Tema: Panteonul român

Scopul prelegerii:
Obiectivele:
Cuprinsul prelegerii: Daimonologia. Conceptele de daimon şi demon. Specii de daimoni. Practici antidemonice.
Semideoligia. Cultul moşilor. Bătrânul Crăciun, Baba Dochia, „Zâni” şi Zâne: Omul sălbatic, Fata sălbatică,
Dragobetele, Zburătorul. Deologia. Fărtatul şi Nerărtatul. Cerul Tatăl. Urcarea la cer, la munte. Ridicarea Raiului de
pe pământ. Soarele Sfânt. Solarismul – dominantă mitică. Aspecte ale cultului solar: mărţişorul, hora, roata,
Căluşarii, focul, heraldica. Ipostaza antropomorfă a soarelui: Făt-Frumos. Luna Sfântă. Cultul lunii, heraldica,
Ileana-Cosânzeana. Stelele Logostele. Meteorologie mitică. Datina Paparudelor, Caloianul, Alaiul Caprei şi al
pluguşorului. Pământul Mumă. Toponimie mitică. Hidromitologie. Fitomitologie. Arborii sfinţi. Reprezentările
mitice ale vegetaţiei: Sânzienele, Drăgaicele, Tatăl şi Muma Pădurii, Păunaşul Codrilor. Zoomitologie. Bestiarul
arhaic popular şi cult. Lupul. Ursul. Bourul (Zimbrul, Taurul), Capra, Şarpele, Balaurul, Ariciul. Mitologia
ocupaţiilor. Păstoritul, agricultura, viticultura, apicultura. Eroologia. Eroii mitici şi eriarzii mitici, eroii mitici
istoriaţi şi eroii istirici mitizaţi. Eroul eponim, eroul salvator, eroul civilizator, eroul cultural, eroul pastoral. Animale
eroi.

Bibliografie selectivă:
1. Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985.
2.
Termeni tematici: daimonologia, daimon, demon, semideoligia, deologia, hidromitologie,
fitomitologie, zoomitologie, eroologia,

Daimonologia. Conceptele de daimon şi demon. Specii de daimoni. Practici

antidemonice.

Daimonologia este un capitol al mitologiei care studiază prefigurările unor forțe

supranaturale ale naturii și reprezentările lor mitice ca dușmani și prieteni ai omului.
Daimonologia își găsește rădăcinile încă în paleolitic.
Folcloristul Artur Gorovei în cercetarea descântecelor distinge 23 de făpturi demonice
sau duhuri necurate: avestița, dânsele, iele, solomonari, joimărița, moroi, moroaice, muma
pădurii, năluca, potca, rusalii, samca, sfinte, sfinți, strigoi, strigoaice, șoimane, ursita, zâne,
zburător, zmeu, zmeoaică.
Termenul de daimon vine din greaca antică, el semnifica geniu sau spirit vizibil sau
invizibil ce poate fi protector sau destructiv. Aceste făpturi mitice sunt bivalente, în funcție de
făuritorul său și exprimă polaritatea lumii guvernată de fratrocrație demiurgică, Fărtatul și
Nefărtatul.
Daimonii antropomorfi: strigoi, moroi, spiriduși.
Daimonii antropozoomorfi și zooantropomorfi: pricolici, tricolici.
Spre a izbăvi sufletul omului de aceste spirite, poporul a născocit practici antidemonice,
care ar fi niște bariere de stopare a cestora: talismane sau coliere ce conțin imitarea miniaturală a
instrumentelor agricole cu tăișuri – secere, hârlețe, furci – , plante aromate – busuioc, pelin.
Sub influiența religiilor daimonul a obținut sensul peiorativ de demon, care exprimă
natura malefică a răului. Există demoni după nivelul cosmic de acțiune: demoni ai văzduhului, ai
pământului, demoni subpământeni.
Deosebirea dintre daimon și demon nu este doar de natură ontologică (bine-rău), ci și de
libertatea de acțiune. „daimonii acționează în cadrul unei libertăți concepute în spiritul ordinei și
creației demiurgilor cosmici, pe când demonii în spiritul anarhiei, dezordinii, distrugerii a tot
ceea ce a fost creat de Fărtat” (Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, p. 309)

Semideoligia. Cultul moşilor. Bătrânul Crăciun, Baba Dochia, „Zâni” şi Zâne: Omul
sălbatic, Fata sălbatică, Dragobetele, Zburătorul.

