Pusul babelor (2 martie)

Repartizarea celor 9 sau 12 zile cosmogonice ale Babei Dochia (1-9 sau 1-12 martie) pe persoanele de sex
feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu) pentru a afla, pe principiul Similia similibus, cum
le va fi firea de-a lungul anului este cunoscută sub numele de Pusul Babelor.
Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea şi sufletul persoanei
se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă: însorită sau întunecoasă, frumoasă sau urâtă (Muntenia).

Casa cu ogradă
Numele popular al Coroanei Boreale este Casa cu Ogradă. Steaua geamănă a constelaţiei reprezintă casa
iar stelele din jur gardul ogrăzii (Neamţ, Dorohoi).

Lăsatul de clisă
Lăsatul de Clisă este o sărbătoare nocturnă, sinonimă cu Lăsatul Secului de Carne, când se întrerupea, pe
perioada Postului de Paşte, mâncatul clisei (slăninii), aliment de bază în satul tradiţional.

Buruiana lui Marţ

Urzica (Urtica dioica L.), prima plantă comestibilă a primăverii culeasă de om direct din natura, este
dedicată zeului Marte. Ea reprezenta un aliment fortifiant pentru persoanele slăbite şi subnutrite pe
timpul iernii, de unde şi zicala: „Urzica se dă în gura foamei!”.
Dar, urzica este un apreciat leac pentru vindecarea bolilor şi colorant vegetal, iar din fibrele ei textile,
foarte rezistente, se confecţionau sacii. Prin calităţile sale deosebite (prezenţa perilor urticanţi, rezistenţa
la frig şi apariţia ei concomitent cu topirea zăpezii, valoarea practică şi terapeutică), urzica a fost asemuită
cu iutele şi puternicul zeu Marte.
Înca din vremuri strãvechi, urzica este o plantă sacră mâncată obligatoriu în anumite zile sau perioade ale
primăverii: Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui şi altele. Pentru a fi iuţi şi sănătoşi de-a lungul
anului, tinerii se sorcoveau cu frunze ce urzicau în zilele de Sângiorz, Paşte, Arminden. La fel proceda şi
feciorul îmbrăcat în crenguţe verzi, reprezentând zeul vegetaţiei în ziua lui de celebrare, de 23 aprilie, care
sorcovea cu un smoc de urzici prinse în vârful unei prăjini pe cei adunaţi în jurul său. Local, în Bucovina,
prima mâncare a urzicilor era însoţită de o formulă magică: „Atunci să mă doară în pântece, când va face
femeia mânz şi iapa copil!”.
Plin de miracole, graiul getic leagă modesta urzică de tragica împărăteasă atlantă, Eurydike, iubita soție a
lui Orfeus. Despre Eurydike, legendele antice povesteau că era o nimfă a copacilor, adică o driadă, și a
devenit iubita și soția marelui cântăreț și profet, Orfeus. Aceleași legende spuneau că Eurydike a pierit
mușcată de un șarpe veninos, stârnind astfel marea durere a lui Orfeus. Ca un ecou al denumirii imperiale
a urzicilor, în flora României avem și un soi numit urzica crăiască. Și cum se va vedea, urzica are unele
calități sugerate de denumirea de Eurydike. Ea crește prin locuri ruderale, pe lângă garduri, marginea
pădurilor, tăieturi, prin grădini și șanțuri. Planta conține tanin, vitaminele A, C, K etc. Urzicile sunt
întrebuințate primăvara în alimentație. Fibrele lor liberiene, din tulpinile bine dezvoltate, se folosesc ca
fibre textile, mai ales pentru confecționarea sacilor.
Rădăcina și părție aeriene ale urzicii se foloseau pentru vopsitul în galben. În ținutul Tutovei, rădăcinile se
spălau, se pisau și apoi se puneau la fiert în borș proaspăt. După ce se obținea zeama colorată, se lăsa să
se răcească, se punea în ea piatră acră și apoi sculurile de lână, care se țineau o zi-două, până primeau
culoarea dorită. În ținutul Sucevei, se culegeau frunzele tinere și se fierbeau în apă, până se colorau bine,
