Sărbătoarea Crăciunului

Seria: Istorie şi etnografie

Julia Maria Cristea (Christea) - Viena

Puţine zile ne despart de cea mai frumoasă dintre sărbătorile creştine –Naşterea
Mântuitorului, sărbătoarea familiei, a iubirii, când, strânşi cu toţii alături, ca în
fiecare an, fascinaţi de mirajul bradului de Crăciun, ne bucurăm intens, redevenim
pentru clipite lungi din nou copii. Tuturor care pot să fie din nou împreună reuniţi în
sânul familiei,cât mai ales acelora care sunt singuri în Noaptea Sfântă, le doresc
„Crăciun Fericit”.

Rădăcinile tradiţiei.

Sărbătoarea Crăciunului, a naşterii Mântuitorului, are rădăcini adânci în

Cultul soarelui – zeul suprem dătător de viaţă, numit la la greci Helios, la romani Sol
(din sec. 2 e.n. devenit Sol Invictus, adică Invincibilul Soare); la sumerieni Utu, la
babilonieni – Schamasch la egipteni Re sau Re-Atum. Faraonul Echnaton, a
considerat soarele unicul zeu – denumit Amun contestând toate zeităţile egiptene şi
întemeind astfel pentru scurtă vreme o religie monoteistă. Pentru slăvirea lui, au fost
ridicate templele din Luxor şi Carnac.
În vechiul Mexic, aztecii îl venerau sub numele de Tonatiuh şi-i aduceau
ofrandă în vârful Piramidei Soarelui din Teotihuacan, inimile smulse din piepturile
oamenilor vii.
La populaţia Maya zeul soarelui era Itzamná, la Inka era Inti, la indienii din
India Surya - peste tot fiind considerat cel mai mare zeu, fără de care viaţa nu putea
exista.
Cea mai veche reprezentare a soarelui găsită în Europa este Carul Soarelui
din Trundholm Danemarca, o sculptură din bronz datând aproximativ din 1400 î.e.n.
descoperită în 1902 de un ţăran, astăzi aflându-se la Muzeul Naţional din Copenhaga.
La romani, cultul soarelui se crede că a existat încă de la întemeierea oraşului
Roma, de către Romulus şi Remus şi a fost continuat de Regele Sabinelor – Titus
Tatius.
În antichitatea romană zeul soarelui denumit Sol Indiges, era considerat în
strânsă legătura cu Zeiţa Luna (la greci denumită Selena) şi amândurora li s-a ridicat
în Circus Maximus un templu comun, unde erau sărbătoriţi şi li se aduceau ofrande la
anume date
Din sec.1 e.n. s-a considerat că Zeul Soare este principalul apărător al
împăraţilor romani. Nero, crezând că el l-a salvat de la atentatul pretorienilor, condus
de Gaius Calpurnius Piso, i-a adus ofrande îmbelşugate. În anul 75 e.n. împăratul
Vespasian i-a ridicat Zeului Soare o statuie.
În timpul domniei lui Traian şi Hadrian a apărut pe monezi. S-a găsit o
inscripţie cu numele Sol Invictus (Soli Invicto Deo) pe un altar datând din anul 158
e.n. dar independent de asta a apărut şi numele lui Mithra – Sol Invictus Mithras
(Zeul Soarelui şi Luminii) venerat în Persia, India, Iran, şi în Asia Mică încă din
sec.XIV i.e.n. preluat şi în Grecia antică sub numele de Mithra şi cu aceleaşi atribuţii.
 De ce taur? În dramaturgia Misterelor din Hemis (un oraş mic din India, lângă
Caşmir) Soarele (Surya) şi Luna (Candra) reprezentau dualismul contrariilor, soarele
simboliza statornicia iar luna – formarea, devenirea şi trecerea. În multe culturi
dualismul dintre soare şi luna, ca şi dintre cer şi pământ are un rol determinant. Luna –
reprezintă elementul feminin, însăşi ciclul ei de 28 de zile este identic cu ciclul femeii.
În acelaşi timp ea simbolizează moartea şi renaşterea, prin fazele ei de creştere şi
descreştere până la dispariţia totală, timp de două zile. Soarele reprezintă elementul
masculin – puterea şi statornicia.
Interesant de ştiut, jertfirea taurilor în coridele din arenele peninsulei Iberia şi
Americii de sud, se datorează faptului că taurul are coarnele asemănătoare cu luna în
descreştere, în antichitate denumite “cornua lunae”. Jertfirea acestor animale, era
punctul central al cultului lui Mithra. În perioada când Sol Invictus, pe teritoriul
Imperiului Roman a fost mai departe asimilat şi sărbătorit ca zeul Mithra, un
ceremonial obişnuit era omorârea taurului, acesta însemnând victoria soarelui asupra
lunii, de fapt alegoric vorbind, a vieţii asupra morţii şi speranţa renaşterii.
De numele lui Mithra este legat Mithraismus, un cult similar cu Misterele Eleusine din
Grecia, din Hemis, cultul Orphic, cel a lui Dionysos şi Mithra din Roma şi cultul lui
Isis din Egipt.
Ceva mai târziu, în anul 272 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus
(Aurelian), ca mulţumire că a câştigat bătălia de la Emesa (în limba turcă cunoscut sub
numele de Humus) – un oraş important din Siria, aflat pe “Drumul mătăsii”, a înălţat
aici un templu al Soarelui, doi ani mai târziu a ridicat la Roma un templu dedicat la fel
lui Sol Invictus - Zeul Soare, pe care l-a ridicat la rangul de apărător al imperiului şi a
decis celebrarea cultului Soarelui ca un Cult oficial de stat.
Templul a fost inaugurat la 25 decembrie 274, de fapt la solstiţiu de iarnă,
considerat ziua naşterii lui Sol Invictus (dies natalis Invicti), devenită sărbătoare
oficială de stat.

Asimilarea cultului soarelui în sărbătoarea creştină a Crăciunului.

