Tradiţii, datini şi obiceiuri de Crăciun

Pluguşorul

Pluguşorul este unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri de iarnă. Tradiţional, cu pluguşorul merg mai
ales băieţi tineri, proaspăt însuraţi, dar în prezent copiii sunt cei care preiau obiceiul.
Acum se fac urări de Crăciun tradiţionale şi urări pentru anul care vine; ele includ mai ales ideea de
prosperitate prin recolte bogate.
Referindu-se la agricultură, ocupaţie veche de-a românilor, pluguşorul este însoţit de strigăte şi
îndemnuri, pocnete de bici şi sunete de clopoţei; la ţară se respecta uneori tradiţia purtării unui plug adevărat,
alaiul fiind bogat şi plin de personaje.

Sorcova

Se merge cu sorcova în ziua de anul nou, adică 1 ianuarie. Sorcova este unul dintre cele mai iubite
obiceiuri de iarnă printre copii, cărora le vine acum rândul să facă şi ei urări creştine de Crăciun şi de Anul
Nou. Ziua Sfântului Vasile aduce glasurile cristaline la uşile gospodarilor, însoţite de crenguţe înmugurite de
copaci sau de sorcove cu flori de hârtie colorată. Urările de bunăstare pot fi însoţite şi de aruncatul cu grâu sau
cu orez, pentru un an mănos.

Steaua

Unul dintre obiceiurile cele mai cunoscute ale copiilor colindători este umblatul cu Steaua.
Copiii care umblã pe ulițe sau pe străzi cu Steaua se numesc “stelari” și îi reprezintã, practic, pe Magii
care au vestit Nașterea Domnului și care și-au purtat pașii spre ieslea în care s-a nascut Iisus mergând dupã o
stea.
În România, obiceiul umblatului cu Steaua este practicat în toate zonele fără deosebiri
semnificative. Steaua de la Betleem este reprezentată fizic printr-o stea, făcută pe schelet de lemn.
Aceasta are 4, 6 sau 8 colţuri, iar între colțuri stau întinse lanțuri de hârtie colorată. În centrul stelei stă
o icoană de hârtie cu Naşterea Domnului, Fecioara Maria cu Pruncul, sau numai Iisus.
Acest obicei evocă momentul în care, la nașterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua care i-a călăuzit pe
magi.
Cele mai cunoscute cântece de stea sunt ”Steaua sus răsare”, ”Trei păstori se întâlniră”, ”O, ce veste
minunată”, ”În orașul Viflaim”.
Spre deosebire de colinde, transmise de la o generație la alta prin viu grai, cântecele de stea au fost
culese în cartea lui Anton Pann, care a apărut în numeroase ediții.

Colindele

Primul colind, care se cântă la fiecare casă, în Ajunul Crăciunului, este colindul de ușă şau de fereastră.
Prin acest colind se invocă trezirea rituală a gazdelor, pentru a-i întâmpina pe colindătorii ce le aduc
vestea nașterii lui Hristos și pentru a se pregăti să celebreze marea sărbătoare a Nașterii Domnului: ”Sculați,
sculați, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculați, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Și
v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut”.
După ce colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă.
Primul colind pe care îl rostesc aici este colindul de masă, cântat în fața mesei de Crăciun încărcată cu
colaci, nuci, mere și alte produse tradiționale.
Sensul acestui colind este de a trece belșugul, sugerat prin bogăția și varietatea produselor alimentare
așezate pe masă, dintr-un an în altul.
Urmează colindul ”cel mare”, adresat gazdei.
Ceata colindă apoi, pe rând, pe toți membrii familiei.
1
 Primul dar oferit colindătorilor este colacul, semn al belșugului. Cel care conduce grupul de colindători
mulțumește gazdei pentru daruri.

Mersul cu Capra

Umblatul cu capra este un obicei ce ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou.
Numele acestui obicei variază de la o regiune la alta — cerb în Hunedoara, capra sau țurcă în Moldova
și Ardeal, boriță în Transilvania. În Muntenia și Oltenia capra e denumită brezaia.
Capra este însoțită de o ceată zgomotoasă cu nelipsiții lăutari care acompaniază dansul caprei, care sare,
se rotește și se apleacă, în același timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn.
Spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului și a coregrafiei.
Cercetătorii presupun că dansul caprei provine din ceremoniile sacre arhaice închinate renașterii
divinității.
Capra e facută din lemn cioplit, învelit în hârtie sau într-o pielicică; este una dintre acele tradiţii de iarnă
precreştine, inspirată de ceremoniile arhaice închinate morţii şi renaşterii.

