Tradiţii şi obiceiuri din satul SOCOLARI

1. Leoarfele (Persoanele mascate) se făceau cu o săptămână înainte de

„ Lăsatul secului” (Zăpostât sau Făşanc - denumire în grai bănăţean). Se
costumau în leoarfe doar tineri adolescenţi şi necăsătoriţi (juni), trecuţi de
vârsta de 15-16 ani şi alaiul lor prin sat se petrecea numai in zilele de:
luni, marţi, joi si sâmbăta, nu şi in zilele considerate de post: miercuri şi
vineri. Ele speriau prin înfăţişarea si comportamentul lor, copiii mici şi
tinerele fete nemăritate. Leoarfele erau întâmpinate la porţile caselor de
către gazde şi li se dădeau colaci împletiţi făcuţi în casă, cârnaţi, fructe (de
obicei mere) şi chiar ştiuleti de porumb (cucuruz) cu boabe pe ei.
Infăţisarea leoarfelor trebuia sa fie cat mai hidoasă şi înfricoşătoare,
tocmai pentru a-i speria şi impresiona pe copiii mici şi fetele de măritat.
2. Mătcălăul era legământul de prietenie între băieţi (care prin acest
legământ deveneau ortaci) şi între fete (ce deveneau văruici dupa
eveniment). Acest legământ de prietenie, repetat chiar de câteva ori în
fiecare primăvară după sărbătoarea de Paşti între băieţi şi între fete, cu
vârste de 12 – 15 ani, dura întreaga viaţă; băiatul prins ortac sau fata
prinsă văruică se denumeau şi se adresau cu acest apelativ pentru tot
restul vieţii. La mătcălău atât băieţii cât şi fetele se adunau la casa unuia
(uneia) dintre ei (ele) unde fiecare aducea: 2 ouă, 2 buc. cârnaţi, 2 pumni
de făină de mălai (cucuruz). Gazda casei, mama (sau bunica) băiatului
(fetei) făcea o mămăligă (coleşă) cu găigană de ouă şi cârnaţi pentru a se
sărbători mătcălăul. Până ce gazda casei pregătea bucatele culinare, în
gradina casei avea loc ritualul legământului de prietenie (mătcălăul pentru
ortaci sau văruiche). Fiind săvârşit la începutul primăverii, de regulă după
Paşti se alegea un pom înflorit din grădină (de obicei prun, fiind primul
dintre pomi ce înflorea mai întâi), după care băieţii (fetele) făceau un cerc
în jurul lui prinzându-se de mâini. O coroniţă făcută din ramurile
(mlădiţele) tinere cu flori ale pomului era aşezată pe capul unui băiat
(unei fete) ce se afla în mijlocul cercului. Fiecare din grupul de băieţi
(fete) trecea în mijloc având pe cap cununiţa de flori. Cercul grupului se
rotea în jurul pomului lângă care era aşezat(ă) băiatul (fata), rostind
următoarele oraţii:

Mătcălăul băieţilor:

Ortace, ortace,
Vino tu încoace
 Să ne ortăcim
Să ne înfrăţîm
Ca merii, ca perii,
În mijlocu verii,
Ca prunii, cireşii.
Noi să fim aleşii
Toţi în ortăcie
Şî în omenie.
Mătcălăul fetelor:

Pui de nevăstuică
Văruică, văruică
Vino dacă-ţi place
Să fim ca surace
Să fim prin grăgini
Ca roi dă albini,
Să fim sănătoase
Şî fece frumoase.
Văruici ca surori
Şi ca mândre flori.

După ce fiecare dintre băieţi (fete) trecea în mijloc lângă pom, se termina
„ceremonia” de mătcălău (prinderea de ortaci sau văruici) şi urmau să servească
masa comună, pregătită de gazda casei unde s-a ţinut mătcălăul. O precizare:
oraţia fetelor auzită de la maica (bunica mea) – Ana a lu Ena Şola (n. 1901 – d.
1972).