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în anul 354 e.n.
Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare asupra naşterii lui Iisus Cristos şi cum
Cultul soarelui – o tradiţie considerată păgână, era atât de înrădăcinat în conştiinţa
maselor încât ar fi fost greu să fie eradicată pur şi simplu, Papa Liberius a decis să
suprapună strategic peste importanta dată de 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol
Invictus Mithras, cea de a doua mare sărbătoare a creştinităţii - naşterea lui Iisus
Christos, adică Crăciunul.
 Un timp a existat un paralelism; în Imperiul Roman se ţinea mai departe
păgânul cult, pe 25 decembrie – ziua solstiţiului de iarnă şi pentru cinstirea şi
stimularea soarelui învingător, se aprindeau focuri enorme, ca reprezentări
pământene ale zeului celest.
La fel şi grecii, egiptenii şi sirienii sărbătoareau la 25 decembrie invincibilul
zeu soare, popoarele germanice ţineau „Jul Fest“.
Evreii aveau similar sărbătoarea Chanukka – care aminteşte resfinţirea
Templului din Jerusalem în anul 165 e.n. După legendă, se spune că s-a mai găsit în
templu doar un mic vas cu ulei, dar totuşi, printr-un miracol, a fost suficient ca să
ardă timp de opt zile. În acest interval, cât timp se sărbătoreşte Chanukka, se aprind
după asfinţitul soarelui, lumânările unui sfeşnic cu nouă braţe, denumit Chanukkia.
Prima lumânare aprisă este cea din mijloc, care este simbolul omului Schamasch, cu
care apoi, de la stânga la dreapta se aprind celelalte. Când toate lumânările ard, se
cântă de toţi membrii familiei, lieduri specifice acestei sărbători, copiilor li se fac
daruri şi se mănâncă gogoşi şi prăjituri.
Trebuie făcută deosebirea între sfeşnicul cu nouă braţe Chanukkia, care
simbolizează sărbătoarea cu acelaşi nume şi Menora – sfeşnicul cu şapte braţe, care
este simbolul religios al religiei Judeice, inclus pe heraldul Israelului. Ascendenţa sa,
trebuie căutată în timpurile Babylonului, când simboliza iluminarea. În acelaşi timp
reprezintă cele şase puncte cardinale: sus, jos, Nord, Sud, Est, Vest – lumânarea din
mijloc având acelşi simbol ca la Chanukkia. Totodată numărul 7 reprezintă în religia
Judeică înţelepciunea marelui Creator şi faptul că eşti întrutotul de acord cu decizia
lui.
Din Roma, sărbătoarea a fost răspândită destul de repede.În 360 în nordul
Africii; 370 în Italia de nord; 375 în Orient; 380 în Spania. La primul Conciliu din
Constantinopol – în anul 381, a fost declarată Dogmă. În Germania, în anul 813, prin
Synodul din Mainz, ziua de 25 decembrie a fost oficial declarată : "festum nativitas
Christi", ea fiind prima zi a noului an. De abia în sec. XVI-lea, prin adoptarea
calendarului Gregorian, Anul Nou va fi serbat la 1 ianuarie.

Sărbătoarea solstiţiului de iarnă (21.12) denumită în spaţiul germanic Julfest

Sărbătoarea păgână Joulu sau Jol era ţinută în toate ţările Europei de nord. Se crede
că era dedicată echinocţiului de iarnă, era în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul
morţilor.
Caracteristic erau petrecerile şi ospeţele pantagruelice, cu mâncăruri abundente,
cortegii de măşti, cinstirea zeului Odin, cultul morţilor şi al soarelui, ulterior toate au
fost integrate în sărbătoarea creştină a Crăciunului. În Scandinavia şi în nordul
Germaniei s-au mai păstrat multe din vechea tradiţie păgână, în primul rând aprinderea
unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun, apoi o serie de obiceiuri legate de
Julbock.
Acesta este un ţap confecţionat din paie, legate cu o fundă roşie. De ca anume
acest animal? În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner,
alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la echinocţiul de iarnă Thor se
cobora printre oameni. Fiind mult prea înrădăcinată tradiţia păgână, creştinismul a
trebuit s-o accepte, făcând un compromis - ţapul lui Thor a devenit în ţările
scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este denumit
Joulupukki, cuvânt derivat de la Julbock.
Aceşti ţapi din paie, de dimeniuni mici, alcătuiesc decoraţiuni fireşti ale
pomului de Crăciun, sau sunt atârnaţi deasupra căminului, în ambele ipostaze au
misiunea de a ţine departe duhurile rele.
În tradiţe există încă şi alte variante ale lui Julbock, cum ar fi Julskomme, o
păpuşă din paie, a cărei origine se află în serbările recoltei, făcute în perioada
precreştinismului. În Suedia această păpuşă pusă în brad, sau sub brad, reprezintă
energia pământului cuprinsă în spicele de cereale, care răsfrântă asupra oamenilor,
aduce sănătate, noroc şi fertilitate în următorul an.

În multe regiuni, există obiceiul denumit „Kasta julskomme” - în noaptea de

Crăciun se aruncă cu putere această păpuşă, în uşa casei prietenilor sau vecinilor, (fără
să fie însă văzuţi), ca o urare cu simbolistica de mai sus. În alte regiuni este obiceiul ca
băieţii neînsuraţi să arunce în fetele de măritat cu astfel de păpuşi, ca o semnalare a
dorinţei de a forma o pereche.
Julkärve este un snop de cereale care se pune pentru păsări în perioada Crăciunului.
Amplasamentul trebuie să fie în aşa fel, încât să nu poată se ajungă pisicile că atace
păsările, nici să cadă snopul pe jos – semn de mare ghinion în anul care urmează.
Tradiţia este din perioada precreştină, se credea că aducându-li-se această ofrandă,
păsările nu vor mânca cerealele pe câmp. În unele locuri există superstiţia că în funcţie
de soiul păsărilor care mănâncă din snop, iarna va fi mai uşoară sau mai grea.
Pretutindeni însă se respecta cea mai importantă parte a tradiţiei, ultimele boabe de
cereale rămase în snopuri se amestecă cu cele cu care se face primăvara însămânţarea,
asta confirmă şi mai mult supoziţia că sărbătoarea era legată şi de fertilitate.
În jurul anului 1700, preoţii au încercat să eradicheze tradiţia considerată
păgână, dar nereuşind, au asociat-o cu sărbătoarea Crăciunului.

După Petru Caraman „ Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de

ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţiilor
şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi,
totodată, cultului morţilor.” Tot Petru Caraman , vorbind de stabilirea datei de 25
decembrie explică: „ Înlocuirea sărbătorilor păgâne aşa de cultivate şi aşa de populare
în toate unghiurile vastului imperiu roman, cu altele creştine, nu s-a făcut deodată, ci a
cerut luptă îndârjită şi mai ales timp îndelungat. În adevăr, deşi sărbătorile păgâne erau
înlocuite, în popor ele continuau de a exista cu tărie. Din scriituri bisericeşti şi din
hotărârile diferitelor sinoade, vedem cât de puternice erau datinile păgâne în vremea
creştinismului, în diferite epoci din cele mai vechi timpuri ale erei creştine, până
aproape de vremea noastră. Rezultatul luptei bisericii, după cum era şi firesc, n-a fost
acela al unei înfrângeri, care nimiceşte pe potrivnic, ci de fapt o înfrăţire între
elementele combatante şi o contopire a lor, dând un nou product, în care adesea e
foarte greu de distins ce e creştin de ceea ce este necreştin”.
 Romulus Vulcănescu, la rândul său afirmă: „ Deşi procesul de sincretizare a
fost natural şi lent, rareori dirijat, în istoria eclesiastică a creştinismului se pot găsi
unele acte de tact diplomatic: fie transportarea Crăciunului pe data de 25 decembrie,
o dată cu Saturnaliile, fie recomandarea papei Grigore I de „a nu se dărâma templele
anglilor, ci în ele să se ridice altare, pentru ca poporul să vină în locurile sfinte cu
care s-a obişnuit”.

