonia de Jos”, “Eternit”,” Rotter” iar la Lupeni, noua
societate va ridica, după 1892 nu mai puţin de 10 colonii.87

87
Mircea Baron, Op. cit., p. 319-32.

59
 În ceea ce priveşte dispunerea în plan geografic a acestora, s-a urmărit principiul
economisirii spaţiului, în funcţie de caracteristicile topografice specifice. Astfel, colonia Aninoasa
s-a construit de-a lungul unui curs de apă, la Petrila coloniile au fost fragmentate, de dimensiuni
reduse, iar acolo unde terenul a permis, s-a realizat o separare a spaţiului în care erau construite
acestea, având în vedere statutul diferit al angajaţilor (“Colonia Oficianţilor” - Lupeni, “Colonia
Theodorescu” - Petroşani). Tot în această idee, trama stradală avea un aspect rectangular, cu un ax
central.88
Un alt principiu urmărit a fost fluidizarea şi sistematizarea deservirii coloniilor, în ceea ce
priveşte utilităţile, în acest sens, construindu-se de-a lungul arterelor principale şine pe care
circulau vagoneţi cu ajutorul cărora se distribuia raţia de cărbune lunară sau alte mărfuri. Un lucru
unic în Romania, ce individualizează în mod deosebit coloniile din Valea Jiului o reprezintă
existenţa unei monede de schimb muncitoreşti. De asemenea, tot în ideea economisirii spaţiului şi
a eficientizării deservirilor, pe lângă clădirile comune, au fost amplasate instalaţii servind uzului
comun: cişmele la intersecţia străzilor, cuptoare pentru pâine, etc. Străzile erau pietruite şi
canalizate corespunzător, iar majoritatea locuinţelor dispuneau de energie electrică şi apă potabilă.
În ceea ce priveşte gospodăria fiecare locuinţă deţinea o curte limitată cuprinzând o mică
grădină şi unele anexe.În cartierele respective, pe lângă coloniile propriu-zise au fost construite
clădiri cu funcţionalitate diferită: fabrici, clădiri administrative, uzine, etc.89

Fig. 40, Petroșani. Stradă din colonia minieră.*

88
http://valeajiului.blogspot.ro/2012/11/coloniile-muncitoresti-din-valea-jiului.html, accesat in data de 1.05. 2016
89
Mircea Baron, Op. cit., p. 319-320.
* Fig. 39 - Colecția personală a domnului Grecu Dan Simion.
* Fig. 40 - Colecția personală a domnului Dumitru Pușcașu.

60
 Locuinţele erau acordate în mod gratuit angajaţilor de către reprezentanţii Societăţilor
Miniere, în funcţie de statutul profesional cât şi cel social, persoanele care deţineau un grad avansat
în ierarhie dar şi familiile numeroase beneficiind de locuinţe mai avantajoase. În cazul în care, din
motive variate, acestea nu puteau fi oferite, societatea minieră era obligată la plata unei
indemnizaţii care să suplinească costul chiriei. Pe lângă acestea, societăţile miniere acordau
periodic o serie de facilităţi printre care se număra raţia lunară de cărbune sau lemne transportată
cu ajutorul vagoneților, gratuitatea iluminatului electric dar şi întreţinerea clădirilor, străzilor şi a
sistemului de canalizare prin intermediul unui serviciu special.90
Valul construirii de colonii a continuat şi după primul război mondial datorită creşterii
producţiei şi insuficienţei locuinţelor pentru muncitori, ajungându-se în anul 1930 la un număr de
3533 de case ocupate de 8623 de familii.91
De-a lungul timpului, înfăţişarea coloniilor a provocat un profund sentiment de deprimare
şi respingere în rândul vizitatorilor, aşa cum e cazul scriitorului Geo Bogza, care în 1945
consemna:” Din mijlocul acestor triste aşezări, de foamete şi de mizerie, pornesc minerii de trei
ori pe zi (...), pentru a coborî în adâncul pământului”,” (...) tristeţea coloniilor nu are niciun
atribut liric sau mineral. E între aceste două tristeţi, aceeaşi deosebire şi acelaşi raport de calorii
ale desnădejdii care între lemnul din pădure şi cel pietrificat în fundul pământului în milioane de
ani. De aceea, tristeţea coloniilor e intensă, dură, minerală”92 Cu toate acestea, vârstincii care îşi
amintesc acele vremuri, vorbesc cu admiraţie şi nostalgie la adresa coloniilor; dincolo de
neajunsurile şi aspectul sobru, ele reprezintă o realitate asumată de către mineri şi în acelaşi timp,
mărturii veritabile ale desfăşurării vieţii acestora în epoca precomunistă. În acelaşi timp, modul de
organizare şi sistematizare a cartierelor de colonie relevă o utilitate practică precum şi un grad
ridicat de perfecţionare urbanistică, prin introducerea reţelelor de utilităţi, pavarea drumurilor, etc
care în mod conjugat au influenţat treptat transformarea Văii Jiului dintr-un spaţiu pastoral- agricol
într-unul industrial-urbanistic.
Odată cu instaurarea regimului comunist, coloniile muncitoreşti au căzut în dizgraţie iar
majoritatea au fost demolate, în locul cărora s-au ridicat blocurile din beton al “omului nou”. În
prezent, coloniile rămase mai păstrează foarte puţin din aspectul iniţial, fiind în cea mai mare parte
modernizate ori sau mai rău, lăsate în paragină şi ocupate de reprezentanţi ai clasei paupere.

90
Ibidem, p. 323-325.
91
Ibidem, p. 322, citând Arh.Naț. Deva, Fond Inspectorat Minier Petroșani, Dos. 24/1931, f. 17-27.
92
Geo Bogza, Op. cit., p. 181-182.

61
 În “Colonia de Jos” (Petroşani) sau colonia “Ştefan” (Lupeni), multe din vechile clădiri
administrative reprezintă adevărate monumente ale degradării, iar din reţeaua de transport feroviar
pe care circulau vagoneţii nu a mai rămas decât puţine urme, şterse şi abandonate. “Colonia de
Jos” din Petroşani a fost inclusă în lista Monumentelor Istorice, însă aceasta nu a adus nicio
îmbunătăţire notabilă, multe clădiri cu o importantă valoare cum ar fi “Baia Comunală” fiind
demolate în totalitate, iar altele aflându-se într-un vertiginos proces de degradare.93

Fig. 41, 42, Colonia Petroșani in zilele noastre.*

93
*** http://valeajiului.blogspot.ro/2012/11/coloniile-muncitoresti-din-valea-jiului.html, accesat in data de 1.05.
2016.
* Fig. 41, 42 – Foto Bejan Samuel.

62
 4. 2. ELEMENTE CU VALOARE TEHNOLOGICĂ

Demararea activităţilor miniere a determinat modelarea treptată a peisajului general a Văii

Jiului, însă cea mai puternică amprentă a fost marcată asupra spaţiului din proximitatea
exploatărilor miniere, atât în subteran, în lumea întunecată a galeriilor, cât şi la suprafaţă, unde au
fost conturate perimetre miniere ce împrejmuiesc ansamblul infrastructurii, utilajelor, clădirilor ce
deservesc extragerea, prelucrarea şi distribuirea în condiţii optime a cărbunelui. De asemenea, în
exterior au fost construite o serie de alte unităţi cu funcţiuni multiple, precum uzinele de separaţie,
termocentrala de la Paroșeni, etc care comunicau cu perimetrele miniere prin reţeaua densă de
transport. Complexitatea deosebită a elementelor cu funcţionalitate tehnică ce împânzesc tot
cuprinsul Văii Jiului ilustrează amploarea puternică a fenomenului minier. Evident, de-a lungul
timpului, din pricina transformărilor de ordin politic, economic, tehnologic, etc., sistemul
impresionant al industriei miniere din regiune a suferit modificări substanţiale în ceea ce priveşte
elementele şi înfăţişarea generală. Pe lângă această, s-au inregistat diferenţe marcante şi în ceea ce
priveşte ritmul desfăşurării activităţilor în diferite epoci istorice. În 1945, scriitorul Geo Bogza,
ilustrând huietul şi vâltoarea nemaizuta a fenomenului minier, nota:” De la Lonea la Lupeni,
motoarele acestea merg, fiecare la locul lui, neştiind unul de altul, dar formând toate la un loc
viaţa, pulsul acestui trup gigantic, în neîntreruptă acţiune, care e Valea Jiului. Antetetic, în
prezent, pulsul industrial al regiunii este tot mai greoi, trăindu-şi parcă ultimele momente, vechile
utilaje ponosite şi apăsate de vremuri, monumente tăcute şi impunătoare ale trecutului aflându-se
într-un grad tot mai acut de degradare.
Încă din primele decenii de activitate industrială, pe fondul conturării teritorile tot mai
pronunţate a Văii Jiului, ansamblurile tehnologice din proximitatea exploatărilor, cuprinzând
instalaţii, echipamente, vehicule, utilaje au fost împrejmuite în cadrul unor areale, administrate de
unităţile miniere aferente. Printre altele, aceste areale cuprindeau clădirile administrative, unităţile
utilitare (săli de mese, băi, vestiare, etc.), atelierele muncitoreşti, infrastructura specifică de
transport a cărbunelui reprezentată de căile ferate industriale pe care se deplasau vagoneţii tractate
de locomotive micuţe, puţuri de extracţie, hale, preparaţii şi alte instalaţii şi utilaje. Elemente ale
acestor areale au dispărut, fiind înlocuite sau au fost modernizate de-a lungul timpului, dar
înfăţişarea monumentală şi înfricoşătoare s-a menţinut dintotdeauna. Excepţie fac, din păcate,