Umblatul cu ursul

Spre deosebire de Capră, această datină - colindatul cu ursul - este întâlnită doar în Moldova, de Anul
Nou.
Urşii, constituiţi în cete speciale de câte 10-15 personaje sau incluşi în grupuri cu mai multe personaje,
joacă la comanda ursarilor, tineri chipeşi, îmbrăcaţi în veşminte colorate, care imprimă ritmul jocului cu
ajutorul unor tobe (ciururi).
După executarea numerelor din timpul dansului, urşii se mişcă independent, simulând viaţa lor liberă în
mijlocul naturii, se iau la trântă, fac tumbe, simulează chiar atacul asupra persoanelor din asistenţă.
Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap şi umeri blana unui animal, împodobită în dreptul
urechilor cu ciucuri roşii, numit „Ursar”, şi este însoţit de muzicanţi şi urmat, adesea, de un întreg alai de
personaje (printre care se poate afla un copil în rolul „puiului de urs”).
În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, şi ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii
legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.
Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. Cultul ursului este moştenit de la geto-
daci, care îl considerau un animal sacru.

Vicleimul sau Irozii

Vicleimul (Irozii) este un obicei vechi, uitat de-a lungul anilor, practicat între Crăciun si 6 ianuarie şi
reprezintă la Crăciun naşterea lui lisus Hristos, şiretenia lui Irod, care a poruncit uciderea pruncilor, de a afla
Pruncul şi adesea înfruntarea necredintei, personificate printr-un copil sau printr-un cioban.
Obiceiul cuprinde următoarele momente: venirea magilor dupa stea, primirea lor de către Irod, şiretenia
acestuia de a afla copilul, înfruntarea necredinţei. Personajele sunt: Irod, ofiţerul, trei crai de la răsărit, copilul,
ieslea, moşul, ciobanul şi alţii.
În vremea lui Kogălniceanu, piesa era jucată în oraşe, la “case mari” de către cântăreţii de la biserică.
Însă şi “irodarii” ţărani ajungeau, în primele decenii ale secolului nostru, până în marile oraşe fiind primiţi cu
bucurie de toată lumea. Astăzi aria de răspândire a Irodului s-a restrâns.

Obiceiul Pițărăilor

În ziua de 24 decembrie copii din sat se trezesc dis de dimineaţă îşi iau traista şi se adună la prima casă
din sat de unde pleacă la colindat. Au o strigătură care anunţă Naşterea Domnului iar în semn de răsplată gazda
le aruncă diferite bunătăţuri. Dacă în trecut se aruncau nuci sau colaci în prezent aceste produse au fost
înlocuite cu cicolăţele ,bomboane dar şi alte produse cum ar fi fructele.

2
 Pițărăul este, de fapt, un colăcuț, sub formă de alfa, făcut de gospodine din aluatul rămas de la pâine,
dar denumește și copilul care în ajunul Crăciunului se trezește dis-de-dimineață pentru a fi primul colindător.
“Bună dimineaţa la Moş Ajun! Ne daţi sau nu ne daţi, sau nu ne lăsaţi! Daţi-ne un covrig, că ne moare
porcu’ de frig! Daţi-ne un colindreţ, că ne moare porcu-n coteţ! Hăăăăăăăăi, hăi!”, strigă ei în curțile oamenilor.
Și nu termină bine că și ridică mâinile pentru a prinde dulciurile aruncate de vecini, iar apoi le iau de pe
jos.
Colinda piţărăilor simbolizează sacrificiul adus divinităţii ca mulţumire pentru rodnicia câmpurilor şi a
grădinilor. Pe valea Jiului, piţărăii sunt grupuri de bărbaţi, copii sau adolescenţi, de fapt tot satul cu mic cu
mare, parţial îmbrăcaţi în port popular, care colindă sătenii cu prăjini decorate cu clopoţei, năframe colorate,
ciucuri de lână şi coroniţe de flori.