Etimologia cuvântului Crăciun

În România s-au făcut îndelungi cercetări asupra ascendenţei cuvântului Crăciun.

Gh. Muşu, în studiul „Din istoria formelor de cultură autohtonă”, făcând
„studiul lingvistic al conceptului mitic de Crăciun”, acceptă premiza cercetătorului
albanez E.Cabej, care preconizează că termenul vine de la cuvântul Kro-cul, adică
butuc. „El atrage atenţia că la albanezi, numele de Crăciun vine de la o buturugă
numită crencia, care se aprinde de Crăciun, ca sărbătoare a natalităţii lui Iisus”.
(E.Kabej „Albania”.)
Petre Caraman, urmărind ”răspândirea geografică a cuvântului Crăciun în afara
graniţelor etnice româneşti, (declară că) nu se găseşte decât la slavii din imediata
vecinătate cu românii”: la o parte din bulgari, la cehi şi slovaci - Kraciun; la
ucrainienii carpatici – Kerecunj, expresia Kerecunj vecery însemnând - ajunul
Crăciunului; la unguri Karacson.
La alte popoare slave, există alte denumiri ale sărbătorii.
„Faptul că slavii nu au un nume comun pentru sărbătoarea Crăciunului, deşi
terminologia creştină este comună la ei, dă loc la presupunerea că, mai înainte de a-şi
fi creat fiecare popor slav un termen special, va fi existat un altul comun, însă fără
răspândire generală în masele slave, pe care-l vor fi împrumutat de la un popor ce era
creştin cu mult înainte, dar care cu vremea va fi căzut în uitare. Acest termen a putut fi
chiar românul Crăciun, rămas azi la slavii învecinaţi, fiindcă acolo se menţinea
legătura cu centrul lui de răspândire”. (Petre Caraman).
„Termenul este de origine latină, mai sigur din „creatio” (naştere), poate însă
din ”calatio” („convocarea de către sacerdoţii romani a enoriaşilor pentru
comunicarea zilelor festive ale lunii”); iar slavul Karaciun e împrumutat din
dacoromană, nu invers, şi restituit limbii române cu o deformare fonetică. După o
tradiţie, încă nedispărută, în seara de Crăciun se pune pe foc, în vatră, o buturugă care
trebuie să ardă toată noaptea, de altfel, cuvântul albanez kercum, are tocmai acest
înţeles („lemn”, „ciot”, „buturugă de Crăciun”. (Victor Kernbach)
Personajul reprezentativ al Crăciunului