63
zonele unde, datorită încetării activităţii industriale, complexele miniere au fost demolate,
rămânând doar ruine părăsite şi abandonate în voia sorţii.
În anul 1990, pe cuprinsul Văii Jiului activau nu mai puţin de 15 unităţi miniere, însă în
prezent mai sunt deschise doar 6, din care cel puţin 2 vor fi închise până în anul 2018.94 Ca urmare
a gestionării deplorabile, majoritatea fostelor areale miniere au fost abandonate, iar multe utilaje
şi instalaţii din cadrul acestora, în special cele metalice au devenit obiectele furturilor sau
comercializărilor. Mai mult de atât, deoarece, aparent şi-au pierdut utilitatea economică şi nu mai
produc profit, autorităţile locale nu manifestă un interes deosebit pentru bunurile patrimoniului
industrial, dispunând, nu de puţine ori, reconversia funcţională a complexelor miniere, cu
implicaţii profund negative asupra autenticităţii peisajului sau chiar şi mai rău, demolarea totală a
lor. Contextul economic tot mai tulbure coroborat cu creşterea îngrijorătoare a furturilor din cadrul
incintelor miniere au convins autorităţile să recurgă la soluţii extreme, aşa cum a fost cazul la
Petrila, în toamna anului 2015 când, după închiderea minei, s-a hotărât demolarea din temelii a
acesteia, a cărei teritoriu urma să servească investiţiilor viitoare. Din fericire, planul nu a fost dus
la îndeplinire, deoarece pe fondul implicării exemplare a comunităţii locale, Ministerul Culturii s-
a sesizat şi a clasat Exploatarea Minieră Petrila în Lista monumentelor istorice, sistând astfel
activităţile de demolare.95 Cu toate acestea, e greu de crezut că celelalte perimetre miniere din
Valea Jiului vor beneficia de acelaşi tratament favorabil, existând riscul major ca autorităţile să
dispună distrugerea sau transformarea lor, atraşi fiind de anumite oportunităţi economice ce s-ar
putea derula în cadrul acestor teritorii. Ca urmare, arelalele miniere se află într-un real pericol de
dispariţie, un lucru cât se poate de dureros luând în considerare faptul că ele reprezina o chintesenţă
a patrimoniului industrial din zonă deoarece concentrează majoritatea elementelor acestuia.
Având în vedere faptul că pe teritoriul Văii Jiului a existat de-a lungul timpului o adevărată
salbă de unităţi miniere, aflate în prezent într-un grad diferit de conservare şi cu particularităţi
proprii, consider potrivită prezentarea ca studii de caz doar a două dintre cele mai relevante, unde
au existat iniţiative de valorificare turistică, respectiv minele Aninoasa şi Petrila.

94
***http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+furata/ROMANIA+FURATA+Marirea+si+decaderea+ind
ustriei+miniere+din+Valea, accesat in data de 14. 03. 2016.
95
Carmen Cosma-Preda, Demolarea istoriei de la mina Petrila, stopată de Ministerul Culturii, avântulliber.ro, 10
ianuarie 2016 (http://www.avantulliber.ro/2016/01/10/demolarea-istoriei-de-la-mina-petrila-stopata-de-ministerul-
culturii/, accesat in data de 14. 03. 2016).

64
 4. 2. 1. Mina Aninoasa
Primele lucrări de exploatare carboniferă din zonă au fost demarate în anul 1885 şi vizau
aflorimentele de la suprafaţă, iar după epuizarea acestora s-a dispus săparea a două galerii în
adâncul pământului prin intermediul cărora cărbunele urma să fie extras din cadrul stratelor
subterane. Mina Aninoasa se va deschide în anul 1890, aparţinând “Societăţii Braşovene”,
societate care a dominat primele decenii de activitate minieră din Valea Jiului (1859-1895).
Grosimea ridicată a stratelor de cărbune
favorizau o producţie prolifică, însă
caracteristicile topografice dificile
îngreunau procesul de transport; pentru a
rezolva această problemă, în anul 1892 va
fi ridicat primul funicular din zonă care
lega mina de separaţia Petroşani. Ulterior,
în anul 1914, a fost construit cel de-al
doilea funicular, paralel cu primul. Fig. 43, Cele două funiculare de la Mina
Aninoasa.*

Fig.44, Puțul principal de la Mina Aninoasa.*

65
 Puţul de extracţie principal era cel mai adânc din perimetrul Aninoasa, coborând de cota
665,4 m până la 524 m, iar în sectorul Piscu operau alte două puţuri. Toate acestea aveau formă
dreptunghiulară şi erau alcătuite din trei compartimente: două pentru transportul cărbunelui şi unul
pentru personal. În anul 1900 va fi construită prima linie ferată industrială ce deservea transportul
cărbunelui între cele două sectoare.
Ulterior, datorită extinderii producţiei au fost ridicate şi alte puţuri. Până în anul 1931 este
construit un nou funicular ce urma să lege Mina Aninoasa de Separaţia şi Spălătoria Petrila, cu o
escală la puţul minei Dalja, iar în anul 1935 încep lucrările la Puţul Nord Aninoasa. Ulterior va fi
construit turnul de extracţie, prevăzut cu o colivie cu trei nivele.
Modernizarea exploatării miniere continuă prin
introducerea în anul 1938 a primelor locomotive electrice cu
hevey, precum şi prin construirea în perioada 1962-1966 a altor
două puţuri în sectorul Sud. Tot în anul 1966 va fi introdus un nou
complex mecanizat de extracţie a cărbunelui.
După anul 1980, Mina Aninoasa cunoaşte un declin
constant, datorită scăderii producţiei iar încercările de revigorare
din perioadele următoare vor rămâne fără rezultat. În condiţiile
unor costuri tot mai ridicate de producţie şi din pricina
echipamentelor învechite, exploatarea a devenit în scurt timp Fig. 45, Puțul și incinta
nerentabilă; ca urmare, în anul 2000 s-a decis închiderea acesteia. Sud..*
Operaţiunea a fost desăvârşită în anul 2006, când, sub privirile triste ale ortacilor, a fost extrasă
ultima tonă de cărbune. 96
În perioada imediat următoare, autorităţile locale în parteneriat cu specialişti din diferite
domenii au demarat un plan de amenajare a Minei Muzeu Aninoasa, o iniţiativă lăudabilă şi
totodată curajoasă, având în vedere nivelul aproape inexistent la care se află valorificarea
patrimoniului industrial în România. Scopul proiectului era acela de a înfăţişa, într-o manieră
originală, imaginea minieritului din Valea Jiului cu toate particularităţile acesteia, obiectiv, care
dacă s-ar fi realizat, ar fi creat o atracţie unică pe plan naţional.

96
*** http://valeajiului.blogspot.ro/2016/02/mina-aninoasa-istoric.html, accesat in data de 24. 05. 2016.
* Fig. 43, 44, 45 – Colecția personală a domnului Dumitru Pușcașu.

66
 Printre elementele vizate în cadrul amenajării muzeului se numărau: clădiri şi instalaţii din
incinta minei (turnul de extracţie, clădirea turnului cu ascensoare, casa maşinii de extracţie,
atelierul electromecanic, depozitul de explozibil, remiza locomotivelor, tunelul de acces, atelierul
reparaţii); galeria Aninoasa-Piscu, cu o lungime de 800 de metri; precum şi o serie de utilaje şi
echipamente, de vârste diferite, folosite în extragerea şi prelucrarea cărbunelui.97
Valorificarea turistică se dorea a fi concretizată sub forma unui traseu muzeal ce însemna vizitarea
clădirilor şi instalaţiilor din curtea minei, unde turiştii, ajutaţi de explicaţiile ghidului, aveau ocazia
să observe modul de funcţionare a acestora; ulterior se efectua coborârea în subteran şi parcurgea
galeriei, introducând vizitatorii în atmosfera macabră şi cu adevărat impresionantă a “lumii fără
cer”. Aici, circulaţia se efectua cu ajutorul vagonetilor iar pe parcursul circuitului subteran se
realiza o reconstituire fidelă a desfăşurării procesului de exploatare a cărbunelui.

Fig. 46, Planul Minei Muzeu Aninoasa (sursa- Primăria Aninoasa).*

În afara acestora, în cadrul arealului muzeului, urmau să fie plasate exponate, obiecte de
colecţie, imagini sugestive, mostre carbonifere, reprezentări la scară mică a stratelor geologice,
menite a completa decorul printr-o notă de originalitate, precum şi în scopul informării vizitatorilor

97
Merciu Cristina-Florentina, Op. cit., p. 170-171.
* Fig. 46 - Merciu Cristina-Florentina, Op. cit., p. 171.

67
în legătură cu diferite aspecte ale activităţilor miniere. Spaţiul urma a fi ecologizat şi remodelat,
creându-se aspectul unui veritabil parc industrial cu alei, spaţii verzi, spaţii pentru spectacole, etc.,
deservind la un nivel înalt desfăşurarea fenomenului turismului.98
Din păcate, după începerea unor lucrări destul de modeste de amenajare a vechiului arelului
minier, Banca Mondială, principalul finanţator, a dispus în anul 2012 blocarea finanţării ceea ce a
dus în mod inevitabil la zădărnicirea proiectului.99 În prezent, lucrările sunt oprite, rămase la
stadiul de debut iar peste vechea şi măreaţa fostă întreprindere industrială s-a aşternut, poate pentru
totdeauna, o tăcere monumentală.

Fig. 47, Mina Aninoasa în ziua de azi.*

98
Ibidem, p. 172.
99
***http://gazetadedimineata.ro/actualitate/finantare-sistata-curtea-de-conturi-a-scos-la-suprafata-problemele-de-la-
mina-muzeu-de-la-aninoasa/, accesat in data de 13. 03. 2016.
* Fig. 47 - Foto Cristina Merciu.

68
 4. 2. 2. Mina Petrila
Teritoriul din proximitatea localităţii Petrila reprezintă pionierul industriei extractive din
Valea Jiului, de acest spaţiu legându-se primele activităţi de exploatare a cărbunelui. Încă din anul
1840, fraţii Hoffman şi Karol Maderspach au început să exploateze aflorimentele de cărbune din
zonă, primul târnăcop asupra “pietrei care arde” fiind înfipt la poalele dealului Negri (Jieț),
deschizând astfel drumul mineritului din Depresiunea Petroşani care va pecetlui decisiv soarta
acesteia în deceniile următoare.100
Primele concesiuni miniere au fost obţinute în anul 1859, iar prima exploatare oficială a
început în anul 1869, în cadrul Minei Deak-Ferencz Petrila. Tot în acest an, va fi construită calea
ferată industrială Petrila-Petrosani, iar pentru a produce materialul lemnos necesar minei, va fi
montat în pădurea Auşel, un fierăstrău cu aburi ce urma să prelucreze buştenii transportaţi cu
ajutorul plutelor. De asemenea, va fi introdusă o maşină de extracţie a cărbunelui cu aburi de tip
Mayer, cu o viteză de transport îmbunătăţită.
Între anii 1873-1879, mina Deak parcurge o
perioadă dificilă din pricina producerii unei mari
explozii care, pe lângă victimele lăsate în urmă,
a afectat puternic configuraţia galeriilor
subterane şi clădirile de la suprafaţă. Această
stare de fapt se încheie în anul 1879, graţie
cumpărării minei de către “Societatea
Braşoveană”, care va dispune în deceniul
Fig. 48. *
urmatoar extinderea domeniului minier.
În anul 1900, aici va fi ridicată prima instalaţie de rambleere hidraulică din Valea Jiului,
iar în anul 1913, mașina de extracţie veche este înlocuită cu o altă nouă, mai puternică şi este
construit turnul metalic al Puţului Deak.101
După anul 1920, pe fondul intrării minelor din Valea Jiului în posesia statului român, s-
au intensificat eforturile de modernizare a Minei Petrila, în cadrul căreia a fost amenajat un nou
puţ în anul 1926, prevăzut cu un turn metalic, deoarece bătrânul puţ Deak (dat în folosinţă în 1869),
nu mai făcea faţă necesităţilor producţiei. Lângă noul puţ, au fost construite sala cazanelor, sala

100
Dumitru Gălățan-Jieț, Petrila, dincolo de legende și povestiri, Editura MJM, Craiova, p. 99-100.
101
***http://valeajiului.blogspot.ro/2015/03/mina-petrila-un-final-anuntat-partea-i.html, accesat in 25. 05. 2016.