3. Luminicichile (pronunţie în grai bănăţean unde grupul de litere „ci”au o

spunere mai domoală decât consoana dură „ş”). În după masa zilei de Joia
Mare din săptămâna patimilor Mântuitorului Isus Christos, mai spre seară,
în casa fiecărui creştin ortodox, se aprindeau luminicichile. În vatra casei
unde de regulă se cocea pâinea sau mălaiul sub ţest (ţăst), erau aşezate
mănunchiuri de corzi uscate (loze) din viţă de vie care apoi erau aprinse la
unul dintre capete. Aproape de vatră se aşeza o masă simplă (făcută de
obicei din esenţă de lemn moale, de brad) pe care se puneau colaci
împletiţi, făcuţi în casă, cu o lumânare înfiptă în fiecare colac. Erau
aşezaţi pe masă atâţi colaci câţi morţi de ai casei erau pomeniţi (eventual
şi rude apropiate sau chiar morţi de curând din vecini). Bătrâna casei,
persoana cea mai în vârstă aprindea mănunchiul de corzi de pe vatră care
erau în acelaşi număr cu colacii de pe masă, lumânările înfipte în colaci şi
cu o ulcică de pământ în care era pusă tămâie cu jar (jăghiu), oficia
tămâierea a tot ce era pe vatră şi pe masă, rostind o rugăciune de pomenire
 a morţilor cu numele (prenumele) lor. Fiecare din cei prezenţi la
luminiciche primea câte un colac cu lumânare.
4. Dăscumpărarea este obiceiul de a aduce în casa familiei mortului recent,
neîngropat încă, un dar din partea familiei celui mort înaintea celui
proaspăt decedat. Acest dar, de regulă, se compune dintr-o masă simplă de
lemn, acoperită cu ştergar (măsai) pe care sunt aşezate un colac mare
împletit (prescură), o cană mare (ciup; oală) plină cu vin, o sticlă de
ţuică, o farfurie adâncă (blid) cu gogoşi (turce) sau prăjituri (colaci de
casă: cu nucă, mac, etc.). Această masă se aşeza în apropierea locului
(postament, catafalc) pe care era expus mortul. Obiceiul e practicat numai
de creştinii ortodocşi.
5. Împărţitul de pomană este obiceiul de a da de pomană vecinilor pentru
pomenirea morţilor din casa proprie. Se împărţea de pomană doar la
sărbătorile mari ale anului (praznicele mari, aşa zise împărăteşti ): Paşti,
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Adormirea Maicii Domnului (SântăMăria
Mare), Crăciun (Naşterea Domnului). Într-un blid de pământ (smălţuit sau
nu), se puneau unul-doi colaci împletiţi, făcuţi în casă lângă care se
adăugau 2-3 ouă roşii (la Paşti), 3-4 mere de sezon (Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel), 2-3 bucăţi de porumb (cucuruz) fiert (SântăMăria Mare), 2-3
bucăţi de cârnaţi (Crăciun).
6. Praznicul este sărbătoarea ce o ţine fiecare familie ortodoxă o dată pe an
şi reprezintă sărbătorirea sfântului protector al casei. La această sărbătoare
se invită rudele si vecinii, iar în funcţie de perioada anului când se ţine
(sărbătoreşte), poate fi de dulce (slastă) sau de post. Dacă calendaristic
este în ziua de miercuri sau vineri a săptămânii, va fi o sărbătoare de post.
Când este praznic de post, se servesc numai mâncăruri ce conţin legume
şi fructe, fără produse animaliere: carne, grăsimi, brânzeturi. De regulă,
praznicul se compune dintr-o cină şi un prânz. Cina se serveşte în seara
dinaintea zilei propriu-zise a sărbătorii sfântului protector, iar prânzul
chiar în ziua de sărbătoare.
7. Focul din Ajunul Craciunului este poate cel mai popular şi îndrăgit
obicei legat de sărbătoarea creştină a naşterii Domnului. Din vremuri
străvechi de când se practică acest obicei al focului din Ajunul
Crăciunului, nu există dată ca măcar o persoană din fiecare casă care să nu
fie prezentă la foc. La el participă tot satul, indiferent de confesiune
religioasă. Cu aproximativ o lună sau poate şi mai mult timp înaintea