Crăciunul fără cadouri, ar fi ceva de neimaginat. Tradiţia lor datează din

vremea romanilor, când, la sărbătorirea Anului Nou, se făceau întotdeauna cadouri.
În timp, s-a născut un personaj legendar, cel mai îndrăgit mit al copilăriei, cu nume
diferite, în jurul căruia poveştile abundă, în funcţie de fiecare ţară.
Moş Crăciunul mitului român (în comunism Moş Gerilă) este mai ades numit:
Father Christmas, Sint Nikoloses, Père Noël, Sinterklaas, Nikolaus, Santa Claus, iar
în unele ţări este pur şi simplu înlocuit de Kristkindl (copilaşul Christos), de îngeraşi,
sau alte personaje legendare.
Mi se pare interesantă o scurtă trecere în revistă a numelor ce i s-a dat în
diferite ţări – atribuţiile însă rămânând identice. Astfel: în Afganistan - "Baba
Chaghaloo; în Albania - "Babadimri; în Armenia - "Gaghant Baba"; în Belgia -
"Kerstmann"; în Brazilia - "Papai Noel”; în Bulgaria - "Dyado Koleda"; în Cehia -
"Ježíšek"; în Chile - „Viejito Pascuero”; în Danemarca - "Julemanden"; în Egipt -
"Papa Noël"; în Finlanda - "Joulupukki"; în Franţa şi Canada franceză - "Le Père
Noël"; în Germania - "Weihnachtsmann" sau "Nikolaus”; în Italia - "Babbo Natale";
în Irac şi Africa de Sud -"Goosaleh"; în Iran - "Baba Noel"; în Irlanda - "Daidí na
Nollaig"; în Lituania - "Kalėdų Senelis"; în Norvegia - "Julenissen"; în Polonia
-"Święty Mikołaj"; în Portugalia - "Pai Natal"; în Scoţia - "Daidaín na Nollaig"; în
Serbia, Bosnia şi Herţegovina - "Deda Mraz"; în Spania şi America Latină - "Papá
Noel; în Suedia - "Jultomten"; în Turcia - "Noel Baba".
Dar, indiferent cum îl denumesc, este poate cel mai iubit personaj al copilăriei.
Şi nu numai…La orice vârstă, el îţi reaminteşte emoţia aşteptării şi bucuria darurilor,
te reîntoarce pentru scurt timp în “anii de aur” când totul ţi se părea posibil, când jocul
şi viaţa erau noţiuni identice.
Deşi pare ciudat, bătrânul Moş Crăciun, cu barbă şi mustăţi cernite, cu mantie
roşie, tivită cu blană albă şi căciula specifică, este mult mai tânăr decât ne putem
închipui.
În 1809, scriitorul american Washington Irving în cartea sa “New York
Knickerbockers” îl descrie pe Santa Claus - cum i se spune în America, ca pe un
bătrân care poartă o pălărie joasă, cu boruri mari, pantaloni până la genunchi, cizme şi
o pipă lungă.
În 1822 scriitorul american Clement Moore în poemul "A visit from St.
Nicholas" îl descrie ca pe un cobold (spiriduş) rotofei, imagine care a persistat multă
vreme în desenele timpului.
Mantia roşie, căciuliţa şi barba albă, stufoasă, a primit-o ceva mai târziu. În
1927 cotidianul New York Times comenta că în sfârşit înfăţişarea lui Santa Claus a
fost standardizată după prototipul de mai sus.
Ei, povestea nu s-a terminat aici, imaginea bunului moş pe care-l cunoaştem
noi, s-a născut dintr-o reclamă pentru firma "The Coca-Cola Company" realizată de
Haddon Sundblom, desenatorul american de origină suedeză. Acesta a păstrat hainele
devenite tradiţionale, dar a luat ca model pe un bătrân pensionar al firmei respective,
realizând imaginea unui moş tare mucalit şi pus pe şotii.
 Această versiune modernă a apărut pentru prima oară în "Saturday Evening
Post" şi până în 1966, an de an, bătrânul moş a figurat în 44 de reclame diferite, ceva
mai târziu spre bătrâneţe, Haddon Sundblom i-a desenat o nouă faţă, folosindu-se pe el
însuşi ca model – imagine care a fost popularizată în lumea întreagă şi pe care o ştim
şi noi.
De obicei moşul vine pe nesimţite, când dorm copiii. Cel mai ades intră pe uşă,
dar, mai sunt şi excepţii.
Astfel, în SUA, moşul, în sania sa trasă doar de Rudolf "The Red-Nosed
Reindeer" (renul cu nasul roşu), sau de o întreagă cohortă de reni: Dasher, Dancer,
Prancer, Vixen, Donder, Blitzen, Cupid, Comet şi Rudolph, zboară prin văzduh în
noaptea de 24 spre 25 decembrie, intră pe coşul căminului în case şi pune darurile în
ciorapii speciali "Chrismas-Stockings", agăţaţi de cămin, copiii putând să se bucure de
ele doar în dimineaţa primei zile de Crăciun.
Superstiţia este ca pe cămin să se pună o ceaşcă cu lapte cald – pentru Santa
Claus şi bucăţi de zahăr pentru Rudolf (sau pentru întreaga cohortă de reni), ca să-şi
recapete puterile să poată să ajungă la toţi copiii în această noapte.
In Ungaria bătrânul moş este înlocuit de un înger.
În Franţa Pere Noel vine în noaptea de ajun, intră pe coşul casei şi pune
cadourile în pantofii pregătiţi. Probabil că acum întâmpină mari greutăţi cu
caloriferele, dar ce contează, dimineaţa pantofii sunt totdeauna plini şi mirajul îşi
păstrează parfumul de poveste...
În Austria şi Germania figura lui Moş Crăciun a preluat-o St. Nikolaus, care
aduce dulciuri în noaptea de 5 spre 6 decembrie, punându-le în pantofii copiilor
cuminţi. Cei răi primesc cu o noapte înainte, un mănunchi de nuiele, pe care sunt
legate câteva bomboane, sau chiar pe Krampus – făcut din ciocolată, personajul care
„tutelează” noaptea de 4 spre 5 decembrie. Amândoi sunt îmbrăcaţi tot în haine roşii,
St. Nikolaus are mitră de episcop pe cap, iar Krampus are corniţe şi o limbă mare, ce-i
atârnă sinistru din gură. În ajunul Crăciunului, darurile sunt aduse de Cristkindl
(Copilaşul Cristos). Sute de ani St. Nikolaus aducea copiilor mici daruri de Crăciun..
Martin Luther (1483-1546), primul reformator protestant, denumit şi „părintele
reformei”, a contestat această atribuţie a lui St. Nikolas (sfântul Nicolaie), astfel l-a
înlocuit cu „Christkind”care din 1535 aduce de Crăciun daruri copiilor din familiile
protestante, ulterior fiind asimilat şi în religia catolică.
În Rusia personajele Crăciunului sunt: Femeia Zăpezii ”Babushka”, Moş
Crăciun se numeşte Bunicuţul Ger ”Ded Maroz” (îmbrăcat identic cu clasicul moş) ce
este întotdeauna însoţit de o fetiţă, ce reprezintă fulgul de zăpadă – „Snegorochka” şi
un băieţel – ce simbolizează Anul Nou. Datorită faptului că biserica ortodoxă foloseşte
calendarul Julian, Crăciunul se sărbătoreşte pe 7 ianuarie.
În Islanda, cadourile sunt aduse din munţi, de către Piticii de Crăciun,
îmbrăcaţi identic ca şi moşul clasic. Se crede că sunt 13 pitici, care vin pe rând, de la
Crăciun până pe 6 ianuarie – sărbătoarea celor Trei Crai, luând unul locul celuilalt..
În Ţările Scandinavice, spiriduşul „Jul Nisse“, arată identic cu Moş Crăciun,
dar foarte mic ca statură. El are grijă şi supraveghează totul. Obiceiul este să i se pună
special pentru el un vas cu terci de orez. Evident „Nisse” are o tradiţie păgână, se
crede că ar fi fost descendentul primului om care a poposit pe aceste meleaguri şi care
ar fi fost îngropat într-un Tumul din apropierea casei, de unde stă şi veghează la
bunăstarea familiei.
Sărbătoarea echinocţiului de iarnă, era în acelaşi timp şi o sărbătoare a
strămoşilor, a morţilor. Se credea că nu numai Nisse, dar şi sufletele morţilor, sau
diferite spirite rele, se întorc în lumea celor vii, să petreacă alături de oameni, drept
pentru care, se duceau mâncăruri şi băuturi la morminte, iar în casă, se lăsa în toată
perioada sărbătorilor mâncare pe masă. Obiceiul a fost preluat în creştinism, la
sărbătoarea Crăciunului.
Mai mult chiar, dacă Crăciunul se celebrează într-un restaurant, tradiţia este ca
din fiecare fel de mâncare să se arunce un dumicat sub masă, pentru ca şi morţii şi
spiritele să aibă parte de festin. Un obicei foarte asemănător cu cel românesc, când
înainte de a bea vin, se varsă câteva picături pe jos.
În Australia Moş Crăciun este reprezentat în pantaloni roşii, scurţi (boxer),
skiind pe apă şi având un elicopter cu care se deplasează.
Poveştile legate de personajul iubit abundă, determinate fiind de mitologia
fiecărei ţări în parte, factor care-şi pune amprenta decisivă, interferându-se permanent
elementele ancestrale cu cele de dată relativ mai recentă.

Legende populare româneşti despre Crăciun

În cartea sa „Universul mitic al românilor” Victor Kernabach îl descrie ca pe
„un personaj antropomorf, cu alură rurală”.
În folclorul român personajul Crăciun – aşa cum reiese din numeroasele
colinde, este când un cioban, când apare în compania lui lui Dumnezeu şi a Maicii
Precista, când e un bogat proprietar de turme, soţ al Crăciunesei, beţiv, avar şi brutal,
care, furios că soţia sa a găzduit-o pe Maica Domnului şi a ajutat-o să nască, i-a tăiat
mâinile din cot. Maica Domnului însă a răsplătit-o, făcându-i mâinile la loc, din aur
curat. În continuare, legendele menţionează că soţul violent, respectiv Crăciun, de
bucurie că şi-a văzut nevasta întreagă, a aprins un rug enorm în curte şi a început să
joace de bucurie, împărţind tuturor daruri (atributele celor trei crai).
Această legendă a tăierii mîinilor, există încă din sec. XVII în scrierile
călugărului cretan Landos: „Amartolon Sotiria” (Mântuirea păcătoşilor), unde se
relatează legenda soţiei de a doua, a unui împărat „ din ţara frâncescă”, care, cere ca
ficei din prima căsătorie să i se taie mâinile. Ceea ce acesta a şi făcut, dar, au fost puse
la loc şi vindecate de „cea întru tot puternică despuietoare”, deci –Fecioara Maria.
Această relatare poate să fi influenţat tipologic mitul Crăciunesei (V. Kernbach)
„Există deci două sensuri majore – unul religios (sărbătoarea de Crăciun, ca
evenimentul Naşterii Mântuitorului) şi unul mitologic (personajul Crăciun)
(V.Kernback)