apoi se introduceau în ea sculurile de lână, care înainte se împietreau în zer și piatră acră.
Ceaiul din frunze și vârfurile florifere, îndulcit cu mierea sau zahăr, se folosea împotriva tusei, nădușelii și
durerilor de piept. Unii amestecau floarea de urzică cu miere și fagure alb, luând din ea câte o linguriță,
ca leac de tuse și dureri de piept. Decoctul rădăcinii și al frunzelor se mai lua la tuse cu sânge, hidropizie
și hemoragii. Decoctul frunzelor se mai lua pentru greutate la inimă și leșin. De ciumă se făceau oblojeli
cu urzici fierte, cu frunze și rădăcini. În multe părți, se foloseau împotriva frigurilor. La friguri de trei zile,
se punea într-un pahar rachiu, floare sau sămânță de urzică pisată și se dădeau bolnavului, când îl prindea
frigul. Prin împrejurimile Careiului, ceaiul din părțile aeriene se folosea în amigdalite și împotriva
palpitațiilor.
În Bihor, urzica se ducea în casă, înaintea altor plante, flori de câmp, ca să nu aibă parte de purici. Prin alte
părți, urzicile se fierbeau, cu alte plante, în lăutorile ce se făceau pentru spălatul pe cap.
În primăvară, când se restrângeau rezervele de hrană și începea Postul Mare, urzicile aveau un rol
important în alimentație, ca fortifiant al organismelor slăbite, subnutrite. Faptul a generat credințe și
practici diferite. Valoarea lor nutritivă a fost intuită demult; de aceea, peste tot se spune că înnoiesc
sângele, întăresc. Unii făceau o cură de urzici fierte, ori de urzici, ștevie, fumăriță și trei-frați-pătați. Se lua
câte un pumn din aceste plante, se fierbeau și din zeamă se lua, de trei ori pe zi, pe nemâncate, câte două
linguri pline, timp de 15-20 de zile. Ca să fie mai plăcută, unii o luau cu zeamă de carne de vită sau de găină
și în acest timp nu mai luau băuturi spirtoase și vin, nu mâncau sărături sau acrituri. În unele sate din
Bucovina, când mâncau întâia dată urzici, spuneau: ”Atunci să mă doară în pântece, când va face femeia
mânz și iapa, copil!”. Când se ducea prima îmbucătură la gură, se mai zicea și: Bucate noi în gură veche!
Se spunea că urzica-i buruiana lui Marț-Mărțișor, că e ca și Marț de iute și tare, cine o mănâncă se
întărește. În multe sate, hrănirea cu urzici în anumite zile a fost legată de diferite credințe. Astfel, se mai
spunea că de ziua Dochiei e bine să mănânci urzici, ca să nu te muște puricii. Urzica se dă în gura foamei,
zice un proverb popular, deoarece sărăcimea cu ea își astâmpăra foamea, dușmanul ei cel mai mare, mai
cumplit, mai neâmpăcat.

Urzicatul
În multe zone, la o anumită dată, femeile se sculau de dimineață, luau o sită sau un ciur și o pereche de
foarfeci și plecau la cules de urzici, pe care le tăiau cu foarfecele sau le rupeau cu unghiile degetului mare
și ale celui arătător, le scuturau și le puneau în coșulețul adus cu ele, zicând: Urzică,/Burzică,/Nu mă
mușca,/Că-i mama a făta,/Toată te-a mânca!
Apoi se duceau acasă cu ce culeseseră și-i urzicau pe toți ceilalți, ca să fie iuți peste an, harnici. Urzicatul
continua în cursul zilei, fiind și o distracție mai ales pentru tineret. Un smoc de urzici, legat în vârful unei
prăjini, avea și unul din flăcăii îmbrăcați în frunze, care cutreierau satele din unele zone și jucau prin curți,
iar cu urzicile mai dădeau după cei ce se strângeau în jurul lor, cu mâinile ascunse, după cei ce-i întâlneau
pe drum, ce stau pe la răspântii. Urzicatul se mai practică și astăzi prin unele sate, urzicate fiind mai ales
fetele de măritat.
Adrian Bucurescu - Dacia Magică, Ed. Arhetip, 1999;