1
 Semizeul este un alter ego al eroului, adică este un om eroic, care este ridicat la nivel de
semidivinitate. Semidivinitatea mitică nu are descendență celestă, nu este o coborâre spre
omenesc, ci dimpotrivă este o tendință a omului de a se ridica spre divin, de a păstra legile sacre.
De aceea semideologia nu este un capitol al deologiei, ci al eroologiei.
Printre semidivinitățile mitice un loc de frunte îl ocupă strămoșii, care sunt ridicați la
grad de sfințenie. În tradiția populară deosebit de răspândit este cultul familial al moșilor și
strămoșilor, care păstrează în memorie amintirea vie străbunilor, a viței din care descindem.
Cercetările disting mai multe categorii de moși: arhaici – Moșii de Crăciun, Moșii de
Florii, Moșii de Rusalii, Moșii Sânziene, Moșii de flori de mărțișor, Moșii; creștini – Moșii de
Sânta Maria, Moșii de SântIlie, Moșii de SânPetru, Moșii de SânGheorghe; creștinizați – Moșii
de iarnă, Moșii de de joia-mare, Moșii de ziua Cricii, Moșii de schimbarea la față etc..
În unele regiuni tradițiile consacrate moșilor au fost însoțite și de obiceiul urcării pe
munte, moștenit cel puțin de pe timppul dacilor.
Ritualurile erau însoțite de măștile moșilor și uncheșilor, care pe alocuri au caracter ludic.
Moș Crăciun. Imaginea mitică a Bătrânului Crăciun este constituită din suprapunerea
chipului arhaic de zeu gerontocratic (gerontocrație – sistem de guvernare în care conducerea
aparține bătrânilor) și o semidivinitate creștinizată. Bătrânului Crăciun este conceput ca un
cioban zeu-moș. Conform semanticii arhaice Crăciun este o entitate mitică sacră care reprezintă
arhetipul creator. El stăpânește echilibrul elementelor primare necesare necesare noii creații.
Venerarea lui Moș Crăciun se făcea și se face la răscrucea dintre ani – în solstițiul de iarnă.
Dominantele sonore din numele Crăciun sau Crășiun (graiul popular) sunt Cr sau Crș, care pot fi
întâlnite și în alte cuvinte apropiate conotativ: creație, carte, Crish (râu în România), Crishna
(zeu indian), Crai, crivăț, Cristos (fiul lui Dumnezeu în creștinism), cruce...
Petru Caraman cercetând răspândirea cuvântului Crăciun, constată că acest nume poate fi
întâlnit sporadic la popoarele vecine etnosului românesc, ceea ce înseamnă că locul de baștină a
acestui termen este spațiul culturii vechi românești. La bulgari – Kracun, la ucraineni – Kerecun,
la cehi – Kracun, la slovaci – Kracun, la unguri – Karacson. Iar denumirea sărbătorii de Crăciun
s-a păstrat doar pe acest teritoriu, la alte popoare se numește după varianta pur creștină Nașterea
(Domnului).
Folcloriștii au fost impresionați de similitudinea dintre colindele de Crăciun și imnurile
vedice. Ceea ce înseamnă că acel substrat mitologic arhaic, care a fost transmis pe meleagurile
Indiei cel puțin două milenii în urmă, a fost impregnat cu elemente creștine în ultemele trei
secole. În 2015 un colindul românesc La Vitleem Colo-n jos ajunge jit în India1:
Teri meri meri teri https://www.youtube.com/watch?v=f1TBEUiq3Tw
La Vitleem Colo-n jos https://www.youtube.com/watch?v=1E8MGCZmY8w
Corului Madrigal „La Viflaim, colo-n jos” https://www.youtube.com/watch?v=s5VQKk5X3xk.
Cultul strămoșilor și moșilor de asemenea s-a suprapus cu cultul soarelui. Astfel, se
obișnuiește la Crăciun, de altfel ca și la Paște, să se practice roatele de foc, precum și aluatul în
formă de roată: colacii, covrigii. „Cultul lui Crăciun ca strămoș și moș pare a fi un cult solar mult
mai vechi decât cultul lui Mithra2, care a pătruns ulterior în Dacia, și decât cultul creștin și
explicația care i s-a dat apoi.” (Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, p. 332)
Tradiția constată o legătură profundă între Moș Crăciun, care este un bătrân cioban
mirific și mitologia bradului, care este un arbore sacru și un exponent simbolic al arborelui
cosmic. În spațiul carpatic, consacrarea bradului în perioada solstițiului de iarnă este arhaică, e