Pomul de Crăciun
Pomul de Crăciun este simbolul puterii vieţii care învinge moartea; al renaşterii;
a reîntoarcerii luminii – rădăcinile tradiţiei datând (se crede) din timpul Saturnaliilor
romane, când se împodobea casa, la „moartea“ vechiului an şi „naşterea“ Noului An,
cu ramuri de dafin (Laurus nobilis) şi diferite conifere - plante care sunt întotdeauna
verzi, vitale, indiferent de anotimp, credinţa fiind că ele aduceau sănătatea în casă.
 La solstiţiul de iarnă, în cadrul cultului lui Mithra - ca zeu al luminii şi
soarelui, este atestată împodobirea unui pom „întotdeauna verde”.
Încă din Evul Mediu exista obiceiul ca la diferite festivităţi să se facă Pomul de
Mai, se presupune a fi o tradiţie legată de cultura falică, ca simbol a fertilităţii, unele
speculaţii l-ar pune în legătură cu Menhirii din piatră, obeliscurile egiptene,
simbolistica şamanismului la popoarele eurasiatice – simbolul Arborelui Axus Mundi,
care face legătura dintre cele trei lumi.
La sărbătoarea Naşterii Domnului, se puneau în biserici pomi (foioşi)
împodobiţi cu mere – ca simbol al fructului oprit şi păcatului ancestral strămoşesc, de
care omenirea a fost mântuită prin naşterea şi jertfa lui Iisus. În acest sens, tradiţia a
fost păstrată până în sec. XIX, astfel în nordul Germaniei, pomii de Crăciun erau
împodobiţi cu figurine din lemn, care reprezentau pe Adam şi Eva, precum şi Şarpele
mitic.
La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele,
erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în
perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau
întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii.
Asupra datei exacte şi locului unde s-a făcut primul pom de Crăciun, părerile
sunt împărţite.
Se crede că prima menţionare a unui Pom de Crăciun ar data din anul 1419, şi anume
în Freiburg, unde o congregaţie a brutarilor, a împodobit un brad cu numeroase
dulciuri, fructe şi nuci poleite, copiii având voie să le ia, după ce se serba Anul Nou.
În Germania, cea mai veche descriere a decorării casei cu ramuri de brad,
datează din 1494 şi se datorează umanistului Sebastian Brants şi cărţii sale
"Narrenschiff", unde, în 113 capitole se descriu obiceiurile timpului, carte tradusă în
limba latină şi răspândită în toată Europa.
Începând cu reformatorii Martin Luther (1515), Philipp Melanchthon, Ulrich
Zwingli, Martin Bucer şi Johannes Calvin şi până la mijlocul sec. XIX-lea, bradul a
fost simbolul Crăciunului pentru protestanţi, aşa precum ieslea este simbolul pentru
catolici, de abia la sfârşitul sec. XIX a fost adoptat şi de catolici şi ortodocşi.
Ceva mai târziu, într-o cronică a timpului datând din1535, se relatează că în
Strassburg, camera mare (sufrageria) era decorată de sărbătorile Crăciunului, cu
crenguţe sau chiar pomişori de tisă, buxus şi laur.
Într-o altă versiune, o corporaţie meşteşugărească din Brennen a împodobit pentru
prima oară un Christbaum (pomul lui Christos în traducere fidela, de fapt Pomul de
Crăciun) la sărbătoarea Crăciunului în 1597.
În 1605, în Strassburg, pomul a fost împodobit cu merişoare, dar fără lumânări.
Acestea au apărut mai târziu în 1611 în Silezia, când ducesa Dorothea Sybille von
Schlesien, l-a decorat pentru prima oară cu 12 lumânări, reprezentând lunile anului.
Johann Wolfgang von Goethe, a văzut pentru prima oară în 1770 – la Strassburg, un
Pom de Crăciun, pe care l-a descris în „Suferinţele tânărului Werther”(1774).
În Berlin, primul pom s-a făcut în 1780, iar în Viena a fost făcut pentru prima
oară în 1816 de către Henriette von Nassau-Weilburg, soţia protestantă a arhiducelui
Karl von Österreich, fratele mai mic al lui Franz II, ultimul împărat al Sfântului
Imperiu Roman de naţiune germană, autoîncoronat în 1804 ca Franz I - primul împărat
al Austriei.
Evident, doar o anume pătură socială îşi putea permite acest lux, restul populaţiei
folosind vechea tradiţia a împodobirii caselor cu ramuri verzi, mai târziu – în a doua
jumătate a sec. XIX folosindu-se pomii coniferi.
Multă vreme, biserica a fost împotriva acestei tradiţii „păgâne”, datorită
faptului că ea poseda păduri întinse, care, în timpul sărbătorilor erau practic devalizate.
În Anglia, pomul de Crăciun a fost cunoscut de abia în 1840, în epoca
victoriană, după ce regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul saxon Albert von Sachsen-
Coburg und Gotha, care a adus cu el tradiţia germană. Cel mai reprezentativ
exemplar, este aşezat anual în Trafalgar Square – Londra.
Ceva mai târziu, datorită marinarilor germani, tradiţia a ajuns în Olanda, Rusia (mai
ales St. Petersburg şi Moscova), apoi Italia.
În România, bradul de Crăciun a fost adus de studenţii români care au mers să
studieze la Viena şi Berlin, iar din 1866 - când s-a instaurat dinastia de Hohenzollern
în Ţările Române, a devenit o tradiţie preluată la curţile boierilor bucureşteni, apoi
răspândită peste tot, indiferent de starea socială.
În Franţa, Bradul de Crăciun se face doar în nordul ţării. Obiceiul a fost adus pentru
prima oară în iarna lui 1870 de către soldaţii care au luptat în „Guerre Franco-
Allemande“, războiul cu Germania ( 1870/71)
În 1870 ducesa Helene von Orleans a făcut primul pom de Crăciun la palatul
Tuileries din Paris, imitată imediat de către ultima împărăteasă a Franţei - Eugénie de
Montijo, soţia lui Napoleon III.
În Spania şi Portugalia, Pomul de Crăciun este mai recent şi puţini şi-l pot
permite, deoarece brazii sunt foarte scumpi. Obişnuit este „Ieslea de Crăciun“ o
reprezentare a Sfintei Familii în grajdul de la Bethlehem, cu personajele dramei
creştine: Josef, Maria, pruncul Iisus, cei trei magi, un bou, un măgar, oiţe, îngeraşi şi
Steaua magilor. Această iesle în care se află animalele, se aşează în prima duminică a
lunii decembrie. În fiecare duminică care urmează, sunt introduse celelalte figurine –
Josef cu Maria, Steaua magilor, şi în final pe 24 decembrie - pruncul Iisus şi cei trei
crai.
În Islanda, tradiţia Pomului de Crăciun este relativ nouă, de cca 40 de ani.
Cum pe insulă nu există mulţi pomi, deci trebuiau importaţi, s-a găsit o soluţie
practică: să se taie din placaj forma unui brad, să fie vopsită în verde şi pe el să fie
puse lumânările.
În Australia, pomii de Crăciun sunt din fibră sintetică. În Sydney, tradiţia este
identică în fiecare an - aici este ridicat
cel mai mare Pom de
Crăciun din toată emisfera sudică, înalt de 26 m. şi împodobit cu 21.000 de beculeţe,
4000 de globuri aurii şi 1.500 m. panglici aurii
şi verzi.
În America tradiţia pomilor de Crăciun a fost adusă de emigranţii germani,
primul pom a fost făcut în 1833 în Illinois de către emigrantul german, naturalizat ca
american - Gustav Körner, avocat, judecător, general de brigadă, diplomat,
ambasador al Americii în Spania şi viceguvernator în Illinois.
În 1891 a fost făcut primul pom iluminat la Washington, în faţa Casei Albe. De fapt de
la sfârşitul sec. XIX au început să se facă în America pomi de Crăciun din...gheaţă.
 Pentru prima oară în cultura Emiratelor Arabe, se va face în 2006 un pom de
Crăciun, în faţa hotelului Grand Hyat din Dubai. Bradul a fost adus din Frankfurt am
Rhein, are 6 m. şi 260 kg.