sărbătorii, copiii satului, cam cei în vârstă de 12- 15 ani, adună de pe la
casele oamenilor tulpinile (tuleii) de porumb (cucuruz) care rezultau în
urma hrănirii animalelor cu astfel de furaje. Aceşti tulei adunaţi erau
depozitaţi intr-un anume loc, Pe Vale (Pră Vale), lângă casa lui moş
Costa Tătulă, pe un teren viran, locul unde se unesc cele două pâraie ale
satului. In dimineaţa zilei de Ajun, pe la orele 2 30 – 300, unul din sătenii ce
stau în apropierea locului amintit, împreună cu câţiva copii mai vârstnici,
 aprind focul pe care îl întreţin cu tuleii adunaţi. Rând pe rând, vin oamenii
din sat: bărbaţi, femei, tineri, fete şi băieţi, copii, chiar şi aceia de câţiva
anişori împreună cu părinţi ori bunici, sa vadă focul şi să participe la
bucuria întâlnirii lor. Bărbaţii şi chiar unii dintre cei tineri, mai gustă şi
din sticlele de vin sau ţuică, aduse cu ei. In preajma acestui foc ce va dura
până după orele 800 ale dimineţii, când e arsă toată grămada de tulei
adunată, se aude un zumzet şi e o veselie generală la care participă tot
satul.
8. Colindatul este singurul colindat din întreg anul şi se petrece numai în
ziua din Ajunul Crăciunului. Alaiul cel mai mare de colindători îl
formează grupul de copii, de la cei mai mici de 5-6 ani până la cei mai
mari , de 14 -15 ani. Aceştia mai mari, caută sa parcurgă cu colindul
întregul sat, până aproape de lăsarea serii. Prima casă colindată era cea a
lui moş Costa Tătulă. Bătrânul, pioasă fie-i amintirea, nu lăsa pe
colindători sa plece din curtea lui cu mana sau mai ales cu burta „goală”.
Nu deschidea poarta până nu era ziua bine făcută. Apoi dădea drumul la
colindători înăuntrul curţii sale şi îi aşeza pe două rânduri. Primul rând era
format din copiii cei mai mici cu vârstă de până pe la 12 ani, iar al doilea
din copiii mari: 13 – 15 ani. Era un întreg ritual: nu se pleca din curtea lui
până nu se cântau 4 – 5 colinde (In Iordan botezându-te, Tu, Doamne;
Steaua sus răsare; Trei păstori; Deschide uşa creştine; Trei crai de la
răsărit , etc…). După cântarea colindelor, moşul îi servea cu unul-două
pahare de must pe cei mici şi cu un pahar- două, de vin, pe cei mari. Dar
ca şi ceilalţi săteni, mai dădea colindătorilor nuci, mere, gutui, boabe
fierte de porumb (cucuruz) sau colaci de casă. De aici, se pornea apoi
colindul în tot satul. Cei mai în vârstă precum şi tinerii (fete, băieţi)
prezenţi la foc, plecau în grupuri restrânse sa colinde pe la rude sau
prieteni apropiaţi.
9. Mersul cu crucea era un obicei creştin ortodox de a merge la enoriaşi
împreună cu părintele paroh, un grup de 5 – 7 copii ca să-i colinde pe
aceştia. Toţi copiii ce mergeau cu preotul prin sat cu crucea, erau
îmbrăcaţi într-un fel de anteriu ce imita haina preoţească (sutana). Preotul
îmbrăcat în sutană, purtând crucea folosită la săvârşirea slujbei în altar
precum şi o icoană a Naşterii Mântuitorului Christos era înconjurat de
aceşti copii îmbrăcaţi în anterie şi fiecare din ei purta în mâini un sfeşnic
sau o răpită. In fiecare sfeşnic (suport pentru lumânări) era pusă o
lumânare aprinsă. Răpita era un suport terminat în partea de sus cu o
figură în formă de stea cu raze având în centrul ei reprezentarea unui sfânt
(de ex: Sfânta Fecioara Maria, Sfântul Nicolae, etc.). Astfel se colinda pe
la casele creştinilor ortodocşi din întreg satul.
10. Nunta şi botezul nu au ceva specific satului Socolari, se desfăşoară ca în
majoritatea satelor bănăţene. Totuşi, spre deosebire de nunţile actuale, în
vremea copilăriei mele, acele nunţi nu aveau solişti vocali, era numai
muzica orchestrei (taraf, banda, etc. )