1
http://www.cunoastelumea.ro/un-colind-romanesc-a-ajuns-hit-in-asia-19-saptamani-pe-primul-loc-in-topul-asiatic-
video/
2
Mithra (Miθra), este zeul luminii din mitologia persană. Numele său înseamnă "Soarele nebiruit", el luptă contra
forțelor răului. Este zeu al al sincerității și al loialității. Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau
dintr-o peșteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ținut au venit să i se închine.

2
cu mult înaintea erei noastre. De aceea, sărbătorirea bradului de Crăciun nu este un obicei
importat, ci o tradiție autohtonă.
Baba Dochia. Există mai multe versiuni privind etimologia numelui: precum că vine de
la sfânta mucenică Eudochia ce se serbează la 1 martie și precum Dochia vine de la Dakia, fiica
lui Decebal.
Legenda despre Baba Dochia spune că a fost o păastoriță bătrână, care își păștea turma de
oi alături de alte păstorițe. Deoarece timpul la munte e schimbător acesta și-a luat nouă cojoace și
s-a încumetat să urce la munte afirmând că nu se teme de luna martie. Luna martie jignită a
hotărât să o pedepsească. La început a încălzit timpul astfel încât în fiecare zi Baba își scotea câte
un cojoc, apoi a readus vremea rea, friguroasă, împietrind-o pe Babă într-o stâncă și pe oile ei în
bolovani în jurul său. Este o legendă meteorologică care lămurește de ce în luna martie după o
încălzire promițătoare revine frigul din luna precedentă.
Zilele posomorâte cu precipitații din martie se mai numesc zilele babelor, sau Baba
Odochia își scutură cojoacele.
Este un colind ce e intitulat Ana Dochiana.
„Zâni” şi Zâne
În mitologia română există o categorie de semidivinități care se numesc zâni și zâne. Deși
varianta masculină o întâlnim în dialectul macedoromân, dacoromâna a pierdut cu timpul
termenul dat, însă entitățile mitologice s-au păstrat. Zânii și zânele sunt niște făpturi ciudate cu
forțe supranaturale, având influența benefică sau malefică. Dintre aceste semidivinități unele
acționează în perechi de gen masculin/feminin: Omul sălbatic – Fata sălbatică, Moșul codrului –
Muma pădurii, Sorbul apelor - Știma apelor. Alteori semidivinitățile se grupează în perechi
opozite: Dragobetele – Zburătorul; sau concurează între ele: Drăgaicele, Ielele, Rusaliile,
Sânzienele... există și semidivinități unicate: Șarpele casei (numit știma casei), Cățelul
pământului (rozător subteran real).
Omul sălbatic și Fata sălbatică.
„Omul sălbatic este o figură mitică antropomorfă, aparent uriașă, păros, cu puteri
supraumane, care bântuie zonele de munte și atacă noaptea pe ciobanii ce călătoresc între stâni și
cătune, ca și pe vânătorii rătăciți în căutarea prirodurilor, mistreților, cerbilor și caprelor negre
sau urșilor ascunși în văgăuni și peșteri.” (Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura
Academiei, Bucureşti, 1985, p. 335)
Fata sălbatică în mitologia românească se înfățișează în două variante: fie o fecioară
monstruoasă, care și-a pierdut grația tinereții, deoarece rămânând însărcinată s-a ascuns de frica
și rușinea părinților în meleagurile pustii ale Cernei; fie o fecioară frumoasă dar sălbăticită
fiindcă a fost rătăcită pe aceste meleaguri. În ambele cazuri are referire la Iovan Iorgovan:
iubită/soră. Dar în concluzie, fata ajunge în acea stare și putere mitică datorită vieții ei de
pustnică, trăind în sânul naturii și obținând sfințenie.
Dragobetele.
Sărbătoarea Dragobetelui este ziua capului de primăvară la români. Acest zân personifică
logodna animalelor și respectiv a oamenilor – a fetelor și băieților. O legendă susține că
Dragobetele ar fi fost fiul Babei Dochia și era frumos voinic și bun, inspirând femeilor dragoste
curată. Dragobetele favoriza logodnele între tineri (fata sărutată în această zi era considerată deja
logodită), fraternizările rituale (însurățirile între fete și înfrățirile între băieți) cu semnul cricii
solare, nu creștine, care era un rit străvechi al dacilor.
Zburătorul.
În limbajul popular zburătorire semnifică o protologodnă, care marchează trecerea de la
simpatie la dradostea tinerească cu îmbrățișări și sărutări.
Zburătorul este o senidivinitate oniric-erotică, care avea o dublă activitate: cea de inițiere
erotică și cea de provocare a patosului sexual. Însă din cauza funcției sale erogene irezistibile,
Zburătorul este receptată drept o semidivinitate malefică, un demon arhaic al sexualității
abuzive, care seduce fetele și femeile tinere, făcându-le dependente de plăcerile trupești până la
tulburare psihică.