Cei mai înalţi Pomi de Crăciun din lume.

Evident, există o concurenţă acerbă pentru a putea atinge acest deziderat, dar,
în genere multe ţări îşi atribuie performanţa – indiferent dacă bradul este netăiat încă,
sau natural ori sintetic...
Americanii au declarat „Nation's Christmas Tree”, cel mai mare arbore Mamut
((Sequoiadendron giganteum) aflat în parcul natural Kings Canyon National Park din
Sierra Nevada - California. El are 82 m. şi a primit denumirea după generalul Ulysses
S. Grant, al 18-lea. preşedinte al SUA (1869-1877).
Aşa cum se întâmplă cel mai ades în viaţă, totul se datorează unei întâmplări.
Charles E. Lee – secretarul Camerei de comerţ din Sanger – California, a vizitat în
1924 parcul, împreună cu fetiţa lui. Când au ajuns în faţa uriaşului arbore de Segoja,
fetiţa a exclamat uimită: "what a wonderful Christmas tree it would be!".
Ideea a prins roade, Charles E. Lee a organizat în jurul “uriaşului” prima
petrecere de Crăciun în 1925, iar scrisoarea sa trimisă preşedintelui SUA – Calvin
Coolidge, a avut succes deplin. Acesta a declarat în 1926 arborele mamut The
General Grant, drept „Nation's Christmas Tree“, sărbătorit de atunci festiv, în fiecare
an.
În Tasmania, în Styx Forest, în decembrie 1999 s-a decorat un arbore de
eucalipt înalt de 80 m. cu 3000 de beculeţe, acţiune protestatară împotriva distrugerii
pădurilor virgine.
Cel mai mare arbore conifer, aflat în Seattle - SUA (un soi special denumit
Douglaise – din care mai există doar patru exemplare în Asia de sud şi două în
America de nord, în Europa fiind distruşi încă din perioada terţiară), având o înălţime
de 67,5 m. a fost decorat ca Pom de Crăciun în 1950
În Germania în Kommern / Eifel, unde se află cel mai mare Muzeu în aer liber
din Europa – întins pe o suprafaţă de 80 ha. s-a împodobit în 2003 un brad înalt de
38m. iar în 2005 un brad de 36m.
Referitor la arborii tăiaţi, nu s-a făcut încă o evidenţă.
Şi arbori artificiali, făcuţi pe schele metalice, au locul lor pe podiumul
competiţiei.
Cel mai mare brad construit din lume, intrat în Guinnes – Buch în 1991, este
cel amenajat an de an, din 1980 în Gubbia – regiunea Umbrien (Italia), pe Monte
Ingono. El are 600 m. înălţime, 400 lăţime, este împodobit cu 450 becuri colorate şi se
vede de la 50 km. depărtare. Ce înseamnă lupta pentru supremaţie, indiferent în ce
branşă…
În oraşul Itu – Brazilia, an de an se împodobeşte acelaşi brad din atelaj de
oţel, înalt de 84m.
În Lisabona şi Varşovia, bradul confecţionat din schele metalice, are 72 m.
În Dortmund, în faţa bisericii Reinold, unde are loc anual târgul de Crăciun, se
face un Pom de 50 m. alcătuit din atelaje de metal, ornamentate cu 1700 molizi,
13.000 de becuri; întreaga construcţie cântăreşte 30 tone şi are în pământ un ancoraj
solid de beton de 130 tone. Mai mult chiar, pentru a se preîntâmpina un incendiu,
barele de oţel care alcătuiesc atelajul, au 52 de instalaţii de apă, care asigură 3200 lt pe
minut .
Ce este interesant, sub această întreagă instalaţie care însumează 170 de tone,
se află un garaj subteran supraetajat.

Diferite modalităţi de sărbătorire a Crăciunului.

În toate ţările scandinavice se sărbătoreşti Julfest, aşa cum l-am descris mai
sus. Foarte importantă este curăţenia rituală a casei, care precede marea sărbătoare.
Apoi, nu trebuie uitate spiritele casei, denumite Tomare, care sunt alături de familie
atât la rău cât şi la bine. Pentru a petrece şi ele şi pentru a le arăta recunoştiinţa, li se
pune pe pragul casei un terci dulce, din mălai sau făină cu lapte, dacă se uită această
ofrandă, spiritele sunt nemulţumite şi aduc ghinion. De asemenea, ferestrele trebuie să
rămână toată noaptea deschise, pentru ca prieteni sau vecinii să poată arunca în casă
un Julklapp, adică un cadou.
Într-un poem al poetului norvegian Skalde, care a trăit în jurul anului 900 e.n.
(deci cu 100 de ani înainte ca Norvegia să fie creştinizată), se găsesc şi alte tradiţii,
printre care aceea ca la Solstiţiu de iarnă să se aducă ofrandă zeului fertilităţii - Frøy,
un porc. Aceasta explică tradiţia ca până astăzi, în foarte multe ţări ale lumii, de
Crăciun să se taie porcul, carnea căruia constituind baza mâncărilor tradiţionale.