69
maşinii de extracţie, sala compresoarelor şi instalaţia de rambleu. Inundaţia din anul 1924, dar mai
cu seamă marea criză economică au afectat profund desfăşurarea activităţilor miniere din zonă iar
pentru remedierea situaţiei a fost adoptat un plan de raţionalizare a producţiei. Acesta prevedea
construirea Preparaţiei Petrila, precum şi a furnicularului Aninoasa-Petrila. La acestea s-au adăugat
realizarea unei legături de transport între Mina Petrila, Preparaţia Petrila şi Gara CFR din
Petroşani.
În anul 1938, se începe construirea noului puţ centru şi a turnului de extracţie, iar în 1943 a
fost montată o nouă maşină de extracţie, de tip Leonard-Ilgner, cu o putere de 2150 KW. Alte
măsuri de îmbunătăţire a muncii au fost reprezentate de introducerea unor noi utilaje precum
perforatoarele rotative, maşini de havat, ciocane de abataj, transportatoare cu jghiaburi oscilante
şi transportatoare cu raclete. Tot acum se implementează abatajele frontale orizontale cu tavan din
scânduri, care în cadrul stratului 3 au fost prevăzute cu stâlpi metalici de susţinere. 102

Fig. 49, Preparația Petrila.* Fig. 50, Mașina de extracție. 1930.*

În perioada postbelică, Mina Petrila a cunoscut un avânt deosebit, graţie îmbunătăţirilor

de natură tehnologică ce au determinat impulsionarea producţiei miniere. Intreagul sistem al
minei a suferit inovaţii masive, în cadrul tuturor proceselor ce aveau loc aici. Aceste transformări
se datorează, neîndoielnic implicării susţinute a regimului comunist, în viziunea căruia industria
minieră urma să joace un rol central în economia ţării.

102
***http://valeajiului.blogspot.ro/2015/04/mina-petrila-un-final-anuntat-partea-ii.html, accesat in data de 25. 03.
2016.
* Fig. 48, 49, 50 – Colecția personală a domnului Dumitru Pușcașu.

70
 În anul 1948, este finalizat Puţul Centru, numit generic în epocă “Puţul Ana Pauker”, o
realizare cu un mare răsunet pentru mineritul din Valea Jiului deoarece instalaţia de extracţie era
una dintre cele mai moderne din Europa.
Între anii 1970-1975 s-a construit Puţul 2 Est, care deservea şi areajul minei, iar până în
anul 1980, au fost introduse două turbocompresoare de mare capacitate ce produceau necesarul de
aer comprimat.103
Pe fondul restructurării economiei din perioada postdecembristă, Mina Petrila a cunoscut
o evoluţie profund descendentă. Încercările de reorganizare a mineritului din Valea Jiului nu au
dat roade, iar în anul 2012, unitatea este încadrată alături de cele de la Paroșeni şi Uricani în
categoria exploatărilor neviabile, pecetluind astfel soarta mineritului din aceste localităţi. Pentru
gestionarea celor trei unităţi s-a constituit Societatea Naţională de Închideri Mine Valea Jiului a
cărei progam reglementează închiderea acestora până în anul 2018.
Prima exploatare închisă a fost chiar cea de la Petrila, în 30 octombrie 2015, punându-se
astfel capăt unei activităţi neîntrerupte de 156 de ani. Momentul a fost unul deosebit de dureros
pentru comunitatea locală,
deoarece, dincolo de aspectul
economic, mina poartă în sânul ei
tradiţia vieţuirii de-a lungul multor
decenii, iar încetarea activităţii a
provocat o mare derută şi nelinişte
existenţială.

Fig. 51, Închiderea Minei Petrila. 30 octombrie 2015.*

Necazurile nu s-au oprit aici, deoarece primăria a hotărât demolarea vechiului areal minier
în locul căreia urma să fie amenajat un spaţiu pentru investiţiile viitoare. Din fericire, la puţin timp
după începerea demolărilor, Ministerul Culturii ca răspuns la solicitările alarmate ale comunităţii
locale, a impus aplicarea unui climat de conservare a bunurilor industriale motivând decizia prin
încadrarea unora din acestea în Lista Monumentelor Istorice şi anume: Atelierele Mecanice
(datând în 1879), Clădirea compresoarelor (1879), Termocentrala cu coşul cu fum (1912), Puţul

103
Constantin Jujan, Tiberiu Svoboda, Mina Petrila, 150 de ani în mineritul industrial, Editura Cetate, Deva,
2009, p. 119-126.
* Fig. 51 - http://www.vice.com/ro/read/minerii-au-plans-la-inmormantarea-petrilei-472

71
Deak (1868), Puţul cu schip (1987), Puţul centru (turnul şi hala- 1938), Preparaţia veche (cu
spălătoria cu carbune- 1931).104
Cu toate acestea, situaţia s-a menţinut dificilă deoarece, în contextul implementării noului
proiect de conservare a patrimoniului industrial, este necesară o ecologizare a arealului minier iar
o parte din clădirile deteriorate trebuiesc dărâmate. Indecizia autorităţilor în ceea ce priveşte
clădirile respective, costurile ridicate pe care le presupune protecţia arealului, dar şi apariţia unor
dificultăţi în gestionarea acestuia conturează o realitate tot mai complicată. Este necesară o
conlucrare armonioasă a factorii decizionali concretizată prin elaborarea unui plan bine articulat
de redresare a situaţiei actuale.

Fig. 52, Mina Petrila în ziua de azi.*

104
***http://gazetadedimineata.ro/comunitate/o-noua-serie-de-cladiri-de-la-mina-petrila-ar-putea-fi-salvate-de-la-
demolare/, accesat in data de 14. 03. 2016.
* Fig. 52 - https://www.facebook.com/LupeniHD/photos

72
 4. 3. ELEMENTE CU VALOARE DE TRANSPORT
În Valea Jiului, primele forme ale infrastructurii de transport se subordonează în mod
categoric dezvoltării fără precedent a fenomenului minier la jumătatea secolului al XIX-lea iar de-
a rândul timpului, aceastea au îmbrăcat caracteristici diferite, proporţional cu extinderea
exploatărilor precum şi în funcţie de gradul avansului tehnologic. Funcţia de transport este o
componentă indispensabilă funcţionării activităţilor industriale, iar aici, în Valea Jiului, datorită
profilului minier a cunoscut o complexitate sporită, cu particularităţi aparte, deoarece deserveşte
extragerea cărbunelui din stratele subterane, aflate la sute de metri adâncime, sortarea, prelucrarea,
precum şi utilizarea sau distribuirea acestuia, după caz. Se pot adăuga şi materialele necesare
desfăşurării acestor procese cum ar fi lemnul, obiectele metalice, etc, dar şi componenta umană iar
astfel, percepţia noastră despre dimensiunea transportului în această regiune devine mai apropiată
de realitate. Un lucru este de netăgăduit: demararea activităţilor miniere au impulsionat decisiv
dezvoltarea transportului în Valea Jiului, până atunci accesul realizându-se doar prin pasurile
montane precum Vâlcan sau Bănița, regiunea fiind izolată aproape complet de restul spaţiului
românesc. Pe lângă impactul deosebit pe care l-au avut în ceea ce priveşte accentuarea vizibilităţii
regiunii la scară mărită, activităţile miniere au determinat apariţia şi utilizarea unei infrastructuri
de transport specifice, în acord cu perioadele timpului, care, în prezent au o însemnată valoare
patrimonială.
Transportul în incinta şi interiorul minei
În adâncul minei, extragerea şi transportul cărbunelui s-a realizat multă vreme cu ajutorul
vagoneților ce se deplasau în galeriile minei; iniţial erau din lemn şi trase de cai, dar odată cu
implementarea noilor tehnologii acestea au fost înlocuite cu altele metalice, tractate de mici
vehicule asemănătoare unor locomotive care erau manevrate de către oameni. Cu toate acestea, pe
galeriile strâmte, unde accesul era foarte dificil, s-au folosit în continuare tot caii, care au devenit
în acelaşi timp, tovarăşii de muncă ai ortacilor. Înclinarea neuniformă a stratelor de cărbune,
grosimea redusă a celor mai multe precum şi separarea acestora prin depozite sedimentare din cele
mai diverse făceau exploatarea şi transportul cărbunelui un proces extrem de anevoios şi mai mult
de atât favorizau existenţa unui pericol deosebit la adresa muncitorilor şi ajutoarelor acestora.

73
Reţeaua de linii ferate se continuă şi la suprafaţă şi prezintă o particularitate aparte datorită
ecartamentului mic (630 mm), drept pentru care se numeau căi ferate industriale. Capătul acestora
îl reprezentau silozurile staţiilor de încărcare unde cărbunele era transferat în vagoanele căilor
ferate normale. Cu toate acestea, în cadrul
minelor Deak şi Lonea, uzinele de separaţie au
fost plasate în mod greşit, la distanţe
apreciabile faţă de gurile de mină, ceea ce a dus
la existenţa unei reţele feroviare industriale
mult mai extinse faţă de celelate unităţi
miniere. Treptat, transportul la suprafaţă, prin
intermediul liniilor ferate industriale a fost Fig. 53, Galeria de Est, Vulcan. Transportul
înlocuit cu vehicule moderne,mai performante, cu ajutorul cailor. Circa 1905-1910.*
iar în subteran au fost introduse de-a lungul galeriilor, benzi acţionate de motoare electrice pe care
se scurgea materialul carbonifer, transportat mai apoi la suprafaţă. În ceea ce priveşte coborârea
oamenilor în adâncul minei, acest lucru s-a realizat dintotdeauna cu ajutorul ascensoarelor metalice
care se deplasează vertical de-a lungul puţurilor de extracţie.105
Transportul în exterior
La început, datorită producţiei scăzute, transportul cărbunelui la suprafaţă se realiza cu
ajutorul carelor ţăranilor tractate de animale, însă odată cu extinderea industriei miniere s-a dispus
construirea unei infrastructuri moderne, care să susţină o desfăşurare optimă a funcţie de transport.
În acest sens, între anii 1868-1870 va fi construit tronsonul feroviar Simeria- Petroşani, cu un
puternic impact pozitiv în plan economic, lucru revelat de creşterea substanţială a producţiei
carbonifere. Dintre dotările aferente infrastructurii de transport, se remarcă în mod deosebit
introducerea unui număr de 26 de locomotive cu abur.106
Lângă dealul pe care se află acum Piaţa Victoriei, a fost ridicată, în aceeaşi perioadă gara
Petroşani la capătul căruia a fost amenajat primul depou de locomotive din Valea Jiului. Clădirea
gării precum şi unele anexe ale acesteia şi-au menţinut într-un grad mulţumitor aspectul industrial,
foarte asemănător cu cel al coloniilor din imediata apropiere şi reprezintă monumente cu o
importantă valoare culturală; mai mult de atât sunt printre puţinele edificii din Valea Jiului care şi-

Tiberiu Svoboda, Cărbunele și drumurile sale de fier, Caietele Petro Aqua, nr.7, Petroșani, 2009, p. 47-51.
105
106
Ibidem, p. 17-18.
* Fig. 53 – Colecția personală a domnului Grecu Dan Simion.

74
au păstrat înfăţişarea relativ nealterată de-a lungul timpului. Ulterior, darea în folosinţă a căii ferate
Petroșani-Lupeni, în anul 1892 a avut meritul de a fi impulsionat simţitor desfăşurarea activităţilor
miniere în partea vestică a Văii Jiului. 107

Fig. 54, Gara Petroșani la începutul Fig. 55, Gara Petroșani, astăzi.*
secolului trecut.*
Noul depou de locomotive construit între anii 1900-1912, era prevăzut cu o remiză
circulară cuprinzând 22 de linii în faţa căreia să află o placă prin intermediul căreia se manvra
întoarcerea locomotivelor. Remiza cuprindea totodată, canale dispuse circular care aveau menirea
de a colecta fumul şi de a-l conduce până
la coşul de evacuare. Depoul de
locomotive situat în partea de nord a gării
Petroşani, a rămas întreg până în ziua de
azi, în curtea căruia au fost expuse cinci
locomotive cu abur graţioase şi
impunătoare, veritabile piese de muzeu.
Turnul cu apă şi clădirea cu pompe
completează decorul, parcă încremenit în
Fig. 56, Depoul nou, construit
timp.
in 1912.*

107
***http://valeajiului.blogspot.ro/2007/06/depoul-de-locomotive-din-petrosani.html, accesat in data 2. 05. 2016.
* Fig. 54, 56 - Colecția personală a domnului Dumitru Pușcașu.
* Fig. 55 – Foto Bejan Samuel.

75
 Datorită configuraţiei topografice accidentate ce îngreuna transferul cărbunilor şi a
materialelor, au fost montate instalaţii
speciale de transport pe cablu, la
înălţime, numite funiculare. Iniţial,
acestea erau acţionate de locomobile
fixe, prin forţa aburului, însă mai târziu
au fost electrificate.
Funicularul folosit în activităţile
miniere este alcătuit dintr-o reţea de
cablu tractabil suspendată, susţinută pe
Fig. 57, Furnicularul Aninoasa- Preparația Petrila.*
piloni, care se deplasează sub acţiunea
locomobilelor şi de care atârnă, prin intermediul cablurilor de susţinere, vase încărcate cu diferite
materiale. În Valea Jiului, primul funicular a fost ridicat între mina Aninoasa şi separatorul de
cărbuni Petroşani în 1892 şi era susţinut pe piloni de lemn, lucru unic în România acelor vremuri,
acţionat de un locomobil fix cu aburi. Ulterior, au fost construite mai multe furniculare pe întreg
cuprinsul depresiunii.108

Fig. 58, Placa rotativă cu ajutorul căreia se Fig. 59, Turnul cu apă și
manevrau locomotivele.* clădirea cu pompe.*
108
Tiberiu Svoboda, Op. cit., p.52-57.
* Fig. 57 – Colecția personală a domnului Dumitru Pușcașu.
* Fig. 58, 59, 60, 61 – Foto Bejan Samuel.

76
 În prezent, vechile utilaje de transport din Valea Jiului sunt tăcute şi mohorâte, multe din
ele făcând obiectul comercializării la fier vechi, iar acest lucru este cât se poate de trist şi
îngrijorător deoarece ele aparţin moştenirii industriale locale relevând, neîndoielnic, modul în care
oamenii şi-au asumat spaţiul, l-au îmblânzit şi l-au modelat spre beneficiul lor, în diferite etape ale
istoriei.

Fig. 60, 61, Vechile locomotive cu abur.*

77
 CAPITOLUL 5
PRETABILITATEA TURISTICĂ A PEISAJULUI CULTURAL

5. 1. CONTEXTUL ACTUAL AL VĂII JIULUI CA PREMISĂ A VALORIFICĂRII

PATRIMONIULUI CULTURAL
Depresiunea Petroşani traversează în prezent o perioadă tulbure, cu repercusiuni negative
în majoritatea componentelor realităţii. Cauza primară a acestei situaţii problematice este de natură
economică, legată de restructurarea din perioada postdecembriste s-a răsfrânt în plan local prin
degradarea profundă a industriei miniere, principala activitate economică şi implicit, sursă de
locuri de muncă pentru populaţie. Încercările de reorganizare a mineritului în acord cu mutaţiile
economice au eşuat, apanajul industrial fiind complex şi totodată, rigid, deoarece a funcţionat
decenii de-a rândul conform unei politici economice specifice, în cadrul căreia a jucat un rol
central, iar trecerea bruscă la economia de piaţă a dezvăluit în mod dureros neputinţa de adaptare
a acestuia. Astfel, declinul mineritului s-a produs etapizat, dar vertiginos cu urmări din cele mai
grave asupra întregului complex al regiunii Văii Jiului. S-au dispus demararea unor iniţiative
economice alternative, cel mai semnificativ fiind turismul montan, însă acest sector nu a reuşit
decât într-o manieră modestă să atenueze consecinţele dezastruoase ale prăbuşirii mineritului.
Planurile de amenajare a domeniilor turistice au fost în anumite cazuri discutabile (Parâng);
de asemenea, s-au înregistrat o serie de lacune în activitatea turistică (accesibilitatea- Straja;
reţeaua de utilități- Straja), iar cel mai important, beneficiile economice ale dezvoltării turismului
s-au resimţit la scară destul de redusă în cadrul comunităţii locale. Nu există o strategie viabilă de
manageriere şi impulsionare a turismului montan în acord cu normele urbanistice şi de mediu şi
datorită lipsei instruirii în domeniu a populaţiei. Cu toate aceste neajunsuri, industria turismului,
axată pe cadrul montan se profilează a fi singura modalitate de redresare semnificativă a economiei
locale, sau măcar de ameliorare a acesteia.
Mediul social s-a inrautit sever, lipsurile şi nevoile materiale resimţite tot mai acut
determinând membrii comunităţii, nu de puţine ori, să recurgă la practici neortodoxe de a-şi mări
veniturile. Totodată, evoluţia tumultoasă a istoriei recente, cu multe momente delicate au afectat
într-o măsură importantă atmosfera socială, ducând la o înăsprire a relaţiilor interumane.

78
 Discrepanţa tot mai evidentă între membrii comunităţii se substituie în mod neîndoielnic
modului individual de adaptare la mutaţiile economice, care a cunoscut o diferenţă semnificativă,
diferenţă influenţată de multe ori de practici îndoielnice, deteriorând astfel moralul societăţii.
Cadrul natural a fost, în acelaşi timp afectat deoarece, pe fondul economiei suferinde, nu
s-a mai ţinut cont de rigorile ecologice şi s-a acţionat doar din raţiuni financiare. Pădurile montane,
deosebit de fascinante au devenit o sursă de exploatare şi aprovizionare. Acest lucru a determinat
alterarea biodiversităţii şi sărăcirea peisajului natural. Turismul montan, luând tot mai multă
amploare, posibilitatea câştigurilor economice au primat în faţa raţiunilor de ordin ecologic în
anumite cazuri, un lucru cât se poate de regretabil.
În acest context, ar fi naiv să afirmăm faptul că peisajul cultural reprezintă o soluţie
salvatoare a situaţiei prezente, cel puţin pe termen scurt. Gradul destul de avansat de deteriorare a
patrimoniului cultural, precum şi atitudinea de ignoranţă şi nepăsare a unei părţi din populaţie,
aplecată mai degrabă asupra aspectelor de ordin financiar, conturează perspective destul de
descurajante în ceea ce priveşte valorificarea turismului cultural. De asemenea, pe termen scurt,
nu se întrevede o posibilitate de redresare apreciabilă a economiei pe baza patrimoniului cultural,
datorită consecinţelor dezastruoase ale prăbuşirii mineritului, foarte greu de reparat. Cu toate
acestea, pe termen mediu şi lung, beneficiile pot fi multiple, cel puţin din punct de vedere social,
ecologic şi poate chiar economic.
În acest sens, deosebit de relevantă este analiza SWOT elaborată în cadrul Strategiei de
Dezvoltare Locală a microregiunii Valea Jiului (2007) care oferă aspecte interesante privind
premisele valorificării turismului în zonă, implicit a patrimoniului cultural. Din conţinutul acesteia,
se poate aprecia faptul că problemele stringente în această chestiune sunt de ordin operaţional şi
organizaţional deoarece, aşa cum se menţionează în cadrul punctelor tari, potenţialul turistic este
deosebit prin varietatea şi atractivitatea elementelor pe care le înglobează. Diferenţa semnificativă
între alte regiuni cu profil asemănător şi Valea Jiului în ceea ce priveşte succesul înregistrat pe
plan turistic se pare că nu este cauzată de calitatea şi cantitatea fondului turistic, cât mai ales
managementului acestuia, modului de valorificare a elementelor cu atractivitate turistică. În acelaşi
timp, având în vedere faptul că dezvoltarea turismului în zonă reprezintă un obiectiv declarat al
autorităţilor locale, înnobilarea acestuia cu elementele patrimoniului cultural reprezintă un act de
inteligenţă, deoarece îl poate specializa, îi poate conferi o unicitate şi atractivitate aparte,
consolidând şi îmbogăţind imaginea Văii Jiului ca zonă turistică.

79
 PUNCTE TARI
 Poziţia geografică asigură conexiuni
directe cu celelalte localităţi şi zone ale
ţării
 Tradiţia industrială a localităţii
 Infrastructura de turism dezvoltată
 Forţa de muncă disponibilă şi ieftină
 Existenţa utilităţilor atât în zonele
rezidenţiale, cât şi în cel industriale
 Existenţa unor meşteri populari
capabili să transmită cunoştinţele lor
tinerilor, tradiţii şi obiceiuri specific
 Capital natural de valoare deosebită
din punct de vedere al: geofondului,
biodiversităţii, peisajului, resurselor de
apă, având un rol important în
asigurarea echilibrului ecologic în zonă
 Potenţial turistic exploatabil pe
întreaga perioadă a anului
 Posibilitatea practicării diverselor
forme de turism: turismul de recreere
(de weekend) şi odihnă, turismul
sportiv, sporturi extreme
80
PUNCTE SLABE
 Regiune monoindustrială
 Lipsa locurilor de muncă
 Migraţia forţei de muncă
 Declinul industriei miniere
 Inexistenţa unui plan zonal de
dezvoltare a Văii Jiului
 Infrastructura de turism slab
dezvoltată
 Existenţa unor probleme mari de
mediu: situri poluate, probleme
industriale nedezafectate
 Slaba dotare cu utilităţi a zonelor
periferice
 Slaba promovare economică
 Venituri scăzute ale populaţiei
locale
 Numeroase situri industriale
abandonate
 Număr redus de resurse umane
specializate în turism
 Slaba colaborare cu operatorii de
turism
 Lipsa unui depozit de deşeuri
ecologice la nivelul macroregiunii
 Inexistenţa unor acţiuni
concertate pentru promovarea
turismului în zonă
 Lipsa parteneriat public-privat
 OPORTUNITĂŢI AMENINŢĂRI

 Accesul României la fondurile UE  Dependenţa de exploatarea

 Finalizarea drumului Valea Jiului- Băile cărbunelui
Herculane  Insuficienta folosire a oportunităţilor
 Conservarea şi valorificarea ariilor acordate turismului
naturale protejate în vederea exploatărilor  Ofertele de produse turistice nu sunt
ca destinaţii turistice competetitive şi nici cunoscute la nivel
 Potenţial de dezvoltare a unor parteneriate internaţional
între unităţile administrativ- teritoriale cu  Migraţia forţei de muncă
interese comune pentru dezvoltarea  Pierderea specificului regiunii, a
turismului tradiţiilor şi obieciurilor
 Existenţa de finanţări disponibile pentru  Degradarea şi poluarea mediului
problemele de mediu natural
 Forţa de muncă ieftină şi calificată
 Dezvoltarea turismului de nişă (montan,
industrial, de aventură)

Preluată din STRATEGIA DE DEZVOLTARE LOCALĂ A MICROREGIUNII

VALEA JIULUI, 2007

Principalul atuu, aşa cum am amintit îl reprezintă semnificaţia puternică a bunurilor şi valorilor
peisajului cultural în conştiinţa colectivităţii locale, precum şi reputaţia de necontestat pe care şi-
a câştigat-o pe plan naţional prin minerit. La o privire superficială poate că nu prezintă importanţa
atribuită în percepţia locală, însă o analiză mai atentă, urmărind desfăşurarea în timp a
componentelor sale, însemnătatea anumitor momente şi evenimente pentru cadrul social,
semnificaţia peisajului cultural devine mai accentuată, deoarece înglobează principalele
coordonate ale vieţuirii comunităţii de-a lungul timpului, modul în care aceasta şi-a integrat
realitatea, spaţiul în acord cu principiile şi valorile asumate şi împărtăşite.

81
 5. 2. FORME DE VALORIFICARE A PEISAJULUI CULTURAL
Maniera de punere în valoare a patrimoniului cultural ridică numeroase probleme, datorită
necesităţii prealabile a unei strategii integrate, argumentate ştiinţific şi mai ales realistice, lucru
care nu e uşor de realizat luând în considerare contextul tot mai frământat al Văii Jiului. În cadrul
elaborării acestei strategii, se impune conlucrarea factorilor decizionali, a comunităţii locale, cu
atenta îndrumare a specialiştilor din diferite domenii. Totodată, se pot stabili diferite parteneriate
cu asociaţii abilitate în domeniul conservării şi dezvoltării patrimoniului cultural.
Există forme destul de diversificate de punere în valoare a bunurilor peisajului cultural,
unele chiar testate; din experienţa acestora precum şi din realitatea practică a Văii Jiului se poate
afirma cu o mare precizie că o abordare integrată a acestora, unitară la nivelul regiunii, cel puţin
din punct de vedere al strategiei este esenţială. Principalul argument în susţinerea acestei idei îl
constituie faptul că Valea Jiului reprezintă o regiune relativ omogenă în ceea ce priveşte potenţialul
turistic, iar o abordare unitară a evaluării, planificării, elaborării şi implementării formelor de
valorificare turistică ar conferi un control mai eficient.
Patrimoniul etnografic
În ceea ce priveşte valorificarea patrimoniului etnografic, s-au făcut deja paşi importanţi în
această direcţie prin amenajarea Muzeului Momârlanilor de la Slătinioara, o iniţiativă individuală
lăudabilă. De asemenea, nedeile, vechile sărbători populare momârlanești au început să se
organizeze din nou, tot mai hotărât, după prăbuşirea regimului comunist, un lucru cât se poate de
îmbucurător. Pe fondul unei promovări tot mai pronunţate a civilizaţiei tradiţionale a jienilor-
momarlani, s-au intensificat şi eforturile de punere în valoare a potenţialului turistic etnografic.
Chiar dacă patrimoniul tradiţional a avut o dispunere relativ uniformă pe cuprinsul Văii Jiului de-
a lungul anilor, în prezent, partea estică este mai bine reprezentată în această privinţă, aici
întâlnindu-se majoritatea obiceiurilor, tradiţiilor şi elementelor modului de viaţă străvechi care au
ajuns până în zilele noastre. La această stare de fapt, au conlucrat mediul politico-social manifestat
în mod diferenţiat în cele două părţi ale regiunii de-a lungul timpului. De aceea, se impune o
încercare de salvare a bunurilor tradiţionale mai fermă în partea vestică a depresiunii, deoarece
aceasta a suferit cel mai mult de pe urma regimului comunist, aflându-se într-un pericol puternic
de dispariţie. Satul Câmpul lui Neag a fost multă vreme un simbol naţional al civilizaţiei pastorale
momârlanești, al arhitecturii tradiţionale dar a fost distrus aproape în totalitate de către autorităţile
comuniste.

82
 Patrimoniul etnografic poate reprezenta o formă viabilă de întărire a turismului natural. În
acest sens, creearea unor trasee tematice sau amenajarea unor elemente cu valoare tradiţională în
cadrul turismului rural, al drumeţiilor montane sau al sporturilor de iarnă pot fermeca vizitatorii,
oferindu-le o experienţă de neuitat. De asemenea, gastronomia tradiţională poate fi introdusă în
unităţile de alimentaţie aflate în staţiunile montane, cu beneficii pentru toţi actorii implicaţi.
Promovarea piţărăilor, a nedeilor sau a altor obiceiuri şi manifestări populare se pot
constitui deosebite pentru turişti, putând fi ataşate altor forme de turism, conducând în acelaşi timp
la întărirea valorilor tradiţionale locale. Evident, se pot implementa şi alte forme de valorificare
turistică, dar este nevoie de efort susţinut şi organizat.
Patrimoniul industrial
Muzeul Mineritului, deschis în anul 1961, reprezintă, fără îndoială pionierul valorificării
patrimoniului industrial din Valea Jiului, ilustrând complexitatea fenomenului minier şi
reprezentativitatea pentru această regiune deoarece reconsituie cu acurateţe condiţia aspră de miner
şi spaţiul întunecat al muncii. Muzeul adăposteşte o serie de utilaje vechi (vagoneţi, căi ferate
industriale, etc), echipamente şi obiecte folosite în minerit, care la prima vedere par neînsemnate,
dar cu o deosebită valoare memorialistică (mărci de pontaj, căşti de mină, ciocan de mină, etc),
precum şi mostre de cărbune, reprezentări la scară redusă ale stratelor geologice, imagini vechi,
simbolice, schiţe şi hărţi ale domeniilor miniere, deci o largă paletă de elemente cu o deosebită
importantă patrimonială.
Pe fondul decăderii tot mai profunde a mineritului din perioada postdecembristă şi a
ineficienţei măsurilor de redresare implementate, s-a conturat tot mai pronunţat ideea de punere în
circulaţie turistică a vechilor areale miniere. Primul proiect în acest sens a fost demarat după anul
2006 şi viza amenajarea Minei Muzeu Aninoasa dar s-a sfârşit în mod neplăcut. Recent, închiderea
minei Petrila, cea mai veche din regiune a născut ideea posibilităţii de amenajare turistică a acesteia
iar procedurile se află în desfăşurare.
Complexitatea dezvoltări industriei miniere care a dominat istoria modernă a Văii Jiului
impune o analiză minuţioasă a factorilor de favorabilitate, întocmirea unui plan elaborat şi
adoptarea unor măsuri eficiente de remodelare în scop turistic. Totodată, se impune mult mai
imperios adoptarea unei abordări integrate, la scară regională, asupra valorificării patrimoniului
industrial deoarece acesta prezintă caracteristici similare pe întreg cuprinsul Văii Jiului iar
implementarea unei asemenea maniere ar spori semnificativ şansele de reuşită. Ataşarea unor

83
elemente adiacente cu pretabilitate turistică, reprezintă, de asemenea, o formă de întărire şi
eficientizare a valorificării arheologiei industriale miniere.
Pe acest considerent, apreciem că fiind extrem de validă şi pertinentă propunerea d-nei.
Merciu Cristina care susţine amenajarea Parcului Geomineral “Valea Jiului”. În acord cu
Comitetul Internaţional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial, parcul muzeu reprezintă” un
model în care sunt integrate bunuri culturale reprezentate de arheologia minieră alături de care
sunt gestionate şi elemente ale cadrului natural. În cadrul parcului muzeu, valorificarea culturală
se întrepătrunde cu excursii ale căror trasee punctează biodiversitatea locală şi/sau peisajele cu
valenţe turistice.”109
Parcul Geomineral “Valea Jiului” vizează amenajarea în scop turistic a arealelor miniere
nefuncţionale, multe dintre ele având o valoare patrimonială însemnată şi includerea acestora în
circuitul turistic prin derularea unor activităţi specifice, respectiv admirarea clădirilor şi utilajelor
industriale impresionante, coborârea şi vizitarea spaţiului subteran, informarea cu privire la
maniera de desfăşurare a activităţilor miniere în diferite epoci ale timpului, vizitarea unor obiective
cu un impact simbolic şi memorial deosebit (locul unor explozii; locul unde au fost împuşcaţi circa
20 de mineri în anul 1929, la Lupeni; monumente, etc.), deci, în fond, aducerea turiştilor în contact
direct cu realitatea spaţiului minier. Totodată, propunerea de proiect urmăreşte amplasarea unor
exponate cu rol de informare în cadrul traseelor tematice, reprezentări geologice, dar şi înglobarea
unor elemente auxiliare precum biodiversitatea, cadrul natural deosebit care generează forme
diverse de turism, conducând negreşit la creşterea atractivităţii parcului.
D-na. Merciu Cristina, ca artizan a acestei maniere de valorificare turistică, argumentează
viabilitatea Parcului Geomineral “Valea Jiului” prin evidenţierea importanţei multicriteriale a
acestuia, din perspectivă geografică, geologică, culturală, biologică şi ecologică. Tot dânsa oferă
un plan concret de amenajare în teritoriu a Parcului Geomineral, prin delimitarea a trei subzone:
cea minieră, minerală, de importanţă istorică. În implementarea acestei forme de valorizare a
patrimoniului industrial se desprind o serie de acţiuni indispensabile, precum analiza minuţioasă a
vechilor areale miniere, selectarea cu atenţie a elementelor vizate pentru integrare, elaborarea unui
plan bine argumentat, intervenţia în scopul restaurării, reabilitării şi conservării a bunurilor
industriale, promovarea masivă a Parcului Geomineral “Valea Jiului”.110Evident, adoptarea

109
Merciu Cristina Florentina, Op. cit., p. 229, citându-l pe Balleto Ginevra, Musealizzazione del patrimonio
minerario. Un modo o un moda, Ticcih Bulletin, 2007.
110
Ibidem, pag. 229- 235.

84
acestor măsuri necesită un efort susţinut; conlucrarea armonioasă a autorităţilor locale şi
guvernamentale, a instituţiilor abilitate (CEH, SNIMJ), a comunităţii locale, a specialiştilor în
domeniu; investirea în atingerea obiectivelor pe termen lung, pentru a determina o consolidare
temeinică a turismului industrial şi nu în ultimul rând, o exprimarea unei atitudini de protejare a
mediului şi a autenticităţii culturale în cadrul planurilor de dezvoltare a turismului.
Evident, există forme multiple de punere în valoare a arealelor industriale, însă considerăm
mai potrivită şi eficientă o abordare integrată; cu toate acestea, o serie de deficienţe operaţionale,
necesitatea armonizării unui mare număr de factori decizionali, cu diverse viziuni precum şi
diferenţa evidenţă dintre unităţile miniere din perspectiva gradului de conservare, a funcţionalităţii,
etc. se constituie în oprelişti serioase la adresa amenajării Parcului Geomineral “Valea Jiului” şi a
valorificării patrimoniului industrial în general.

5. 3. BENEFICIILE VALORIFICĂRII PEISAJULUI CULTURAL

Peisajul cultural al Văii Jiului, prin cele două componente distincte (etografic, industrial),
deţine un potenţial însemnat de atractivitate turisica, iar punerea în circulaţie turistică a elementelor
acestuia ar genera avantaje în multiple domenii. Evident, fără o bază obiectivă rafinată şi complexă
şi luând în considerare imposibilitatea de a prevedea cu precizie eventualele riscuri, aprecierea
noastră privind beneficiile valorificării patrimoniului cultural este una destul de aproximativă şi
încărcată de subiectivism. Cu toate acestea, considerăm că importanţa deosebită a patrimoniului
cultural, mai ales în rândul populaţiei locale, precum şi implementarea cu succes a formelor de
valorificare a acestuia în unele regiuni ale lumii constituie argumente solide în sprijinul pledoariei
noastre. Beneficiile preconizate au fost structurate în funcţie de impactul economic, social şi
ecologic; dintre acestea, contextul economic se detaşează ca fiind cel mai stringent însă totodată
şi cel mai dificil de revigorat. Totuşi, celelalte două domenii nu sunt deloc mai puţin importante,
deoarece între toate există o relaţie de complementaritate şi reciprocitate, iar o îmbunătăţire
însemnată a acestora se va transpune neîndoielnic, după o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată,
asupra mediului economic.
Existenţa a două forme bine individualizate ale peisajului cultural, patrimoniul etnografic
şi cel industrial, constituie un avantaj deoarece oferă, pe fondul valorificării acestora, posibilitatea
de a îmbunătăţi contextul general în maniere aparte, în mod complementar, consolidând astfel
fenomenul turistic.

85
 a) Beneficii în plan economic
Pe fondul globalizării şi al progresului uluitor din ultimul secol, umanitatea a trecut de la
o economie axată spre producţie într-una consumeristă, iar ca urmare, s-a dezvoltat tot mai mult
sfera serviciilor ca formă perfecţionată de satisfacere a nevoilor umane, care stau la baza procesului
de consum. Cu cât o persoană este mai prosperă, cu atât aceasta preferă să opteze pentru un
serviciu, în dauna bunurilor fizice, ca formă de îndeplinire a necesitaţilor.111 În acest context,
turismul, prin caracterul său complex, rafinat şi extrem de variat, a căpătat tot mai multă amploare,
lucru dovedit prin indicatorii de ordin economic.
În ultimele decenii, tezaurul cultural, dincolo de valoarea istorico-spirituală, a început să
fie tot mai mult abordat din prisma potenţialului economic însemnat. Bunurile acestuia nu mai sunt
valorificate doar pentru semnificaţia lor deosebită în rândul comunităţii locale, ci sunt văzute şi ca
atracţii turistice având implicit, scopuri economice.112
În ceea ce priveşte Valea Jiului, situaţia extrem de dificilă pe care o înregistrează ne
împiedică să apreciem eficienţa din punct de vedere economic valorificarea patrimoniului cultural,
cel puţin pe termen scurt. Luând însă în considerare faptul că turismul montan, prin amploarea pe
care a cunoscut-o în perioadă recentă, se constituie într-o formă promiţătoare de redresare a
economiei, considerăm mult mai potrivită abordarea patrimoniului cultural ca manieră inedită de
întărire şi specializare a acestuia.
În ceea ce priveşte patrimoniul etnografic, acesta poate susţine din plin turismul montan
prin plasarea elementelor culturale în cadrul traseelor montane. De asemenea, o metodă interesantă
de a genera venituri pentru comunitatea locală şi a îmbogăţi totodată turismul montan este
promovarea şi punerea în circulaţie a gastronomiei tradionale în cadrul unităţilor de alimentaţie
turistice. Organizarea de petreceri populare (nedei), promovarea portului popular şi a tradiţiilor va
conduce, în mod inevitabil la creşterea atractivităţii destinaţiilor turismului montan şi implicit, la
sporirea veniturilor. O problemă însă o reprezintă colaborarea destul de slabă cu membrii
comunităţii tradiţionale, care manifestă o atituidine de distanţare şi rigiditate faţă de turismul
montan. De asemenea, introducerea elementelor patrimoniului etnografic în cadrul turismului
montan necesită un anumit grad de investiţii, care la prima vedere ar putea fi percepute
nejustificate. Un plan bine elaborat în privinţa acestei chestiuni este indispensabil.

111
Fourastié, J., (1949) Le Grand Espoir du XXe Sie `cle. Paris: Presses Universitaires de France.
McKercher, B. și du Cros, Cultural Toursim: The Partnership between Tourism and Cultural Heritage
112

Management, Binghampton, NY: The Haworth Press Inc., 2002.

86
 Legat de patrimoniul industrial, experienţa altor regiuni a dovedit faptul că valorificarea
acestuia poate constitui un vector decisiv al relansării economice. Valoarea deosebită a moştenirii
industriale a fost recunoscută totodată, prin includerea unor situri miniere în Lista Patrimoniului
Universal UNESCO aşa cum e cazul oraşelor Røros (Norvegia) și Sewell (Chile), cât și arii
geografice mai largi precum Bazinul Carbonifer din Wallonia (Belgia), Bazinul Minier Nord-Pas
de Calais (Franța), Zona Minieră a Marelui Munte de Cupru, Falun (Suedia) și Zona Minieră
Cornwall și West Devon (Marea Britanie). Cel mai bun exemplu îl reprezintă însă, fără îndoială
regiunea Ruhr, unde, tradiţia bogată a mineritului a devenit o emblemă cultural incontestabilă,
impunând regenerarea urbană şi reconversia funcţională a zonei, devenită o destinaţie remarcabilă
a turismului industrial, care atrage anual milioane de vizitatori. De altfel, în anul 2010, oraşul
Essen a fost declarat Capitală Europeană a Culturii.113
În Valea Jiului, situaţia fiind mult mai complicată, atât din perspectiva gradului de
conservare al bunilor dar şi luând în considerare lipsă unor strategii viabile, bine argumentate, se
impune, la fel ca şi în cazul patrimoniului etnografic, corelarea acestuia cu alte forme de turism,
îndeosebi turismul montan.
O idee extrem de interesantă, aplicabilă şi în cazul Văii Jiului, este exprimată de acelaşi
Fourastie, care explică dificultăţile economice pe care le întâmpină regiunile cu o tradiţie
industrială, aflate în declin economic prin prisma reacţiei nepotrivite a comunităţilor locale, care
fiind prea ataşaţi de structurile industriale refuză să se adapteze noilor realităţi şi să accepte
angrenarea acestora în cadrul serviciilor, respectiv turismul, preferând mai degrabă ca unitatea să
îşi continue funcţionarea, chiar dacă e nerentabilă. 114
Cu toate acestea, patrimoniul industrial din Valea Jiului, prin valorificarea în mod integrat,
dar şi în asociere cu elemente ale altor forme de turism (turism montan, etnografic) poate deveni
o manieră viabilă de îmbunătăţire economică a regiunii. Geoparcul Mineral “Valea Jiului”, propus
de d-na. Merciu Cristina poate aduce venituri însemnate prin stabilirea unor tarife de vizitare a
obiectivelor miniere (galerii subterane, muzee, clădiri şi instalaţii industriale, arele miniere, etc.),
comercializarea unor materiale informative (broşuri, cărţi, materiale electronice, etc.), prestarea
altor servicii de către terţi (cazare, alimentaţie, organizarea de conferinţe, etc.) 115

113
Bianca Radu, Turismul industrial ca formă de valorificare a patrimoniului industrial în vederea regenerării
economice a fostelor zone miniere, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj Napoca.
114
Fourastié, J., (1949) Le Grand Espoir du XXe Sie `cle. Paris: Presses Universitaires de France.
115
Merciu Cristina Florentina, Op. cit., p.238.

87
 Este necesară însă o analiză sistematică a caracteristicilor patrimoniului industrial din
Valea Jiului, a gradului de conservare, a rentabilităţii producţiei în cazul unităţilor încă active, a
costurilor necesare şi a factorilor implicaţi, etc. pentru ca valorificarea turistică să aducă beneficii
economice mulţumitoare.
b) Beneficii în plan social
Valorificarea elementelor peisajului cultural conduce inevitabil şi la îmbunătăţirea
climatului social, deoarece acesta reprezintă o coordonată identitară a comunităţii locale,
sintetizând modul de vieţuire al acesteia şi maniera particulară în care au interferat cu mediul
înconjurător de-a lungul timpului. Înţelegerea şi celebrarea trecutului determină o creştere a
ataşamentului faţă de spaţiul local şi oferă o continuitate între evenimentele din trecut, prezent şi
aspiraţiile legate de viitor.
În cazul Văii Jiului, societatea este destul de frământată, măcinată de neajunsurile materiale
şi de nesiguranţă faţă de viitor, însă s-a menţinut ataşamentul faţă de patrimoniul cultural,
întruchipat un veritabil al identităţii, stabilităţii şi perpetuării comunităţii. Demersurile realizate în
direcţia sprijinirii bunurilor acestuia, în condiţiile în care situaţia economică a devenit tot mai
problematică, reprezintă o dovadă incontestabilă a preţuirii puternice a comunităţii locale faţă de
valorile culturale.
Valorificarea turistică patrimoniului etnografic ar conferi un sentiment profund de
mulţumire, mai ales în rândul populaţiei tradiţionale care, de la începutul activităţilor miniere a
fost prejudiciată constant, deoarece exprimă fără tăgadă, recunoaşterea şi aprecierea la scenă
deschisă a valorilor culturale tradiţionale.
Legat de impactul valorificării patrimoniului industrial în plan social, I Iamandescu,
consideră că se traduce prin conferirea unui confort psihic şi prin întărirea identităţii culturale în
ceea ce priveşte comunităţile confruntate cu pierderea lipsurilor de muncă.116 De altfel, industria
minieră a avut ataşată mereu o percepţie negativă din pricina poluării mediului înconjurător şi a
afectării sănătăţii şi integrităţii muncitorilor; o dată cu închiderea activitatiilor această imagine de
urâţenie s-a amplificat ca urmare a efectelor sociale ale pierderii locurilor de muncă.117 Punerea în

116
Iamandescu, I.I., „Patrimoniul industrial ca motor al dezvoltării durabile”, în Fundația Transylvanian Trust,
„Valorificarea patrimoniului arhitectural industrial ca factor de dezvoltare educațional, cultural, social și economic
în folosul comunității”, Decembrie 2010, pp. 13-22.
117
Bianca Radu, Turismul industrial ca formă de valorificare a patrimoniului industrial în vederea regenerării
economice a fostelor zone miniere, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj Napoca.
* Fig. 62 – Hartă realizată in Qgis de către Bejan Samuel.

88
valoare a elementelor peisajului industrial ar contribui fără îndoială la ameliorarea acestei imagini
şi în acelaşi timp, constituie o manieră deosebită de exprimare a identităţii culturale locale.
c) Beneficii în plan ecologic
Revitalizarea culturală se transpune în mod inevitabil şi asupra caracteristicilor spaţiului, suportul
activităţilor omeneşti, deoarece, aşa cum am menţionat şi înainte, mentalităţile, valorile şi
credinţele colective, materializate prin fapte, se imprimă direct asupra mediului locuit. Modificarea
viziunii asupra unor elemente definitorii ale culturii locale determină, neîndoielnic o transformare
semnificativă a spaţiului în acord cu nouă viziune asumată.
În Valea Jiului, pe fondul demarării activităţilor miniere, mediul a suferit mutaţii deosebite,
nu atât prin alterarea caracteristilor intrinseci ale teritoriului (biodiversitate) cât mai ales prin
impunerea unui specific eminamente industrial. Deşi, natura şi-a păstrat în cea mai mare parte
integritatea, atmosfera locului şi ritmurile activităţilor au început să fie dictate de minerit. În planul
valorilor şi credinţelor umane, care stau la baza acţiunilor întreprinse, s-a trecut de la o atitudine
de cordialitate, afecţiune şi asumare a mediului la una de ignorare, exploatare şi chiar blamare a
acestuia. Ca urmare, deşi industria minieră a suferit un declin considerabil, cadrul fizic şi-a păstrat
aspectul dezolant deoarece s-a menţinut atitudinea de desconsiderare a mediul înconjurător.
Valorificarea patrimoniului cultural implică totodată, reconsiderarea percepţiilor faţă de mediu
prin adoptarea unei atitudini de preţuire şi protejare a acestuia.

89
90
Fig. 62.*
 CONCLUZII

Peisajul cultural din Valea Jiului deţine un valoros potenţial de pretabilitate turistică, lucru
reliefat de importantă şi reprezentativitatea deosebită a bunurilor culturale, dar şi de ataşamentul
comunităţii locale faţă de acestea, întruchipate ca bastioane ale conservării şi exprimării identităţii.
Situaţia sumbră ce caracterizează în prezent regiunea se constituie într-un pericol însemnat la
adresa patrimoniului cultural, mai cu seamă în ceea ce priveşte elementele de factură industrială.
Cu toate că, pe termen scurt, este foarte dificil că beneficiile valorificării patrimoniului
cultural să contracareze într-o măsură mulţumitoare consecinţele dezastruoase ale prăbuşirii
industriei miniere, se pot obţine avantaje îmbucurătoare pentru comunitatea locală, atât în plan
social, ecologic şi chiar economic. O manieră interesantă de implementare a formelor de
valorificare turistică o reprezintă asocierea elementelor peisajului cultural cu cele naturale. În acest
mod, se pot reduce riscurile inerente oricărui început deoarece turismul montan se află într-un
stadiu mulţumitor de dezvoltare. Din pricina perioadei nefericite pe care o parcurge Valea Jiului,
se impune cu stringenţă, înaintea demarării oricărui proiect turistic, elaborarea unei analize
detaliate privind beneficiile implementării turismului cultural, costurile pe care le presupune,
factorii de favorabilitate şi restrictivitate precum şi a unei strategii eficiente de a conservă şi
reabilita elementele patrimoniului cultural, de a accentua atractivitatea acestora şi de a înlătura
aspectele negative. Toate aceste proceduri se vor lua în strânsă colaborare cu autorităţile locale şi
guvernamentale, conducerea unităţilor miniere şi a altor companii, specialişti abilităţi în diverse
domenii şi nu în ultimul rând, comunitatea locală. De asemenea, o abordare integrată a dezvoltării
turismului cultural este recomandată datorită caracterului relativ omegen al regiunii, adoptarea
unei asemenea maniere oferind un control mult mai eficient.
Protejarea şi valorificarea patrimoniului cultural reprezintă, în concluzie, un act de
responsabilitate, de apreciere şi recunoaştere a valorii acestuia şi se impune tot mai mult, drept o
adevărată necesitate deoarece, în contextul actual al Văii Jiului, unul mohorât, contribuie la
consolidarea identităţii locale şi totodată la imbuntatirea semnificativă a situaţiei generale.

91
 BIBLIOGRAFIE

I. CĂRȚI

 Badea, Lucian, 1971, Valea Jiului, Editura Stiințifică, București.

 Baron, Mircea, 1998, Cărbune și societate in Valea Jiului, Editura Universitas, Petroșani.
 Bogza, Geo, 1947, Oameni și cărbuni în Valea Jiului, Editura de Stat.
 Deleanu, Nicolae, 1959, Nedeia din Poiana Miresii, vol. I, Editura de stat pentru literatură
și artă, București.
 Dunăre, Nicolae et all., 1963, Arta populară din Valea Jiului, Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, Cluj.
 Gălățan-Jieț, Dumitru, 2011, Petrila în oglinda timpului, Editura Măiastra, Târgu-Jiu.
 Gălățan-Jieț, Dumitru, 2008, Pițărăii din Valea Jiului, Editura Confluențe, Petrila.
 Gălățan-Jieț, Dumitru, 2007, Momârlanii, ieri și azi, Editura MJM, Craiova.
 Gălățan-Jieț, Dumitru, 2013, Petrila, dincolo de legende si povestiri, Editura MJM,
Craiova.
 Gălățan-Jieț, Dumitru, 2011, Satul meu de altădată, Editura Măiastra, Târgu-Jiu.
 Gălățan-Jieț,Dumitru, 2014, Păstoritul din Valea Jiului ieri și azi, Editura Măiastra,
Târgu-Jiu.
 Jujan, Constantin; Svoboda, Tiberiu; Mina Petrila, 150 de ani în mineritul industrial,
Editura Cetate, Deva.
 Merciu, Florentina-Cristina, 2011, Managementul spațiilor restructurate funcțional:
regenerarea spațiilor industriale din Depresiunea Petroșani prin dezvoltarea activităților
turistice, Editura Universitară, București.
 Nicolae, Ion, 2005, Antropogeografie: geografie umană și economică generală, Bucuresti,
Editura Universitară.
 Svoboda, Tiberiu, 2009, Cărbunele și drumurile sale de fier, Caietele Petro Aqua, nr.7,
Petroșani.
 Tufescu, V.; Mocanu,C, Depresiunea Petroșanilor, Editura Științifică, București, 1964.