3
 În farmecele și descântecele de dragoste, Zburătorul era invocat spre a ademeni persoana
dorită. Deci atât Zburătorul cât și Zburăturoaica (prototipul feminin) erau chemați în magia
erotică sau alungați în riturile de medicină magică antierotogonică.
Deologia.
În mitologia română, deologia cercetează viața divinităților supreme principale – Fărtatul
și Nefărtatul – precum și biografia divinităților supreme secundare – sfinții cei mari – Sân Petru,
Sân Gheorghe, Sân ta Ileana, Sântamaria...
În grupul familiei Fârtaților fac parte: Cerul Tatăl și Pământul Mumă, Soarele și Luna,
Stelele și Luceferii, Sfintele ape: Dunărea și Marea Neagră, Oltul, Mureșul.
Fărtatul şi Nefărtatul.
„Deologia română gravitează în jurul a doi poli divini: Fărtatul și Nefărtatul. În fond, doi
frați care fizionomic, temperamental și caracterologic nnu seamănă între ei, dar care se
completează reciproc prin activitatea lor cosmică și terestră. Amândoi sunt bătrâni, de când
lumea. Unulm cu înfățișare severă, patriarhală, celălalt crispată, sălbatică; unul liniștit, domol,
înțelegător și înclinat spre bunătate, celălalt nervos, agitat, neînțelegător și înclinat spre răutate.
Ambii cu inițiativă, inventivi, dornici de a se întrece între ei în creație: Fărtatul, un creator care
experimentează mereu făpturi convenabile firei lui demiurgice, Nefărtatul, un contracreator care
imită pentru a opune creațiile lui celor ale fratelui lui. În structura, esența, funcțiunea și valoarea
lor, activitatea acestor doi demiurgi este complimetară. (...)
La început creaFărtaților a fost în doi, în spiritul unui dualism convergent. De la creația
omului, făptura cea mai minunată alcătuită de Fărtați, creația lor a început să fie separată, în
spiritul unui dualism divergent.” (Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei,
Bucureşti, 1985, p. 343)
Cerul Tatăl.
În mitologia română cerul constituie una dintre marile creații ale demiurgilor, care a fost
creat după arborele cosmic, sprijinit pe acesta, și reprezintă imensitatea și măreția cosmosului.
Cerul a fost făurit ca o cupolă splendidă cu pietre prețioase. Din cauza nechibzuinței oamenilor,
care, fără să-și de-a seama de importanța cerului, din neglijență au întinat bolta sacră. Spre a-l
feri de profanare, Fărtații au ridicat treptat cerul împreună cu corpurile cerești, care altădată
trăiau ca oamenii pe pământ.
Închipuirea populară imaginează o gradație a cerului, numerotată până în al șaptelea
(nouălea) cer unde este situată grădina Raiului.
Urcarea la cer, la munte. Ridicarea Raiului de pe pământ.
Tradiția urcării la munte este consonantă cu mitul îndepărtării cerului. Oamenii însetați de
sacru se ridică pe munte spre a se apropia de sfântul cer. La sărbătorile cele mari românii mai
păstrează obiceiul urcării la munte. Se spune că în anumite zile ale anului cerul se deschide, dar
acest lucru sunt hărăziți să-l vadă doar oamenii smeriți și milostivi.
„Cerul Tatăl este conceput de mitologia populară creștină ca o metonimie a lui
Dumnezeu.” Cerul este venerat ca entitate sacră: la cer se închină, la cer se roagă, la cer se jură.
„Urcarea la cer nu se referă numai la o anumită atitudine față de cer, în care intră un
obicei din strămoșii și moșii comunităților sătești, ci și un anumit mod de a cugeta ascensiunea
ca atare în raport cu existența cerului ca ideal de afirmare a libertății spirituale. În alți termeni,
urcarea la cer corespundea unei ontologii spirituale care întrevedea depășirea limitelor
experienței umane, a nevoilor ei infuze și difuze și răspundea chemărilor intime ale firii
omenești. Cerul îmbie pe om la autodepășire în raport cu mediul ambiant, la escaladarea
condiției terestre.
Referitor la atitudinea mitologică față de cer, în ontologia spiritualității poporului român
au existat două moduri de a cugeta mitic:
1) imanentul care urcă biospiritual spre ceruri – ferestrele cosmosului – urmărind
astfel să cucerească transcendentul , prin divinizare;