Totuşi, punctul culminant al sărbătorilor Crăciunului în aceste ţări, mai ales în

Suedia, nu este 25 decembrie – sau ajunul lui, ci 13 decembrie, când este
“Sărbătoarea Luminii” – St. Lucia, o tradiţie consemnată pentru prima oară în anul
1780. Până în sec. XVI-lea, noaptea de 12 spre 13 decembrie era considerată cea mai
lungă a anului, de fapt solstiţiul de iarnă. Din acest moment zilele deveneau tot mai
lungi, deci victoria luminii asupra întunericului, în latina Lucia însemnând strălucire,
cea care luminează. În “Infernul” lui Dante, Lucia este considerată “Lumina Cerească”
Legenda vorbeşte de o martiră, care în sec. III le-a dus de mâncare creştinilor
ascunşi în catacombele Romei. Ca să-şi lumineze drumul, ea ţinea pe cap o coroană în
care erau puse lumânările, în mâini având coşurile cu hrană. Scenariul sărbătorii este
Mireasa Lucia, îmbrăcată în haine albe, pe cap cu o cunună în care sunt puse lumânări
aprinse, însoţită de un alai de copii, îmbrăcaţi tot în alb, care cântă un gen de colinzi
dedicate lui Lucia.
În fiecare oraş, fiecare sat şi fiecare cătun este aleasă din timp fata care va juca
rolul miresei Lucia, ritual care are loc mai ales în şcoli şi căminele de bătrâni.
În Evul mediu, aceasta era ziua când li se făceau daruri copiilor, mult mai
târziu – în sec. XVI fiind schimbată cu 24 decembrie.
Sărăbătoarea Luminii – St. Lucia, a fost adoptată şi în Italia, Ungaria. Serbia şi
sudul Germaniei. În Italia se face o mâncare specială "Torrone dei poveri", care este
împărţită săracilor.
Interesant de ştiut este tradiţia similară, existentă şi în România. În această zi se
taie o crăcuţă de cireş sau măr şi se pune în apă. Dacă face frunze, chiar flori, până în
4 săptămâni, anul care urmează va fi rodnic.
În Norvegia, în ajunul Crăciunului, întreaga familie, se ia de mâni, rotindu-se
în cerc în jurul bradului, unul dintre simbolismele cercului fiind infinitul – fără început
şi fără de sfârşit. Apoi se bea berea "Juleøl" în alte ţări scandinavice denumită
"Skål", special făcută pentru Crăciun.
Tradiţia acestei beri, datează din timpurile Wikingilor, când regele o turna în
cornul de vacă ce-i slujea ca pahar, şi înainte de a bea, închina în cinstea zeilor Oden,
Frøy şi Njord, pentru a avea pace şi o recoltă îmbelşugată, în anul următor.
Creştinismul a anulat semnificaţia păgână a acestei tradiţii, berea fiind o ofrandă adusă
Fecioarei Maria şi pruncului Iisus.
În Finlanda, locuitorii sunt convinşi că trăiesc în ţara lui Joulupukki (cum
este denumit Moş Crăciun). El locuieşte undeva pe muntele Korvatunturi (Korva
înseamnă ureche), denumit aşa deoarece seamănă cu o ureche uriaşă, cu care Moşul,
aude copiii lumii întregi. Aici, un an întreg, împreună cu soţia lui şi cu Elfele,
pregăteşte darurile pentru noaptea sfântă. Copiii îl aşteaptă costumaţi în reni. Un loc
foarte însemnat în desfăşurarea sărbătorii, este vizitarea cimitirelor – în după amiaza
de 24 decembrie, şi împodobirea mormintelor cu brazi şi coroane. În Finlanda există
unica poştă a lui Santa Claus, copiii care scriu până pe 3 decembrie, primesc răspuns.
Exemplul a fost urmat de Austria, Japonia, Singapore şi Estonia, unde în perioada
premergătoare sărbătorilor, există oficii speciale, unde copiii trimit scrisorile lor.
În Lituania, ajunul poartă denumirea de “Kucios” şi este cel mai important în
contextul sărbătorilor Crăciunului. Tradiţia este ca să fie serbat cu o masă abundentă
în care să existe 12 feluri diferite de mâncare- pentru fiecare lună a anului.
În Olanda se spune că Sinterklas, adică St. Nikolaus (Sfântul Nicolaie), considerat
patronul marinarilor şi sărbătorit în mod deosebit, vine din Spania cu o barcă, în
ultima duminică din noiembrie, însoţit de servitorul său – “zwarte Piet”. Amândoi
călăresc nişte cai zburători, (Sinterklas un cal alb), şi aruncă în noaptea de 5
decembrie, cadourile prin hornurile caselor. Tradiţia este să se pună pentru cai, pe
pragul casei, un vas cu apă, câţiva morcovi şi o mână de fân
În Anglia, în seara de Crăciun se mănâncă întotdeauna gâscă la cuptor. Tradiţia
datează din epoca Elisabetiană, în 1588. Chiar în seara de Crăciun (când întâmplător
se mânca friptură de gâscă), curierul a adus vestea victoriei asupra armatei spaniole. În
amintirea acestei zile şi mai ales acestei victorii, de atunci gâsca a rămas mâncarea
tradiţională de Crăciun. Tradiţia Pomului de Crăciun datează din perioada victoriană,
aşa cum am mai spus. Şi pe 26 decembrie, aşa numita "Boxing Day", se fac cadouri.
Tradiţi vine de la la faptul că înainte, ucenicii şi slujitorii casei, primeau bani de
Crăciun, în cutii foarte colorate.
Pe 6 ianuarie, ziua celor trei crai, la uşa caselor vine MARI LWYD/Grey
Mare, un bărbat (purtând o mască de cal) care pune întrebări copiilor. În caz că ei nu
cunosc răspunsul, sunt muşcaţi şi trebuie să-i dea de mâncare. Este interesantă
asemănarea cu tradiţia colindatului cu „capra” la români. De fapt, acest personaj
reprezinta la celţi, patronul cailor „Goddess Rhiannon” cu rol important în ritualurile
păgâne de fertilitate, celebrate la Anul Nou, şi mai ales ca şi conducător al sufletelor în
lumea veşniciei. La romani, calul celtic Goddess Rhiannon era cunoscut sub numele
de „Epona”.
În Germania şi Austria. De cca 100 de ani există tradiţia „Coroanei de
Advent”, (Adventul este perioada de 4 săptămâni premergătoare Crăciunului).
Această coroană, cu semnificaţia simbolică de a ţine demonii şi duhurile rele departe
de casă, este făcută de obicei din crengi de brad, iniţial avea 24 de lumânări, în timp s-
au redus la patru, care se aprind pe rând, începând cu prima duminică a lunii
decembrie, până în seara de ajun.
Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi
de brad sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate,
datează cu mult înaintea creştinismului.
O altă tradiţie este „Adventkalender” – calendarul perioadei de 4 săptămâni
premergătoare Crăciunului. El datează oficial din 1908, şi a apărut în München.
Versiunea cea mai cunoscută a felului cum a apărut acest obicei, este relatarea lui
Thomas Mann, în romanul său „Casa Buddenbrooks” (1901) pentru care a şi primit
premiul Nobel pentru literatură (1929) Mama micuţului Hanno, agasată de întrebările
băiatului: „Când vine Christkind?”a făcut singură din carton şi hârtie, un fel de
calendar cu 24 de mici ferestre, în care a ascuns câte o bomboană. În sfârşit, a găsit o
modalitate de a-i răspunde: - Cînd vei deschide toate ferestrele şi vei mânca toate
bomboanele, atunci va sosi şi Christkind.
De fapt, obiceiul a fost consemnat pentru prima oară la sfârşitul sec. XVIII, la
protestanţi, care, atârnau 24 de poze religioase pe perete, luând în fiecare zi una jos,
până se ajungea la ajunul Crăciunului, sau făcând cu creta 24 de linii pe uşă, copii
trebuind să şteargă în fiecare zi câte una, pentru a ţine astfel evidenţa zilelor până când
vor primi cadourile.
Tradiţia s-a perpetuat, sub forma cunoscută azi, în cele 24 de ferestre se pot găsi
dulciuri, jucării, poze – după fantezia creatorului. Deosebit de interesant de ştiut, în
perioada 1933-1945, cunoscută sub denumirea „Der dritten Reich”,(cel de al treilea
Reich) în cea de a 24 fereastră, nu era consemnată naşterea pruncului Iisus, ci
Solstiţiul de iarnă.
În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „Buturugii de
lemn”, care, este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după
sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc
şi o recoltă bogată. La oraş, se face doar o prăjitură specială – cu aspect de buturugă,
denumită "buche de noel", care aminteşte această tradiţie.
În Italia, Crăciunul poartă denumirea sărbătoarea lui „Il Bambi Gesu“. Toată
ziua de ajun se posteşte, doar seara se mănâncă, peşte, oaie sau curcan – nu porc.
Tradiţia este ca în cămin să fie arşi pomişori sau ramuri de măslin. Pomii de Crăciun
nu sunt frecvenţi. Cel mai important simbol al Crăciunului este «ieslea» denumită
„Presepio"- se spune că ea a fost pentru prima oară făcută în Italia, de către sfântul
Francisc von Assisi în 1223.
De aici s-a răspândit în lumea întreagă ca un simbol catolic al Crăciunului.
Copiii scriu lui “Bambinello” ce şi-ar dori, dar cadourile le aduce Sfânta Befana,
considerată şi vrăjitoarea Befana, o babă hidoasă care coboară noaptea pe coşul casei,
pentru a pune copiilor cadourile, dar, numai după ce în “iesle” au fost puse ultimele
personaje, adică cei trei crai; de fapt este simbolic, deoarece se ştie că aceşti crai au
adus cadourile pruncului Iisus. Ce este foarte important, timp de 12 zile între Crăciun
şi Epiphania (Cei trei crai – similar cu Boboteaza) în cămin trebuie să ardă un
trunchi de frasin. Toată familia trebuie să vegheze ca focul să nu se stingă sau să se
consume prea repede, aceasta ar aduce doar necazuri şi nenoroc. Cel care este ales să
taie trunchiul din pădure, este stimat, de întregul sat. Se crede că ar avea putere
împotriva deochiului. Şi felul cum este transportat trunchiul acasă are mare
importanţă, deoarece atât în acest caz cât şi în timpul în care arde în cămine, el
simbolizează pomul de Crăciun.
În Grecia timp de 12 nopţi (24 dec. – 6 ianuarie) este aprins Focul de Crăciun,
menit să ardă spiriduşii răi, denumiţi Kalikanzari, care, în acest interval de timp
devin foarte activi. O tradiţie veche păgână, păstrată şi acum cu sfinţenie, este
aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit
Christoxylo. În creştinism, semnificaţia este ca să se încălzească pruncul Iisus, nou
născut. Acum se face pâinea specială de Crăciun – Christopsomo, decorată cu un „A”
(reprezentând plugul de arat) şi un „B” (reprezentând jugul boilor), o bucată din
această pâine se pune la icoană, apoi se îngroapă în brazdă la primul arat.
Încheierea sărbătorilor de Crăciun este pe 6 ianuarie – „Theophania”
(boboteaza) când preotul, într-o adevărată ceremonie, aruncă crucea în apa mării şi
bărbaţii sar s-o readucă la mal – obicei practicat şi în România.
În Bulgaria, în seara de Ajun (24 decembrie), obligatoriu se mănâncă 12 feluri
diferite – reprezentând fiecare lună a anului. Între acestea nu trebuie să lipsească
fasolea, prunele uscate şi nucile.
În SUA Crăciunul a fost declarat sărbătoare federală în 1870. Urarea de
Crăciun este "Happy Xmas", X însemnând prima literă a însemnelor greceşti” XP" sau
"Xt” care-l desemnează pe Christos, iar Mas la anglo-saxoni înseamnă "festival",
"religious event" deci Crīstesmæsse sau Crīstemæsse. Datorită emigranţilor, au fost
importate mai ales din Europa tradiţiile.
În Japonia, Crăciunul şi Anul Nou sunt spectaculos reprezentate printr-o
iluminaţie feerică. Prima a fost făcută în Cobe (1995) după marele cutremur care a
avut loc în acelaşi an, unde au murit 5000 de oameni şi 10.000 de case distruse.
Aceasta a fost felul de a reacţiona al japonezilor, printr-un tunel de lumină – Kobe
Luminarie, care a devenit tradiţie (perioada 9-22 decembrie). Cobe este cel mai
occidental oraş - unde în 1867-68 s-a deschis comerţul cu alte state, după 250 de ani
de izolare din perioada Edo. Din 1999 Tokio are o versiune proprie Tokyos Millenario
(24 dec. - 1 ian.) – o iluminaţie feerică.