92
2. ARTICOLE ȘTIINȚIFICE

 Anschuetz, Kurt F. 1998b, Not Waiting for the Rain: Integrated Systems of Water
Management by Pre-Columbian Pueblo Farmers in North-Central New Mexico. Ph.D.
dissertation, Department of Anthropology, University of Michigan. Ann Arbor, MI:
University Microfilms.
 Anschuetz, Kurt F., 2007, Appendix II. Introducing a landscape approach for evaluating
communities' traditional senses of time and place, Anschuetz, Kurt F.; Merlan, Thomas.
More than a scenic mountain landscape: Valles Caldera National Preserve land use history.
Gen. Tech. Rep. RMRS-GTR-196. Fort Collins, CO: U.S. Department of Agriculture,
Forest Service, Rocky Mountain Research Station. pp. 249-261.
 Appadurai, Arjun, Global Ethnoscapes: Notes and Queries for Transnational
Anthropology. In Recapturing Anthropology: Working in the Present. Richard G. Fox, ed.
Santa Fe, NM:School of American Research Press, pp.193.
 Cosgrove, Denis E., 1998, Social Formation and Symbolic Lanscape, with a new
introduction. Madison: University of Winsconsin Press, pp. 115.
 Florentina Cristina Merciu, Ilinca Valentina Stoica, Adriana Iustina Unguraş, 2011,
Rural Tourism in the Petroşani Depression – Current Features and Outlooks for Future
Development, Petroleum-Gas University of Ploiești Bulletin, Vol. LXIII, No. 1/2011, pp.
73-84.
 Forman, R.T.T., 1981. Interaction among landscape elements: a core of landscape
ecology. Proc. Int. Congr. Neth. Soc. Landscape Ecol., Veldhoven. Pudoc, Wageningen,
The Netherlands. pp. 35–48.
 Forman, R.T.T. and Godron, M. 1986. Landscape Ecology. John Wiley & Sons, New
York, NY, USA.
 Fourastié, J., 1949 Le Grand Espoir du XXe Sie `cle. Paris: Presses Universitaires de
France

93
 Hospers, Gert-Jan, 2002, Industrial Heritage Tourism and Regional Restructuring in
the European Union, European Planning Studies, Volume 10, Issue 3, pp. 397-404.
 Iamandescu, I.I., „Patrimoniul industrial ca motor al dezvoltării durabile”, în Fundația
Transylvanian Trust, „Valorificarea patrimoniului arhitectural industrial ca factor de
dezvoltare educațional, cultural, social și economic în folosul comunității”, Decembrie
2010, pp. 13-22.
 Jackson J. B., 1984, Discovering the Vernacular Landscape, Yale University Press, New
Haven, CT.
 Leser, H. 1997. Landschaftsökologie. Ulmer. Stuttgart, Germany.
 McKercher, B. și du Cros, 2002, Cultural Toursim: The Partnership between Tourism
and Cultural Heritage Management, Binghampton, NY: The Haworth Press Inc.
 Merciu, Florentina-Cristina, Merciu George-Laurenţiu, Stoian Daniela, 2012,
Patrimoniul arhitectural industrial românesc - trecut şi prezent, Revista Urbanism,
Arhitectură, Construcţii, vol. 3, nr. 3, pp. 25-36.
 Merciu, Cristina; Stoian,Daniela, 2012, Monumentele comemorative cu funcţii multiple:
memoriale dedicate grupurilor socio-profesionale din industrie, Analele Asociaţiei
Profesionale a Geografilor din România, vol. 3, nr. 3, pp. 43-52.
 Merciu, Florentina-Cristina, 2010, Modelarea spaţio-configurativă sub influenţa
activităţii miniere a aşezărilor urbane din Depresiunea Petroşani , Geograful, Anul 3,
Nr. 2, Editura Universitară, București, pp. 27-33.
 Popcock, Douglas C. D. 1994 [1981] Place and the Novelist. In Re-Reading Cultural
Geography. Kenneth E. Foote, Peter J. Hugill, Kent Mathewson, and Jonathan M. Smith,
eds. Pp. 363–373. Austin: University of Texas Press.
 Radu, Bianca, Turismul industrial ca formă de valorificare a patrimoniului industrial în
vederea regenerării economice a fostelor zone miniere, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj
Napoca.
 Sauer, Carl O. 1925, The Morphology of Landscape. University of California
Publications in Geography 2, pp. 9–54.
 Taylor, Ken; Lennon, Jane, 2011, Cultural landscapes: A bridge between culture and
nature?, International Journal of Heritage Studies, Vol. 17, Issue 6, November 2011, pp.
537-554.
 Ursuța, Paul, 2015, Valențele turismului cultural în Depresiunea Petroșani, Repere
Geografice, Nr. 10 (1), pp. 129-143.

94
 Wagner, Phillip L. 1995, Foreword: Culture and Geography: Thirty Years of Advance.
In Re-reading Cultural Geography. Kenneth E. Foote, Peter J. Hugill, Kent Mathewson,
and Jonathan M. Smith, eds. Pp. 3–8. Austin: University of Texas Press.Whittlesey, D.S.
et. Al., (1954), The Regional Concept and the Regional Method, in James, Preston E. and
Jones, Clarence F., eds., American Geography: Inventory and Prospect, Syracuse, N.Y.:
Syracuse University Press, pp. 19-68.

3. ALTE ARTICOLE, MATERIALE, INFORMAȚII STATISTICE.

 Anamaria Sanda, Perla Văii Jiului, distrusă de lăcomia comuniştilor, Gazeta de

dimineață, 12 februarie 2015 (http://gazetadedimineata.ro/comunitate/perla-vaii-jiului-
distrusa-de-lacomia-comunistilor/, accesat in data de 28.03.2016).
 Carmen Cosma-Preda, Demolarea istoriei de la mina Petrila, stopată de Ministerul
Culturii, avântulliber.ro, 10 ianuarie 2016
(http://www.avantulliber.ro/2016/01/10/demolarea-istoriei-de-la-mina-petrila-stopata-de-
ministerul-culturii/, accesat in data de 14. 03. 2016).
 Ciprian Iancu, Satul “mâncat” de foamea de huilă, Replica, Nr. 408, 23-29 septembrie
2010(http://www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&p=3702&more=1&c=1
&tb=1&pb=1).
 Drd.Prof. Alin Rus, Momârlanii și obiceirile lor. Interviu cu Petre Făgaș,
studiietnoistorice.wordpress.com, 21. 02. 2004- 30.05. 2004
(https://studiietnoistorice.wordpress.com/analize-si-cercetari/momarlanii-si-obiceiurile-
lor-interviu-cu-petre-fagas/ , accesat in data de 26. 03. 2016) .
 Dumitru Pușcașu, Coloniile Muncitorești din Valea Jiului, valeajiuluiblogspot.ro, 29
noiembrie 2012 (http://valeajiului.blogspot.ro/2012/11/coloniile-muncitoresti-din-valea-
jiului.html, accesat in data de 1.05. 2016).
 Dumitru Pușcașu, Depoul de locomotive din Petroșani, valeajiuluiblogspot.com, 28 iunie
2007, (http://valeajiului.blogspot.ro/2007/06/depoul-de-locomotive-din-petrosani.html,
accesat in data 2. 05. 2016).

95
 Dumitru Pușcașu, Mina Aninoasa- Istoric, valeajiuluiblogspot.com, 21 februarie 2016
(http://valeajiului.blogspot.ro/2016/02/mina-aninoasa-istoric.html, accesat in data de 24.
05. 2016).
 Dumitru Pușcașu, Petrila, un final anunțat-Partea I., valeajiuluiblogspot.com, 30 martie
2015, (http://valeajiului.blogspot.ro/2015/03/mina-petrila-un-final-anuntat-partea-i.html,
accesat in 25. 05. 2016).
 Dumitru Pușcașu, Petrila, un final anunțat-Partea a II-a, valeajiuluiblogspot.com, 21
aprilie 2015 (http://valeajiului.blogspot.ro/2015/04/mina-petrila-un-final-anuntat-partea-
ii.html, accesat in data de 25. 03. 2016).
 Dumitru Pușcașu, Sfânta Mare Muceniţǎ Varvara - Ocrotitoarea Minerilor,
valeajiului.blogspot.ro, 4 decembrie 2012.
 Lavinia Betea, Greva minerilor din 1977, “în lumina” Securității, jurnalul.ro, 4 august
2009 (http://jurnalul.ro/scinteia/special/greva-minerilor-din-1977-in-lumina-securitatii-
516661.html , accesat in data de 27.03.2016).
 Marioane Cristiana Maria, Portul populrar momârlănesc, o tradiție moștenită de la daci,
Tradiții si obiceiuri in Valea Jiului, Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida, Petroșani, Nr. 1,
An 1- An școlar 2013-2014, p. 32.
 Maximilan Gânju, „Mica Sinaie” din Valea Jiulu, distrusă de buldozerele comuniștilor,
Avântul Liber, 17 noiembrie 2015 (http://www.avantulliber.ro/2015/11/17/mica-
sinaie-din-valea-jiului-distrusa-de-buldozerele-comunistilor ).
 Mihaela Mihai, Finanţare sistată. Curtea de Conturi a scos la suprafaţă problemele de la
Mina Muzeu de la Aninoasa, gazetadedimineață.ro, 3 februarie 2013
(http://gazetadedimineata.ro/actualitate/finantare-sistata-curtea-de-conturi-a-scos-la-
suprafata-problemele-de-la-mina-muzeu-de-la-aninoasa/, accesat in data de 13. 03. 2016).
 Mihaela Mihai, O nouă serie de clădiri de la mina Petrila ar putea fi salvate de la
demolare, avântulliber.ro, 24 martie 2016 (http://gazetadedimineata.ro/comunitate/o-noua-
serie-de-cladiri-de-la-mina-petrila-ar-putea-fi-salvate-de-la-demolare/, accesat in data de
14. 03. 2016).
 Pompei Cocean, Suport curs Geografie Regională Generală,
(https://ro.scribd.com/doc/16875444/Geografie-Regionala-Generala., accesat în 23. 03.
2016).

96
 Raluca Nicoleta Spiridon, Mineriada lui Ceaușescu din 1977, Historia.ro
(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mineriada-lui-ceau-escu-1977/,
accesat in data de 27.03.2016).
 Reportaj România furată, Jaf de miliarde in Valea Jiului, Digi24, 7 iulie 2015,
(http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+furata/ROMANIA+FURATA+Mari
rea+si+decaderea+industriei+miniere+din+Valea, accesat in data de 14. 03. 2016).
 Recensământul general al populației României. 29 decembrie 1930, vol. I, București, 1938.
 Recensământul general al României din 6 aprilie 1941. București, 1944.

97