4
 2) transcendentul care coboară prin ferestrele cerului pe pământ, urmărind astfel
cucerirea spiritului uman, relevând o metafizică latentă și făcând palpabil un
cer revelat.”
(Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 357)
Coloana cerului este un derivat al arborelui cosmic aici pe pământ.
Din ridicarea cerului, omul autohto poartă o permanentă nostalgie raiului, a cerului
sacru. Este ceea ce a fost și s-a ocultat.
Soarele Sfânt.
Din epoca preistorică popoarele străvechi au acordat o atenție deosebită Soarelui, care
este cel mai mare și cel mai luminos astru, el dăruiește lumină, căldură și roadă pământenilor.
Strămoșii noștri de asemenea se închinau mărețului Soare. La daci cultul solar era întratât de
evoluat și impregnat cu semnificații metafizice, încât creștinismul a fost suprapus unui proces de
solarizare și Fiul lui Dumnezeu este asemuit Soarelui sfânt. La nivel simbolic se cultivă crucea
solară, care este înscrisă în cerc sau care la intersecția brațelor are schițat soarele prin cerc sau
raze.
Solarismul – dominantă mitică.
În folclorul românesc este unul dintre motivele cel mai răspândit. Apare în diferite
ipostaze: ca astru pe bolta cerului; ca divinitate cerească...
Soarele este un arhetip cu semnificații multiple și legendele despre el sunt variate: unele
relatează proveniența – din ou de pasăre sacră, din aur –; altele tinerețea, îndrăgostirea Soarelui;
în unele variante se spune despre androginia sau despre faptul că este o ființă sexuată fie bărbat
(iarna) fie femeie (vara). De obicei este înfățișat drept un tânăr frumos cu plete luminoase, voinic
și mândru. În unele mituri în traiectul său pe bolta cerului de la răsărit spre asfințit este fie într-o
trăsură trasă boi sau de cai (12) fie chiar călărește un leu.
Aspecte ale cultului solar: mărţişorul, hora, roata, Căluşarii, focul, heraldica.
Multimilenarul cult solar și-a lăsat amprenta pe întreg spectru cultural, înclusiv păntrunde
adânc în subconștientul colectiv. Riturile se înfăptuiau strict la răsărit de soare, la apus de soare,
la miază-zi, la miază-noapte. Nou-născutul era închinat soarelui, bradului. Mărțișorul, care
marchează sosirea primăverii reprezintă un talisman solar. Deșteptarea de dimineață se înfăptuia
până la răsăritul soarelui, spre a întâmpina împăratul ceresc, care le va da lumina sufletului și
înțelepciunea cugetului.
Tradiția marchează acest cult prin mai multe simboluri: cercul, spirala
centrifugă/centripetă, crucea solară, floarea cu 6/8/10/12 raze. Cercul este realizat în culinărie –
colacii, covrigii –, întrunirea oamenilor pentru rugăciune, ritual sau împărtășirea bucuriei, se
înfăptuiește în horă. Hora dansantă, pe care o practicăm la serbări, este o reminiscență a
rugăciunii în cerc. În trecut hora sacră se desfășura în direcția mișcării soarelui pe cer și era
însoțită de ridicarea mâinilor spre cer. Se practica hora închisă și hora deschisă (spiralică).
Dansul arhaic Călușarii ține de practicarea cultului solar și se încadrează într-un șir de
datini consacrate solstițiilor și echinoxurilor, adică tot de poziția corpurilor astrale pe bolta
cerului.
Dintre elementele primordiale, focul este stihia soarelui, de aceea este considerat sacru.
Există foc celest și foc pământesc.
În heraldica românescă soarele apare însoțit de lună, iar uneori de stea. Acestă
sinbolistică o întâlnim pe steme, dar și pe stâlpi funerari, pe troițe, pe steaguri bisericești.
Ipostaza antropomorfă a soarelui: Făt-Frumos.
Făt-Frumos nu este soarele însăși, ci doar o ipostază antropomorfică a sa. Personajul
folcloric împrumută trăsăturile arhaice ale cultului străvechi al cavalerului trac, obținând un
profund caracrer charismatic, adică  care se caracterizează printr-un farmec captivant, obținut
datorită unei intense viați inițiatice. Făpturile misterioase care însoțesc personajului sunt: calul
năzdrăvan, șoimul, crăiasa ibită este Ileana Cosânzeana, iar recuzitele lui sunt: paloșul de aur,
fluierul vrăjit...

5
 Luna Sfântă.
Alături de Soare, motologia română venerează Luna. De mii de ani oamenii au observat
influența lunii asupra ființelor și conportamentelor acestora, asupra fenomenelor de pe pământ.
În legătură cu acest fapt au fost imaginate legende, povești, în care luna este văzută în diferite
ipostaze. Folcloriștii au clasificat textele populare în trei cicluri: „un ciclu în care luna se
înfățișează ca un corp luminos (un opaiț, o lumânare etc.) cu valoare de astru; al doilea ciclu în
care luna se înfățișează ca o făptură mitică masculină care ajută soarele și al treilea ciclu, în care
luna este înfățișată ca o făptură mitică feminină care este codependentă de soare.” (Vulcănescu
Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p. 391)
Se spune că atunci când Fărtatul aruncă toiagul din cauza sentimentului de neputință, în
apele tulburi s-a creat un vârtej din care s-aivit un arbore falnic, în a cărui coroană au încolțit
fosforescențe. Bobițele se apă reflectând tot mai multă lumină s-au transformat în aștri: soarele,
luna, luceferii și alte stele.
O altă versiune susține că Fărtatul a aruncat pe cer bucățile rupte dintrun boț de aur, care
s-au prefăcut în corpuri cerești.
În postura de bărbat, luna este un prieten al soarelui și îndeplinește fincția de iluminare a
pâmântului în timpul nopții.
Ca făptură feminină, luna exercită trei roluri: „1) luna ca nevastă a Cerului sfânt (în
varianta mitică creștină cerul este Dumnezeu); 2) lune ca o sfântă care ajută pe sfântul Soare să
lumineze pământul noaptea, când acesta se odihnește de umbletul lui ziua, și, înfine, 3) luna ca
soră a soarelui.” (Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985,
p. 392)
Etica populară neagă categoric orice formă de incest de gradul unu și doi, declarându-l un
păcat mare împotriva legii firii. Incestul este o încălcare a datinii strămoșești, o tulburare a
ordinii cosmice. Un anumit nivel de dezvoltare solicitătă alte reguli de ființare spre a înainta pe
scara evoluției spirituale. Poporul nostru concepe incestul ca pe un delict. Astfel, Soarele și Luna
sunt pedepsiți să nu se mai vadă nicicând spre a nu fi ispitiți.
Cultul lunii, heraldica, Ileana-Cosânzeana.
În agricultură se ține cont de fazele lunii e lună nouă (crai nou) sau lună plină. Se știe că
formele de viață pământească reacționează la energetica acestui corp ceresc: fiziologia omului,
creșterea organismelor vegetale sau animale.
Cornele lunii sunt plasate pe stâlpi, pe troițe. Cu timpul au fost înlocuite cu cu coarnele
de bovidee sau cu cele de berbec.
În mitologie personajul feminin, Ileana Cosânzeana reprezintă ipostaza antropomorfă a
lunii. „Cum Luna este supranumită în popor „Ochiul Maicii Domnului”, Ileana Cosânzeana este
supranumită 1frumoasa Pământului și a Cerului”, considerată, ca și Luna, întruchiparea
frumuseții eterice și pudice, a castității și purității, care vrăjește prin hieratismul și strălucirea ei
suprafirească.” (Vulcănescu Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.
397)
Stelele Logostele.
Folclorul popular de asemenea acordă o atenție stelelor și le prezintă diferit în funcție de
imaginația neamului. Stelele sunt principalii ajutorii ai Soarelui și Lunei, sunt copiii Soarelui,
sunt candele ale îngerilor, sunt transfigurarea îngerilor îndrăgostiți de cele pământești, sunt
luminile ce anunță raiul, cerul înstelat este locul unde trebuie să ajungă sufletul răposatului după
ce depășaște Marea Trecere.
Motivul animalului însemnat cu stea în frunte în popor este considerat ca un semn divin.
Stelele cu coadă, adică cometele sunt percepute ca niște vestitoare a nenorocirilor
colective: războie, dezastre, epidemii.
Nu este trecută cu vederea nici brâul de stele numit Calea Laptelui sau Calea robilor sau
Calea paielor.

6
 În complexul obiceiurilor de crăciun se umblă cu steaua. Acest motiv arhaic, care
sugerează citirea în stele, a fost creștinizat și adaptat mitului despre Hristos.
Ritualul rugăciunii la stea se practica în miez de noapte, în pragul ușii în genunchi.
Steaua este un mediator, un mesajer dintre om și Dumnezeu.
Simbolul labirintului (a căii rătăcite, a spiralei), care poate fi întâlnit în ornamentările
caselor, vaselor, ouălelor de Paște exprimă, de fapt,
Meteorologie mitică. Datina Paparudelor, Caloianul, Alaiul Caprei şi al pluguşorului.
Pământul Mumă. Toponimie mitică.

Hidromitologie.

Fitomitologie. Arborii sfinţi. Reprezentările mitice ale vegetaţiei: Sânzienele, Drăgaicele,

Tatăl şi Muma Pădurii, Păunaşul Codrilor.

Zoomitologie. Bestiarul arhaic popular şi cult. Lupul. Ursul. Bourul (Zimbrul, Taurul),
Capra, Şarpele, Balaurul, Ariciul.

Mitologia ocupaţiilor. Păstoritul, agricultura, viticultura, apicultura.

Eroologia. Eroii mitici şi eriarzii mitici, eroii mitici istoriaţi şi eroii istirici mitizaţi. Eroul
eponim, eroul salvator, eroul civilizator, eroul cultural, eroul pastoral. Animale eroi.