Tradiţia felicitărilor de Crăciun – universal valabilă, e destul de recentă. Ea datează

din 1843, când, în Anglia, John Calcott Horsley a făcut artizanal prima felicitare pe
care i-a trimis-o lui Sir Henry Cole. Supriza a fost atât de agreabilă, încât în foarte
scurtă vreme, felicitările au început să fie produse „pe bandă rulantă“ prin tipărire, în
scurtă vreme devenind o tradiţie, răspândită în lumea întreagă.
Aş putea să continui, sunt multe de spus, fiecare ţară creştină are caracteristicile
proprii de a sărbători Crăciunul, integrate în tradiţia generală, ce se referă la
simbolismul naşterii Mântuitorului.

Pretutindeni Crăciunul este considerat Sărbătoarea Iubirii, a Familiei, cea mai

frumoasă, mai caldă, mai emoţionantă sărbătoare a lumii creştine (adoptată din spirit
comercial în toată lumea).
Mirifică, magică, fascinantă.. O sărbătoare în care, la orice vârstă, uităm de griji, de
supărări, de obositoarea goană prin viaţă şi redevenim copii.
O sărbătoare a bucuriei intense, că şi în acest an, ne-am reunit întreaga familie, suntem
toţi prezenţi în jurul Bradului.Şi colindăm cu speranţă-n suflet:
 “O brad frumos, am să te rog, ca-n anul care vine/
Să fim cu toţi în jurul tău, să fim din nou cu tine”…

www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE